Sunteți pe pagina 1din 1

Marin Sorescu este considerat unul dintre cei mai mari scriitori romani contemporani.

Poet, dramaturg, prozator


si traducator, a fost cunoscut in timpul vietii pe aproape toate continentele planetei. A publicat primul sau volum,
"Singur printre poeti", in 1964 si de atunci a impus un stil degajat, usor ironic, fantezist, deconcertant, de multe ori
feroce in profundul sau simt critic.

Titlul poeziei "Boala" de M. Sorescu este o metafora implicita, autorul comparandu-si insasi viata cu o boala
necrutatoare, incurabila. Este un titlu de natura simbolista, , unul din termenii prin excelenta simbolisti, dar poezia
este relativ departe de acest curent. Desi poetul nu isi exprima sentimentele, ci le sugereaza, iar discursul liric
este personal, el nu reflecta caracterul simbolist, hipersensibil, ocult. Iar retorica pregnanta este argumentul
indestructibil in acest sens. De altfel, poezia lui Sorescu este impregnata nu numai cu elemente simboliste, ci si
parnasiene.

Tema poeziei, departe de a se rezuma la titlu, este mult mai profunda. Viata, moartea si starea dintre cele doua
sunt adanc si precis sectionate si prezentate. Imprumutand, ca si "poetul nepereche", idei si conceptii ale marelui
filosof Schopenhauer, idei publicate in "Lumea ca vointa si reprezentare", el nu considera ca intre viata si moarte
este o opozitie neta, ci dimpotriva - ele se intrepatrund: moartea contamineaza viata, fara neaparat a o curma.

Pe de alta parte, se realizeaza o paralela intre fiinta umana si natura, o alta tema. Poetul se identifica cu natura
terestra pe de o parte ("mi s-a pus un junghi in norul de pe cer") si cea cosmica pe de alta parte ("ma doare
soarele"), iar trecerea timpului, perindarea anotimpurilor ("ma trezesc in fiecare dimineata / Cu o senzatie de
iarna") e ca un simptom ce se permanentizeaza. In aceasta tema se incadreaza si ideea dualitatii subiect -
obiect. Obiectul, care este natura (de sine statatoare, aceeasi pentru noi toti, obiectiva), este aplicat la subiect (la
personalitatea poetului, sensibila, confuza, subiectiva), iar noi putem observa produsul finit - raportul dintre cele
doua, care nu este pentru nici unul dintre noi acelasi.

Discursul liric este construit la persoana I a. Accentul este pus pe persoana proprie, verbele folosite fiind la
persoana I a singular, exceptandu-le pe cele care exprima durerile ("mi s-a pus un junghi in norul...", etc). In text
exista doua personaje: eul liric si "doctorul" care este invocat. Chiar primul vers al poeziei incepe cu un substantiv
in cazul vocativ ("Doctore,"), reluat si in ultima strofa, pozitie ce confera sfericitate operei. Este evidenta
elocventa, retorica textului poetic, mai ales ca acesta este construit ca un fel de spovedanie, idee acutizata de
faptul ca eul liric nu intreaba nimic, nu cere sfaturi, pur si simplu prezinta fapte. Toata poezia este strabatuta de
un sentiment de certitudine care este contrazis doar in ultimele doua versuri ("Cred ca m-am imbolnavit de
moarte intr-o zi / Cand m-am nascut."). Este o opera rotunda, dar nu inchisa. De fapt, acesta este momentul cand
se deschide: aceste doua versuri.

Fiind cazul unui fel de spovedanii, si mai ales neexistand replica de la personajul invocat, nu mai este necesar sa
atragem atentia asupra faptului ca eul liric se afla in centrul discursului poetic.

Poezia este presarata cu figuri de stil, dintre care cele mai dese sunt metafore implicite. Chiar primul cuvant al
poeziei este o astfel de metafora: adresandu-i-se "Doctorului", poetul poate face apel la cititor. Printre aceste
metafore se mai numara: "soarele", "luna si stelele", "norul de pe cer", "senzatie de iarna", "medicamente", "niste
carti", etc. De aici desprindem ideea ca poetul este un neinteles, aceasta este de fapt boala lui - geniul. Insa
pentru el, "soarele" si "luna si stelele" simbolizeaza mult mai mult decat pentru restul pamantenilor, si desi a
incercat din rasputeri sa ia "medicamente": sa fie banal, sa fie si el ca toti oamenii, asta nu trece - este intr-adevar
o boala incurabila sa vezi acolo unde nu patrunde privirea altora, sa auzi si sa intelegi sunete care pentru altii nu
inseamna nimic, dar este de asemenea o mare povara, pe care poetul o descrie drept "ceva mortal... in regiunea
fiintei mele", este deci patruns de aceasta senzatie de durere. In ultima strofa, notam forma verbala "am cheltuit"
intr-un context putin obisnuit, alaturi de constructia "o groaza de ani". 

". Se pare ca poetul priveste viata pe care o are de trait pe aceasta lume ca pe o simpla resursa pe care o poate
cheltui dupa bunul plac, realizand ceva cu acest timp care ne-a fost oferit fiecaruia dintre noi, sau "cheltuindu-l"
fara a avea vreun beneficiu. Poezia se incheie cu un oximoron prin care sunt pusi in opozitie termenii "intr-o zi",
ceea ce denota o zi oarecare, si "[ziua] cand m-am nascut", care, spre deosebire de prima structura, reprezinta o
zi cu totul speciala.