Sunteți pe pagina 1din 24

CURSUL 9 Bazele teoretice ale tratamentelor din regimul codrului

Tratamentele cu tăieri rase


Generalităţi
Tratamentele cu tăieri rase se bazează pe exploatarea printr-o tăiere unică a
arboretului ajuns la termenul exploatării, regenerarea urmând să se producă îi:
condiţiile bioecologice specifice terenului descoperit (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998,
după Negulescu şi Ciumac, 1959).
In aceste condiţii, vechea generaţie se recoltează integral, printr-o singură tăiere,
denumită tăiere unică sau rasă, de pe o suprafaţă de mărime variabilă, în funcţie de mărimea
posibilităţii. Principial, an de an, se exploatează integral (ras) o suprafaţă determinată
cuprinzând arborete exploatabile, iar regenerarea urmează să fie declanşată imediat după
recoltarea şi colectarea masei lemnoase de pe suprafaţa parcursă.
Intr-o unitate de producţie amenajată în codru cu tăieri rase se disting arborete echiene
de vârste şi dimensiuni diferite grupate în două categorii:
-o categorie de arborete echiene, situate în diferite stadii de dezvoltare (desiş, nuieliş,
paris, codrişor etc.), care n-au atins vârsta exploatabilităţii şi în care se vor executa, după caz,
lucrări de îngrijire şi conducere sau de ameliorare;
-o categorie de arborete mature, cu vârsta egală sau mai mare decât mărimea ciclului
de producţie adoptat, care devin exploatabile şi care vor fi parcurse cu tăieri rase şi regenerare
pe teren descoperit într-o anumită ordine. Tot aici se pot include şi arboretele
necorespunzătoare a căror menţinere nu mai este oportună.
Principial, tăierile rase s-ar putea aplica în toate pădurile pure sau amestecate, dar
aplicarea lor este limitată doar la speciile care se pot regenera facil în mediul de teren
descoperit (molid, pini, larice, plopi, mesteacăn ş.a.).
Ca tratamente culturale, tăierile rase au fost fundamentate teoretic abia către sfârşitul
secolului XVIII (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Matthews, 1991). La noi s-au
introdus pe scară largă după 1900. Concepute ca intervenţii care urmăresc atât modul în care
se conduce exploatarea vechiului arboret, cât şi regenerarea şi deci întemeierea unei noi
păduri, tratamentele cu tăieri rase au reprezentat la începutul aplicării lor un semn de progres,
reuşind să introducă o oarecare ordine în gospodărirea pădurilor. Au fost introduse de Cotta în
Saxonia încă de la începutul sec. XIX (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Troup,
1952). în practica aplicării lor s-a diferenţiat o seamă de variante, după mecanismul detaliat de
conducere al tăierilor şi modul cum decurge regenerarea. Astfel, se pot deosebi două grupe
distincte de tratamente:

1
-tratamente cu tăieri rase pe suprafeţe mari şi regenerare artificială (tăieri rase pe
parchete);
-tratamente cu tăieri rase pe suprafeţe mici şi regenerare naturală (tăieri rase în benzi).
Alţi autori diferenţiază tăierile rase pe parchete, tăierile rase în ochiuri şi tăierile rase în benzi
(din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Vlad ş.a., 1997).
In practica unor ţări europene (Franţa, Suedia spre exemplu) se mai practică şi metoda
(tratamentul) cu tăiere unică şi lăsarea de rezerve producătoare de lemn gros (Boudru, 1989),
care constă în faptul că în arboretele exploatabile, cu ocazia exploatării cvasitotalităţii
arborilor componenţi, se lasă în conservare un număr de 30-50 arbori elită la ha, destinaţi să
producă sămânţa necesară pentru susţinerea în măsura posibilă a regenerării naturale şi mai
ales pentru a obţine lemn de mari dimensiuni, cu valoare comercială ridicată. Poate fi aplicat
în arborete constituite din specii cu înrădăcinare puternică, rezistente la doborâturile de vânt.
Caracteristic pentru tratamentele cu tăieri rase sau unice este faptul că reprezintă cea
mal radicală intervenţie în viaţa pădurii cultivate, întrerupând pentru o perioadă de timp
continuitatea funcţiilor pădurii.

2
Tratamentul tăierilor rase cu regenerare artificială
Generalităţi
Tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari (tratamentul tăierilor
pe parchete)
Tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari constă în tăierea anuală a câte unui
parchet ajuns la termenul exploatării, iar regenerarea suprafeţei rămase complet descoperită
se asigură ulterior pe cale artificială din sămânţa (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după
Negulescu ş,a., 1973).
Este larg cunoscut şi ca tratamentul tăierilor rase pe parchete.
Prin parchet se înţelege suprafaţa păduroasă ce urmează a fi exploatată ras, în fiecare
an, în cadrul unei unităţi de producţie, în vederea recoltării posibilităţii fixate prin
amenajament. In practica silvică, termenul de parchet este folosit într-un sens mai larg,
desemnând orice suprafaţă forestieră angajată în exploatare.
Principial, tăierile rase presupun divizarea unităţii de producţie într-un număr de
parchete oarecum egale între ele, urmărind ca an de an să se exploateze ras parchetul ajuns la
termenul exploatării şi să se regenereze apoi pe cale artificială, iar la sfârşitul unul ciclu de
producţie, întreaga U.P. să prezinte o înşiruire continuă de arborete cu vârste gradate (din
Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Negulescu ş.a., 1973; Rucăreanu şi Leahu, 1982).
Tăierile rase pe suprafeţe mari au fost concepute iniţial pentru molidişuri, dar s-au
extins ulterior şi în alte formaţii forestiere.
Caracteristicile tratamentului sunt în principal următoarele:
-unitatea de producţie se împarte şi trebuie să cuprindă un număr de parchete egal cu
mărimea ciclului de producţie adoptat;
-posibilitatea fixată pe volum se recoltează în fiecare an de pe suprafaţa parchetului
devenit exploatabil;
-fiecare parchet anual este parcurs printr-o singură tăiere unică sau rasă, prin care se
recoltează integral arboretul, lăsând terenul complet descoperit;
-regenerarea parchetelor exploatate se face artificial, prin reîmpăduriri în teren
deschis;
-arboretul care se întemeiază în fiecare parchet este echien, de regulă monoetajat şi
cu închidere pe orizontală;
-în ansamblul unităţii de producţie se realizează o înşiruire de arborete având
suprafaţa egală cu mărimea parchetului şi vârste gradate, de la un an la vârsta fixată prin ciclu.
Tehnica tratamentului

3
In soluţionarea tehnicii de aplicare a tratamentului sunt necesare o serie de măsuri
privind mărimea, forma şi aşezarea parchetelor, modul de organizare a procesului de
exploatare şi de conducere a procesului de regenerare.
Mărimea parchetului anual se stabileşte în funcţie de mărimea unităţii de producţie,
a ciclului de producţie adoptat şi a posibilităţii fixate, precum şi de variaţia volumului în
fiecare arboret exploatabil.
La noi în ţară, în conformitate cu prevederile normelor tehnice în vigoare (1988),
mărimea parchetelor anuale este limitată la maximum 5 ha în cazul culturilor de plopi
euroamericani şi 3 ha în molidişuri şi păduri cu rol deosebit de protecţie. In multe ţări din
Europa Centrală mărimea maximă a unui parchet nu depăşeşte 2 ha (din Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V.,1998, după Vlad ş.a., 1997). In cazul în care suprafaţa calculată a parchetului
este mai mare, se vor deschide mai multe guri de exploatare în puncte diferite care nu se
influenţează între ele în timpul regenerării.
Forma parchetului se adaptează, de regulă, configuraţiei terenului, urmărindu-se însă
ca parchetul delimitat să favorizeze organizarea recoltării şi să asigure colectarea masei
lemnose fără a fi afectate alte păduri vecine. Acolo unde sunt temute vătămările provocate de
factori abiotici (vânt, îngheţ, arşiţe, eroziune, alunecări, avalanşe etc.), se va urmări ca
mărimea şi forma parchetelor să contribuie la creşterea rezistenţei arboretelor respective la
acţiunea factorilor perturbanţi ajungând la soluţionări asemănătoare tăierilor în benzi sau se va
trece de la început la aplicarea acestora.

Fig.4.2-Înaintarea tăierilor pe parchete contra vântului dominant şi ritmul de


alăturare acestora în funcţie de dinamica de desfăşurare a regenerării (din Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V.,1998, prelucrare după Negulescu ş.a., 1973; din Florescu, 1991)

4
Aşezarea tăierilor trebuie astfel făcută, încât să favorizeze atât exploatarea, cât şi
lucrările ulterioare de reîmpăduriri, precum şi creşterea rezistenţei arboretelor la factorii
vătămători periculoşi. Astfel, aşezarea şi succesiunea tăierilor trebuie astfel concepută, încât
arboretul rămas în picioare să fie cât mai bine protejat contra factorilor perturbanţi care
acţionează local, iar regenerarea artificială să beneficieze de condiţii cât mai prielnice,
asigurându-se şi o ordine convenabilă în succesiunea exploatării şi regenerării.
Realizarea acestor sarcini implică respectarea anumitor reguli de aşezare a tăierilor şi
anume:
-tăierile trebuie să înceapă din partea adăpostită şi să înainteze împotriva vântului
dominant sau a altui factor vătămător periculos în cazul culturilor de plop euramerican din
lunca Dunării, tăierile vor înainta în sensul contrar curgerii fluviului;
-tăierile se aşează unele lângă altele, ţinându-se seama de structura pe vârste a
arboretului;
-tăierea parchetului alăturat se poate face numai după regenerarea integrală a celui
anterior exploatat, adică după 2-3 ani în culturile de plopi şi 3-7 ani în celelalte arborete;
-tăierile pe parchete se orânduiesc astfel, încât masa lemnoasă recoltată să fie
colectată fără a trece prin alte arborete neexploatate şi, în nici un caz, prin suprafeţele în curs
de regenerare;
-în regiuni montane, tăierile pe parchete trebuie sa înainteze de jos în sus în fiecare
bazin hidrografic, pentru a se realiza o eficace protecţie împotriva vânturilor dominante
care bat, obişnuit, în sens invers. Aceasta permite şi executarea instalaţiilor de scos apropiat
concomitent cu înaintarea tăierilor;
-tot în regiuni accidentate, este recomandabil ca acestea să fie rnai înguste pe firul
văii şi lungi cât mărimea versantului, pentru a permite ca întreg materialul de pe versant să fie
colectat direct la drumul de vale;
-in molidişurile de limită se vor lăsa benzi de protecţie la marginea masivului.
In benzile de la limita pădurii, care au un rol deosebit în asigurarea integrităţii
fondului forestier şi în protejarea culturilor instalate, este contraindicată aplicarea tăierilor
rase. In acest caz se vor executa numai lucrări de igienă, până la consolidarea masivului
parcurs cu tăieri rase.
Regulile amintite constituie doar un minim de măsuri, la care trebuie să se adauge şi
altele derivând din luarea atentă în considerare a condiţiilor de vegetaţie şi staţiune în care se
lucrează.

5
Punerea în valoare a masei lemnoase este mai simplă, deoarece se procedează la
inventarierea şi marcarea integrală a arborilor din parchetul delimitat.
Exploatarea arboretului de pe fiecare parchet anual îmbracă forma cea mai intensă,
concentrând tăierile, în limita posibilităţii fixate, pe cea mai mică suprafaţă. De aceea procesul
tehnologic de exploatare se poate realiza cu cea mai mare uşurinţă, permiţând un înalt grad de
mecanizare a lucrărilor şi uşurând conducerea şi controlul operativ al lucrărilor.
După exploatare terenul rămâne complet denudat şi este rapid colonizat de pătura
ierbacee, de subarboret şi chiar de specii lemnoase pioniere, în staţiuni vulnerabile există şi
pericolul declanşării (după tăiere) unor procese erozionale sau torenţiale chiar deosebit de
grave. In cazul molidişurilor, după exploatarea unui parchet, creşte vulnerabilitatea
arboretelor vecine la acţiunea vânturilor periculoase dacă în prealabil n-au fost luate măsuri
eficiente de pregătire a marginii de masiv a arboretelor respective.
De aceea, după scoaterea materialului lemnos, parchetul va fi neîntârziat angajat în
regenerare, sau imediat după trecerea pericolului infestării puieţilor. Dacă însă rămân resturi
de exploatare, este obligatoriu ca acestea să ne adunate în grămezi şi dispuse în şiruri, în
formă de chiuconz, astfel încât, fără a îngreuna lucrările de împădurire, să ofere o protecţie
cât mai eficace împotriva scurgerilor şi eroziunii de suprafaţă.
Regenerarea se asigură în mod obişnuit pe cale artificială, prin plantaţii (cel mai
recomandabil) sau semănături directe şi urmează, pas cu pas, cât mai neîntârziat exploatarea.
Cu cât se întârzie mai mult, inevitabil se va ajunge la înrăutăţirea condiţiilor de regenerare şi
la intensificarea acţiunii factorilor vătămători în regiunea respectivă şî în primul rând la
intensificarea scurgerilor şi a eroziunii de suprafaţă, precum şi la importante dereglări
hidrologice.
În cazul în care exploatarea se va executa într-un an de fructificaţie abundentă, dacă
doborârea se face după diseminare se poate conta şi pe un aport de regenerare naturală
(Boudru, 1989).
Reîmpădurirea parchetului rămas complet descoperit trebuie făcută cu material de
împădurire cât mai corespunzător, astfel încât să se ajungă în timpul cel mai scurt şi cu
eforturi minime la constituirea stării de masiv, în acest sens, rezultate mai bune se obţin prin
plantaţii cu puieţi cât mai viguroşi, respectându-se riguros tehnicile de instalare şi de îngrijire
a culturii (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Damian, 1978). înainte de începerea
lucrărilor de împădurire se va proceda la curăţirea resturilor de exploatare şi pregătirea
şantierului de împădurire.

6
Deoarece curăţirea de resturi de exploatare este anevoioasă şi costisitoare se poate
recurge (dar numai cu mari precauţii) la arderea resturilor de exploatare direct pe suprafaţa de
regenerare.
De asemenea, este necesar să se extragă seminţişurile preexistente neutilizabile
pentru a se evita integrarea lor în viitorul arboret, în cazuri speciale, pe porţiuni stâncoase, cu
roca ieşită la suprafaţă, în culoare de avalanşe ş.a., dacă cumva, din greşeala, s-a trecut la
tăierea rasă a arboretului matur, seminţişul viabil va fi păstrat, indiferent de starea în care se
află. în pădurile de răşinoase (molidişuri) se vor adopta şi aplica şi lucrări complementare de
combatere. Riscurile de infestare a puieţilor se reduc dacă plantarea întârzie cu 1-2 ani după
exploatarea parchetului.
Aplicarea tratamentului.
La noi în ţară aplicarea tratamentului tăierilor rase a fost oficializată după 1900 şi
adoptată pe scară destul de mare atât în pădurile de răşinoase, cât şi în cele de foioase. La
început, tăierile rase s-au aplicat pe parchete foarte mari, alăturate an de an, fără nici o grijă
pentru respectarea unui minim de reguli de tăiere şi fără preocupări pentru regenerare şi astfel
s-a ajuns la devastarea şi măcinarea multor păduri valoroase ca şi la modificarea evidentă a
compoziţiei arboretelor (tab. 11,12).

Tabelul 11
Frecvenţa şi mărimea parchetelor tăiate ras în ocoalele silvice Făleau şi Putna în perioada
1886-1931 (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după după Ichim, 1988)
Perioad
Ocolu Nr.
1 silvic
a Categoria de mărime a parchetelor (ha)
total
(ani)
12, 17, 22, 27, 32, 37, 42, 47, 52, 62, 8
2,5 7,5
5 5 5 5 5 5 5 5 5 5 2
18S6-
Făleau 4 4 7 5 6 1 5 4 2 1 1 3 1 44
I898
1908-
8 12 14 5 1 40
1923
1898-
Putna 8 11 15 13 10 6 4 . 2 1 1 3 2 - 76
1908
1908-
IO 4 3 5 1 23
1917
1922-
12 11 6 7 4 2 42
1931

7
Tabelul 11
Compoziţia (%) arboretelor din ocolul silvic Putna în perioada 1898-1981 (din Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V.,1998, după după Ichim, 1988)

Specia Anul Molid Brad Fag Paltin Diverse


1Rqfi IA 49 7fi i
1908 78 41 31 .
1922 77 3rt 37 S
1950 31 3fi 37 1
1959 39 7 «i 11 . 3
IQfit) 43 7.0 3S 1 1
1981 4") ÎS ^8 •> „

După naţionalizarea pădurilor (1948), s-a trecut la aplicarea propriu-zisă a


tratamentului pe circa 12% din suprafaţa pădurilor de codru (Negulescu şi Damian, 1966).
Ulterior, prin aplicarea tăierilor rase de refacere şi substituire s-a extins pe circa 22%
din fondul forestier, localizându-se mai ales în molidişurile montane şi amestecurile de
răşinoase şi foioase, în care molidul depăşeşte 80% din compoziţie, în pinete şi laricete
artificiale, în cazul tăierilor rase de substituire sau refacere a unor arborele de răşinoase sau
foioase degradate sau de productivitate scăzută, precum şi în cazul culturilor de plopi
euramericani.
Tăierile rase şi cvasi rase au avut, în mod nefericit, o extindere păgubitoare pentru
fondul nostru forestier până în 1988, când prin noile norme tehnice de alegere şi aplicare a
tratamentelor s-au creat perspectivele extinderii tratamentelor bazate pe regenerare naturală.
Tabelul 12
Evoluţia suprafeţei pădurilor mature parcurse anual cu tăieri de regenerare
(din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Vlad şi Giurgiu, 1986) Suprafaţa în mii ha
Grupa metodelor de regenerare
relativ
intensive relativ extensive extensive
Anul Total
(grădinărite şi intense (succesive (t.rase, t.de
(3-5)
cvasigrădinărite) (progresive) şi crâng;
combinate)
0 1 2 3 4 5
1976 4,4 1,8 22,7 31,2 55,7
1977 5,1 1,3 20,4 26,9 48,6
1978 7,0 1,1 20,9 29,3 51,3
1979 5,3 1,0 19,0 27,5 47,5
1980 5,0 - 1,0 20,5 27,2 48,7
Media 1976-1980 5,4 1,2 20,7 28,4 50,4
1981 6,9 0,8 22,2 28,7 51,7
1982 7,1 1,0 21,1 28,3 50,4
1983 6,8 0,8 16,9 25,1 42,8
1984 8,5 0,9 18,2 25,1 44,2

8
Media 1981-1984 7,3 0,9 19,6 26,8 47,3
Media 1976-1984 6,4 1,1 .. 20,2 27,6 49,0

In viitor, tăierile rase nu vor putea fi în întregime înlăturate din practica noastră
silvică, deşi considerente de ordin ecologic ar pleda pentru această atitudine. Dacă însă la
aplicarea lor se acţionează judicios în alegerea epocii de exploatare, în stabilirea mărimii,
formei, direcţiei şi ritmului de înaintare a tăierilor, dacă se utilizează o tehnologie de
exploatare şi dacă se realizează o accesibilitate internă corespunzătoare, o parte din efectele
negative provocate de tăierile rase pot fi evident diminuate sau chiar înlăturate.
Normele tehnice în vigoare recomandă aplicarea lor în molidişuri echiene, pinete şi
laricete şi în culturi de plopi euroamericani, culturi de salcâm ş.a. în pădurile cu rol deosebit
de protecţie va fi înlocuit cu alte tratamente mai intensive.
Avantaje şi dezavantaje
Tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari prezintă următoarelor avantaje:
-este cel mai simplu şi mai extensiv tratament pentru pădurile de codru, reclamând
cunoştinţe tehnice mai sumare în operaţiunile de punere în valoare a masei lemnoase;
-introduce ordine în exploatări, permiţând o planificare uşoară şi o tehnologie cu un
înalt grad de mecanizare;
-permite investiţii mai reduse în procesul tehnologic de exploatare, fapt ce conduce la
un preţ de cost mai scăzut al exploatărilor;
-organizarea şi conducerea lucrărilor de regenerare artificială sunt mai facile, iar
puieţii instalaţi nu mai sunt ulterior vătămaţi prin exploatare. Arboretele nou create sunt mai
uşor de condus prin lucrări de îngrijire;
-se pot introduce, după împrejurări, şi alte specii sau provenienţe valoroase, care să
asigure în viitor o mai intensivă folosire a potenţialului productiv şi protector al noii păduri;
-ca urmare a modului de regenerare, se creează arborele echiene, uniforme şi regulate,
mai bine elagate şi capabile să realizeze o producţie şi un indice de utilizare superior al masei
lemnoase.
în acelaşi timp, tăierile rase pe suprafeţe mari prezintă şi serioase
Dezavantaje, dintre care se menţionează:
-tăierile rase constituie intervenţia cea mai radicala asupra pădurii, prin care se
exploatează integral arboretul, dar se întrerupe complet şi pe un anumit timp mediul specific
al pădurii cu toate consecinţele sale de ordin ecoprotectiv şi bioecologic; 4 după tăierea rasă a
parchetelor, rămân brusc expuse arboretele vecine, nepregătite anterior, la acţiunea directă a
vânturilor puternice, fapt ce poate intensifica doborâturile de vânt;

9
-prin descoperirea integrală a unor suprafeţe mari, se schimbă brusc condiţiile de
mediu şi se pierde protecţia arboretului matur, fapt ce îngreunează considerabil şi scumpeşte
regenerarea, iar uneori expune terenul la o accentuată şi rapidă degradare; 4 creşterea şi
dezvoltarea seminţişului în condiţiile mediului de teren descoperit este mai puţin favorabilă,
comparativ cu ambianţa de care beneficiază în mediul forestier; 4 în condiţiile terenului
descoperit, regenerarea unor specii sensibile la îngheţuri, arşiţe şi secetă, cum sunt la noi în
special bradul şi fagul, este foarte nesigură. Ca urmare, în pădurile din formaţiile făgetelor,
fageto-brădetelor ş.a., tăierile rase pe suprafeţe mari nu se admit decât dacă se hotărăşte
substituirea lor;
-acumularea unui volum însemnat de resturi de exploatare grevează asupra lucrărilor
de împădurire, reprezintă focare de infestare cu dăunători biotici şi surse foarte uşor
inflamabile în caz de incendii;
-aplicarea acestui tratament conduce la o mare concentrare de material de împădurire,
de forţă de muncă şi fonduri financiare pentru regenerarea parchetelor exploatate; 4 se ajunge
obişnuit la arborete echiene şi pure, mai vulnerabile la acţiunea factorilor vătămători de natură
biotică şi abiotică. Monoculturile tinere, echiene, pure şi dese devin foarte vulnerabile la
rupturile şi doborâturile de zăpadă, dacă nu sunt parcurse la timp cu lucrări de îngrijire şi
conducere adecvate;
-se întrerupe pe un număr de ani rolul protector şi productiv al pădurii cu consecinţe
care se agravează proporţional cu mărimea suprafeţei exploatate şi cu timpul cât durează
procesul de regenerare. Pentru acest motiv, este interzisă aplicarea tratamentului în bazinele
de interes hidroenergetic şi, în general, în pădurile cu rol deosebit de protecţie; 4 din punct de
vedere estetic, pădurile realizate prin aplicarea tratamentului tăierilor rase pe suprafeţe mari
oferă un aspect monoton, fiind mai puţin apreciate în zone de interes turistic.
Concluzii
Cu toate că tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari s-a născut din dorinţa de
simplitate şi de concentrare a tăierilor, cu toate consecinţele favorabile pentru exploatare,
acesta a condus adeseori la rezultate dezastruoase în trecut.
Datorită perfecţionării fundamentelor sale teoretice şi mecanismului de aplicare, el
reuşeşte totuşi să rezolve în forma cea mai simplă, mai radicală şi cu costuri mai reduse,
recoltarea posibilităţii, asigurând şi o bună, dar costisitoare, regenerare artificială.
De aceea, se impune ca tratamentul cel mai indicat în regiuni accidentate, pentru
punerea în valoare a pădurilor de molid greu accesibile, în culturile de molid, pini, larice, din
afara arealului, în culturile de plopi euramericani, precum şi, prin excepţie, în cazul unor
lucrări de refacere şi substituire.

10
In viitor, respectând regulile amintite şi adaptând judicios tehnica de lucru la realităţile
în care se lucrează, el ar putea da rezultate satisfăcătoare, în pădurile din grupa a II -a
funcţională şi în formaţiile forestiere menţionate, dacă alte tratamente nu pot fi aplicate din
motive tehnico-economice justificate.

Tratamente cu tăieri rase şi regenerare naturală


(Tratamente cu tăieri rase în benzi)
Generalităţi

Tratamentele cu tăieri rase în formă de benzi şi regenerare naturală s-au fundamentat


în dorinţa de a reduce din dezavantajele culturale ale tăierilor rase pe suprafeţe mari şi, în
primul rând, pentru a beneficia de capacitatea bioecologică de regenerare naturală a pădurii,
precum şi pentru a se evita o parte din efectele vătămătoare provocate de vânt, insolaţie sau
alţi factori abiotici (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Cotta, 1811; Troup, 1952;
Perrin, 1958; Negulescu şi Ciumac, 1959; Negulescu ş.a. 1973; Boudru, 1989; Florescu,
1991; Matthews, 1991).
Ele sunt astfel concepute încât urmăresc asigurarea regenerării naturale a speciilor cu
sămânţă relativ uşoară, care diseminează la distanţe convenabile şi al căror seminţiş suportă
bine condiţiile ecologice ale terenului descoperit. In afara obiectivelor vizând exploatarea şi
regenerarea, tăierile caută să mai rezolve şi problema protecţiei arboretelor râmase în picioare,
a seminţişurilor instalate şi a arboretelor nou create faţă de factorii biotici şi abiotici
vătămători. Totuşi, practica aplicării tăierilor rase în benzi conduce la constatarea că pădurile
astfel parcurse rămân vulnerabile la acţiunea factorilor climatici vătămători (vânt, zăpadă
etc.), ca şi la agresiunea bolilor şi dăunătorilor frecvenţi ai speciilor arborescente participante
(din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Negulescu şi Ciumac, 1959; Boudru, 1989).

11
Fig.4.3-Modul de însămânţare a benzilor tăiate ras (din Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V.,1998, după Negulescu, ş.a., 1973)
I = tăieri în benzi alăturate; IJ = tăieri în benzi alterne

După modul cum sunt conduse tăierile şi decurge regenerarea, actualmente se cunosc
mai multe variante distincte, dintre care mai larg aplicate sunt: tăierile rase în benzi alăturate,
tăierile rase în benzi alterne şi tăierile rase în benzi la marginea masivului.

Tăieri rase în benzi alăturate


Constau din tăieri rase în benzi înguste, aşezate una lângă alta şi înaintând împotriva
vântului dominant sau a altui factor vătămător, iar regenerarea se bazează pe sămânţa venită
din pădurea vecină alăturată.
Acest fel de tăieri se pot aplica în pădurile constituite din jşpgcii cu sămânţa uşoară ji
al căror seminţiş crestejiatisj&cător pe teren descoperit beneficiind doar de protecţia laterală a
arboretelor mature netăiate, cum este cazul la molid, pini, lárice, mesteacăn, plop etc.
Nu pot fi aplicate în arboretele din specii cu sămânţă grea sau cu seminţiş foarte
sensibil la factori climatici nefavorabili - arşiţă, uscăciune, îngheţuri etc.
Tehnica tratamentului presupune ca arboretele exploatabile din unitatea de producţie
în care se aplică aceste tăieri să se constituie în blocuri de tăieri de mărimea unor bazine
hidrografice sau versanţi ai acestor bazine, având bine protejate marginile expuse vânturilor
periculoase. In cuprinsul fiecărui bloc de tăieri se realizează aşa numitele înşiruiri de tăieri,
separate între ele prin benzi secundare de protecţie (fig.20)

12
Fig.4.4-Schema de aplicare a tăierilor rase în benzi alăturate
care înaintează împotriva vântului dominant (V) (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998)

Principial, fiecare bandă are formă dreptunghiulară, cu lăţimea variind între 1-2(3)
înălţimi ale arboretului. Lăţimea benzii este condiţionată de distanţa optimă de diseminare a
seminţelor şi de capacitatea de protecţie laterală a arboretului rămas m picioare asupra
seminţişului instalat. Axa mare a benzii se orientează de regulă perpendicular pe direcţia
vântului dominant, spre a favoriza diseminarea.
Tăierile în benzi înaintând împotriva vântului dominant, beneficiază de o bună
diseminare, ca şi de o oarecare rezistenţă la doborâturile cauzate de vânturile dominante. In
cazul culturilor de plopi euramericani instalate în lunca Dunării, orientarea benzilor se face
perpendicular pe cursul fluviului.
De asemenea, în arborete în care acţionează limitativ insolaţia, căldura excesivă şi
uscăciunea, tăierile în benzi se vor orienta de la est la vest şi vor înainta de la nord spre sud. în
schimb, în regiunile înalte, umede şi reci, orientarea benzilor va fi de la nord la sud, pentru ca
benzile să beneficieze de cât mai multă căldură în timpul zilei.
Pentru asigirarea regenerării naturale din .sămânţă, este necesar ca tăierile în benzi să
aibă loc numai în anii de fructificaţie ai speciei de bază. In cazul în care însă, din diferite
considerente, banda exploatată nu se regenerează complet pe cale naturală, este obligatoriu să
se intervină cât mai neîntârziat cu completări sau împăduriri integrale, fără a se aştepta o nouă
fructificaţie.
Obişnuit, tăierea într-o andă alăturată se poate executa numai după ce banda
anterioară a fost integral regenerată şi evident, tot într-un an de fructificaţie.
In fiecare înşiruire de tăieri, benzile se taie într-un ritm determinat de periodicitatea
fructificaţiei. Astfel, dacă fructificaţia abundentă la molid are loc la 3-5 ani, ritmul de revenire

13
cu tăieri în fiecare înşiruire va fi, pentru siguranţă, de 4-6 ani (Troup, 1952). Ca urmare,
tăierea şi regenerarea fiecărui bloc de tăieri durează, în medie, 20-25 ani.

Fig.4.5.-Structura unui arboret parcurs cu tăieri rase în benzi alăturate (din Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V.,1998, după Giurgiu, 1988)
De remarcat ca, în aplicarea tratamentului, urmărindu-se regenerarea naturală,
înaintarea tăierilor şi ritmul de revenire cu tăieri în benzile alăturate nu se vor putea fixa
dinainte şi în mod mecanic, ci ele sevorjtabili pe teren, în funcţie de dinamica fructificaţiei şi
de instalarea şi dezvoltarea senmiţişului. Procedându-se în acest fel, deşi se uzează de
tăieri rase, mecanismul de conducere al tăierilor se complică şi, uneori, prin înmulţirea
gurilor de exploatare se poate mări şi mai mult pericolul producerii doborâturilor de vânt.
La noi au fost aplicate mai mult experimental şi doar în mică măsură pe scară de
producţie.
Adoptarea şi aplicarea acestui tratamen/ ya. molidişuri trebuie însă făcută cu mult
discernământ şi mai întâi cu caracter experimental, deoarece, prin dispersarea tăierilor pe mai
multe benzi, s-ar putea ajunge la mărirea riscului doborâturilor de vânt, care afectează grav
stabilitatea bioecologică şi mecanismul de gospodărire al molidişurilor. Preventiv sunt
necesare rnăsuri de asigurare a protecţiei marginii de masiv împotriva vântului a masivelor
forestiere, prin aplicarea unor lucrări speciale de conducere a marginii masivului.
În pădurile din grupa I funcţională se poate accepta uneori chiar renunţarea la
obligaţia fermă a recoltării anuale a posibilităţii integrale fixate, tăierile executându-se numai
în măsura în care se poate asigura o completă şi sigură regenerare, concomitent cu realizarea
unei protecţii eficiente împotriva factorilor vătămători atât în arboretele mature, cât şi în cele
care iau naştere.

Tăierile rase în benzi alterne sau culise


Constau în aceea că, iniţial, fiecare bandă ce se taie ras alternează cu una sau două
benzi netăiate. În această situaţie, prima serie de benzi parcurse cu tăierea, denumite (culise)

14
beneficiază de condiţii bune de însămănţare şi apoi de protecţie laterala a seminţişului instalat,
datorită existenţei benzilor rămase neexploatate de o parte şi de alta.

Fig.4.6-Schema de aplicare a tăierilor rase în benzi alterne sau culise, V-direcţia de înaintare a
vânturilor periculoase;T-direcţia de îriaintare a tăierilor; 1, 2, 3 ... n-ordinea probabilă de
parcurgere cu tăieri a benzilor, în care 1 este anul tăierii primei benzi (din Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V.,1998, după).

După tăierea primului rând de benzi din fiecare înşiruire de tăieri, se trece, în această
succesiune, la tăierea rasă a celorlalte benzi. În acest din urmă caz, instalarea şi dezvoltarea
seminţişului pe cale naturală decurge mai greu, pentru că nu mai beneficiază de protecţie
laterală. Ar fi indicat ca tăierea în aceste benzi să se facă după ce seminţişul s-a instalat pe
întreaga bandă.
In cazul în care tăierea ultimei serii de benzi nu se poate eşalona în ritmul impus de
regenerarea naturală sau aceasta nu se realizează, atunci va fi necesar să se recurgă la
împăduriri sau completări prin plantaţii şi în continuare să se execute toate lucrările de
îngrijire până la închiderea stării de masiv.
Mecanismul de conducere a tăierilor este, în rest, asemănător cu cel prezentat în
cazul tăierilor în benzi alăturate. Această variantă conduce însă la fragmentarea exagerată a
masivelor forestiere, reducându-le astfel şi mai mult rezistenţa la vânturile periculoase.
Ca urmare, ele sunt contraindicate în pădurile noastre şi îndeosebi în molidişuri. Deşi
actualmente nu se aplică la noi, în viitor, ar putea fi încercate în scop experimental în

15
arboretele de pin sau larice, în staţiuni în care riscul rupturilor sau doborâturilor de vânt este
redus, precum şi în culturi de plopi şi sălcii selecţionate.

Tăierile rase în benzi la margine de masiv


Sunt asemănătoare cu tăierile rase în benzi alăturate, cu deosebirea că benzile încep
să înainteze, în fiecare înşiruire de tăieri, de la marginea masivului înspre interiorul acestuia.
Tăierea benzilor trebuie să înceapă, de fiecare dată din marginea fertilă a masivului.
Benzile sunt de regulă mai înguste decât în cazul celor alăturate, dar lungimea şi forma lor se
adaptează la forma şi lungimea marginii masivului în care se lucrează. Tăierile se execută cu
respectarea aceloraşi recomandări făcute în cazul celor în benzi alăturate.
Lucrându-se mereu în marginea masivului, favorabilă ecologic regenerării naturale,
aceasta ar putea să decurgă mai uşor şi mai sigur, avându-se însă grijă ca ritmul de înaintare al
tăierilor să fie continuu corelat atât cu anii de fructificaţie, cât şi cu ritmul de instalare şi
dezvoltare a seminţişului în benzile tăiate.
Dacă acest lucru nu se poate realiza, se va recurge neîntârziat la regenerare pe cale
artificială sau mixtă.
Aceste tăieri au fost recomandate în molidişuri, dar la toi în ţară încă nu s-au aplicat
la scară de producţie. Ele ar putea fi totuşi încercate mai ales în cazul culturilor efectuate în
afara arealului natural la molidişuri, pinete, laricete şi amestecuri între aceste specii.
De remarcat că, în situaţii particulare, cum ar fi în cazul lucrărilor de refacere şi
substituire, s-ar mai putea încerca şi alte variante de tăieri rase în coridoare, în ochiuri, în
formă de tablă de şah etc.

16
Fig.4.7.-Schema de aplicare a tăierilor rase în benzi la margine de masiv
(din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după)

Tăierile rase pe culoare sau trasee de exploatare


Constau din recoltarea prin tăiere unică sau rasă a unor culoare de lăţimi variate (2-4
m lăţime), situate între ele la distanţe variate în raport cu dimensiunile şi vârsta arboretului
(15-50 m). Scopul acestor culoare este de a asigura penetrarea/facilă a muncitorilor şi
executarea lucrărilor de exploatare (îngrijire) reclamate de starea arboretelor existente şi de a
facilita scoaterea şi valorificarea materialului lemnos pus/în valoare. în pădurile din grupa I
funcţională, aceste culoare ar putea fi executate în scopul creării unor poteci de vânătoare, a
unor alei pentru turişti, a unor alei pentru echitaţie ş.a.
Materialul rezultat prin tăierea rasă poate fi valorificat şi în felul acesta se
recuperează o parte din cheltuielile ocazionate de executarea acestor lucrări.
De asemenea, pentru ca aceste alei sau culoare să-şi păstreze eficacitatea în timp, ele
trebuie întreţinute, iar dacă-şi pierd utilitatea vor fi părăsite.
Terenul afectat nu poate fi considerat ca scos din producţie, deoarece prin creşterea
arborilor marginali coronamentul arboretului tinde să se închidă.

17
Astfel de culoare se pot deschide în arboretele devenite exploatabile în scopul
asigurării colectării interioare a masei lemnoase de produse principale numai pe căile de
colectare prealabil amenajate.
Prin aceasta se urmăreşte creşterea eficacităţii ecologice şi economice a lucrărilor de
exploatare, dar şi minimizarea prejudiciilor aduse solului şi seminţişurilor preexistente pe
toată durata exploatării. în pădurile parcurse cu tăieri şi regenerare sub masiv, căile de acces
create vor facilita şi eficientiza şi lucrările de îngrijire a seminţişurilor instalate şi, în
continuare, vor constitui scheletul pe care se va crea accesibilitatea interioară pentru
executarea lucrărilor de îngrijire în arboretele tinere nou întemeiate (din Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V.,1998, după Delvaux, 1976; Rotaru 1986, 1987).
În literatura de specialitate sunt recomandate şi tăieri în benzi cu lăsarea de rezerve,
oarecum asemănătoare cu tăierile rase pe parchete cu lăsarea de rezerve în vederea producerii
lemnului de mari dimensiuni sau a favorizării regenerării naturale (din Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V.,1998, după Boudru, 1989).

Tratamentul tăierilor rase cu rezerve


Cunoscut în practica silviculturală europeană, constă din tăierea aproape rasă a
arboretelor devenite exploatabile lăsând însă în conservare 30-50 exemplare la ha încă un
ciclu de producţie (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Dengler, 1930; Bonneman ş.a.,
1972; Boudru, 1989; Matthews,1991).
Tratamentul este în mare măsură asemănător tăierilor rase pe parchete. Se deosebeşte
prin aceea că, la exploatarea parchetului scadent, se lasă pe picior pentru încă un ciclu de
producţie un număr variabil de exemplare (30-50 ex./ha) dintre cele valoroase, cu tulpini
cilindrice, fără defecte, cu coroana bine conformată, cu creşteri active şi elagaj superior,
exemplare numite rezerve. Se poate practica la specii longevive şi mai rezistente la acţiunea
perturbantă a vânturilor, mai ales în cazul unor culturi cu cicluri de producţie mai scurte
(pinete, laricete).
Prin aceasta se urmăreşte creşterea producţiei de lemn foarte gros în producţia totală
a arboretului, având în vedere preţurile mari oferite pe piaţa lemnului pentru sortimentele de
lemn gros şi foarte gros. Bine alese şi apoi îngrijite pot fi destinate producerii lemnului de
mari dimensiuni şi alese utilizări tehnologice (furnire estetice, lemn pentru decoraţii
interioare, etc.). În conducerea rezervelor trebuie urmărit să nu se activeze producerea de crăci
lacome sau coronare, care ar putea diminua calitatea maselor lemnoase.
De aceea, este de preferat ca rezervele să fie înconjurate de exemplare din etajul
inferior (fag sau alte foioase) care să completeze consistenţa arboretului şi să menţină un bun

18
elagaj al rezervelor. Rezervele care tind să se deprecieze vor fi extrase din arboret cu ocazia
lucrărilor de îngrijire ce trebuie efectuate în etajul mai tânăr. De aceea rezervele se vor alege
din arborii cu creştere remarcabilă, fără defecte, cu accentuată rectitudine şi cilindricitate, cu
coroane bine proporţionate şi cât mai simetrice (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după
Perrin, 1952; Dengler, 1930, citaţi de Boudru, 1989).
Concomitent, rezervele rămase contribuie la instalarea unei noi generaţii
arborescente în condiţii ecologice mai prielnice, atât prin sămânţă produsă, cât şi prin
protecţia pe care o oferă seminţişului în dezvoltare. Noua generaţie instalată beneficiază de
condiţii de creştete şi dezvoltare susţinute, aşa ca producţia totală a arboretului nu va avea de
suferit.
Prin aplicarea acestui sistem de intervenţii pădurea va ajunge la realizarea unui
model structural diferit de acela al arboretelor echiene şi monoetajate rezultate prin aplicarea
tăierilor rase. În acest caz, după trecerea primului ciclu de producţie, pădurea va prezenta un
etaj matur şi puternic rărit de rezerve şi un etaj tânăr constituit din noua generaţie arborescentă
care trebuie să fie bine închis, echien şi la fel de valoros.
Pe parcursul fiecărui ciclu de producţie, cu ocazia executării lucrărilor de îngrijire
reclamate de starea etajului mai tânăr se va aprecia şi starea rezervelor procedând la
extragerea acelora care prezintă tendinţe evidente de deteriorare calitativă. În parchetele
devenite exploatabile, se va proceda la extragerea integrală a rezervelor existente, iar din
etajul doi devenit exploatabil se vor lăsa noi rezerve valoroase şi se va extrage integral restul
arboretului ca şi în cazul tăierilor rase pe parchete. Acest tratament a fost practicat în secolul
actuală făgetele din Belgia (Soignes) şi în Germania, cu un ciclu de producţie de 80 de ani
pentru a furniza lemn de diferite dimensiuni şi utilizări (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998,
după Boudru, 1989; Matthews, 1991).
S-a constatat însă că ciclul de 80 ani nu oferă avantaje nici pentru formarea rezervelor
şi deci, mai ales, pentru regenerarea făgetelor astfel îndrumate. În plus, rezervele puse brusc
în lumină s-au depreciat cu timpul şi deci la fag rezultatele n-au fost încurajatoare. Se
apreciază însă că ar putea conduce la rezultate promiţătoare aplicarea sa în pinete.
O altă variantă aplicată în pădurile europene constă din lăsarea, cu ocazia exploatării
parchetelor scadente, a unui număr variabil de rezerve semincere (30-50 ex./ha), împrăştiate
pe întreaga suprafaţă a parchetului care să favorizeze instalarea şi dezvoltarea seminţişului
(din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Boudru, 1989).
După ce regenerarea este asigurată, toate rezervele semincere se exploatează. Se poate
aplica la specii cu înrădăcinare puternică, rezistente la doborâturi de vânt, capabile să
fructifice abundent şi aparţinând unor genotipuri valoroase (pin negru, pin silvestru, larice).

19
Rezervele se vor extrage după ce însămânţarea este asigurată şi înainte de constituirea
noului masiv juvenil spre a se evita deteriorarea lor calitativă (a rezervelor semincere). În
Suedia se practică şi în amestecurile de molid şi pin. În aceste cazuri, cu ocazia tăierii
parchetelor exploatabile, molidul se extrage integral, iar rezervele se lasă numai din
exemplare viguroase de pin, pe cât posibil uniform distribuite, pentru a contribui la instalarea
pe cale naturală a seminţişului de pin silvestru. După instalarea seminţişului natural se recurge
la plantarea în completare a molidului şi apoi la extragerea rezervelor şi întemeierea unor noi
arborete echiene, amestecate, viabile de molid şi pin silvestru. De fiecare dată şi oriunde
însămânţarea naturală nu s-a produs este de preferat să se recurgă la completări, rară a se
aştepta o nouă fructificaţie a rezervelor.
Obţinerea de rezultate promiţătoare este condiţionată de alegerea momentului
executării tăierii rase, de alegerea şi distribuţia în spaţiu a rezervelor, de lucrările suplimentare
de pregătire a terenului şi reducerea forţei concurente a păturii erbacee şi eventual arbustive,
de capacitatea de migrare a speciilor pioniere, de volumul necesar al completărilor. Aplicarea
acestui tratament adaugă în plus şi costuri mai mari generate de revenirea pe aceeaşi suprafaţă
după un număr mic de ani, pentru exploatarea rezervelor lăsate. La noi nu s-a aplicat acest
tratament. În perspectivă s-ar putea încerca aplicarea sa mai întâi pe cale experimentală, în
pinete şi laricete naturale sau mai ales artificiale cu cicluri de producţie mai scurte (60-80
ani).
Reguli generale privind aşezarea tăierilor rase în benzi
Ne vom referi aici la orientarea benzilor, direcţia de înaintare a tăierilor şi ritmul de
revenire cu tăierea în benzile alăturate în scopul atingerii obiectivelor culturale şi economice
urmărite.
Soluţionarea acestor probleme este condiţionată de mdeplinirea următoarelor
obiective (din Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,1998, după Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1991):
-asigurarea unei protecţii eficiente a arborilor din benzile neexploatabile contra
factorilor perturbanţi periculoşi;
-realizarea unei însămânţări cât mai bune în benzile tăiate, ca şi a unei protecţii
laterale eficiente a seminţişului instalat, până ce acesta pune temeinic stăpânire pe sol;
-realizarea unui sistem eficient de colectare a materialului lemnos şi de îndrumare
optimală a dezvoltării arboretelor exploatabile şi preexploatabile;
-recoltarea posibilităţii fixate (a materialului lemnos rezultat) direct prin banda
parcursă cu tăierea şi evitarea categorică a scoaterii materialului lemnos prin benzile deja
regenerate;
-refacerea sau substituirea unor arborete necorespunzătoare ecologic sau economic;

20
-creşterea rezistenţei arboretelor nou create la acţiunea factorilor vătămători
periculoşi.
Orientarea benzilor sau frontul tăierilor se referă la dispunerea axei mari a benzilor
faţă de punctele cardinale. Aceasta se apreciază şr se stabileşte în raport cu direcţia de acţiune
a factorilor vătămători periculoşi (vânturi dominante, insolaţie, pericol de eroziune pe
versanţi, riscul inundării luncilor, scoaterea materialului lemnos ş.a.).

Fig.4.8-Schema privind orientarea tăierilor în benzi pe versant (din Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V.,1998, după Negulescu ş.a., 1973)

De regulă, în practică, se recomandă ca benzile să fie orientate perpendicular pe


direcţia vântului dominant în zone periclitate de doborâturi de vânt, sau pe direcţia E-V în
regiuni calde şi uscate, pentru a se preveni şi atenua efectele insolaţiei puternice asupra
instalării şi dezvoltării seminţişului şi pe direcţia N-S în regiunile reci şi umede, unde căldura
este factorul deficitar.
Pentru protecţia malurilor şi creşterea riscului la inundaţii, tăierile vor fi orientate
perpendicular pe cursul apei. în regiunile accidentate, orientarea benzilor se va face astfel
încât să permită colectarea materialului lemnos exploatat prin banda respectivă, evitându-se
totodată declanşarea unor procese erozionale sau chiar torenţiale, în acest caz deci, urmează să
se aprecieze care este orientarea optimă a benzilor pentru a servi în acelaşi timp mai multe
obiective.
Direcţia de înaintare a tăierilor în benzi
Direcţia de înaintare a tăierilor în benzi se stabileşte tot diferenţiat. Astfel, în zonele
afectate de vânturi periculoase, benzile vor înainta împotriva vântului dominant, pentru ca
marginea pădurii netăiate să nu rămână brusc expusă acţiunii vânturilor, iar arboretele nou
create să realizeze o rezistenţă sporită, ca urmare a profilului pe care îl realizează arboretele
conduse în acest fel. In felul acesta, seminţişul din fiecare bandă exploatată se ridică
beneficiind de protecţia marginii masivului neexploatat, iar arboretele care se constituie

21
realizează o gradaţie de dimensiuni şi de vârste, astfel că fiecare arboret să fie protejat de un
altul mai tânăr ce stă în faţa vântului dominant.
Acest mod de conducere a tăierilor şi regenerării conduce la aşa numita protecţie prin
acoperire a arboretelor. In cazul când protecţia prin acoperire nu se poate realiza, pentru a se
evita, pe cât posibil, efectele catastrofale ale doborâturilor de vânt, se poate recurge şi la
protecţia prin tăieri de izolare sau tăieri de normalizare care permit crearea din timp a unor
margini de masiv mai rezistente, atunci când masivul mai vârstnic din faţa lor este exploatat.
Adoptarea şi aplicarea acestor măsuri este oarecum uşurată în arboretele situate în
staţiuni plane sau cu pantă redusă şi cu atât mai dificilă cu cât se lucrează în regiuni mai
accidentate. în plus, este de menţionat că şi atunci când se realizează o astfel de protecţie
împotriva vânturilor dominante* rămâne deschis risGul producerii doborâturilor provocate de
vânturile puternice care pot bate din toate direcţiile şi care, în condiţiile reliefului accidentat,
îşi modifică atât direcţia, cât şi viteza în raport cu formele de relief. Efectele vânturilor
periculoase pot fi multiplicate dacă au loc în perioade ploioase, în perioada topirii zăpezilor,
în staţiuni cu soluri uşoare şi superficiale, în molidişuri pure etc.
În regiunile călduroase şi uscate, tăierea benzilor trebuie să înainteze de la N la S,
pentru a favoriza atât regenerarea, cât şi arborii din marginea sudică împotriva pârlirii
scoarţei. In schimb, în regiunile reci şi umede, tăierile vor înainta spre V ţinând seama şi de
direcţia vânturilor periculoase.
În regiunile accidentate, direcţia de înaintare a tăierilor se adoptă luând în
considerare în plus, posibilitatea de scoatere a materialului lemnos direct prin banda
exploatată şi, în nici uncâz, prin benzile în curs de regenerare şi arboretele tinere.
Dacă tăierile în benzi se practică în culturi de plopi euramericani sau în zăvoaiele de
salcie din lunca Dunării, acestea (tăierile) vor înainta în sens invers cursului râului, şi prin
aceasta, regenerarea benzilor exploatate va fi favorizată de protecţia oferită de arboretele din
benzile neexploatate.
Timpul de revenire cu tăierea în banda următoare depinde de periodicitatea
fructificaţiei speciei de bază, ca şi de dinamica creşterii şi dezvoltării seminţişului instalat.
De aici decurge necesitatea ca tăierile să aibă loc numai în anii de fructificaţie
abundentă şi după ce în banda anterioară seminţişul a pus temeinic stăpânire pe sol.
Procedând în felul acesta, timpul derevenire imprimă şiritmul de înaintare al tăierilor
în benzi. Adoptând ferm această recomandare, se ajunge prin forţa lucrurilor ca în anii lipsiţi
de fructificaţie tăierile în benzi să fie sistate sau, dacă acest lucru nu este posibil din
considerente economice, să se procedeze la regenerarea imediată pe cale artificială, fără a se
mai aştepta regenerarea lor naturală.

22
Pentru a preveni deschiderea unor suprafeţe prea mari, care să îngreuneze
regenerarea, este nevoie să se acţioneze, concomitent^ mai multe benzi dar în mai multe
blocuri sau înşiruiri de tăieri. De aici însă apare şi pericolul fragmentării exagerate a
masivelor forestiere, fapt ce poate conduce la o slăbire accentuată a rezistenţei împotriva
doborâturilor de vânt, cu toate consecinţele nefavorabile ce decurg din aceasta.
Măsuri privind asigurarea regenerării benzilor tăiate ras
În afară de regulile privind aşezarea tăierilor este necesar să se aibă în vedere şi alte
măsuri de contribuţie la regenerarea benzilor, dintre care se menţionează:
-valorificarea seminţişului preexistent utilizabil rămas după tăiere;
-curăţirea benzilor de resturile de exploatare concomitent cu recoltarea şi colectarea
lemnului;
-mobilizarea solului înaintea diseminării seminţelor în cazul benzilor înierbate
puternic;
-executarea neîntârziată a completărilor sau reîmpăduririlor în toate cazurile în care
însămânţarea naturală este nesatisfăcătoare;
-efectuarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a seminţişurilor, pentru a se grăbi
constituirea stării de masiv.
Avantajele şi dezavantajele tăierilor rase în benzi
Dintre avantajele tăierilor rase în benzi, se amintesc următoarele:
-punerea în valoare a masei lemnoase este uşoară, nemai fiind vorba de alegerea
arborilor de extras;
-exploatarea este relativ simplă, deoarece se procedează la tăierea rasă în fiecare
bandă, permiţând mecanizarea şi concentrarea tăierilor;
-în acelaşi timp, este şi oarecum îngreunată din cauza formei, mărimii, numărului de
benzi şi răspândirii lor în unitatea de producţie;
-regenerarea naturală poate fi asigurată în condiţiuni 'satisfăcătoare dacă în aplicarea
tăierilor se respectă regulile amintite;
-rolul de protecţie împotriva eroziunii solului şi de reglare a debitelor cursurilor de
apă nu slăbeşte prea mult, dacă tăierile de regenerare se desfăşoară fără perturbări;.
În acelaşi timp, sunt de semnalat şi o serie de dezavantaje, şi anume:
-pentru asigurarea regenerării benzilor este nevoie de completări costisitoare;
-asigurarea unei bune regenerări naturale nu permite şi continuitatea tăierilor, ca
urmare a anilor lipsiţi de fructificaţie la speciile valoroase;
-aplicarea lor este contraindicată în brădete şi făgete pure şi amestecate;

23
-cu toate măsurile de protecţie preconizate, arboretele devin uneori mai vulnerabile la
vânturile care bat din alte direcţii; acest pericol devine extrem în cazul tăierilor în benzi
alterne şi de aceea ele sunt cujjesăvârşire excJuseJntnolidişunr.
In concluzie, tăierile rase în benzi, cu toate variantele lor de aplicare, reprezintă
modalităţi mai avansate şi ingenios concepute, care oferă unele garanţii privind protecţia
împotriva factorilor vătămători periculoşi. Totuşi, ele nu au fost încă aplicate şi verificate
suficient în condiţiile reliefului accidentat de la noi şi, deci, adoptarea şi aplicarea lor în viitor
trebuie făcută cu prudenţă şi numai pe măsură ce se verifică experimental. Şi aceasta deoarece
vânturile neprevăzute care acţionează din toate direcţiile, sau chiar vânturile dominante care
iau direcţii diferite în funcţie de formele de relief şi culoarele create în masivele forestiere,
ajung uneori să răstoarne toate previziunile de care s-a ţinut seama în dirijarea tăierilor.
De aceea, deşi s-au înregistrat deja unele rezultate promiţătoare, aplicarea acestor
tratamente ar putea fi încercată mai întâi experimental în păduri rezistente la vânturi, cum sunt
pinetele şi laricetele, sau în staţiuni în care pericolul producerii doborâturilor de vânt este
redus.
In molidişuri şi mai ales în cele din bazinele de interes hidroenergetic, aplicarea
tăierilor rase în benzi şi mai ales în benzi alterne este extrem de riscantă şi, deci,
contraindicată.
Nu sunt recomandabile nici la pădurile constituite din specii cu seminţişuri sensibile
la mediul propriu terenurilor goale. Pot fi preferate în culturile de plopi euramericani.

24