CURSUL 5

3.1.Lucrări de îngrijire ale arboretelor

3.1.1.Degajările şi depresajul
După realizarea stări de masiv, exemplarele speciilor arborescente trec de la existenţa
izolată specifică fazei de seminţiş la existenţa gregară (în grup), constituind un nou arboret, cu
toate atributele şi funcţiile sale specifice.
În arboretele amestecate, unele specii datorită vigorii sporite de creştere în tinereţe,
tind să le copleşească pe celelalte, între ele începând să se manifeste o concurenţă intensă
pentru spaţiu şi hrană, atât în sol, cât şi în atmosferă. În mod natural, fără intervenţia omului,
din această concurenţă nu ies întotdeauna învingătoare speciile cele mai valoroase din punct
de vedere economic.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în arboretele pure în care unele exemplare de
dimensiuni mai mari (spre exemplu cele provenite din seminţişuri preexistente neutilizabile
neextrase la timp sau din lăstări) devin copleşitoare pentru exemplarele şi viabile dar apărute
mai târziu (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973).
Datorită motivelor de mai sus, este necesar să se intervină în procesul natural de
autoreglare a arboretului, prin înlăturarea parţială sau integrală a speciilor sau exemplarelor
copleşitoare.
Lucrarea de rărire a arboretului prin care se realizează acest obiectiv se numeşte
degajare, are un caracter de selecţie în masă şi se execută în faza de desiş, având ca scop
salvarea de copleşire şi promovarea exemplarelor valoroase ca specie şi conformare
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1981).
În arboretele pure, regenerarea pe cale naturală şi excesiv de dese, aflate în aceeaşi
fază de dezvoltare, se execută depresaje (operaţii de selecţie negativă şi educaţie colectivă),
prin care se urmăreşte rărirea convenabilă a acestora, precum şi dirijarea raporturilor dintre
exemplarelor sănătoase, viabile şi cele preexistente, vătămate sau provenite din lăstări
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Florescu, 1981).
Cele două genuri de lucrări se pot executa în pădurile nou întemeiată, regenerate pe
cale naturală sau artificială, după constituirea stării de masiv pe întreaga suprafaţă sau numai
pe anumite porţiuni. Aplicarea lor durează până când începe producerea elagajului natural şi
arboretul trece în faza de nuieliş.
În cazuri speciale, dacă s-a întârziat cu executarea degajărilor, se poate recurge la
intervenţii şi la începutul fazei de nuieliş, caz în care sunt denumite degajări întârziate.
Obiectivele urmărite prin aplicarea degajărilor pot fi, după împrejurări, următoarele:

1
 -dirijarea competiţiei interspecifice, prin ţinerea în frâu a exemplarelor din speciile
invadate, repede crescătoare, care ar putea copleşi (elimina), parţial sau integral, specia sau
speciilor valoroase;
-dirijarea competiţiei intraspecifice, prin ţinerea în frâu sau înlăturarea din masiv a
preexistenţilor, a lăstarilor, a exemplarelor vătămate şi promovarea exemplarelor viabile şi
sănătoase;
-ameliorarea compoziţiei şi a desimii arboretului şi crearea unor condiţii mai
favorabile de creştere şi dezvoltare a desişului din specia sau speciile de valoare;
-ameliorarea mediului intern specific;
-menţinerea integrităţii structurale a arboretului (K  0,8).
Tehnica de lucru
Prima degajare se execută la puţin timp după constituirea stării de masiv a noului
arboret. În cazul aplicării unor tratamente cu regenerare sub adăpostul arboretului matur
(parental), degajările pot începe, cu caracter parţial, în porţiunile cu starea de masiv realizată,
chiar înaintea încheierii recoltării ultimilor arbori remanenţi. Următoarele intervenţii se
succed în funcţie de ritmul creşterii şi dezvoltării arboretului, până la trecerea în stadiul de
nuieliş, urmărindu-se cu consecvenţă rezolvarea obiectivelor propuse.
Pentru realizarea lucrării, se parcurge arboretul (cu înălţimi cuprinse în general între 1
şi 2 m) în care urmează să se intervină şi se controlează starea exemplarelor care aparţin
speciilor de valoare. Acolo unde se constată că acestea au fost depăşite în înălţime şi sunt
stânjenite în creştere de către exemplare nevaloroase ca specie sau conformare, se intervine în
ajutorul acestora prin pădurea (frângerea) sau tăierea coabitanţilor care le stânjenesc (figura
3).
În cazul foioaselor, pentru a slăbi producerea lăstarilor şi a nu modifica mediul natural
al arboretului, vârfurile exemplarelor copleşitoare se frâng sau se taie de la o înălţime astfel
aleasă încât cel puţin jumătate din înălţimea arborelui de protejat să rămână liberă (Florescu,
I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Niţescu şi Achimescu, 1979). Este de precizat că recomandarea
de a se tăia de la (10) 20 – 30 (40) cm sub vârful arborilor de extras, întâlnită în lucrări mai
vechi (Negulescu şi Ciumac, 1959; Negulescu ş.a., 1973; Constantinescu, 1976) nu este
suficientă, deoarece diferenţa de înălţime creată prin intervenţie se face rapid, existând un
pericol sporit de copleşire deoarece din locul tăieturii pot apărea 2 – 3 lăstări care acoperă o
suprafaţă şi mai mare).
În cazul răşinoaselor, exemplarele de extras se taie în jos. Aceeaşi metodă se
recomandă şi în situaţia degajărilor întârziate (fig.4), a renişurilor de salcie (în care mlădiţele

2
rezultate se pot valorifica) sau pentru preexistenţi care însă, dacă pot provoca vătămări la
doborârea exemplarelor din jur, trebuie secuiţi şi lăsaţi pe loc.
Este evident că, din raţiuni practice, degajările nu urmăresc înlăturarea, dintr-o dată, a
tot ceea ce este necorespunzător şi nedorit în pădurea tânără. Obiectivele urmărite se
realizează treptat, prin mai multe intervenţii, astfel încât starea de masiv să nu se întrerupă în
nici un caz (deci consistenţa arboretului să nu scadă în nici un punct, după degajare, sub 0,8).

Foto.3.1-Arboret de molid ce necesită a fi parcurs cu degajări

Din acest motiv, prin degajări nu se intervine asupra speciilor de amestec şi arbuştilor,
dacă aceştia se menţin sub vârful exemplarelor valoroase şi nu împiedică executarea
lucrărilor, ori în porţiunile de arboret unde speciile de valoare lipsesc.
În arboretele pure sau practic pure, se extrag cu precădere lăstarii, exemplarele
bolnave, vătămate, curbate, înfurcite, ,,lupii’’ (arbori predominanţi, cu coroane prea largi şi
ramuri groase), precum şi formele nevaloroase (molidul tip ,,pieptene’’; stejarul var. praecox,
cu înfrunzire şi înflorire timpurie şi care este afectat de îngheţurile târzii; fagul cu forma de
mătură, respectiv cel de înfurciri repetate pe ramurile de ordinul II, III şi IV) (Florescu, I.I.,

3
Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi Damian, 1966; Petrescu, 1971; Enescu, 1975;
Constantinescu, 1976; Stănescu, 1979; Schutz, 1990; Stănescu ş.a., 1997).
În mod practic, degajările se pot executa în diferite moduri şi anume:
A.Degajări mecanice, realizate fie manual, fie folosind unelte tăietoare uşoare;
cosoare, topoare, foarfeci de grădină, foarfeci cu amplificatoare de forţă pentru arbori cu
diametre până la 40 – 45mm etc.

.Foto.3.2-Arboret de molid parcurs cu degajări

În anumite situaţii, acolo unde dotarea tehnică o permite, se folosesc şi motoagregate
tip Sthil, Husqvarna, Oregon, echipate cu cuţite- disc. Degajările mecanice se pot executa:
-pe întreaga suprafaţă (a doua şi următoarele degajări, precum şi în cazul
amestecurilor neregulate sau când speciile copleşitoare sunt neuniform distribuite în masa
arboretului);
-parţial (pe suprafeţe reduse) (cazul regenerărilor naturale, în care închiderea
masivului se realizează treptat, ca şi al amestecurilor regulate, cum sunt plantaţiile). Acestea
se execută numai pe anumite coridoare sau benzi, cu lăţime de 1 – 3 m, în jurul rândurilor cu
specii principale de bază (fig.5) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Petrescu, 1971;
Negulescu ş.a., 1973; Constantinescu, 1976; Florescu, 1981).

4
 Degajări chimice (practicate în general acolo unde materialul lemnos produs nu este
valorificabil) constau din folosirea unor substanţe chimice (arboricide) care, administrate în
pădure, produc vătămarea şi uscarea masei exemplarelor din speciile (provenienţele)
nevaloroase. Substanţele respective, între care cele mai recomandate se prezintă în tabelul 2,
acţionează prin contact (distrug ţesuturile plantei foarte aproape de locul aplicării) sau
sistemic (sunt translocate în plantă şi acţionează la o anumită distanţă de locul aplicării, spre
rădăcini sau spre frunze).
Tabelul 2
Principalele caracteristici şi modul de acţiune al celor mai folosite arboricide (din Davenhill ş.a.,
1994)
Arboricid Mod de acţiune Efecte
0 1 2
Arboricid sistemic, arsorbit prin frunze şi
Atrazin Inhibă fotosinteza
rădăcini
Arboricid sistemic, absorbit prin frunze şi Dereglează diviziunea şi
2,4 - D
scoarţă alungirea celulelor
Diquat Arboricid de contact, absorbit prin frunze Distruge ţesuturile frunzei
Glifosat (Roundup) Arboricid sistemic, absorbit prin frunze Inhibă sinteza proteinelor
Hexazinoză Arboricid sistemic, absorbit prin rădăcini Inhibă fotosinteza
Paraquat Arboricid sistemic, absorbit prin frunze Distruge ţesuturile frunzei
Arboricid sistemic, absorbit prin frunze şi Dereglează diviziunea şi
Triclopyr
rădăcini alungirea celulelor

Deşi a fost recomandată mult timp, folosirea acidului 2,4,5-T este actualmente
interzisă în multe ţări europene, din cauza substanţei toxice (dioxina) pe care o conţine]
(Bourdru, 1989).
Actualmente, degajările chimice se recomandă să se aplice doar arborilor individuali
(stropirile colective de la sol, din avion sau elicopter sunt interzise, deoarece acţionează
neselectiv, distrugând şi exemplarele de valoare), prin:
-stropirea directă (tratament foliar);
-inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu (la exemplarele mai înalte, unde nu este
posibil tratamentul foliar prin stropire directă) şi aplicarea de arboricide;
-injectare de arboricide (la câţiva cm deasupra nivelului solului, prin incizii inelare
sau orificii punctiforme, situate la cca. 5cm distanţă una de alta) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,
1996, după Petrescu, 1971; Negulescu ş.a., 1973; Williston ş.a., 1973; Haury, 1986; Michaud,
1988; Willoughby şi Dewar, 1995).
Adesea recomandate în condiţiile costului foarte ridicat, ca şi ale insuficienţei forţei de
muncă pentru intervenţii manuale, degajările chimice prezintă dezavantajul acţiunii
neselective a arboricidelor, ca şi al cantităţilor mari de apă pe care le necesită la aplicare.

5
 Sezonul de executare a degajărilor depinde de metoda aplicată, de speciile existente,
precum şi de condiţiile de vegetaţie. La aplicarea degajărilor manuale, deşi se consideră ca
optimă perioada 15 august - 30 septembrie, totuşi este de preferat ca lucrările să se execute
diferenţiat. Astfel, în arboretele amestecate, degajările se recomandă să se aplice doar în
timpul sezonului de vegetaţie, când arborii sunt înfrunziţi şi speciile se pot recunoaşte uşor. În
arboretele pure de răşinoase sau în amestecurile cu puţine specii, lucrarea se poate executa şi
în timpul repaosului vegetativ, primăvara devreme, înainte de apariţia frunzelor, sau toamna
târziu, după căderea lor.
Degajările chimice se pot executa la începutul sezonului de vegetaţie, imediat după
înfrunzirea speciilor secundare şi înainte de intrarea în vegetaţie a răşinoaselor. Aceste lucrări
pot fi realizate şi vara, după încheierea primei creşteri (de primăvară) şi începerea lignificării
lujerului anual al speciilor de protejat, urmărind devitalizarea exemplarelor (speciilor)
copleşitoare sau a cioatelor acestora.
Este însă necesar ca, la degajările mecanice, să se evite aplicarea lor la începutul
sezonului de vegetaţie (lujerii degajaţi, încă insuficient lignificaţi, pot suferi din cauza
gerului), precum şi de perioadele cu arşiţă puternică din regiuni mai secetoase (seminţişul
degajat poate fi vătămat) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi Ciumac, 1959;
Petrescu, 1971; Negulescu ş.a., 1973; xxx, 1986).
O problemă deosebită în aplicarea degajărilor-depresajelor este desimea foarte ridicată
a culturilor tinere, care face accesul lucrărilor extrem de dificil. Datorită acestei situaţii,
lucrările de specialitate româneşti şi străine recomandă combinarea degajărilor cu
deschiderea de culoare sau linii de accesibilizare interioară a arboretelor, cu diverse lăţimi
(până la 2 m) şi situate la distanţe (din ax în ax) între 5 – 6 m şi 20 - 25 m. Scopul acestora
este, în mod evident, reducerea suprafeţei de parcurs cu degajări, facilitarea intervenţiei
mecanizate, cu fierăstraie uşoare (monoagregate) cu cuţite-disc, de pe liniile de acces, fără a
pătrunde în zonele cu regenerări naturale tinere şi foarte dese, precum şi pregătirea unor
condiţii mai uşoare de muncă în vederea aplicării intervenţiilor silvotehnice viitoare (cu
curăţiri şi rărituri) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Nicolescu ş.a., 1992; Daia, 1996).
Intensitatea degajărilor se exprimă prin raportul dintre numărul exemplarelor
înlăturate (Ne) şi numărul de exemplare din arboretul iniţial (Ni), exprimat în procente:
Ne
IN   100 (1)
Ni
În mod evident, intensitatea intervenţiei depinde de desimea iniţială a arboretului, de
proporţia speciilor copleşitoare, a exemplarelor nevaloroase sau a preexistenţilor, de ritmurile
de creştere şi dezvoltare ale speciilor constituite, de efectul degajărilor anterioare, precum şi

6
de condiţiile staţionale. Intensitatea fiecărei degajări se stabileşte doar pe teren, în suprafeţe
sau blocuri experimentale amplasate în condiţii reprezentative pentru arboretul respectiv
(Florescu şi Târziu, 1975; Florescu, 1985).
Periodicitatea (intervalul de timp după care se revine cu o nouă degajare pe aceeaşi
suprafaţă) acestor lucrări depinde, de asemenea, de natura speciilor, de condiţiile staţionale,
de starea şi structura pădurii. În general, periodicitatea degajărilor variază între 1 şi 3 ani,
fiind mai mică în arboretele constituite din specii repede crescătoare, cu temperament de
lumină, ca şi în amestecurile situate în condiţiile staţionale cele mai prielnice (tabelul 3).
Tabelul .....
Periodicitatea degajărilor (Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor, 2000)
Formaţia sau grupa de formaţii forestiere Periodicitatea intervenţiilor (ani)
0 1
Molidişuri 2-3
Brădete 2-3
Amestecuri de fag şi răşinoase 1-3
Făgete 2-4
Goruneto-făgete şi şleauri de deal cu gorun 1-3
Gorunete şi stejărete (inclusiv de stejar brumăriu şi
1-3
stejar pufos)
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu
1-3
stejar pedunculat
Teişuri 1-3
Cerete, gârniţete şi amestecuri de cer şi gârniţă 2-3
Salcâmete 1-3
Aninişuri 1-2
Arborete de salcie Nu se execută
Arborete de plop alb şi plop negru 1-2
Pinete şi laricete 2-3
Arborete de duglas verde 1-3

Aplicarea judicioasă pe teren a degajărilor şi depresajelor reclamă, în plus, şi

preocupări privind amplasarea şi executarea acestor lucrări.
Amplasarea (alegerea suprafeţelor de parcurs anual cu degajări sau depresaje) se face
numai pe baza observaţiilor de teren şi după stabilirea stării exacte a arboretelor aflate în faza
de desiş din fiecare unitate de producţie. În raport cu Planul decenal al lucrărilor de îngrijire,
adoptat prin amenajament şi care trebuie actualizat, precum şi cu Borderoul întocmit anual
pentru acest gen de lucrări, degajările sau depresajele se execută numai în arboretele cu
consistenţă plină (K  0,9). Dacă există un număr mai mare de astfel de arborete, se va
acorda prioritate (vor fi parcurse mai devreme) amestecurile complexe situate în condiţiile
staţionale cele mai favorabile, precum şi culturilor în care speciile valoroase sunt în mai mare
măsură expuse copleşirii de către cele pioniere sau de mai mică valoare economică (Florescu,
I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Florescu şi Târyiu, 1975; Florescu, 1985).
7
 Executarea degajărilor şi depresajelor trebuie făcută cu muncitori cunoscători ai
tehnicii de lucru, precum şi ai problemelor specifice de tehnice securităţii muncii. Instruirea
forţei de muncă se recomandă a se face în suprafeţe demonstrative, în general de 1000 m 2, de
către specialişti cu o bună pregătire şi experienţă în domeniu (xxx, 1986). În plus, pentru a se
realiza calitatea şi eficienţa necesare, pe toată durata lucrării trebuie să se efectueze un control
riguros al muncitorilor, intervenindu-se cu corecturile de rigoare ori de câte ori este nevoie.
Obţinerea rezultatelor dorite depinde, în mod evident, şi de măsurile tehnico-
organizatorice pregătitoare, de asigurarea corespunzătoare a cazării şi transportului
muncitorilor, de organizarea de şantier (cu unelte şi scule corespunzătoare), de gradul de
accesabilitate, precum şi de aplicarea unor norme de timp şi producţie realiste.
Aspecte economice.
Din cele de mai sus se observă că, din executarea degajărilor sau depresajelor, cu
puţine excepţii (preexistenţi; nuiele de salcie; mlădiţe de mesteacăn; lăstari de dimensiuni mai
mari; frunzare etc.) nu rezultă material lemnos valorificabil. În plus, degajările şi depresajele,
fiind lucrări în care alegerea individuală a exemplarelor de viitor nu este posibilă, motiv
pentru care se recurge la selecţia în masă, sunt intervenţii oneroase şi nu realizează o
rentabilitate economică imediată. Acest fapt a făcut ca, de-a lungul timpului, să fie imaginate
diverse soluţii pentru reducerea sau chiar eliminarea costurilor generate de respectivul gen de
lucrări, cum sunt:
-plantarea la distanţe mai mari, caz în care starea de masiv se realizează mai târziu, iar
primele intervenţii în arboret sunt prescrise pentru faze superioare de dezvoltare (nuieliş-
prăjiniş, chiar păriş);
-intervenţie cu degajări parţiale sau pe cale chimică;
-combinarea degajărilor cu deschiderea de culoare sau linii de accesabilizare interioară
a arboretelor etc.
Oricum, executarea degajărilor sau depresajelor, acolo unde situaţia o impune, nu
poate fi condiţionată doar de rentabilitatea monetară a acestora. Fără a se interveni pentru
reglarea raporturilor inter- şi intraspecifice, specia sau speciile de bază pot dispărea, situaţia
putând fi soluţionată doar prin declanşarea imediată a regenerării artificiale şi constituirea
unui nou masiv.

8
 3.1.2.Curăţirile
Curăţirile (lămuririle) reprezintă intervenţii aplicate în pădurea cultivată în fazelede
nuieliş şi prăjiniş, în scopul înlăturării exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi
conformare.
În cele două stadii de dezvoltare, arboretul prezintă, ca şi în fazele anterioare, o desime
ridicată şi, ca urmare, o dinamică foarte activă a competiţiei inter- şi intra-specifice, ceea ce
face ca eliminarea naturală să fie intensă şi, adesea, să se desfăşoare în contradicţie cu ţelurile
fixate. În acelaşi timp, datorită concurenţei amintite, creşterea exemplarelor de valoare poate
fi puternic stânjenită.
În aceste condiţii, este evident că scopul curăţirilor este înlăturarea din arboret a
exemplarelor copleşitoare din speciile de mică valoare economică, precum şi a celor
necorespunzătoare, indiferent de specie (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu
ş.a., 1973; Florescu, 1981). În acest mod, se grăbeşte şi se dirijează procesul de eliminare şi
selecţie naturală, în scopul obţinerii unui arboret sănătos, bine proporţionat şi spaţiat, în care
creşterea arborilor remanenţi să fie cât mai susţinută.
Obiectivele urmărite, în general, prin executarea curăţirilor sunt următoarele:
-continuarea ameliorării compoziţiei arboretului, în concordanţă cu compoziţia-ţel
fixată, cerinţă realizată prin înlăturarea exemplarelor copleşitoare din speciile nedorite;
-îmbunătăţirea stării fitosanitare a arboretului remanent, prin eliminarea treptată a
exemplarelor uscate, rupte, vătămate, defectuoase, preexistente, a lăstarilor etc., având grijă să
nu se întrerupă în nici un punct starea de masiv;
-reducerea desimii arboretelor, pentru a permite regularizarea creşterii în grosime şi în
înălţime, precum şi a configuraţiei coroanei;
-ameliorarea mediului intern al pădurii, cu efecte favorabile asupra capacităţii
productive şi protectoare, ca şi asupra stabilităţii generale a acesteia;
-valorificarea, oricând este posibil, a masei lemnoase rezultate;
-menţinerea integrităţii structurale (K  0,8) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după
Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1981; Schuty, 1990).
Toate obiectivele menţionate urmează să se realizeze treptat, prin mai multe intervenţii
succesive. Fiecare dintre acestea se axează pe selecţia în amsă, cu caracter negativ (atenţia se
îndreaptă, în general, nu spre exemplarele valoroase, ci spre cele cu valoare mai redusă, care
urmează să fie extrase) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi Ciumac, 1959;
Stănescu, 1984).

9
 Curăţirile sunt obligatorii într-o silvicultură judicioasă, orientată spre dirijarea durabilă
şi eficientă a pădurii cultivate. Nu sunt însă necesare în culturile de plopi euroamericani, de
salcie selecţionată, în culturi energetice, în răchitării etc.
Tehnica de execuţie
Aplicarea curăţirilor ridică o serie de probleme de concepţie şi execuţie privind:
-alegerea anuală a arboretelor de parcurs (prin elaborarea Borderoului de amplasare
pentru un anumit an de producţie),în funcţie de caracteristicile bioecologice ale acestora, de
Planul decenal al lucrărilor de îngrijire, de accesabilitate, de fondurile şi dotările existente;
-stabilirea obiectivelor concrete de realizat prin intervenţia respectivă;
-alegerea exemplarelor de extras în fiecare arboret, pentru a fi realizate cât mai plenar
obiectivele fixate;
-stabilirea condiţiilor tehnico-organizatorice şi economice pentru recoltarea şi
valorificarea materialului lemnos rezultat;
-recrutarea forţei de muncă şi instruirea sa temeinică, asigurarea controlului şi
îndrumării riguroase şi permanente pe tot parcursul executării lucrării etc.
Prima curăţire se execută la câţiva (2-3) ani după ultima degajare, când arboretul se
găseşte în faza de nuieliş-prăjiniş, iar înălţimea sa medie depăşeşte, în general, 3 m (înălţimea
dominantă = 6-8 m) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973; Niţescu şi
Achimescu, 1979; xxx, 1986). Recomandări mai vechi (Kostler ş.a., 1956), care consideră că
momentul optim al primei curăţiri coincide cu realizarea unei înălţimi medii a arboretului
egală cu înălţimea omului (cca 2 m), trebuie privită cu rezervă, datorită problemelor legate de
accesibilitatea dificilă în astfel de arborete, de costurile ridicate de producţie, precum şi de
imposibilitatea comercializării lemnului mic rezultat.
Arborii tineri care fac obiectul extragerii prin curăţiri sunt:
-exemplarele uscate, atacate, rănite, bolnave (în special cele cu boli infecţioase
evolutive gen cancere);
-preexistenţii (adesea consideraţi ca primă urgenţă de extragere, datorită vătămărilor
produse arborilor remanenţi la doborâre);
-exemplarele speciilor copleşitoare, nedorite şi neconforme cu compoziţia-ţel, dacă
sunt situate în plafonul superior al arboretului;
-exemplarele cu defecte 8arbori cu crăci groase sau crăci lacome, cu predispoziţie la
înfurcire, cu trunchiuri strâmbe şi sinuoase, cu caneluri şi fibră torsă), între care ,,lupii’’
trebuie eliminaţi în totalitate până la încheierea aplicării curăţirilor;
-exemplarele din lăstări, provenite de pe cioate îmbătrânite sau din arborete cu
provenienţă mixtă, care pot copleşi exemplarele mai valoroase din sămânţă;

10
 -exemplarele din specia dorită, chiar de bună calitate, dar grupate în pâlcuri prea dese
(fig.6) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Bagneris, 1878; Schwappach ş.a., 1914;
Negulescu şi Ciumac, 1959; Negulescu ş.a., 1973, Florescu, 1981; xxx, 1986; Schutz, 1990;
Lanier, 1994).
În toate cazurile de aplicare, se recomandă ca starea de masiv să se reducă moderat
(consistenţa să nu coboare sub 0,8), iar subarboretul să fie păstrat în întregime. Ca şi
degajările, curăţirile se pot executa în mai multe moduri.
A.Curăţiri mecanice, realizate prin tăierea de jos a arborilor nevaloroşi, respectiv
secuirea preexistenţilor, în care caz sunt folosite toporaşe, topoare, fierăstraie manuale sau
mecanice de tip uşor, precum şi cel cu cuţit-disc (disc circular). Se realizează fie pe toată
suprafaţa (arborete pure sau amestecate, regenerate pe cale naturală) fie pe suprafeţe parţiale
(amestecuri regulate, regenerate pe cale artificială), cea mai recomandată metodă fiind cea în
benzi alterne de 6 – 8 m lăţime, (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Constantinescu,
1976; Niţescu şi Achimescu, 1979).

Foto.3.3-Arboret de foioase parcurs cu lucrări de curăţiri

În ambele situaţii, lemnul rezultat fie se valorifică (atunci când există piaţă locală de
desfacere) fie se debitează grosier şi se lasă pe jos, pentru a se descompune rapid până la
următoarea intervenţie.

11
 În cel de-al doilea caz, intervenţia se numeşte curăţire –în-pierdere sau răritură
precomercială şi este practicată pe scară largă în alte ţări europene, precum şi în America de
Nord (SUA şi Canada) sau Noua Zeelandă.
Ca urmare, atunci când lemnul recoltat din arborete aflate la finele fazei de prăjiniş,
datorită dimensiunilor mici, nu are caracterul unei investiţii (intervenţie neaducătoare de
venituri imediate), care însă ,,va produce valoare în viitor’’ (Savill şi Evans, 1986; Williams,
1988; Schutz, 1990; Savill ş.a., 1997).

Foto.3.4-Valorificarea materialului lemnos extras cu ocazia curăţirilor în arboretele de răşinoase

B.Curăţiri pe cale chimică, aplicate în special foioaselor şi realizate, ca şi degajările,

în trei modalităţi:
-stropirea directă (tratament foliar, în cazul arborilor de talie mică, la primele
intervenţii);
-inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu (la exemplare mai înalte, unde nu este
posibil tratamentul foliar prin stropire directă) şi aplicarea de arboricide;
-injectarea de arboricide (la câţiva cm deasupra nivelului solului, prin incizii inelare
sau orificii punctiforme, situate la cca 5cm distanţă una de alta) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,
1996, după Negulescu ş.a., 1973; Bourdru, 1989; Schutz, 1990; Sharpe ş.a., 1995; van
Sambeek ş.a., 1995).

12
 Arboricidele utilizate în mod frecvent sunt cele amintite la paragraful consacrat
degajărilor, în care cele mai recomandate sunt acidul 2,4 D (pentru foioase) şi glifosatul
(Roundup) (răşinoase) (Bourdu, 1989).
Curăţirile pe cale chimică prezintă numeroase avantaje: se evită producerea rănilor mecanice;
nu se pot produce modificări drastice în desimea arboretului, arborii trataţi uscându-se pe loc;
pot reduce costurile până la 50% din cele ocazionate de curăţirile manual-mecanice (cazul
ţărilor cu silvicultură dezvoltată şi forţă de muncă deficitară); folosesc mai eficient forţa de
muncă etc. Totuşi, în silvicultura noastră, folosirea arboricidelor este evitată datărotă
caracterului neselectiv al
acţiunii acestora, problemel
practice de aplicare (
necesitatea unor cantităţi
mari de apă, care creează
dificultăţi de manipulare,
executarea doar în zilele
senine, nu prea calde, fără
mişcări importante ale
aerului; obligaţia de
instruire temeinică a
muncitorilor privind tehnica
securităţii muncii la astfel
de lucrări), introducerii în
pădure a unor substanţe al
căror mod de acţiune,
asupra celorlalte
componente ale pădurii (în
special de ordin faunistic),
nu este în totalitate elucidat
etc. Foto.3.5.-Exemplar din specia brad ce se poate folosi ca pom de iarnă
Materialul lemnos rezultat din curăţiri se poate valorifica şi constă din fascine, araci de
vie, cozi pentru unelte, pari de legume, tutori pentru pomi, frunzare pentru hrana vânatului,
nuiele pentru împletituri, pomi de iarnă, bile, manele, lemn pentru construcţii rurale etc.
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Petrescu, 1971; Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1981;
xxx, 1986).

13
 Sortimentul principal rezultat din curăţiri este însă grămada de crăci (lemn de foc),
care are dimensiunea-standard de 2 m (lăţime) x 1,5 m (înălţime) x 3 m (lungime) (grămadă
tip) ori 1 x 1,5 x 3 m (figură tip), aceasta din urmă, datorită uşurinţei de lucru, fiind
modalitatea cea mai folosită la strângerea şi stivuirea lemnului doborât.
Grămezile de crăci se depozitează fie la marginea instalaţiilor de scos fie pe culoare
deschise odată cu primele degajări sau chiar în timpul curăţirilor (deşi lucrarea este oarecum
întârziată), dacă acest lucru nu s-a realizat anterior.

Foto.3.6-Grămadă tip realizată în arboret de foioase

Înainte de începerea lucrărilor de curăţiri, este necesară asigurarea finanţării lucrării,
organizarea şi dotarea corespunzătoare cu unelte şi scule a şantierului de lucru, precum şi
instruirea temeinică a forţei de muncă privind modul de intervenţie şi normele de tehnica
securităţii muncii.
Pentru precizarea tehnicii de lucru se instalează suprafeţe demonstrative, cu mărimea
adaptată la condiţiile de desime şi la neuniformitatea arboretului de parcurs, dar care să nu
depăşească 2000 m2.
Pe parcursul desfăşurării lucrărilor sunt necesare controlul şi îndrumarea forţei de
muncă, urmărindu-se adaptarea permanentă a tehnicii de lucru la neuniformităţile structurale
ale arboretului.

14
 Sezonul de execuţie
Sezonul de execuţie al curăţirilor depinde, ca şi în cazul degajărilor, de metoda
adoptată, de speciile existente, precum şi de condiţiile de vegetaţie. Astfel, în arboretele
amestecate, se recomandă ca grifarea (însemnarea) arborilor de extras să se realizeze doar în
perioada de vegetaţie, această restricţie eliminându-se în cele pure sau amestecurile cu puţine
specii, când lucrarea se poate realiza şi în repausul vegetativ, primăvara devreme, înaintea
apariţiei frunzelor, sau toamna târziu, după căderea acestora.

Foto.3.7 - Realizarea grămezilor tip în arborte de foioase

Şi la curăţiri se recomandă să se evite aplicarea lor imediat după intrarea în vegetaţie
(perioada 1 mai - 15 iunie la răşinoase, când lujerii abia formaţi se pot rupe uşor, iar
vătămările cauzate prin colectarea lemnului pot fi considerabile) sau toamna târziu (în
octombrie), când lujerii încă insuficient lignificaţi ai arborilor eliberaţi de concurenţă pot
suferii din cauza îngheţurilor timpurii (Negulescu şi Ciumac, 1959; Petrescu, 1971; Negulescu
ş.a., 1973; Florescu, 1981; xxx, 1986).

15
 Intensitatea
Intensitatea curăţirilor numai pe teren, în suprafeţe de probă instalate în porţiuni
reprezentative ale arboretului.
În general, intensitatea se exprimă procentual fie ca raport între numărul de arbori
extraşi şi cel existent în arboret înainte de intervenţie,
Ne
IN   100 (2)
Ni
fie, în lucrările mai pretenţioase, ca raport între suprafaţa de bază a arborilor extraşi şi
suprafaţa de bază a arboretului înainte de curăţire.
Ge
IG   100 (3)
Gi
În general, în cazul curăţirilor, valoarea lui iN este mai mare decât a lui iG dar, dacă se
extrag multe exemplare din plafonul superior, IN  IG.
Pentru întocmirea antemăsurătorilor şi respectiv as devizelor aferente lucrărilor de
curăţiri este necesar să fie determinat volumul materialului lemnos extras. Ca urmare, în acest
caz intensitatea intervenţiilor se poate exprima procentual, ca raport între volumul arborilor
extraşi şi cel existent în arboret înainte de intervenţie, după cum urmează:
Ve
IV   100 (4)
Vi
După intensitatea intervenţiei (pe suprafaţa de bază), curăţirile se împart în:
 slabe (iG  5%);
 moderate (iG = 6 - 15%);
 puternice (forte) (iG = 16 - 25%);
 foarte puternice (iG > 25%) (xxx, 1966).
În mod practic, intensitatea fiecărei curăţiri se recomandă să fie moderată (uneori însă,
când condiţiile de arboret o permit, chiar şi forte sau foarte puternică). O condiţie suplimentar
impusă este ca, în nici un punct al arboretului, consistenţa să nu se reducă după intervenţie
sub 0,8 (chiar 0,75), mai ales în pădurile destinate să îndeplinească funcţii de protecţie a
terenurilor şi a solurilor (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973;
Florescu, 1981; xxx, 1986).
În acest sens, este demn de menţionat şi recomandarea ca, în arboretele parcurse, să se
ia în calcul pentru controlul intervenţiei nu neapărat consistenţa arboretului parcurs
(considerată, pe bună dreptate, un indicator nu foarte sugestiv al concurenţei din cuprinsul
acestuia), ci valoarea indicelui de desime. Acest indicator complementar are valoarea optimă
(pentru care creşterea arboretului remanent este foarte susţinută), în arborete aflate în stadiul

16
de nuieliş-prăjiniş (vârsta în general până la 25 ani), de 1,00 - 1,20 (Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V., 1996, după Armăşescu, în Niţescu şi Achimescu, 1979).
În orice situaţie însă, în adoptarea intensităţii intervenţiei se va avea în vedere ca
arboretele să rămână relativ închise, pentru a se menţine active creşterea în înălţime şi
elagajul natural, evitând însă eţiolarea tulpinilor şi prevenind rupturile de zăpadă,
fenomene frecvente în arboretele excesiv de dese şi cu deosebire în cele de răşinoase.
Periodicitatea
Periodicitatea curăţirilor variază, în general, între 3 şi 5 ani, în funcţie de natura
speciilor; de starea arboretului, de condiţiile staţionale şi de lucrările executate anterior
(tabelul 4).
Aşa cum s-a menţionat, este important ca prima curăţire să nu întârzie prea mult după
ultima degajare, pentru a nu fi compromise rezultatele satisfăcătoare obţinute.
Tabelul 3.1
Periodicitatea curăţirilor (Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor, 2000)
Formaţia sau grupa de formaţii forestiere Periodicitatea intervenţiilor (ani)
0 1
Molidişuri 4-5
Brădete 3-5
Amestecuri de fag şi răşinoase 3-5
Făgete 3-5
Goruneto-făgete şi şleauri de deal cu gorun 4-5
Gorunete şi stejărete (inclusiv de stejar brumăriu şi
3-5
stejar pufos)
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu
2-3
stejar pedunculat
Teişuri 4-5(6)
Cerete, gârniţete şi amestecuri de cer şi gârniţă 4-7
Salcâmete 3-4
Aninişuri 2-3
Arborete de salcie 2-3
Arborete de plop alb şi plop negru 2-3
Pinete şi laricete 3-5
Arborete de duglas verde 3-5

În general, următoarea intervenţie în pădure se execută doar după ce masivul rărit prin
intervenţia anterioară s-a încheiat din nou (K  0,9), fără a se întârzia prea mult (s-ar produce
diminuarea creşterilor, deformarea şi reducerea dimensiunii coroanelor etc.). În consecinţă, nu
se poate prescrie un număr fix de ani între două curăţiri succesive, periodicitatea adoptându-
se, de fiecare dată, numai pe baza observaţiilor de teren privind dinamica dezvoltării
arboretelor (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi Ciumac, 1959; Negulescu
ş.a., 1973; Niţescu şi Achimescu, 1979; Florescu, 1981; xxx, 1986).

17
 În pădurile noastre, aflate în faza de nuieliş-prăjiniş, se recomandă se execute, în
general, între 2 şi 3 curăţiri/arboret, numărul acestora fiind redus chiar şi la o singură
intervenţie în cazul regenerărilor artificiale.
Probleme economice
Curăţirile, asemenea degajărilor şi depresajelor, sunt operaţii costisitoare, care în
general, cu excepţia zonelor unde există o piaţă nesaturată pentru lemnul de mici dimensiuni,
nu-şi acoperă cheltuielile de producţie.
Din această cauză, adesea, respectiva operaţie este considerată lucrare de investiţie (în
care, deoarece veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, efectele economice imediate sunt
reduse), ceea ce a determinat imaginarea unor măsuri specifice pentru limitarea efectului lor
economic nefavorabil, cum sunt:
 plantarea la distanţe mari, când starea de masiv se realizează cu întârziere şi prin
care se elimină obligaţia intervenţiei cu curăţiri;
 intervenţia cu curăţiri parţiale sau pe cale chimică, dacă din calculele economice
rezultă costuri de producţie mai reduse;
 intervenţia cu curăţiri de intensitate mare, când dinamica creşterii în diametru a
arboretelor este intensificată (putând însă apărea pierderi la nivelul producţiei
totale), iar periodicitatea lucrărilor se măreşte, în paralel cu reducerea numărului
de intervenţii pe aceeaşi suprafaţă;
 aplicarea curăţirilor – în – pierdere (cazul ţărilor cu silvicultură avansată şi resurse
financiare suficiente, care îşi permit o astfel de investiţie), lucrări care creează
premizele necesare realizării unor arborete de calitate în viitor.
Dar, cu toate aceste dificultăţi, curăţirile ar putea fi realizate şi prin redistribuirea
veniturilor obţinute de către unităţile silvice din alte lucrări silvotehnice aducătoare de
beneficii, cum este cazul răriturilor în arborete de vârste mijlocii şi mari, precum şi al
tratamentelor.
Deşi se confruntă cu numeroase probleme economice, ca şi degajările - depresajele, ar
fi greşit să se aprecieze doar rentabilitatea momentană a curăţirilor, prin simplă comparare a
veniturilor şi cheltuielilor. Este cert că eficienţa acestor lucrări nu poate fi judecată în raport
cu valoarea momentană, ci în funcţie de valoarea în perspectivă a arboretului care rămâne
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973), de punerea generalizată în
practică a degajărilor şi curăţirilor depinzând calitatea pădurilor secolului următor
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Lanier, 1994).

18
 3.1.3.Răriturile
Răriturile sunt lucrări executate repetat în fazele de păriş, codrişor, şi codru mijlociu
şi care se preocupă de îngrijirea individuală a arborilor, în scopul de a contribui cât mai
activ la ridicarea valorii productive şi protectoare a pădurii cultivate.
Ele reprezintă un sistem de intervenţii care se execută începând din momentul trecerii
pădurii în faza de păriş şi până în apropierea termenului exploatării (în silvicultura noastră,
prin recomandările din normele tehnice în vigoare, intervenţiile de acest gen trebuie sistate, în
general, după parcurgerea a două treimi din vârsta exploatabilităţii arboretului) (xxx, 1986).
Răriturile sunt considerate, în general, lucrări de selecţie individuală pozitivă,
preocuparea de bază fiind îndreptată asupra arborilor valoroşi care rămân în arboret până la
termenul exploatării şi nu asupra celor extraşi prin intervenţia respectivă. În acest mod,
exemplarelor de valoare li se asigură permanent condiţii optime de creştere şi dezvoltare, în
detrimentul şi prin extragerea repetată a celor de mai mică valoare, care i-ar putea stânjeni
într-un fel oarecare, şi care se extrag.
Răriturile devin astfel cele mai pretenţioase, mai complexe şi mai intensive operaţiuni
culturale, cu efecte favorabile atât asupra generaţiei existente, cât şi asupra viitorului arboret.
Obiectivele mai importante care pot fi urmărite şi care se pot soluţionează prin
aplicarea răriturilor sunt următoarele:
-ameliorarea calitativă a arboretelor, mai ales sub raportul compoziţiei, al calităţii
tulpinilor şi coroanelor arborilor, al distribuţiei lor spaţiale, precum şi al însuşirilor
tehnologice ale lemnului acestora;
-ameliorarea structurii genetice a populaţiilor arborescente;
-activarea creşterii în grosime (şi deci în volum) a arborilor valoroşi, ca urmare a răririi
treptate a arboretului, fără însă a afecta creşterea în înălţime şi producerea elagajului natural;
-luminarea mai pronunţată a coroanelor arborilor de valoare din speciile de bază, cu
ocazia ultimelor rărituri, pentru a crea condiţii mai favorabile pentru fructificaţie şi, deci,
pentru regenerarea naturală a pădurii;
-mărirea rezistenţei pădurii la acţiunea vătămătoare a factorilor biotici şi abiotici,
menţinerea unei stări fitosanitare cât mai bune şi a unei stări de vegetaţie cât mai active a
arboretului rămas;
-modelarea eficientă a mediului intern al pădurii;
-recoltarea şi valorificarea completă a arborilor care trebuie să ,,cadă’’ sistematic din
pădure.

19
 Pornindu-se de la neuniformitatea constitutivă şi funcţională a pădurii cultivate, în
teoria şi practica răriturilor din diverse ţări s-au imaginat modalităţi şi procedee de lucru
foarte diverse, care pot fi însă incluse în două metode de bază:
a.Rărituri selective (prin ele, în general, se aleg arborii de viitor, care trebuie
promovaţi, după care se intervine supra celor de valoare mai redusă, care vor fi extraşi). În
această categorie sunt incluse răritura de jos, răritura de sus, răritura combinată (mixtă),
răritura grădinărită etc.;
b.Rărituri schematice (mecanice, geometrice, simplificate) (când arborii de extras se
aleg după o anumită schemă prestabilă, fără a se mai face o diferenţiere a acestora după
anumite criterii) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi Ciumac, 1959;
Negulescu ş.a., 1973; Constantinescu, 1976; Vlad ş.a., 1997). Adesea se mai definesc şi
răriturile schematico-selective, cu caractere intermediare între cele două metode de bază şi
care cuprind diverse combinaţii între extragerile schematice şi cele selective (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973).
În pădurile României, începând din anul 1966, s-a generalizat prin normele tehnice
aplicarea aşa-numitei rărituri selective mixte (combinate) pentru aproape toate pădurile
echiene de codru sau crâng, cu excepţia culturilor uniforme de plopi euramericani, pentru care
a fost adoptată metoda răriturii schematice (prevăzute să se aplice încă din 1961) (Florescu,
I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Petrescu, în Giurgiu (coord.), 1995).
Răritura combinată include principiile a două tipuri fundamentale de rărituri, respectiv
răritura de jos şi răritura de sus. Din acest motiv, pentru înţelegerea mecanismului ei
biologic şi a metodologiei specifice de aplicare, se vor detalia în prealabil principiile de bază
ale celor două tipuri de răritură din care este derivată.
Răritura de jos
Răritura de jos (denumită şi răritura în dominat) a fost fundamentată de G.L. Harting
în Germania la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1791). Ea constă, în principal, din extragerea
arborilor rămaşi în urmă cu creşterea (din clasele a IV-a şi a V-a Kraft), situaţi în plafonul
inferior al arboretului. Exemplarele respective consumă cantităţi semnificative de apă şi săruri
minerale, prin care afectează creşterea arborilor din plafonul superior. În plus, arborii din
clasele inferioare Kraft prezintă un ,,comportament neeconomic’’ (realizează producţii reduse
de masă lemnoasă cu utilizări superioare), datorat pierderilor importante prin respiraţie
(Vanselow, 1943, în Assmann, 1970). Dacă însă starea arboretului o impune, se poate
interveni şi în plafonul superior (arbori din clasele I şi a II-a, respectiv a III-a Kraft),
extrăgându-se numai exemplarele uscate, rupte, puternic vătămate, etc. 8fig.7).

20
 Prin aplicarea răriturii de jos, adâncimea coronamentului se reduce treptat şi
considerabil, plafonul inferior dispărând cu timpul, ceea ce conduce la realizarea de arborete
monoetajate, uniforme şi cu închidere pe orizontală.
Datorită faptului că se intervine în plafonul inferior al arboretului, răritura de jos nu
modifică prea mult sensul selecţiei naturale, deoarece prevede extragerea ceva mai devreme a
arborilor care, oricum, ar fi dispărut prin procesul de eliminare naturală. Din acest motiv, încă
de la începuturile aplicării sale sistematice, când se preconiza să nu afecteze în nici un fel
arborii din etajul superior al arboretului şi să nu întrerupă coronamentul, răritura de jos nu a
fost considerată un mijloc esenţial de activare (ameliorare) a producţiei, ci doar o modalitate
de recoltare anticipată a elementelor sociale inferioare din arboret (Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V., 1996, după Badoux, 1946; Hartig, 1791 şi Cotta, 1817, 1832, în Schutz, 1990; Maheut,
1994). Acest fapt a făcut să i se conteste caracterul de operaţiune culturală şi să fie denumită
în mod ironic operaţie de înmormântare a morţilor, iar celor care au susţinut-o şi recomandat-
o oameni de întuneric (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi Ciumac, 1959;
Negulescu ş.a., 1973).
Ca şi curăţirile, răriturile se preocupă mai ales de arborii de extras (nu de cei valoroşi),
luând caracterul unei selecţii negative (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Petrescu, 1971;
Stănescu, 1983, 1984).
În cazul aplicării răriturii de jos, valorile medii (diametru, înălţime suprafaţă de bază,
volum) ale arborilor de extras sunt inferioare celor caracteristice arboretului iniţial. În acest
sens, se consideră că, în cazul respectivului tip de rărituri, raportul între volumul mediu/arbore
al arborilor de extras şi cel al arborilor din arboretul iniţial (Ve / Vi ) este cuprins între (0,4)
0,5 şi 0,6 (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973; Lanier, 1994; Savill
ş.a., 1997). În aceleaşi condiţii, intensitatea pe suprafaţa de bază sau pe volum (IN > IG > IV).
Răritura de jos prezintă o serie de avantaje, cum sunt:
-pot fi realizate de un personal puţin numeros, fără o calificare deosebită;
-ameliorează starea sanitară a arboretului;
-asigură reducerea concurenţei pentru hrană şi apă între arborii valoroşi şi cei nedoriţi;
-conduc la creşterea (artificială) diametrului mediu al arboretului şi reducerea
substanţială a asimetriei curbei de frecvenţă a diametrelor.
În acelaşi timp, aplicarea răriturii de jos este dezavantajoasă deoarece nu contribuie
substanţial la stimularea creşterii şi rezistenţei arborilor care rămân, produsele lemnoase
recoltate (cu volume mici pe lucrare şi formate din arbori cu dimensiuni mici), prezentând în
general un interes comercial redus (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Petrescu, 1971;
Evans, 1992; Lanier, 1994).

21
 Din aceste motive, răritura de jos, care a fost concepută pentru molidişurile pure, se
recomandă să se aplice în Europa (Suedia, Finlanda) în special în arboretele pure de răşinoase
(aşa cum este cazul molidişurilor sau pinetelor, adesea neparcurse la timp cu lucrări de
îngrijire), în cele situate pe staţiuni sărace, sau chiar la primele rărituri în arborete cu specii de
lumină (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Vuokila, 1969; Petrescu, 1971; Bourdu, 1989;
Knutell, în James şi Tarlton (ed), 1990; Lanier, 1994). În pădurile tropicale, răritura de jos se
aplică la specii de lumină (eucalipţi, teck, sal) care, odată rămase în urmă cu creşterea, nu pot
recupera diferenţele de înălţime create, chiar beneficiind de o iluminare suplimentară de sus
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Champion ş.a., 1965; Evans, 1992; Dwivedi, 1993).
Răritura de sus
Răritura de sus (răritura în dominant) a fost fundamentată în Franţa de către Bagneris
(1978) şi Broillard (1881). Constă din extragerea arborilor necorespunzători şi nedoriţi din
plafonul superior al arboretului (exemplare din specii secundare, precum şi arborii din specia
de bază dar rău conformaţi, atacaţi, cu coroane asimetrice sau lăbărţate,din clasele I – III
Kraft), cu scopul de a permite dezvoltarea cât mai activă a arborilor valoroşi rămaşi în acelaşi
plafon (fig.8). Totodată, dacă starea arboretului a cere, se extrag şi arbori uscaţi, rupţi,
bolnavi, puternic vătămaţi din plafonul inferior.
Răritura de sus se preocupă de promovarea atentă a arborilor valoroşi din platfonul
superior care, prin natura speciei, prin calitatea şi vigoarea lor de creştere şi dezvoltare, se
impun ca arbori de viitor şi care reacţionează la intervenţie printr-un spor sensibil de creştere.
Totodată, procedând la rărirea plafonului superior prin înlăturarea exemplarelor care
împiedică buna dezvoltare a celor valoroase, se va avea grijă ca plafonul inferior să se
menţină destul de des şi continuu, pentru a realiza protecţia solului şi de a menţine un ritm
activ al elagajului natural la arborii din plafonul superior. Procedând în acest mod, răritura în
dominant nu mai urmează sensul procesului de eliminare şi selecţie naturală şi capătă un
caracter accentuat de selecţie pozitivă (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a.,
1973; Stănescu, 1983, 1984).
În cazul răriturii de sus, raportul dintre diametrul mediu al arborilor de extras şi
diametrul mediu al arboretului înainte de intervenţie (d/D) este  1 (Parde, 1978, în Schutz,
1990). În acelaşi timp, raportul dintre volumul mediu al arborilor extraşi prin răritură şi
volumul mediu al arboretului înainte de intervenţie (Ve / Vi ) este cuprins între 0,8 şi 0,9 (ţări
central şi vest-europene) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după xxx, 1969; Bourdu, 1989),
respectiv are valoarea 1,2 (Marea Britanie) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Johnston
ş.a., din Savill şi Evans, 1986; Savill ş.a., 1997).
Răritura de sus prezintă o serie de avantaje:

22
 -se diminuează concurenţa pentru spaţiul aerian şi edafic al arboretului;
-arborii cei mai valoroşi şi de mari dimensiuni sunt plasaţi într-o poziţie ideală pentru
a-şi exprima potenţialul de creştere;
-permite un ritm de selecţie şi ameliorare fenotipică mai activ;
-este favorizată prezenţa subetajului, care poate deveni mai abundent;
-se pun în valoare produse lemnoase secundare (intermediare) de dimensiuni mai mari
care, faţă de cele extrase prin răritura de jos, pot fi mai uşor comercializate (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996, după Daniel ş.a., 1979; Lanier, 1994).
Aplicarea sa prezintă însă şi o serie de dezavantaje, cum sunt:
-datorită dimensiunilor mai mari ale arborilor de extras pot creşte vătămările produse
la exploatare;
-se diminuează consistent capitalul lemnos pe picior, concentrând potenţialul staţiunii
doar pe un număr redus de exemplare, considerate de viitor;
-creşte riscul de dispariţie a speciilor principale de amestec şi secundare, precum şi al
pătrunderii speciilor de umbră, mai puţin valoroase dar cu un potenţial ridicat de creştere, în
plafonul superior (Daniel ş.a., 1979; Lanier, 1996).
Răritura de sus a fost concepută şi aplicată şi aplicată la început în arborete de foioase
cu bază în cvercinee (Franţa), precum şi în arborete de cvercinee şi fag (Danemarca) (Florescu,
I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Badoux, 1946; Schutz, 1990; Maheut, 1994; Vlad ş.a., 1997).
Aplicarea sa este însă recomandată în special în arborete de foioase (stejărete pure şi
amestecate, şleauri, cerete, gârniţe) sau amestecuri de răşinoase şi foioase, în care plafonul
superior poate fi rărit, iar în cel inferior se prezintă suficient de des pentru a putea asigura
protecţia solului şi producerea elagajului natural.
Răritura combinată (mixtă)
Din practica conducerii arboretelor a rezultat că, în puţine cazuri, se poate vorbi de o
intervenţie în exclusivitate în plafonul superior (răritură de sus) sau în plafonul inferior
(răritură de jos). Datorită acestei situaţii, s-a impus necesitatea de a combina cele două tipuri
fundamentale de rărituri, pentru a realiza, corespunzător scopurile urmărite, în special în
arborete cu un anumit grad de neomogenitate sub raportul vârstei, al desimii sau al
compoziţiei (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Petrescu, 1971; Vlad ş.a., 1997).
Acest obiectiv s-a realizat prin adoptarea, generalizată în practica silvică de la noi, încă
din 1966, a răriturii combinate (mixte), care constă din selecţionarea şi promovarea arborilor
celor mai valoroşi ca specie şi conformare, mai bine dotaţi şi plasaţi spaţial, intervenindu-se
după nevoie atât în plafonul superior, cât şi în cel inferior (fig.9).

23
 În aplicarea acestui gen de intervenţie, preconizată de silvicultorul rus A.F.Rudski la
finele secolului al XIX-lea, perfecţionată mai târziu de către G.R.Eitingen în aceeaşi ţară şi
adaptată la specificul pădurilor de la noi, se urmăreşte realizarea unei selecţii pozitive şi
individuale active şi, îndeosebi, a următoarelor obiective (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996,
după Negulescu şi Ciumac, 1959; Petrescu, 1971; Florescu, 1981; Stănescu, 1983, 1984):
-promovarea celor mai valoroase exemplare din arboret ca specie şi calitate;
-ameliorarea producţiei cantitative şi mai ales calitative a arboretului;
-mărirea spaţiului de nutriţie şi a creşterii arborilor valoroşi;
-mărirea rezistenţei arboretului la acţiunea factorilor vătămători biotici şi abiotici;
-menţinerea unui ritm satisfăcător de producere a elagajului natural;
-intensificarea fructificaţiei şi ameliorarea condiţiilor bioecologice de producere a
regenerării naturale;
-punerea în valoare a masei lemnoase recoltate sub formă de produse secundare etc.
Răritura combinată este o metodă activă, cu o mare supleţe, care permite adaptarea sa
la cele mai variate situaţii în care se prezintă pădurea cultivată. Aceasta a făcut să fie
oficializată în pădurile fostei URSS încă din 1953, în perioada anilor 60 în Bulgaria, Ungaria
şi Polonia, aplicarea sa fiind generalizată la nivelul continentului nostru în momentul actual
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Lanier, 1994; Vlad ş.a., 1997).
Supleţea aplicării sale implică însă şi o mare responsabilitate pentru specialiştii
însărcinaţi cu punerea sa în practică deoarece aplicarea diferenţiată a răriturii combinate
presupune cunoaşterea temeinică a organizării şi funcţionării pădurii în care se lucrează, a
fundamentelor teoretice şi metodologice ale răriturilor, a condiţiilor tehnico-organizatorice
specifice sectorului silvic. De aceea, în funcţie de realităţile din teren, caracterul intervenţiei
în fiecare punct al arboretului corespunde unuia sau altuia din tipurile fundamentale de
răritură însă, pe ansamblul arboretului, metoda aplicată se apropie fie de răritura de jos (cazul
arboretelor neparcurse la timp cu lucrări de îngrijire), fie de răritura de sus (arborete de
amestec sau arborete etajate) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Florescu, 1981; Vlad
ş.a., 1997).
Tehnica de executare a răriturii combinate
Specifică acestui tip de răritură selectivă este diferenţierea în arboret a aşa-numitelor
biogrupe. În cadrul acestor mici unităţi structurale şi funcţionale, arborii se clasifică în
funcţie de poziţia lor în arboret, precum şi de rolul lor funcţional (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,
1996, după Negulescu ş.a., 1973; Stănescu, 1983, 1984).
Prin biogrupă se înţelege un ansamblu de 5 – 7 arbori, aflaţi în intercondiţionare în
creştere şi dezvoltare, care se situează în jurul unuia sau a doi arbori de valoare (de viitor) şi

24
în funcţie de care se face şi clasificarea celorlalte exemplare în arbori ajutători (folositori) şi
arbori dăunători (de extras). Uneori, se mai ia în considerare şi a patra categorie, aceea a
arborilor indiferenţi (nedefiniţi) (fig.10) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi
Ciumac, 1959; Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1981).
Arborii de valoare (de viitor) (V) se aleg dintre speciile principale de bază şi se
găsesc, de regulă, în clasele I şi a II-a Kraft. Aceştia trebuie să fie sănătoşi, cu trunchiuri
cilindrice bine conformate, fără înfurciri sau alte defecte, cu coroane cât mai simetrice şi
elagaj natural bun, cu ramuri subţiri dispuse orizontal, fără crăci lacome etc.
La alegerea arborilor de valoare se recomandă, adesea, ca aceştia să fie cât mai
uniform repartizaţi pe suprafaţa arboretului. Acest criteriu trebuie însă luat în considerare doar
în ultimă instanţă şi numai după ce toate celelalte au fost satisfăcute, fără a se exagera
urmărirea obsesivă a realizării lui, deoarece mania echidistanţei între arbori este una dintre
negările principiului răriturilor selective (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Parde,
1981; în Schutz, 1990).
Alegerea arborilor de viitor se realizează, în general, în două moduri:
A.Prin desemnarea lor precoce, la finalul fazei de păriş şi începutul celei de codrişor
(ca o prefigurare, cât se poate de timpurie, a arboretului final la exploatabilitate) şi însemnarea
(martelarea) lor cu benzi de plastic sau inele (puncte) de vopsea, care să-i facă uşor de reperat
în cursul lucrărilor de exploatare sau al următoarelor intervenţii cu rărituri (Cochet, 1971; xxx,
1986). Alegerea timpurie a arborilor de viitor prezintă inconvenientul că o parte dintre
exemplarele desemnate pot fi rănite în cursul intervenţiilor următoare cu rărituri, pot să-şi
modifice poziţia socială (clasa poziţională) sau chiar pot dispărea brusc (cazul arborilor
doborâţi de vânt) (Schutz, 1990). Din motivele respective, numărul arborilor de viitor în
momentul desemnării lor se recomandă să fie de 2 – 3 (4) ori mai mare ca numărul de arbori
din arboretul ajuns la vârsta exploatabilităţii (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Evans,
1984; Kerr şi Evans, 1993).
B.Prin selectarea lor la fiecare nouă intervenţie cu rărituri, caz în care se pot elimina o
parte dintre inconvenientele opţiunii anterioare (modificarea clasei lor poziţionale;
posibilitatea rănirilor în cursul intervenţiilor ulterioare cu rărituri).
Arborii ajutători (folositori) stimulează creşterea şi dezvoltarea arborilor de valoare.
Ei ajută la elagarea naturală, formarea trunchiurilor şi coroanelor arborilor de viitor,
îndeplinesc în acelaşi timp rol de protecţie şi ameliorare a solului. Se aleg fie dintre
exemplarele aceleiaşi specii (cazul arboretelor pure) fie ale speciilor de bază sau de amestec,
situate în general într-o clasă poziţională inferioară (a II-a, a III-a sau a IV-a).

25
 Pentru ca efectul lor favorabil să se manifeste plenar ar fi de preferat ca arborii
ajutători să aibă coroana situată imediat sub cea a arborilor de viitor şi la o distanţă
convenabilă faţă de aceştia.
În categoria arborilor ajutători pot fi incluşi, după caz, şi arborii sănătoşi din plafonul
superior care nu au fost desemnaţi ca arbori de viitor, dar care nu-i jenează în dezvoltare pe
aceştia din urmă (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi Ciumac, 1959;
Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1981).
Arborii de extras (dăunători) sunt aceia care stânjenesc în dezvoltarea lor arborii de
viitor şi în care se includ:
-arborii din orice specie şi orice plafon care, prin poziţia lor, împiedică creşterea şi
dezvoltarea coroanelor arborilor de viitor şi chiar ajutători, provocând biciuirea şi umbrirea
tulpinilor, respectiv vătămarea crăcilor;
-arborii uscaţi sau în curs de uscare, rupţi, atacaţi de dăunători, cei cu defecte
tehnologice evidente (înfurciţi, înclinaţi, curbaţi, cu gelivuri etc.), care dăunează celorlalţi
arbori şi pădurii în ansamblu;
-unele exemplare cu creştere şi dezvoltare satisfăcătoare, în scopul răririi grupelor prea
dese (Florescu, 1981).
Arborii nedefiniţi (indiferenţi) sunt cei care, în momentul răriturii, nu se găsesc în
raporturi directe cu arborii de valoare şi, în consecinţă, nu pot fi încadraţi în niciuna dintre
categoriile precedente. Aceştia se pot găsi în orice clasă poziţională, fiind localizaţi de obicei
la marginea biogrupelor (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973).
Este necesar de remarcat că, atât biogrupele, cât şi clasificarea arborilor din biogrupe
nu au caracter stabil; ele se diferenţiază numai pe teren şi se revizuiesc înaintea fiecărei noi
intervenţii cu rărituri, luându-se în considerare eventualele modificări produse în evoluţia
arborilor (răniri; atacuri de boli şi dăunători; rupturi şi doborâturi de vânt; schimbarea poziţiei
sociale etc.).
Aplicarea răriturilor (de sus, de jos, combinate) implică următoarea succesiune de
operaţii:
-alegerea anuală a arboretelor de parcurs cu rărituri, realizată prin întocmirea
Borderoului de amplasare a masei lemnoase din produse secundare, ţinând seama de urgenţa
de intervenţie, de accesibilitatea arboretelor, de nivelul posibilităţii de produse secundare,
precum şi de mijloacele materiale şi financiare ale fiecărei unităţi silvice (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996, după Florescu şi Târziu, 1975);
-alegerea şi marcarea arborilor de extras prin rărituri din fiecare arboret cuprins în
borderoul amintit. În mod evident, arborii de extras la fiecare răritură fac parte, în majoritate,

26
din categoria celor dăunători, la care se adaugă şi unii indiferenţi, precum şi cei uscaţi sau în
curs de uscare, care oricum n-ar rezista în pădure până la următoarea intervenţie (Negulescu şi
Ciumac, 1959; Negulescu ş.a., 1973). Alegerea arborilor de extras, prin care se va urmări să
nu se reducă în nici un punct consistenţa arboretului sub limita recomandată prin instrucţiunile
în vigoare (xx, 1986), este operaţiunea cea mai importantă în aplicarea răriturilor şi de aceasta
depinde eficienţa momentană şi de perspectivă a respectivului tip de intervenţie;
-prelucrarea datelor de teren şi întocmirea actelor de punere în valoare (A.P.V.),
estimându-se cantitatea, sortimentele şi valoarea masei lemnoase care urmează să fie
exploatată sub formă de produse lemnoase secundare – rărituri;
-întocmirea proceselor tehnologice de exploatare şi conducerea cât mai judicioasă a
lucrării, evitând pe cât posibil vătămarea arborilor remanenţi şi în special a celor de viitor
(Petrescu, 1971).
În situaţia răriturii combinate, raportul dintre volumul mediu al arborilor extraşi şi
volumul mediu al arboretului înainte de intervenţie (Ve / Vi ) este, în general, cuprins între 0,6
şi 0,9 (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Lanier, 1994).
La aplicarea primelor rărituri combinate în faza de păriş se urmăreşte alegerea şi
promovarea arborilor de viitor (răritură de selecţionare), dându-se intervenţiei un pronunţat
caracter de selecţie pozitivă şi o intensitate mai moderată, pentru a se menţine activă creşterea
în înălţime şi producerea elagajului natural. De aceea, în această fază, răriturile sunt mai dese
(frecvente) şi cu o intensitate mai redusă, urmărindu-se şi apropierea compoziţiei momentane
de compoziţia-ţel, dacă acest obiectiv n-a fost deja realizat prin intervenţiile anterioare
(răritură de dozare a speciilor) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Cichet, 1971;
Florescu, 1981).
În fazele de codrişor şi codru mijlociu, când se urmăreşte stimularea creşterii în
grosime şi în volum a arborilor remanenţi, precum şi crearea unor condiţii favorabile pentru
intensificarea fructificaţiei şi realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare, intervenţiile
au o intensitate şi o periodicitate mai mare, împrumutând caracterul unei rărituri de punere în
lumină.
Alegerea arborilor de extras, care este obligatoriu însoţită de marcarea acestora, se
face numai în timpul sezonului de vegetaţie la foioase (pentru a se putea evalua cât mai exact
gradul de deschidere a masivului), respectiv pe durata întregului an la răşinoase.
În situaţia în care numărul arborilor consideraţi dăunători este relativ mic, aceştia se
vor extrage integral la fiecare intervenţie.

27
 În arboretele sănătoase şi conduse anterior corespunzător, pentru a stimula creşterea
arborilor de valoare se pot extrage şi o parte din arborii folositori, având grijă ca, în nici un
loc, să nu se reducă consistenţa arboretului sub 0,8.
În schimb, în arboretele cu o frecvenţă mai mare a arborilor dăunători, pentru a nu se
degrada starea de masiv, aceştia se vor extrage treptat, în 2 – 3 reprize mai des repetate, în
prima urgenţă fiind eliminaţi cei uscaţi, dezrădăcinaţi, rupţi, lâncezi etc.
Exploatarea arborilor marcaţi, care se poate realiza în regia proprie a unităţilor silvice
sau prin terţi, influenţează în mare măsură reuşita de ansamblu a fiecărei rărituri, precum şi
calitatea masei lemnoase la exploatabilitate.
De aceea, este necesar să se aplice procese tehnologice adecvate, adaptate la realităţile
fiecărui arboret parcurs cu rărituri, şi urmărindu-se riguros respectarea strictă a restricţiilor de
ordin silvicultural impuse prin normele tehnice în vigoare (xxx, 1986).
Intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective
În mod obişnuit, intensitatea răriturilor se stabileşte, în valori relative (procentuale), pe
număr de arbori (iN), pe suprafaţa de bază (iG) sau pe volum (iV), raportând numărul de arbori,
suprafaţa de bază sau volumul arborilor extraşi la valorile corespunzătoare arboretului înainte
de intervenţie. În ţara noastră, după intensitatea lor, răriturile se clasifică (în mod similar
curăţirilor) în slabe (iV  5%), moderate (iV = 6 + 15%), puternice (forte) (iV = 6 + 25%) şi
foarte puternice (iV > 25%) (xxx, 1966). În alte ţări, răriturile sunt considerate slabe, când se
extrag între 20 şi 40% din creştere curentă a arboretului între două intervenţii succesive,
moderate (clasice), când se extrag între 40 şi 70% din creşterea respectivă, respectiv forte,
când se extrage întreaga creştere curentă (Lanier, 1994).
În general, la primele rărituri din faza de păriş, când creşterea în înălţime, precum şi
procesul de îndepărtare şi elagare a tulpinilor, sunt foarte active, intensitatea răriturilor este
mai mică. Pe măsura înaintării în vârstă, intensitatea lucrărilor creşte progresiv, reducându-se
apoi odată cu trecerea arboretului în faza de codrişor şi apropierea termenului final de aplicare
a răriturilor (la atingerea a aproximativ 2/3 din vârsta exploatabilităţii, respectiv la circa 75 –
80 ani) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Petrescu, 1971; Negulescu ş.a., 1973;
Florescu, 1981).
În mod evident, intensitatea răriturilor variază în raport cu specia, vârsta şi structura
arboretului, intensitatea intervenţiei anterioare cu acelaşi gen de lucrări, ţelul de gospodărire
fixat etc. În general însă, răriturile au intensităţi mai mari în arborete din specii de lumină,
situate în condiţii staţionale mai favorabile şi în care se urmăreşte obţinerea de sortimente de
mari dimensiuni, prin comparaţie cu cele din specii de umbră, situate în condiţii staţionale mai

28
puţin favorabile şi în care se doreşte să se producă o cantitate de masă lemnoasă cât mai mare
şi nediferenţiată sortimental (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973).
Intensitatea (pe volum) recomandată pentru aplicarea răriturilor în pădurile din ţara
noastră este, în ansamblu, slabă-moderată (tabelul 5).
Tabelul 5
Indici de recoltare orientativi prin lucrări de îngrijire (rărituri) pentru arborete cu consistenţa 0,9 -
1,0 parcurse sistematic cu asemenea lucrări (din xxx, 1986)
Vârsta arboretelor, ani
Formaţii şi grupe de formaţii
11- 21- 31- 41- 51- 61- 71- 81- 91- peste
forestiere
20 30 40 50 60 70 80 90 100 100
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Molidişuri 16 11 10 9 8 7 6 6 5
Brădete 16 12 10 9 8 7 7 6 5
Amestecuri de fag cu răşinoase 15 12 10 9 8 7 7 6 5
Făgete 15 14 13 12 10 9 8 7 5
Goruneto – făgete şi şleauri de
15 13 10 9 8 7 6 5 4
deal cu gorun
Şleauri de câmpie, şleauri de
luncă, şleauri de deal cu stejar 14 12 10 8 7 6 5 4 4
pedunculat
Teişuri 18 12 12 10 7 7
Cerete, gârniţete şi amestecuri de
12 11 9 7 6 5 4 3
cer cu gârniţă
Salcâmete 15 10
Aninişuri 15 12 10
Arborete de salcie 16 12
Arborete de plop alb, plop negru
16 7
sau amestecuri între ele
Pinete 18 15 12 10
Arborete de duglas verde 16 12

Răriturile puternice (forte) nu sunt indicate în pădurile româneşti, cu două excepţii

(arborete tinere de răşinoase, respectiv făgete destinate să producă lemn de derulaj), datorită
scăderii semnificative a productivităţii arboretelor conduse prin lucrări cu astfel de intensităţi
(Giurgiu ş.a., 1989). În plus, adoptarea unor intensităţi forte poate conduce la reducerea
creşterii în înălţime, dezvoltarea anormală a coroanelor, creşterea ponderii arborilor purtători
de crăci lacome (cvercinee), precum şi la producerea pârliturii scoarţei (arborete de fag)
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Giurgiu ş.a., 1989; Hibberd (ed), 1991).
În legătură cu nivelul intensităţii răriturilor, trebuie menţionat faptul că în alte ţări
(Marea Britanie, Irlanda) se aplică, cu rezultate remarcabile, aşa-numita intensitate limită
(critică, marginală), care este considerată acea intensitate maximă a răriturii care nu conduce
la pierderi în producţia totală volumetrică (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Bradley,
1963, din Hart, 1994). În prezent, se consideră că valoarea intensităţii limită a răriturilor,
aplicabilă atât în arborete de foioase, cât şi de răşinoase, este de 70% din mărimea creşterii
medii maxime a arboretului (considerată fie pe întreaga durată de existenţă a arboretului, fie
doar din perioada de aplicare a răriturilor) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Bradley

29
ş.a., 1966; în Savill ş.a., 1997; Bradley, 1969; Rollinson, 1988; Williams, 1988; gallangher, în
James şi Tarlton (ed), 1990).
În toate situaţiile, intensitatea de intervenţie, care trebuie stabilită numai în teren şi în
corelaţie cu starea de fapt a pădurii în fiecare punct, se recomandă să fie astfel adoptată încât
consistenţa arboretului după răritură să nu scadă sub 0,8 (arborete aflate în faza de păriş),
respectiv 0,7 (arborete cu specii de lumină, bietajate şi cu subarboret bine dezvoltat)
(Negulescu şi Ciumac, 1959; Florescu, 1981).
Periodicitatea răriturilor este dependentă de diverse caracteristici ale arboretului
(compoziţie, consistenţă, vârstă, clasă de producţie, etc.), intensitatea lucrărilor, precum şi de
condiţiile staţionale în care se lucrează. În general, în păriş (faza de alungire a tulpinilor),
când creşterea este mai activă, periodicitatea va fi mai mică, în timp ce în codrişor şi codru-
mijlociu (faza de îngroşare a tulpinilor), aceasta este mai mare (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,
1996, după Bagneris, 1878). În condiţiile ţării noastre, periodicitatea răriturilor variază între 4
– 6 ani (în păriş, când sunt suficiente 2 – 3 rărituri) şi 6 – 10 (12) ani în fazele următoare
(numărul răriturilor, de asemenea, de 2 – 3) (negulescu ş.a., 1973; Constantinescu, 1976)
(tabelul 6).
Tabelul 6
Periodicitatea răriturilor (din xxx, 1986)
Periodicitatea intervenţiilor (ani)
Formaţia forestieră
păriş codrişor- codru mijlociu
0 1 2
Molidişuri 5-6 7 - 10
Brădete 6-8 8 - 12
Amestecuri de fag şi răşinoase 5-6 7 - 10
Făgete 6-8 8 - 12
Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 5 - 10
Gorunete şi stejărete 5-6 7 - 10
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu
4-5 7-8
stejar pedunculat
Teişuri 6 - 10
Cerete, gârniţe, amestecuri cu predominarea cerului şi
5-8 8 - 12
gârniţei
Salcâmete 4-6 -

Este de remarcat faptul că, în alte ţări, pe lângă acest mod tradiţional, există şi alte
modalităţi pentru stabilirea periodicităţii răriturii. Astfel, în cazul speciilor cu creştere lentă
(cvercinee, fag), se recomandă ca periodicitatea să fie egală cu 1/10 din vârsta arboretului în
momentul intervenţiei, fără însă ca vreodată să depăşească 8 – 10 ani (ex.5 ani când vârsta
arboretului este de 30 – 70 ani, 10 ani când vârsta arboretului este cuprinsă între 70 şi 130 ani
etc) (Perrin, 1954; xxx, 1969; Lanier, 1994). În alte situaţii (specii cu creştere rapidă, cazul

30
molidului sau duglasului), se consideră că este necesar să se intervină cu o nouă răritură
atunci când înălţimea dominantă (Hdom) a arboretului a crescut cu 2,3 sau 4 m de la
intervenţia precedentă, respectiv când acelaşi parametru biometric a crescut cu 1/10 din
înălţimea dominantă înregistrată în momentul răriturii precedente (xxx, 1969; Lanier, 1994).
În toate aceste situaţii, este important ca stabilirea periodicităţii să se facă în funcţie
de starea arboretului, care trebuie în mod constant examinat şi consultat (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996, după Kostler, 1956). O nouă intervenţie cu rărituri se execută doar când
majoritatea golurilor provocate în plafonul superior de ultima intervenţie sunt pe cale să se
reînchidă, neîntârziindu-se prea mult după acest fapt (maximum 2 ani după refacerea
consistenţei arboretului), deoarece arborii îşi încetinesc creşterea, iar coroanele încep să se
deformeze (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Perrin, 1954; Petrescu, 1971).
Între intensitatea şi periodicitatea răriturilor există o strânsă interdependenţă, în sensul
că, cu cât intensitatea lucrărilor este mai mare, cu atât intervenţiile sunt mai rare şi invers
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi Ciumac, 1959; Dwivedi, 1993). Din
motive economice, tendinţa actuală, manifestată în multe ţări ale lumii, este de a mări
intensitatea şi periodicitatea lucrărilor. Această opţiune are ca efect mărirea volumului extras
la fiecare intervenţie (constând din lemn cu multiple utilizări industriale şi, în mai mică
măsură, din lemn de foc) şi care se recomandă să atingă sau chiar să depăşească 40 – 60
3
m /ha, pentru a face răriturile atractive şi din punct de vedere comercial. În medie, în ţara
3
noastră, prin rărituri se recoltează 25 – 30 m /ha, dar valorile realizate ar putea fi sporite dacă
se acţionează mai intens în plafonul superior, fără însă a periclita starea de masiv.

Răritura schematică (simplificată)

În anumite situaţii (plantaţii tinere, dese, uniforme, de parcurs cu prima răritură;
populaţii omogene, fără variaţie genetică, cum sunt culturile de clone etc.), nu se mai justifică
alegerea arborilor de extras, caz în care se face apel la aşa-numita răritură schematică (adesea
denumită şi răritură simplificată, mecanică sau geometrică). Aceasta se aplică, în general, în
două variante (fig.11):
-răritura în linie, care este cea mai frecvent folosită şi constă în faptul că se extrag
rânduri (linii, şiruri) întregi de arbori, alăturate sau nu între ele, la intervale constante, pe
suprafaţa întregului arboret;
- răritură din distanţă în distanţă, când arborii de extras se aleg în mod convenţional,
după o regulă simplă, la distanţe egale pe fiecare rând (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după
Petrescu, 1971; Vlad ş.a., 1997).

31
 În general, intensitatea răriturilor schematice este de 25, 33 sau 50% (se extrag un rând
din 4, 3 sau 2), cea mai frecvent propusă soluţie fiind cea cu intensitatea egală cu 33%
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Hamilton, 1980; Hoellinger, 1986; Thivolle-Cazat,
1986; xxx, 1986; Barx-Lenger ş.a., 1988; Bourdu, 1989).
În ţara noastră, răriturile schematice se recomandă să se aplice doar în culturile
uniclonale de plopi euramericani (în special de I 214 sau Robusta R16), cu distanţe de
plantare mai mici sau egale cu 5 x 5 m. În aceste cazuri, se recomandă aplicarea unei singure
rărituri schematice (urmată, atunci când arboretul o cere, de o răritură selectivă cu intensitate
slabă-moderată), la vârste cuprinse, în general, între (6) 8 şi 10 ani, intensitatea intervenţiei
variind, în funcţie de sortimentele dorite a se obţine şi de bonitatea staţiunilor, între 25 şi 50%
(xxx, 1986).
În alte ţări (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Germania, Franţa, Marea Britanie,
Irlanda, Suedia, Danemarca, SUA etc.), răritura schematică se recomandă, din considerente
tehnice şi economice, şi pentru aplicarea primei intervenţii în plantaţii de se de răşinoase sau
foioase, neparcurse încă cu lucrări de elagaj artificial, prin care să se asigure şi accesul pentru
efectuarea lucrărilor de îngrijire ulterioare. În acest caz, volumele de recoltat, atât la hectar,
3 3
cât şi pe arbori individuali, sunt mici (nu depăşesc 10 – 15 m /ha, respectiv 0,1 m /fir),
lucrarea fiind puţin atractivă economic deoarece nu se pot obţine venituri substanţiale (este
adesea considerată lucrare de investiţii) din lemnul folosibil exclusiv pentru produse papetare
şi plăci fibrolemnoase (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Anderson, 1969; Bradley,
1969; Kramer, 1969; Fitzsimons, în Gallangher (ed), 1985; Bailly ş.a., 1969; în James şi
Tarlton (ed), 1990; Kerr şi evans, 1993; Savill ş.a., 1997).
Este evident că răritura schematică, prin simplitatea sa, prezintă o serie de avantaje,
cum sunt:
-se aplică uşor şi nu necesită o tehnicitate mare în execuţie;
-se rezolvă devreme problema accesabilităţii interioare a arboretelor, permiţând
recoltarea mai uşoară şi cu costuri mai reduse a materialului lemnos rezultat;
-este posibilă mecanizarea procesului de exploatare;
-nu sunt necesare practicarea elagajului de acces şi alegerea, respectiv marcarea
arborilor de extras, ceea ce reduce costurile de producţie;
-se reduc vătămările de exploatare (care sunt mai mici ca la răriturile selective);
-volumul exploatat pe hectar la fiecare intervenţie este mai mare ca la răriturile de jos;
- materialul lemnos extras la intervenţie este de toate dimensiunile şi calităţile, pe când
la aplicarea răriturilor selective se extrage material uniform şi calitativ mai slab.

32
 În acelaşi timp, datorită schematismului şi rigidităţii lor, răriturile schematice au şi
numeroase dezavantaje, cum sunt:
-se poate aplica numai în arborete tinere, dese şi uniforme, fără goluri în coronament,
în care diferenţele calitative şi de creştere dintre arbori sunt relativ mici;
-efectul pozitiv (de accelerare) asupra creşterii în diametru a arborilor individuali se
resimte doar la exemplarele adiacente (alăturate) culoarelor deschise;
-se produc pierderi semnificative faţă de arboretele parcurse cu rărituri selective, care
3
pot atinge 5 – 15 m /ha (5 – 7% din producţia totală, când intensitatea este de 33%, respectiv
10 – 15%, când intensitatea răriturii este de 50%), deoarece pe rândurile tăiate se extrag arbori
indiferent de mărimea lor (din clasele Kraft de la I la V), rămânând pe picior inclusiv arbori
uscaţi, lâncezi, defectuoşi etc (care însă s-ar putea extrage suplimentar);
-reducerea stabilităţii arboretelor la acţiunea vântului şi zăpezii, în special când acestea
sunt situate în zone vântuite şi se parcurg cu rărituri de intensităţi mari (vătămările de vânt pot
creşte de 2 – 4 ori faţă de arboretele parcurse cu rărituri selective de aceeaşi intensitate);
-tasarea solului şi producerea rănilor la arborii rămaşi, când se aplică exploatări pe cale
mecanizată;
-dezvoltarea lemnului de tensiune (reacţiune) pe parte dinspre linie a arborilor rămaşi
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Anderson, 1969; Petrescu, 1971; Hamilton, 1980;
Hoellinger, 1997; Savill şi Evans, 1986; Delvaux, 1976, în Bourdu, 1989; Savill ş.a., 1997;
Vlad ş.a., 1997).
Multiplele dezavantaje ale răriturilor schematice au făcut ca, în aplicare, să fie frecvent
preferată varianta intervenţiilor schematico-selective. În acest caz (practicat în special în
arboretede răşinoase, în care, deşi indispensabile pentru stabilirea şi creşterea culturilor,
lucrările sunt oneroase), extragerea arborilor se face atât schematic (se recoltează rânduri
întregi), cât şi selectiv (se intervine, selecţionând arborii defectuoşi, uscaţi sau în curs de
uscare, de pe rândurile rămase neparcurse). Intensitatea recomandată pentru răriturile
schematico-selective este de până la 50% (se recoltează un rând din trei prin răritura
schematică, respectiv 25 – 30% din volumul rămas după răritura schematică, la realizarea
extragerii selective) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Hoellinger, 1986; Thivolle-
Cazat, 1986; Bailly ş.a.,n James şi Tarlton (ed), 1990; Sheedy şi Bertrand, 1997; Vlad ş.a.,
1997).

33