Un tramvai numit Tramvai

(o poveste scurtă despre nişte oameni)

(A Desire Named Desire)

(a short sory about a couple of people)

personajele:

Bruno un băiat
Saşa o fată
Dolfy alt băiat
Marie-Marie încă o fată (deosebită de ceilalţi)

locaţia :
O cameră aerisită şi foarte simplă, cu mobilier cerut de strictul necesar.
Obligatoriu : un telefon vechi, din acela cu disc.

timpul :
Seara şi mai departe - noaptea, până la ora 5 dimineaţa.

tipul acţiunii:
Continuă.

notă:
Personajele Saşa şi Dolfy vor avea la început 17-18 ani, iar până la final vor
atinge vârsta de 50-55.

În încăpere stau (pe jos şi/sau pe perne ori fotolii joase) Saşa, Bruno şi Dolfy. Fiecare
face ceva... cum ar fi : fumează, răsfoieşte o revistă, se joacă cu un breloc ori cu un
pix, îşi roade unghiile, moţăie, colorează un ziar, sau orice altceva...O vreme. O vreme
îndelungată este linişte şi nimeni nu zice nimic. Toţi trei sunt gânditori, trişti,
preocupaţi de ceva care îi roade. Nu se bagă în seamă unul pe altul. După un timp,
Dolfy, care să zicem că până acum şi-a ros toate cele 10 unghii de la mâini, cu tot cu
pieliţe, scuipându-le pe fiecare pe jos, zice):

DOLFY (dregându-şi vocea): Îhm-hm... Deci zici că pleci, 'ă!?

(Pauză).
BRUNO : Da.
(Pauză).
SAŞA : Da.
(Pauză).
DOLFY : Bine...
(Pauză lungă).
SAŞA : De tot...
BRUNO : De tot.
(Pauză).
SASA : Asta înseamnă că n-o să ne mai vedem niciodată, nu?!
BRUNO : Da, niciodată.
(Pauză).
SASA : Vreau să zic : nu-i nici o şansă ca tu... la un moment dat... să...
BRUNO (i-o taie) : Nu.
DOLFY : Nu.
(Pauză).
SASA : Bine.
(Pauză).
SASA : Şi ştii că noi te adorăm, da!?... Adică ştii că noi te iubim, pentru că nu te avem
decât pe tine şi pentru că eşti singurul om care n-a făcut niciodată un rău cuiva, şi ştii că
fără tine o să înnebunim cu toţii aici, că dacă tu pleci, o să se ducă totul; TOTUL de râpă,
şi că peste o vreme vom ajunge nişte nenorociţi cărora le plângi de milă, şi că nimic nu va
mai conta, şi că o să ne distrugi complet, şi gata... Ştii toate astea, nu?!
BRUNO : Da, ştiu.
SASA : OK...
(Pauză).
DOLFY : Când pleci?
BRUNO : Mâine. Dis-de-dimineaţă. La 5, sau aşa ceva...
DOLFY : Te iau ei?
BRUNO : Aşa cred... Or să sune.
DOLFY : Bine.
(Pauză).
SASA (cinică) : E biiinee...
(Pauză).
DOLFY : Acuma... dacă s-a decis...
BRUNO : Adică stai un pic, Saşa, de ce să nu fie bine? ... Adică de ce să crezi tu, acum,
că o să fie rău şi că se va prăbuşi totul şi că "vai, Doamne, ce catastrofă, etc, etc", adică
lămureşte-mă şi pe mine - ce-i cu toată panica asta?
(Pauză).
BRUNO : Tu auzi?! Te-am întrebat ceva...
(Pauză).
BRUNO : Dolfy, am întrebat-o ceva...
(Pauză).
SASA : Da; ce m-ai întrebat?
BRUNO (indispus) : Las-o baltă.
SASA : Nu, serios : CE m-ai întrebat, de fapt?
BRUNO : Eşti surdă?
SASA : Nu.
BRUNO : Atunci?!... Te-am întrebat de ce eşti atât de... de negativă.
SASA : Negativă?!... Eu ?... Eu - negativă?!... Fii serios, Bruno. Nu e nimeni negativ. Am
spus doar că "e bine", ce altceva am spus?
BRUNO : Ai spus-o pe tonul că totul e un căcat uriaş, care...
SAŞA (i-o taie la rândul ei) : Păi şi nu e?!
(Pauză scurtă).
BRUNO (violent) : Nu e !
(Pauză).
DOLFY : Nu e...
SASA : Bine. Nu e.
(Pauză lungă).
BRUNO : Adică, sigur că depinde de unde priveşti lucrurile. Dar pentru mine nu e un
căcat. Eu plec fiindcă am ales asta. Am ales să plec. Am ştiut ce fac atunci când m-am
hotărât s-o fac, ce-ţi închipui!? Că m-a forţat cineva?!
SASA : Nu.
DOLFY : A, nu...
BRUNO : Sigur că nu! Am făcut-o pentru că aşa am vrut eu! E bine?! Şi în continuare -
aşa vreau eu să fie. Da!?...
DOLFY : E-n regulă, Bruno... De ce te enervezi?
BRUNO : Nu mă enervez... Nu mă enervez...
SASA : Nu, da' strigi.
BRUNO : Strig?!
DOLFY : Păi... strigi.
BRUNO : Gata, nu mai strig. Tac.
(Pauză scurtă).
SASA : Să taci...
DOLFY : Din partea mea, poţi să şi pleci de-acuma...
SASA (sare disperată) : A, nu! Asta nu! Nu vreau să plece! Vreau să stau cu el până în
ultima clipă, să pot să-l absorb; să mă îmbib de el, ca un burete, până în ultima... fractură
de secundă, până când n-o să mai am cum să împiedic dispariţia lui; plecarea lui către
'niciodată'...
DOLFY (calm şi apăsat) : OK, îmbibă-te, absoarbe-l, fă ce vrei, dar... te implor : nu
începe cu monoloagele tale penibile şi diabetice, pentru că eu unul nu le mai suport. Şi
cred că nici Bruno nu le mai suportă... Probabil că d'aia şi pleacă, de tot.
SASA (urlete) : AAAAAAA!!!... AAAAAAA!!!... AAAAA!!!... AAA!...
AAAAAAAAAAA!!!.... (Bruno şi Dolfy îşi astupă chinuiţi urechile. Saşa urlă cât o ţin
plămânii, o vreme. Când i se sugrumă vocea, tace şi plânge / se smiorcăie isteric).
DOLFY (îşi scoate mâinile din urechi) : Gata, a isprăvit.
BRUNO (îşi scoate şi el mâinile din urechi) : Da, dar plânge.
DOLFY : E, o să-i treacă.
BRUNO : Când o să-i treacă?
DOLFY : Nu ştiu. Întreab-o tu. Cu mine nu mai vorbeşte acum.
BRUNO : De ce i-ai spus aşa o răutate oribilă?
DOLFY(se gândeşte puţin; sincer) : Am considerat c-o merită... Pur şi simplu!
BRUNO : Bine. Acum fă-o să tacă, te rog.
DOLFY: Eu nu pot. Fă-o tu.
BRUNO : Saşa, te rog să taci.
(Saşa tace. Scurtă pauză şi linişte).
BRUNO (răsuflă uşurat) : Mulţumesc.
(Pauză).
DOLFY : Mulţumim.
(Saşa începe iar să urle isteric, cei doi îşi astupă din nou urechile.)
BRUNO (peste urletele Saşei) : Mă duc să cumpăr ţigări!
DOLFY (idem) : Da, da! Bună idee, vin şi eu!
SAŞA (tace brusc. Lui Bruno) : Nu pleci nicăieri! (Lui Dolfy) : Tu poţi să te duci, animal
hidos, şi să nu te mai întorci în vecii vecilor! Să mori, bestie!
DOLFY : Bine, am să mor, dar puţin mai încolo, când o veni timpul. Nu pot să mor chiar
acum, pentru că aşa vrei tu.
SASA : Aş putea să te ucid în clipa asta, şi să scap de tine.
DOLFY : Ai putea, e drept. Dar o să te bage la puşcărie şi n-o să mai ai cum să te bucuri
de viaţă, căci vei primi detenţie pe viaţă, scumpa mea...
SASA : Şi ce crezi că mai înseamnă viaţa mea, oricum, dacă ăsta pleacă?!
DOLFY : Bine, atunci fă-o. Ai un cuţit mare la bucătărie, sau poţi să-mi spargi capul cu
tocătorul de vinete. Dă-i drumu'...
BRUNO : Saşa... Saşenka... Linişteşte-te... Voi doi nu vă aveţi decât unul pe celălalt... E
groaznic ce spui... Nici în glumă...
SASA : Nu e nici o glumă. El există pentru că exişti TU. Eu exist pentru că exişti TU...
BRUNO : E fals, Saşenka! E foarte fals. Crede-mă... Voi aveţi o viaţă personală. Aveţi de
trăit viaţa voastră personală. Amândoi. Împreună...
SASA : Despărţirea e cea mai grea pedeapsă pentru oameni. Indiferent cine este pedepsit!
Plecarea ta, Bruno, înseamnă moartea noastră. Eu nu pot continua fără tine. Nu pot, asta
e! Tot ce ştiu am învăţat de la tine. Tot ce simt, simt prin tine.
BRUNO : Foarte rău.
DOLFY : Foarte rău!
SASA : Rău sau bine, nu mai contează. Dacă tu pleci, viaţa mea se încheie. Şi viaţa lui se
încheie, dar este prea mândru şi prea tembel ca s-o recunoască. Pe mine nu mă stăpâneşte
orgoliul, ca pe el. Eu am puterea să spun : "Da, Domnule, fără Bruno, nu sunt nimic. Un
zero barat. Nu exist!"... Ce-ai vrea tu, acum, să mă prefac că voi fi în stare să merg mai
departe în lipsa ta!? Ei, uite - n-am să-ţi dau satisfacţia acestei ipocrizii, numai aşa, ca să
pleci tu cu inima-împăcată! Ca să dormi tu liniştit!...
DOLFY : Oricum n-o să doarmă liniştit. N-are cum!
BRUNO (iritat) : Am hotărât să plec, da!?... Şi voi pleca. Iar problema somnului meu,
este strict o problemă personală. Nu vă amestecaţi , bine!?
SASA : Perfect. Du-te! Du-te, pleacă, dispari... găseşte-ţi altă lume, alţi proşti pe care să-i
distrugi, aşa cum ne-ai distrus pe noi...
BRUNO : De ce spui că v-am distrus?
DOLFY : Păi dacă ai distrus-o, biata femeie... Uită-te la ea... Nu mai are nimic.
BRUNO : Dimpotrivă - are totul.
SASA (urlă) : TU EŞTI TOTUL!!! Chiar nu poţi să înţelegi asta??!!??
(Pauză lungă).
BRUNO : Am o soluţie...
(Pauză).
BRUNO : Cred c-ar trebui să divorţaţi.
(Pauză scurtă).
SASA : Ce!?... Ce-ai zis?... (lui Dolfy) : Ce-a zis?
DOLFY : De ce să divorţăm?
SASA : Să divorţăm!?... Noi doi?
(Pauză).
SASA : Noi doi să divorţăm, Bruno!?
DOLFY : De-abia ne-am luat. Nu-s nici patru zile...
BRUNO : O eroare! Cred că e mai sănătos aşa. Pentru voi. Porniţi fiecare pe drumuri
separate, întâmpinaţi oameni noi, situaţii noi, noi provocări, poate noi iubiri; în tot cazul,
ceva se va schimba. Probabil în bine. Oricum, separat, veţi suferi mai puţin.
DOLFY : De unde ai scos tâmpenia asta?
BRUNO : Suferinţa e o treabă contagioasă. Unii... sunt pur şi simplu predispuşi la
suferinţă. De pildă - Saşa.
SASA : Tu acum te gândeşti la binele lui, sau la al meu?
BRUNO : Mă gândesc la amândoi, desigur... Vă chinuiţi. Îmi dau seama că vă chinuiţi.
DOLFY : Da' nu ne chinuim deloc! Căsnicia noastră a mers perfect până nu ţi-a venit ţie
idea genială să te cari. Şi-ai stricat totul.
BRUNO : De dat înapoi n-am cum să dau, e limpede. Încerc numai să repar 'dezastrul din
urma mea', cum spuneţi voi.
SASA : Lasă, nu te mai obosi. Nu poţi să faci nimic. Iar idea cu divorţul este oligofrenă.
Uit-o! Gata...
(Pauză).
BRUNO : Atunci... poate că un copil...?!
SASA : Vrei să spui să fac un copil?! Cu Dolfy?!...
BRUNO : Da.
SASA (izbucnind în râs) : Ha, ha... Asta-i chiar tare! (lui Dolfy) : Un copil care să se
nască în lipsa lui, şi pe care să nu-l cunoască niciodată! E bestial!
DOLFY : Bruno, cu tot respectul, aceasta a fost o imbecilitate maximă.
(Pauză).
BRUNO: Bine...
(Pauză).
SASA (bombăne) : Auzi! Copil... divorţ... Bine că nu ne sfătuieşte să ne apucăm de
Yoga... sau de echitaţie... sau ce ştiu eu...
DOLFY : Să-l înţelegem, draga mea. E confuz din cauza plecării; frica de necunoscut, ştii
tu...
SASA: Nu, eu nu ştiu nimic. Şi nici n-am chef să mi se dea vreo explicaţie. Simplu!... Cât
despre confuzie, este o problemă... (aluziv) : strict per-so-na-lă. Ca şi... somnul, nu!? Ca
şi libertatea individului. Sau spaima. Sau dorinţa. Sau puterea. Sau sexul. Ai ceva de
comentat, Bruno?
BRUNO : Nu.
SASA : NU! Perfect.
DOLFY : Perfect.
BRUNO : Perfect!
(Pauză lungă).
BRUNO : Perfect...
SASA : Ce "perfect"?
BRUNO : Nimic...
SASA : Bine.
DOLFY : Bine...
(Pauză).
DOLFY : Cât e ceasul?
SASA : Nu ştiu, n-am ceas. Întreabă-l pe el.
DOLFY : Bruno, cât e ceasul?
BRUNO : Nu ştiu, nu am ceas. N-am purtat niciodată, ştii bine.
DOLFY (ipocrit) : A, da!?... Am uitat.
(Pauză).
BRUNO : Ba n-ai uitat. Minţi. Ai spus asta ca să mă insulţi.
DOLFY : Ce insultă poate fi în faptul că cineva a uitat că tu nu porţi ceas!? Că urăşti
ceasurile, pentru că de fapt, urăşti TIMPUL... Mare scofală, ce să zic!
BRUNO : Nici n-am plecat şi ai început să uiţi, nu?!... Nu, asta-i idea!?... Asta ai vrut să
insinuezi! Spune; asta-i vrut!
SASA : N-a vrut să insinueze nimic. Cine te crezi?!
BRUNO : Cine mă cred?! EU - cine mă cred!?... Parcă mai devreme însemnam totul; (o
imită) : "TOTUL!!!" pentru voi... Sau am avut o nălucire? Sau n-am vorbit împreună în
camera asta, adineauri!?
SASA : Noi!??!!... Împreună!?... Noi n-am fost niciodată împreună, Bruno. Ce-i cu
sentimentalismul ăsta ieftin?!... Mai ai puţin şi plângi, dragă.
DOLFY (discret) : Saşa, nu exagera.
BRUNO : Las-o să exagereze. Poate atât i-a mai rămas. Când îţi pierzi visele, nu-ţi mai
rămâne mare lucru. Ea şi-a pierdut visele. Noi, toţi, ne-am pierdut visele. Suntem nişte
rătăciţi.
DOLFY : Aha, şi de-asta te-ai hotărât să pleci!?
BRUNO : Şi de asta...
SASA (apăsat) : Şi de mai ce?
(Pauză foarte lungă).
SASA : Nu ţi-e foame, Dolfy?
DOLFY : Nu, mie nu. Poate lui.
SASA : Lui?! Treaba lui.
BRUNO : Nu, nu mi-e foame...
SASA : Nu te-a-'ntrebat nimeni.
BRUNO : Corect.
SASA : Atunci de ce vorbeşti ne-întrebat?
DOLFY (ironic) : Şi, în general, de ce vorbeşti?!
SASA (cabotină) : "Când e atât de dulce tăcerea între oamenii ale căror suflete şi-au spus
totul prin iubire..."
DOLFY (aplaudând) : Un adevărat triumf...
BRUNO : Încetaţi.
SASA : Nu vrem! Te urâm, e bine?
BRUNO : E bine. E chiar mai bine aşa.
DOLFY : Da' eu nu-l urăsc!
SASA : Atunci rămân singură, cu ura mea. Toţi oamenii sunt singuri cu ura lor, mare
brânză, nimic nou sub soare. Toţi suntem singuri cu ura sau cu dragostea noastră. Ce-o să
fie dacă şi eu rămân singură cu nebunia mea, să ne torturăm până când una din noi va
ceda. Mai devreme sau mai târziu, totul se termină. ORICE are un sfârşit. Aşa că...
DOLFY : Tu chiar crezi că ORICE are un sfârşit?
SASA: Bineînţeles. Tu nu?
BRUNO : El nu.
DOLFY : Şi nici el...
SASA : Frumos... Luaţi-vă apărarea, aşa, ca-ntre bărbaţi. Previzibil. Puteam să jur că aici
o s-ajungem. Ah, Doamne, cât sunteţi de predictibili! Plictisitor de predictibili...
BRUNO : Mă duc să iau ţigări. Mai am doar două.
DOLFY : Nu pleca.
SASA : Te rog, nu pleca.
(Pauză).
BRUNO : Bine.
(Pauză lungă).
SASA : Cum adică tu nu-l urăşti?! Adică de ce să nu-l urăşti şi tu? Nu suntem amândoi în
aceeaşi oală!?
DOLFY : Ba da, ba da! Numai că eu n-am organ pentru ură. Prefer să-l compătimesc. Sau
să-l sfidez. Sau să-l ignor, pur şi simplu.
SASA : Cum poţi să-l ignori?
BRUNO : Cum poţi să mă ignori?
DOLFY : Păi... uite-aşa... Te ignor, şi gata.
BRUNO : Mă ignori şi... gata!!?
SASA : Îl ignori şi gata?
DOLFY : Da. Îl ignor, şi - GATA!...
SASA : Bine.
(Pauză).
BRUNO : Bine...
(Pauză).
DOLFY : Adică, ce?!... Stai, că nu prea-înţeleg. Ce vi se pare aşa de ciudat; e mai greu să
ignori decât să urăşti pe cineva care îţi locuieşte în viaţă, şi mai stă şi pe scaunul tău
preferat...
SASA : Asta spui tu...
DOLFY : Aşa este!
SASA : Poate pentru tine...
DOLFY : Păi fireşte că pentru mine! Pentru cine-ai vrea, pentru el?! El e din altă lume, el
n-are nici o treabă! El pleacă, şi... gata!
SASA : Poţi să nu-mi mai aminteşti de asta, te rog!?
DOLFY (urlă) : Nu, nu pot!
BRUNO : Bine. Nu poţi, nu poţi. Dar nu-ţi pierde firea.
DOFY : De ce? De ce să nu-mi pierd firea; pe cine deranjează?
SASA : Pe noi.
BRUNO : Pe noi.
DOLFY : Pe voi doi?
SASA : Da, pe noi doi; ce nu pricepi!?
DOLFY : Pricep... Pricep... Cum să nu pricep... atâta lucru... orice bou ar pricepe... E aşa
de clar, aşa de evident...
(Pauză).
DOLFY : Eşti o prefăcută! Prefăcuto! Nesimţito!
BRUNO : Ce te-a apucat? Ce-ai?
DOLFY : Nimic.
BRUNO : Termină.
SASA : Are dreptate. Sunt şi prefăcută şi nesimţită. Si pe deasupra - iresponsabilă şi
isterică. Aşa e.
BRUNO : Nu te mai înţeleg, Saşa...
SASA : Păi n-ai ce să înţelegi. Sunt exact cum a spus el. Mă prefac tot timpul, deoarece
mi-e teamă să nu greşesc cu ceva. Am ajuns chiar la un fel de nesimţire legată de propria-
mi persoană. Dar cui îi pasă, până la urmă?!
BRUNO : Lui. Lui îi pasă.
SASA : Mă doare-n cot. Mi se rupe! Mie nu-mi pasă.
DOLFY : Da' ţie îţi pasă de ceva?
SASA (serioasă, gravă) : O, da.
DOLFY : Atunci e-n regulă.
SASA : E-n regulă...
(Pauză).
DOLFY : Poate că la urma urmei - asta e calea.
BRUNO : Care?
DOLFY : Asta - tu să pleci, iar noi să rămânem. E o chestiune de destin, de "legendă
personală", vorba poetului.
SASA : E prozator.
DOLFY : Ştiu.
BRUNO : Ştie.
DOLFY : Era doar aşa, o vorbă.
SASA : Te-am rugat de atâtea ori să nu te mai joci cu vorbele. Mă doare; tu chiar nu vezi
că mă doare!?
DOLFY (se răsfaţă) : Ei, azi am voie, na!
SASA: De ce, fiindcă pleacă ăsta?
BRUNO : De ce, fiindcă plec eu?
DOLFY : Da. Da.
SASA : Fie. Fie.
DOLFY : Întotdeauna ai fost bună şi înţelegătoare, şi...
SASA (îl taie) : ... prefăcută şi isterică.
DOLFY : Da.
SASA : Ştiu.
DOLFY : Mereu ai ştiut dinainte. Mereu ai avut aşa, un spirit de anticipaţie. Nu-mi dau
seama cum faci; poate că e intuiţie feminină...
SASA : Nu. E regula simplă că atunci când ai omorât o dată, nu mai simţi frica de moarte.
DOLFY : Eşti o femeie atât de curajoasă!... Te admir.
SASA : Sunt o femeie atât de obişnuită!... Te dispreţuiesc.
DOLFY : Pe mine?
BRUNO : Pe el?
SASA : Cred că pe amândoi... Iar pe mine - cel mai mult.
DOLFY : E dreptul tău.
SASA : Normal.
BRUNO : Normal...
SASA : De ce repeţi totul, ca un papagal?
BRUNO : Nu ştiu. Aşa mi-a venit... Ce, sunt momente în viaţă când faci anumite lucruri
pur şi simplu pentru că-ţi vine... Şi gata!
(Pauză).
DOLFY (către Saşa) : Crezi că noi trei am avut o conversaţie interesantă în seara asta?
SASA : De ce; ai vrea să plece cu amintirea unei convorbiri interesante?!
DOLFY : Habar n-am. Am întrebat numai.
(Pauză).
SASA : Probabil.
(Pauză).
BRUNO : După părerea mea......
SASA : Nu vrem să auzim părerea ta, Bruno. Nu mai vrem.
BRUNO : Bine.
DOLFY : Bine.
SASA : Sper că nu te superi.
BRUNO : Nu. Nu mă supăr. Ca să fiu sincer, mă aşteptam la mult mai rău.
SASA : Prevăzător, ca-ntotdeauna.
DOLFY : Da!
BRUNO : Poate.
(Pauză).
(Sună telefonul. Toţi trei tresar. Nu răspunde nimeni, Saşa şi Dolfy privesc aparatul fix,
încordaţi. Bruno închide ochii şi se lasă pe spate, cu un aer deprimat. Sună de 6-7 ori,
apoi se opreşte).
(Pauză).
SASA : De ce n-ai răspuns? Poate erau ei.
DOLFY : Da, chiar - de ce n-ai răspuns?
BRUNO : Dar voi de ce n-aţi răspuns?
DOLFY : Pentru că nu pe noi trebuie să vină să ne ia. Pe tine trebuie să vină să te ia.
SASA : Tu pleci, nu noi...
BRUNO : Aşa. Şi?!... Ce-i cu asta?
DOLFY : Cum "ce-i cu asta"? Te-ai răzgândit?
BRUNO : Nu.
DOLFY : Atunci?!...
BRUNO : Atunci - ce?!...
(Pauză).
SASA (brusc veselă) : Să ştii că te iubim foarte mult, Bruno. Şi-ţi mulţumim pentru acest
superb cadou; pentru faptul că i-ai lăsat să sune. A fost un gest de mare eleganţă din
partea ta. Ştiu că peste puţin timp o să pleci de tot, dar faptul că nu le-ai răspuns... Îţi
mulţumim. Eşti un tip tare. Eşti un adevărat. Eşti unic, Bruno...
DOLFY : Îţi mulţumim, bătrâne. Şi iartă-ne. Pe bune; iartă-ne, dacă poţi.
BRUNO : Hm...vă purtaţi atât de ciudat... Suntem atât de ciudaţi... câteodată.
SASA : Păi din cauza ta suntem astfel. Tu ne-ai făcut s-ajungem aşa.
BRUNO : Se poate... Se poate; acum nu mai ştiu nimic.
DOLFY : Simţi o apăsare, nu-i aşa?... E normal. Depresia dinaintea plecării. Orice
despărţire te aruncă pentru o clipă faţă-n faţă cu moartea. Iar când o priveşti în ochi... nu e
chiar aşa simplu, nu!?
SASA : "Un tramvai numit Tramvai"...
DOLFY : Poftim?
SASA : "Un tramvai numit Tramvai".
DOLFY : Ce-i asta?
SASA : O piesă. Scurtă. Într-un act, cu trei personaje... O idee pentru Bruno... Poate se
apucă de scris teatru.
BRUNO : Potoleşte-te, Saşa. N-am scris şi nu voi scrie niciodată pentru teatru.
DOLFY : Serios?!... De ce nu?
BRUNO (ironic) : Ştii, e nevoie de vocaţie ca să faci asta.
SASA : Pentru orice faci e nevoie de vocaţie... Cred.
DOLFY : Vocaţia ta este să-ţi cauţi o vocaţie.
SASA : Măcar eu încerc...
DOLFY : Da?! Şi cu ce te-alegi?
SASA : Cu plăcerea, drăguţă! Cu : plăcerea! (Cabotină) :" Ingredient esenţial din reţetarul
existenţei noastre". Mulţumit?
DOLFY : Da.
SASA : OK!
(Pauză).
DOLFY : O să ne lipseşti.
SASA : Va trebui să ne lipsim de tine. Asta ne va lua ceva timp - cam... tot restul vieţii,
presupun.
DOLFY : Sau ceva mai mult.
BRUNO : Trăim într-o lume unde nimeni nu are nevoie de nimeni, în mod real. Aşa că nu
înţeleg de ce tot exageraţi lucrurile;... rostul lor.
DOLFY : E o manie de-a noastră.
SASA : E un joc stupid, ce să facem...
BRUNO : Şi tot cinismul ăsta, care mă stoarce...
SASA : Ei, hai, acum, n-o lua şi tu prea în serios!
DOLFY : Nu vezi că glumim?!
BRUNO : Nu. Nu văd!
DOLFY : Aşa e.
SASA : N-am glumit.
DOLFY : Sunt câteva lucruri în viaţă - puţine, ce-i drept! - despre care nu se cuvine să
glumeşti.
SASA : Unul dintre ele eşti tu...
BRUNO : Ştiu.
SASA : Bine.
DOLFY : În regulă.
BRUNO : În regulă...
DOLFY : Deci totul e-n regulă...
BRUNO : Da. Totul e-n regulă.
SASA (cu mare căldură) : Cum spui tu, dragul nostru.
DOLFY (idem) : Cum spui tu, bătrâne...
BRUNO : Eu aşa spun! Şi mai spun ceva : aveţi grijă la amănunte. La detalii... Sunt cele
mai preţioase; aveţi grijă să nu vă scape ceva. Atât vă rog. În rest... e ca şi cum nici n-aş fi
trecut pe-aici.
SASA (sare speriată) : Nu vorbi aşa!
DOLFY (idem) : Nu vorbi aşa!
BRUNO (oftat lung): Îmi pare rău... pentru tot.
SASA (mirată din cale-afară): Pentru "tot" ?!?
(Pauză).
BRUNO : Pentru multe...
(Pauză scurtă).
SASA : Nu ştiu cum să-ţi spun, Bruno, dar întotdeauna am avut o nelămurire cu părerile
astea de rău... Adică - ce sunt ele, la urma urmei?
BRUNO : Nu-nţeleg...
SASA : Părerile de rău - ce sunt ele?
DOLFY : Cum adică?
SASA : Adică, simplu : ce înseamnă, de fapt, când îţi pare rău?
DOLFY : Înseamnă că eşti foarte singur. Înseamnă că devii brusc foarte speriat de
singurătatea ta.
SASA : Aş vrea să ştiu părerea lui, dacă nu te superi.
DOLFY : Nu, nu mă supăr. Bruno, spune-i părerea ta, te rog. Clocoteşte de nerăbdare s-o
afle. Uită-te la ea : fierbe ca o mămăligă!
BRUNO : Eu am încetat de mult să mai am păreri despre asta. Şi în general : să mai am
păreri...
SASA: De ce; ustură chiar aşa tare?!
(Pauză).
BRUNO : Ustură insuportabil.
(Pauză).
SASA : Uite, eu cred că nu-i chiar aşa! Regretele sunt ca nişte pilule care ne ţin în viaţă.
Sunt semnul că mai avem ceva uman în noi. E bine să ai regrete, e bine să-ţi pară rău, e
foarte bine să te chinui câteodată; până la urmă, e ideal să suferi. Suferinţa te menţine om.
DOLFY : Ai înnebunit.
SASA : Ba nu!... Stau uneori şi mă gândesc că tot ce facem noi nu duce nicăieri... Mă uit
cum se zbat unii; cum adaugă dorinţe peste dorinţe şi speranţe peste speranţe într-o ciorbă
care-i pe jumătate sleită. Se bucură, râd, plâng, riscă, uneori trişează, se tem, se
încurajează reciproc, se înmulţesc... Toate astea pentru că au un scop. Pentru că vor ceva;
se îndreaptă către ceva... Nu contează spre CE... Fiecare vrea ceva de la viaţa asta. Şi
tremură încontinuu de febra aşteptării... Unii - acţionează: se luptă, ucid, se sacrifică,
merg până în pânzele albe ca să obţină ce şi-au propus... Alţii - stau pur şi simplu pasivi şi
savurează ce le oferă clipa, sau destinul, sau întâmplarea... Dar şi unii, şi alţii, au un
sâmbure fix în jurul căruia îşi croşetează existenţa. Dacă n-ar avea această suferinţă, şi
unii şi alţii ar înceta să-şi mai dorească fericirea. Ceea ce ar duce la o monotonie absolută
şi înfricoşătoare.
DOLFY : Doamne, cum mai baţi câmpii!... Doamne, cum mai bate câmpii!...
BRUNO (lui Dolfy) : Crezi asta?
DOLFY : ... Nu.
(Pauză).
DOLFY : Nu, dar mă enervează când o femeie are atâta dreptate.
SASA (lui Dolfy) : El m-a învăţat să am dreptate. Dacă era după tine, rămâneam o
muiere proastă şi atâta tot. Tu n-aveai nevoie de dreptatea mea!
DOLFY : Fireşte că nu. O aveam pe a mea!...
SASA : Nu-i totuna.
DOLFY : Bineînţeles că nu-i totuna. N-o să fie niciodată totuna. Asta-i culmea!...
SASA : Şi nu te simţi mai bogat, acum, că ai şi dreptatea mea, pe lângă a ta?
(Pauză).
DOLFY : Nu.
(Pauză).
SASA : Ar fi fost mai bine să rămân o idioată? O adormită?!
(Pauză).
DOLFY : Da.
SASA : De ce?
DOLFY : Pentru că ai fi rămas inocentă.
SASA : Şi!?
DOLFY : Numai o femeie inocentă este o femeie frumoasă. Iar mie îmi plac femeile
frumoase. Ce să fac, asta e!
SASA : Iar mie nu-mi plac deloc bărbaţii cinstiţi. Sunt o pacoste şi-o nenorocire. Asta e!
(Pauză).
DOLFY : Numai el putea să inventeze aşa ceva : o femeie inocentă şi un bărbat onest...
SASA: Da, dar eu m-am schimbat, între timp.
DOLFY : Şi eu m-am schimbat. Mi-am modificat morala, ca să mă adaptez.
SASA: Eu mi-am modificat spiritul, ca să pot rezista noii tale morale.
DOLFY : Şi ce, n-a fost mai bine aşa?!
(Pauză).
DOLFY : Spune, n-a fost mult mai bine aşa?!
(Pauză).
SASA : Nu ştiu.
(Pauză).
DOLFY : Ţie îţi place să suferi; nu înţeleg de ce te plângi...
SASA: Pentru că sunt atâtea feluri de a suferi... Şi nu cred că l-am ales pe cel mai bun.
DOLFY : Asta n-ai cum să ştii de-acuma.
SASA: Dar voi afla...
DOLFY : Da, vei afla.
BRUNO : Da, vom afla...
(Pauză).
SASA: Şi pe urmă?
BRUNO : Ce "pe urmă"?
SASA: Pe urmă, după ce aflăm...
DOLFY : După ce aflăm, vom şti.
SASA : Şi ?!
DOLFY : Şi atât.
SASA : Şi - ajunge?
DOLFY : Sigur c-ajunge. De ce să n-ajungă!?...
(Pauză).
SASA : Mie nu-mi ajunge.
DOLFY : Ţie nu-ţi ajunge niciodată!
(Pauză).
BRUNO : Întrebarea nu e dacă ajunge ori ba... Întrebarea este dacă mai putem îndrepta
ceva după aceea...
DOLFY : Nu cred în lucrurile "îndreptate". Nu avem nimic de îndreptat. Sinceritatea e
suficientă, după părerea mea... Sau, mă rog, ar trebui să ne fie suficientă!
SASA : Avem totul de îndreptat! Alunecăm din greşeală în greşeală; din porcărie în
porcărie...; peste tot - erori, strâmbăciuni, ratări grosolane, eşecuri şi greşeli!
DOLFY : Ăsta este drumul nostru către fericire, ce vrei! Aşa suntem...
SASA: Drumul meu către fericire nu trece prin mizerie.
DOLFY (cinic şi ironic) : Da, da... Ştiu, trece prin suferinţă. Prin "suferinţa
purificatoare"... Eşti obositor de patetică!
SASA: Da.
DOLFY : Iar uneori mă exasperezi cu asta.
SASA : Da.
DOLFY : Iar alteori - nu.
SASA: Nu.
DOLFY : Ceea ce e foarte bine. Înseamnă că există un echilibru.
SASA: Da, există un echilibru.
DOLFY : E important.
SASA : Da, este.
DOLFY : Şi tăcerea e importantă.
SASA : E cea mai importantă. Mai ales atunci când face parte din destin.
DOLFY : Corect.
SASA : Corect...
(Pauză).
SASA : Oare destinul e important?
BRUNO : Oare ce mai contează!?...
SASA: Aşa, vreau s-aud.
DOLFY : Aşa, şi eu vreau s-aud!
(Pauză).
(Se aude o sonerie, ca o interogaţie).
BRUNO : Au venit. E Marie-Marie...
DOLFY : Marie - ... (Încremeneşte în stop-cadru, vrând să se ridice).
SASA : ... - Marie. (Încremeneşte în stop-cadru, vrând să se întindă spre Bruno).
(Intră Marie-Marie. E toată în negru (cu accesorii roşii), foarte elegantă, într-un stil
vestimentar uşchit, dar amintind de uniformele aviatice. Poartă pantofi roşii foarte înalţi,
cu toc cui. Împinge un geamantan imens, negru, pe altul în duce în mână, şi încă o
valijoară micuţă. Pune cele două valize jos, iar pe cea mică, separat, lângă Bruno).
MARIE-MARIE : Ah, Bruno, cred că am întârziat, scumpule... Am găsit toate gările
blocate, toate aeroporturile în carantină, şi nici un taxi; nimic... Am venit pe jos...
BRUNO : Era şi timpu'...
MM : Hai, eşti gata?!... Ei sunt aici, te aşteaptă...
BRUNO : Sunt aproape gata.
MM : Cum "aproape"?... Ce mai ai de făcut?
BRUNO : Bagajul...
MM : A, sigur! Uite, ţi-am adus valizele. Poţi să-ncepi să împachetezi, dar grăbeşte-te, te
rog. (Se aşează) : Ai cumva o ţigară? Toate non-stopurile erau închise.
BEUNO (verificând pachetul) : Mai e una...
MM : A, nu... Asta e a ta. Întotdeauna!... Nu se poate...
(Bruno dă din cap că 'nu' şi îi întinde pachetul, cu ţigara scoasă).
MM : Te rog!... Dacă vrei, cel mult "la poştă", deşi, până acum n-au prea fost cazuri. Dar,
în fine, tu reprezinţi o excepţie, se pare...
BRUNO : Cine spune asta?
MM : Ei !
BRUNO : Spun ei asta?!
MM : Da, şi hai odată cu bagajele alea, că ne-aşteaptă jos.
BRUNO (palid) : Jos?!
MM : Mă rog - sus; jos, sus, e totuna... Vrei să împachetezi mai repede!?
BRUNO : Da, acum... (Aprinde ţigara, trage un fum, i-o întinde lui MM, care o ia şi
încep să fumeze la poştă, în timp ce Bruno o ia în braţe pe Saşa şi o pune într-o valiză.
Pe valiză se aprinde un spot luminos. Închide valiza. La fel şi cu Dolfy. Un alt spot. Apoi,
scoate de undeva o carte şi vrea s-o bage în valiza mică. Pe MM şi pe Bruno se aprind
două spoturi).
MM : A-a-a! ... Ce faci cu asta? (Îi smulge cartea din mână, Bruno rămâne cu valijoara
goală în mână).
BRUNO : O iau cu mine.
MM : Sorry, nu se poate.
BRUNO : De ce nu se poate?
MM : Nu se poate şi basta. Avem reguli acolo. Aşa ceva - nu!
BRUNO : Dar e tot ce am. E tot ce-am făcut aici... În 40 de ani...
MM : Hotărăşte-te, mon cher : e tot ce ai, sau e tot ce-ai făcut?!...
(Pauză).
MM (citeşte coperta, cu aroganţă) : Alexandra Smolénskaia şi Adolf Heinzi... Foaaarte
interesant!... (prefăcut naivă) : Cine-s ăştia!? (O deschide şi rupe o pagină, pe care o
aruncă în aer, la întâmplare).
BRUNO : Nu face asta, Marie!
(MM mai rupe o pagină)
BRUNO : Marie!...
MM : Marie, Marie !... (rupând pagini, şi cu fiecare pagină ruptă, spoturile de pe valize
scad câte puţin). Ştii de ce mă cheamă pe mine Marie-Marie?... Pentru că întotdeauna mă
strigau de două ori la rând : Marie! Marie! Şi uite-aşa m-am ales cu numele ăsta... Ce
spui?!
BRUNO (plângând) : Te rog, Marie...
MM (continuând să rupă şi să bucăţească foile) : Nu-i frumos să te smiorcăi...
(Pauză. Bruno se uită neputincios şi distrus la MM care rupe pagini tot mai frenetic).
BRUNO : Marie,...
MM : Daaa?!
BRUNO: ... chiar trebuie?
MM : E mai sigur aşa... (Rupe şi ultima foaie, vrea s-o arunce, se răzgândeşte, o
împachetează şi o bagă în buzunar. Explicativ) : E pentru probe, stai liniştit.
(Pauză).
(Marie se relaxează, zâmbeşte, se lasă pe spate, cu braţele încrucişate):
MM : Trebuie să rostesc discursul final.
BRUNO : Cât ţine?
MM : Mmmm ... de obicei, puţin. (Pocneşte din degete, se aude o muzică suavă.) :
Relaxează-te; mergem imediat! (Ia o poziţie bizară, cu capul în jos, şi începe să recite.
Vocea ei sună foarte straniu - macabru şi lasciv totodată; efect sonor): Bahuz perdù;
comsor nahà nis te. Dasrùl chirgràz vahà maris du nor du tal. Jonsi maràn, lavosti storgi,
grodi, vàlda, dubi, nust işt nan. Surlod - faràn cestèrsinor, màlok solèz fir trans fir aht.
Natal valon cumsèr, mih prans şisvol, ci star fel greel. Loràn... Godàl, nahob dan chiust
vis un la sal de felt. Verone sanghi dove nihi jonci fero una arinde dela gropius malt...
Hakon functren sant stèpsinàl eh dubius in parhànt... ein holt - Loràn! In vidum est.
(Muzica se opreşte) : Asta a fost!... O mică formalitate, dar ei ţin foarte mult la tradiţie.
BRUNO (i s-a făcut cam rău) : La tradiţie...
MM : Da. Altminteri e chiar logic. Dacă n-ar fost ei, de mult se termina cu tradiţia. Îţi dai
seama cum ar fi arătat o lume complet fără tradiţie!?... Ca un ou gol.
BRUNO (terminat) : Acum putem pleca?
MM (neatentă la Bruno) : Şi ce să faci cu un ou gol!?... Nici măcar o omletă! Ha, ha...
(râde singură de gluma ei)... Îţi place omleta?
BRUNO (complet ameţit) : Nu ştiu...
MM : Mda... Ar trebui să ştii... Măcar atâta lucru. Dacă nici asta nu ştii!...
BRUNO : Marie,...
MM : Vai de capul tău!
BRUNO : Eu...
MM : Arăţi cam palid. Ţi-e frică?...
BRUNO : N-am...
MM : Aşa e! N-ai de unde să ştii! Am uitat - tu nu prea ştii mare lucru.
BRUNO : ... aer.
MM : Ghinion!... De fapt, se putea şi mai rău.
BRUNO (adunându-şi ultimele puteri ca să ridice vocea) : Plecăm odată!?
MM (reacţie mirată la tentativa lui de strigăt) : Acum - da. Sângele s-a răcit destul,
confuzia a trecut, (se uită la ceas) : e 5 fix, conform programului - gata! Mergem!
(Surâde stas, ca o stewardessă) : Vă rugăm să vă legaţi centura de siguranţă. Pe durata
decolării nu este permis să fumaţi, şi oricum - nu mai aveţi ţigări. Călătoria va dura un
timp nedeterminat. Destinaţia dvs. va fi stabilită ulterior. Domnule Bruno, plecarea are
loc... (deodată gravă, ca o sentinţă) : chiar acum!

Se ridică brusc în timp ce Bruno se prăbuşeşte la podea cu valijoara în mână, şi

...HEBLU...

In întuneric se mai văd doar bucăţelele de hârtie rupte de MM, care sunt
fosforescente... Un ventilator ascuns le împrăştie în aer.