Sunteți pe pagina 1din 202

SERIA

ISTORIA

GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUI CLASA a IX-a


PE ÎNȚELESUL Adrian DOLGHI, Alina FELEA
ELEVILOR

ISTORIA
ROMÂNILOR ŞI UNIVERSALĂ
GHID
NOŢIUNI

CLASA a IX-a
DE PREGĂTIRE PENTRU
EXAMENUL DE ABSOLVIRE
ESEURI A GIMNAZIULUI

DOCUMENTE

TESTE

AGENDE BIOGRAFICE

RELAŢII DE CAUZALITATE
Adrian DOLGHI, Alina FELEA

ISTORIA
ROMÂNILOR ŞI UNIVERSALĂ
GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL
DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUI

Clasa a IX-a

CuvÎntul-ABC
2013
Autori: Adrian Dolghi, doctor în istorie, profesor de istorie grad didactic
superior, Liceul Teoretic „ORIZONT”, mun. Chișinău
Alina Felea, doctor în istorie, conferenţiar cercetător, Institutul de
Istorie Socială „ProMemoria” (USM), Institutul de Istorie,
Stat și Drept al AŞM

Recenzenți: Viorica Negrei, grad didactic superior, inspector școlar la istorie,
DGETS, mun. Chișinău
Silvia Voloșciuc, grad didactic superior, metodist coordonator
la DÎTS Făleşti, profesor de istorie

Prezentul ghid a fost elaborat în conformitate cu Programa de examene


la istorie pentru absolvirea gimnaziului, clasa a IX-a, anul școlar 2012-2013,
aprobată de Comisia Națională de Examene.

Dolghi, Adrian.
Istoria românilor şi universală: Ghid de pregătire pentru examenul de absolvire
a gimnaziului: cl. a IX-a. Ediția a doua revăzută și completată. / Adrian Dolghi,
Alina Felea. – Ch.:
Cuvântul-ABC, 2012 (F.E.-P. "Tipogr. Centrală"). – 200 p.

1000 ex.

ISBN 978-9975-4377-2-1.

94(=135.1)+94(100)(076.5)

D 64

© Adrian Dolghi, Alina Felea


© cuvîntul-ABC
Argument
Dragi elevi şi profesori!
Prezentul materialul didactic este adresat elevilor clasei a IX-a pentru ghi-
darea în procesul de pregătire pentru examenul de absolvire a gimnaziului la
disciplina „Istoria românilor şi universală”.
Ghidul este elaborat ţinând cont de Curriculum şi de Programa de examene
la istorie pentru absolvirea gimnaziului.
Actualitatea prezentului material didactic rezidă în complexitatea sa: oferă
informaţii necesare pentru obţinerea cunoştinţelor, explică metodele de apli-
care a acestora în rezolvarea sarcinilor concrete, oferă algoritme şi modele de
sinteze pentru elaborarea eseurilor, conţine exemple de rezolvare a testelor
etc. Deosebit de important în rezolvarea itemilor în cadrul evaluărilor sunt,
din punct de vedere metodologic, răspunsurile corecte la teste. Vă recoman-
dăm să atrageţi o atenţie deosebită la introducerile explicative de la începutul
fiecărui compartiment al cărţii, în care vă oferim sfaturile necesare rezolvării
corecte a itemilor specifici testelor de examen, inclusiv înţelegerea necesităţii
studierii acestora, ceea ce va permite să evitaţi unele dificultăţi pe care le-aţi
putea întâlni în procesul de studiere a istoriei în clasa a IX-a şi de rezolvare a
testelor de examen.
Prezentul ghid cuprinde sinteze pentru teme de eseuri, documente din
programa de examen însoţite de sarcini, sinteze la temele propuse, pre-
zentarea personalităţilor, a limbajului de specialitate, un şir de relaţii de
cauzalitate, exemple de rezolvare a itemilor, teste rezolvate şi exemple de
teste etc. care vor fi utile în procesul de studiere a materiei de studiu la dis-
ciplina „Istoria românilor şi universală” şi de pregătire pentru examen.
Ţinem să subliniem că itemii şi testele din prezenta carte nu reprezintă
neapărat sarcini din viitoarele teste de examen, fiind doar modele oferite
cu generozitate pentru a vă ajuta.

Vă dorim succes!
Autorii

3
CUPRINS

I. UTILIZAREA ADECVATĂ A LIMBAJULUI DE SPECIALITATE.....................5

II. REPREZENTAREA TIMPULUI ŞI SPAŢIULUI ISTORIC.................................21

III. EXPLICAREA RELAŢIEI DE CAUZALITATE...................................................25

IV. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DOCUMENTELOR ISTORICE.................36

V. APRECIEREA ROLULUI PERSONALITĂŢII ÎN ISTORIE................................54

VI. ELABORAREA UNUI ESEU LA ISTORIE.........................................................81

VII. SINTEZE PROPUSE LA SUBIECTELE UNICE PENTRU EXAMENUL


DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUI................................................................. 117

ANEXE............................................................................................................................ 185

EXEMPLU DE TEST (REZOLVAT).......................................................................... 185

EXEMPLE DE TESTE (NEREZOLVATE)................................................................ 189


Hărţi de contur la TESTE.......................................................................... 193
Exemple de lucru cu harta de contur.............................................. 195

4
I. UTILIZAREA ADECVATĂ A LIMBAJULUI DE SPECIALITATE
Conform curriculumului naţional la disciplina ,,Istoria românilor şi universală”, în-
ţelegerea şi utilizarea lim­bajului de specialitate sunt unele dintre principalele competenţe
pe care trebuie să le de­ţină fiecare absolvent al liceului în Republica Moldova. Compe-
tenţa numită presupune că elevul trebuie să cunoască şi să înţeleagă termenii istorici şi
să-i aplice cu abilitate în practică: la construcţia discursurilor pe teme istorice, la scrierea
eseurilor, explicarea relaţiilor de cauzalitate, alcătuirea enunţurilor, în discuţii etc.
Reieşind din aceste cerințe, în cadrul evaluărilor naţionale la istorie elevilor li se
cere să explice şi/sau să alcătuiască enunţuri cu termenii istorici, să utilizeze adecvat
noţiunile istorice în alcătuirea eseurilor. De asemenea, utilizarea corectă a limbajului de
specialitate pe parcursul rezolvării întregului test demonstrează nu doar cunoştinţele
profunde ale elevului, ci şi abilitatea de a le aplica în practică, fiind apreciat înalt prin
bareme elaborate de specialişti şi comisiile de examinare.
În speranţa de a contribui la formarea acestei competenţe elevilor, propunem în
continuare un şir de noţiuni explicate care, în opinia noastră, sunt de o importanţă
mai mare, neavând scopul de a le cuprinde în totalitate, misiune ce o au dicţionarele
de specialitate.
Ţinem să menţionăm că în cazul alcătuirii enunţurilor cu anumite noţi­uni este ne-
cesar a înţelege realitatea epocii la care se referă noţiunea şi a evenimen­tului de care ține
documentul (după caz: dacă se cere a explica noţiunile subliniate într-un document
istoric sau a alcătui enunțuri cu acestea), astfel ca enunţurile să reflecte un adevăr istoric
sau anumite evenimente, procese, stare de lucruri despre care se cere în item. Exemple
de formulare a enunţurilor cu termeni istorici sunt prezentate imediat după dicţi-
onarul istoric.

Acord – Înţelegere cu caracter politic, social-economic, cultural etc. între două


sau mai multe state, tratat.
Acord de procentaj – Înţelegere între Churchill şi Stalin prin care s-a fixat, într-o
manieră neobişnuită în practica diplomatică, adică în procente, influenţa Marii Bri-
tanii (în înţelegere cu SUA) şi a Uniunii Sovietice în ţările Europei de Sud-Est.
Adunare constituantă – Adunare reprezentativă convocată în scopul adoptării
unei constituţii.
Agresiune – Atac armat al unui stat sau al unei coaliții de state împotriva altui
stat (sau altor state), încălcând integritatea teritorială sau independența politică și
economică a atacaților.
Al Treilea Reich – Al Treilea Imperiu German, anii 1933-1945.
Alianţă – Înţelegere politică între două sau mai multe state, pe bază de tratat,
prin care statele respective se obligă să acţioneze în comun sau să se ajute în anumite
împrejurări, în special în caz de război ori de atac al altor state îndreptat împotriva
unuia dintre statele aliate.
Anexare – Încorporare prin violenţă de către un stat a unui teritoriu care aparţine
altui stat.
Anschluss – (în germană, unire) Unirea politică a Austriei cu Germania, care a
avut loc atunci când Adolf Hitler a anexat Austria.
Anticomintern – Alianţă militară îndreptată împotriva comunismului internaţi-
onal, încheiată între Germania şi Japonia (1936), la care au aderat ulterior alte state.
Apartheid – (izolare sau separare) Politici de segregare şi discriminare politică şi
economică a grupurilor noneuropene, practicate de Africa de Sud. Termenul a fost
folosit prima dată în 1948, pentru a desemna politica oficială a Partidului Naţional,
deşi segregarea rasială, pedepsită prin lege, era larg răspândită.
5
Armistiţiu – Înțelegere dintre părțile beligerante de a înceta temporar operațiile
militare.
Balanţă comercială – Diferenţă netă între valoarea importurilor şi cea a expor-
turilor de bunuri ale unei ţări, într-o anumită perioadă de timp. Atunci când o ţară
exportă mai mult decât importă, se consideră că are o balanţă comercială favorabi-
lă; când predomină importurile, se spune ca balanţa comercială este nefavorabilă.
Bătălie – Luptă de mari proporții între două state sau două forțe armate ostile; război.
Beligerant – Care se află în stare de război.
Blitzkrieg – Război „fulger”.
Blocul celor de stânga sau Cartelul Stângii – Bloc electoral creat din reprezen-
tanţii a cinci partide socialiste şi radicale, care a guvernat Franţa între 1924-1926 în
frunte cu Edouard Herriot.
Blocul Naţional – Coaliţie a partidelor de dreapta, care a guvernat Franţa între
1920 și 1924.
Bolşevic – Adept al bolșevismului; comunist, membru al Partidului Comunist
(bolșevic) al Uniunii Sovietice (denumirea P.C.U.S. între 1918 și 1952). Bolşevicii au
evoluat spre folosirea unor metode de extremă stângă, preluând puterea în Rusia în
urma Revoluției din Octombrie 1917.
Bundesrat – Organ constituţional legislativ, prin care landurile participă activ
la emiterea de legi şi la administraţia federaţiei („Bund”), precum şi la soluționarea
problemelor legate de Uniunea Europeană.
Bundestag – Cameră inferioară a Parlamentului bicameral german. Reprezintă
naţiunea ca întreg şi membrii săi sunt aleşi prin sufragiu universal, într-un sistem
care îmbină reprezentarea directă cu cea proporţională.
Cadrilater – Partea de sud a Dobrogei, cedată de România Bulgariei în conformi-
tate cu dictatul de la Craiova.
Cancelar – Denumirea funcţiei de prim-ministru în Germania şi Austria.
Carta Atlanticului – Document, declarație politică, semnat de Churchill şi Ro-
osevelt la 14 august 1941, care va prefigura Marea Alianţă Antihitleristă. Uniunea
Sovietică a aderat la Carta Atlanticului la 24 septembrie 1941. A definit obiectivele
aliaţilor pentru lumea postbelică . Printre ideile expuse se numără: dreptul popoa-
relor la autodeterminare, acces la materiile prime, reducerea restricțiilor comerciale,
cooperarea globală în asigurarea unor condiții economice și sociale mai bune pentru
toți; renunțarea la folosirea forței, precum și dezarmarea națiunilor agresoare.
Cartă – Act care stă la baza organizării şi funcţionării unei organizaţii internaţi-
onale. (de ex. Carta ONU).
Cehoslovacism – Idee a mişcării naţionale a cehilor şi slovacilor în timpul Pri-
mului Război Mondial, de creare a unui stat cehoslovac comun. Planul prevedea sin-
teza dintre cehi şi slovaci şi crearea unei naţiuni noi cehoslovace.
Cerere formală – 1) Solicitare scrisă sau orală, adresată unei oficialități, pretenție,
exigență, revendicare formulată precis; categoric, expres. 2) Solicitare scrisă sau ora-
lă, adresată unei oficialități ,pătrunsă de formalism; făcut ăde formă.
Cetăţean – Persoană care face parte din populația stabilă a unui stat, având toate
drepturile și obligațiile prevăzute de lege.
Cetăţenie – Drept juridic de cetățean, calitatea de cetățean al statuluĭ, indigenat,
naturalizare. Coaliţie antihitleristă- Pact încheiat între în URSS, SUA şi Marea Brita-
nie în acțiunea comună de luptă antihitleristă, fiecare în propriul lor interes, unindu-
și forțele împreună pentru o cauză comună în cel de-al Doilea Război Mondial.
Chiabur (culac) – Termen prin care erau desemnaţi ţăranii înstăriţi din Uniunea
sovietică, consideraţi duşmani de clasă, exponenţi ai burgheziei. Din cauza că aceștia,

6
de cele mai dese ori, nu doreau să intre binevol în colhozuri au fost supuşi represiu-
nilor, fiind deportaţi, condamnaţi etc.
Coaliţie – Alianţă între două sau mai multe partide sau grupări politice, două sau
mai multe state etc. în vederea unor acţiuni comune.
Coexistenţă paşnică- Principiu de bază al relațiilor internaționale dintre state cu
sisteme sociale diferite, potrivit căruia aceste state se angajează să trăiască în pace și
să rezolve litigiile dintre ele fără a apela la forța armată.
Colaboraţionism – Atitudine sau politică de trădare a intereselor propriei ţări,
specifică celor care au colaborat cu ocupanţii străini.
Colectare – Acţiunea de a aduna după anumite principii și cu un anumit scop
produse, materiale, obiecte etc. a colecționa. 2) (produse agricole) A achiziționa în
mod organizat, în conformitate cu prevederile unui plan.
Colectivizare – Acţiuni întreprinse de puterea sovietică de trecere a mijloacelor
de producţie în proprietate colectivă, prin naţionalizare, expropriere etc.; procese în-
soţite deseori de violenţă, deportări, condamnări.
Colhoz – (gospodărie colectivă) Tip de gospodărie agricolă care arenda pământ
de la stat şi avea o liberate mai mare decât sovhozul în organizarea lucrărilor, gestio-
narea veniturilor.
Commonwealth – (confederaţie, comunitate) Asociaţie liberă a Marii Britanii
şi a fostelor sale colonii devenite state independente, care îl recunosc pe suveranul
britanic ca şef al Commonwealth-ului (denumire cu care a fost înlocuit termenul de
imperiu, cu referire la statul britanic).
Comună – Entitate politică efemeră; o comunitate de oameni intenționată a trăi
împreună, împărtășind interese comune, de proprietate, posesiuni, resurse, și, în
unele comune, de muncă și venituri comune.
Comunism – Ideologie politică al cărei obiectiv este crearea unei societăţi ideale,
caracterizate prin proprietate colectivă şi viaţă comună. (…) El a încercat să descrie
modul în care societăţile industriale contemporane vor birui, în mod inevitabil, ca-
pitalismul prin intermediul revoluţiei menite a crea o societate fără clase, în care nu
va exista proprietate privată şi în care fiecare va munci pe măsura posibilităţilor şi va
primi în funcţie de necesităţi. Datorită unor adepţi, precum Lenin, Stalin, (...) comu-
nismul a devenit ideologia dominantă în ţările din Europa de Est (1945-1989), URSS
etc. (Dicţionar de Istorie Universală Contemporană de la 1900 până azi).
Comunism de război – Politică economică dură adoptată de bolşevici în timpul
războiului civil rus, având ca scop să asigure aprovizionarea oraşelor şi Armatei Roşii
cu alimente, cu arme şi cu muniţii, în condiţiile în care mecanismele şi relaţiile eco-
nomice normale fuseseră distruse de război.
Comunitatea Europeană (CE) – Organizaţie înfiinţată în 1967, prin fuzionarea
Comunității Economice Europene, Comunității Europene pentru Cărbune şi Oţel
şi a Comunității Europene pentru Energia Atomică, creându-se o singură Comisie
a Comunităţii Europene şi un singur Consiliu de Miniştri. Şi alte corpuri executive,
legislative şi juridice au fost reunite sub egida CE. În 1993, CE a devenit baza pentru
Uniunea Europeană, iar Comunitatea Economică Europeană a fost numită Comuni-
tatea Europeană.
Concern – Formă de monopol care constă din unirea mai multor întreprinderi
din diferite ramuri economice sub conducerea unui grup de mari capitaliști; între-
prinderile păstrându-și formal o anumită independență.
Conferinţe Imperiale – Conferinţe ale premierilor britanci şi ai coloniilor.
Conflict – Neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism, ceartă,
discuție (violentă).

7
Conflict internațional – Diferend între două sau mai multe state.
Conflict armat – Ciocnire între forțele armate ale unor state; război.
Conflict de frontieră – Ciocnire între unități militare însărcinate cu paza fronti-
erei între două state.
Conflict îngheţat – Conflict armat a cărui soluţionare este stopată de anumiţi
factori pe o perioadă lungă de timp, deşi operaţii militare nu se desfăşoară.
Conservatori (în Marea Britanie) – membrii Partidului Conservator, oficial cu-
noscut ca Partidul Conservator și Unionist, partid de centru-dreapta din Marea Bri-
tani, cel mai mare partid din Regatul Unit. Prim-miniştri,reprezentanţi ai Partidului
Conservator, în sec. XX au determinat guvernele timp de 57 de ani, inclusiv Winston
Churchill (1940-1945, 1951-1955) și Margaret Thatcher (1979-1990).
Consiliu de Coroană – Organism instituit ad-hoc în România în perioada sis-
temului parlamentar, cu caracter reprezentativ de partid onorific și în componența
căruia intrau șefi de partide politice, foști miniștri, precum și alte personalități politi-
ce marcante. Era consultat de rege în probleme vitale ale țării (declararea războiului,
încheierea păcii, succesiunea la tron ș.a.).
Consiliul Provincial (pentru Basarabia şi Bucovina) – Organ executiv superior
în Provincie
Convenţii de pace – 1)Un acord între două sau mai multe părți ostile, care se ter-
mină în mod oficial o stare de război între părți. Acesta este diferit de un armistițiu,
care este un acord pentru a opri ostilitatile sau o încetare a focului (armistițiu), în care
părțile pot conveni să oprească temporar sau permanent lupta. 2)Tratat internațional
cu caracter bilateral sau multilateral; înțelegere, acord.
Convertibilitate – Drept al deţinătorului unor bancnote de a pretinde şi obligaţia
băncii care le-a emis de a asigura schimbul bancnotelor, la cerere, cu aur sau cu de-
vize-aur la paritatea oficială.
Corporatism – Doctrină social-politică şi economică, apărută după Primul Răz-
boi Mondial, care propunea înlocuirea sindicatelor muncitoreşti cu corporaţii, orga-
nizaţii profesionale din care să facă parte atât muncitorii, cât şi patronii, precum şi
înlocuirea parlamentului cu o reprezentanţă naţională a corporaţiilor.
Cortină de fier – Denumire dată de W. Churchill împărţirii Europei în două:
Occidentul liber şi Estul ocupat şi comunizat de sovietici; sintagmă folosită pentru
a desemna linia de demarcație între Europa Occidentală și Europa Răsăriteană din
perioada războiului rece.
Criză economică – Dereglare profundă a activităţii economice, manifestată prin
supraproducţie, inflaţie, cu grave repercusiuni sociale: pauperizare, şomaj, reducerea
salariilor etc.
Cultul personalităţii – Supraaprecierea rolului unei personalităţi politice în dez-
voltarea societăţii, în cadrul unui regim totalitar.
Demilitarizare – Interdicţie, prin tratate sau convenţii internaţionale, ca pe un
teritoriu sau într-o zonă să staţioneze forţe armate şi să se ridice fortificaţii şi instalaţii
militare.
Demisie – Declarație (scrisă) prin care o persoană renunță benevol sau prin con-
strângere la un post sau la o funcție.
Democraţie – Formă politică de organizare a societăţii în care puterea este exer-
citată în diferite feluri de către cercurile largi ale populaţiei.
Deportare – Strămutare forţată a unei persoane sau unui grup într-o regiune
îndepărtată de locul de reşedinţă sau chiar în străinătate, ca măsură represivă.
Deportat – Persoană care este trimisă forțat într-o regiune îndepărtată; exilat;
surghiunit.

8
Destindere – Perioadă (1962-1979) de îmbunătăţire a relaţiilor internaţionale, de
eliminare a surselor de tensiune şi conflict, de rezolvare a problemelor internaţionale
în contextul războiului rece.
Dictat – Act prin care un stat impune altui stat condiţii împotriva voinţei acestuia.
Dictatură – Regim politic în care societatea nu dispune de mecanisme capabile să
controleze puterea politică și, prin urmare, poporul este condus forțat de către o per-
soană, un partid sau un grup de oameni. Dictaturile nu țin cont de drepturile omului;
nu există alegeri libere, nici opoziție recunoscută de către putere.
Diplomaţie – 1)Totalitatea mijloacelor, metodelor și formelor de activitate a
reprezentanților unui stat în alt stat. 2) Totalitate a diplomaților unei țări; corp di-
plomatic. 3) Activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi diplomatici, în
scopul realizării obiectivelor politicii sale externe.
Distrofie – Stare patologică constând în dereglarea funcţiilor organismului în
urma tulburărilor de nutriţie.
Divizie – Mare unitate militară, constituită de obicei din mai multe regimente.
Doctrină – 1) Ansamblu de principii sau credințe despre Univers, despre istorie
etc., constituind un sistem de învățământ religios, filozofic, politic etc., acceptate ca
reguli de gândire sau de conduită. 2) Ansamblul principiilor în baza cărora conduce-
rea unui stat își propune să acționeze în anumite domenii (politica externă, politica
drepturilor omului etc.). 3) Corp de idei, teze, principii și modele politice adoptate
de un partid politic pentru elaborarea unei concepții de guvernare (ex. d. liberală,
socialistă, social-democrată, național-democrată, fascistă etc.).
Doctrină pacifistă – Sistem închegat de concepții, principii și teze fundamentale
care ține de pacifism, privitor la pacifism; care are ca scop menținerea păcii.
Domeniu colonial – Ansamblul poseseiunilor coloniale a unui imperiu colonial.
Bunuri imobiliare (pământ, construcții etc.) aflat în coloniile aparținând unui stat.
Drept la autodeterminare – Drept al popoarelor de a-şi hotărî singure soarta.
Drepturi suverane şi de autodeterminare a popoarelor- Drepturile poporului
de a-şi hotărî soarta
Duce – Titlu luat de Benito Mussolini în calitate de conducător suprem al statului.
Echilibru al terorii nucleare – Stare caracterizată prin faptul că SUA şi Uniunea
Sovietică şi-au creat un arsenal de arme nucleare care descuraja orice tentativă de
atac din partea uneia sau alteia.
Economie de piaţă – Formă modernă de organizare a activităţii economice, în
cadrul căreia oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă
cu regulile dinamice ale pieţei. Statul nu intervine în acțiunile ce fac obiectul pieței,
iar preţurile rezultă din legea cererii şi ofertei. Economia de piață este caracterizată
printr-un mecanism adecvat de funcţionare, ale cărui componente sunt: piaţa, cere-
rea, oferta, concurenţa, costul, preţul, profitul, mediul ambiant.
Emigraţie – Părăsirea ţării de baştină în vederea stabilirii cu traiul într-o altă ţară,
regiune.
Epurare – Nume dat campaniilor de represiune din Uniunea Sovietică de la sfâr-
şitul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, care a inclus şi epurarea partidu-
lui comunist, a armatei etc. Procesul presupunea identificarea şi lichidarea „duşma-
nilor poporului”.
Evacuare – Acţinea de a evacua 1) (spații, localități, regiuni, imobile etc.) A părăsi
în masă din necesitate sau prin ordin. 2) (răniți, bolnavi etc.) A transporta din tea-
trul operațiilor militare în spatele frontului. 3) (trupe militare) A scoate, din motive
tactice sau sub presiunea inamicului, dintr-o regiune sau dintr-o localitate deținută
anterior; a retrage.

9
Expansionism – Politică de extindere teritorială sau a sferelor de influenţă a unui stat.
Expropriere – Acţiunea de a trece o proprietate (teren, construcție) a unei per-
soane fizice sau juridice în proprietatea statului pentru nevoi de interes public (prin
sau fără acordarea unei despăgubiri), a deposeda prin violență sau prin mijloace eco-
nomice de produsele muncii și de mijloacele de producție.
Exterminare – Uciderea sistemică a reprezentanţilor unei naţiuni (ca în cazul
holocaustului, genocidelor).
Extremism – Atitudine, doctrină a unor curente politice care, pe baza unor opi-
nii, idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau
radicale să impună programul lor.
Factor politico-propagandistic – Condiţii şi/sau mijloace politice şi propagan-
distice care contribuie la crearea premiselor pentru atingerea unor obiective cu ca-
racter politic, expansionist, religios etc. (în cazul creării RASSM, în viziunea fon-
datorilor acesteia, ea urma să joace rolul de factor politico-propagandistic faţă de
România şi ţările din Peninsula Balcanică).
Fascism – Ideologie apărută în Europa după Primul Război Mondial, care a stat
la baza unor partide de extremă dreaptă, caracterizându-se prin naţionalism extre-
mist, misticism, violenţă, demagogie socială etc.
Feminism – Mişcare socială care urmăreşte dobândirea egalităţii în drepturi a
femeilor cu bărbaţii; doctrină care propagă emanciparea femeii şi extinderea drep-
turilor ei.
Foamete – Criză profundă în sistemul de producere, obţinere, cumpărare şi
distribuire a produselor alimentare dintr-o ţară, regiune, care are drept consecinţe
înfometarea în masă a populaţiei, mortalitatea înaltă din cauza acesteia; lipsa de hra-
nă pe o perioadă îndelungată. Foametea generală afectează toate clasele sociale sau
grupurile dintr-o regiune cu surse insuficiente de hrană; foametea de clasă afectează
anumite clase sociale sau grupuri; foametea regională afectează o anumită zonă a
unei ţări.
Fuziune – Contopire a două sau mai multe partide în unul singur.
Generaţie – Totalitate a oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care au cam
aceeaşi vârstă; perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului.
Globalizare – Proces de standardizare, în întreaga lume, a experienţei vieţii de zi
cu zi, marcată de răspândirea produselor şi ideilor similare sau chiar identice.
Gulag – Direcţia generală a lagărelor (Glavnoe Upravlenie Lagerei), creată în anii
’30 ai sec. al XX-lea; termen folosit pentru a denumi sistemul represiv şi reţeaua de
lagăre.
Guvern – Organ de stat care exercită puterea executivă; cabinet, consiliu de
miniștri.
Guvern de uniune naţională – coaliţie de guvernare creată din reprezentanţii
mai multor partide pentru a depăşi o situaţie de criză politică.
Holocaust – Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părţi a populaţiei
evreieşti, rome, poloneze, în lagăre de concentrare din Europa (în Germania, precum
şi în teritoriile ocupate temporar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) de
către nazişti şi aliaţii lor (aproximativ 6 milioane de evrei europeni şi 5 milioane de
„indezirabili rasial”: slavi, romi, persoane cu handicap fizic şi mental, homosexu-
ali, precum şi un număr considerabil de opozanţi politici, prizonieri de război etc.).
Holocaustul înseamnă, totodată, suma acţiunilor antievreieşti coordonate şi imple-
mentate de regimul nazist din Germania şi aliaţii săi europeni între anii 1933 și 1945:
privarea evreilor de drepturile lor civile şi economice, segregarea şi înfometarea,
deportarea şi ghetoizarea etc. Cu alte cuvinte, umilinţe nesfârşite, suferinţe fizice şi

10
psihice, pierderea speranţei și nu în ultimul rând, distrugerea unor comunităţi, a unei
culturi, a unei limbi, a tot ceea ce creează memoria colectivă a unui popor.
Imigraţie – Sosirea şi stabilirea cu traiul într-o anumită regiune, ţară.
Imperialism – 1. Politică de extindere a dominației sau autorității unui imperiu
sau a unei națiuni asupra unor țări străine sau de dobândire de posesiuni coloniale
și de menținere a lor. 2. (În concepția marxistă) Fază superioară de dezvoltare a ca-
pitalismului, caracterizată prin dominația monopolurilor, aparținând unor regimuri
autoritare, conflagrații etc.
Independenţă politică – Statut internațional al unui stat în care suveranitatea sa
este recunoscută și de celelalte state, statul sau poporul bucurându-se de suveranitate
națională; stare de neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor
altor state și a principiilor dreptului internațional) problemele sale interne și externe,
fără amestec din afară; autonomie.
Iniţiativă strategică – Faptul de a propune, de a organiza sau de a începe o acțiune
cu efort destinat să realizeze beneficii importante “strategice”.
Instituţie democratică – Organ sau organizație (de stat) care desfășoară activități
cu caracter social, cultural, administrativ etc. în spirit democratic.
Integritate teritorială – Principiu de bază al dreptului internaţional, potrivit că-
ruia fiecare stat are dreptul să-şi exercite deplin şi nestingherit suveranitatea asupra
teritoriului său.
Istorie contemporană – Domeniu de studiu al istoriei universale; ştiinţă a istoriei
care studiază trecutul a câtorva generaţii care mai sunt în viaţă.
Izolaţionism – Politică externă a unei ţări de neimplicare în soluționarea proble-
melor internaționale.
Keynesianism – Teorie economică aparţinând economistului britanic John May-
nard Keynes, foarte influentă în primele decenii postbelice. Keynes susţinea inter-
venţia activă a guvernului în economie prin controlul politicilor monetare şi prin
investiţii publice (cheltuind, dacă era nevoie, în deficit) pentru a stimula consumul în
perioadele de recesiune. Criza anilor ’70 şi perioada următoare aveau să aducă aban-
donarea treptată a keynesianismului în condiţiile în care guvernele au fost incapabile
să rezolve problema şomajului de masă şi să revină la un ritm de creştere susţinut.
Kominform – Biroul de Informaţii al partidelor comuniste şi muncitoreşti, orga-
nizaţie creată în 1947. A fost prima autoritate oficială a mişcării internaţionale comu-
niste de la dizolvarea Kominternului şi a confirmat noile realităţi după cel de-al Doi-
lea Război Mondial – în special crearea Blocului Comunist de Est. După desfiinţarea
Kominternului în 1943, coordonarea organizaţiilor comuniste din lume nu a încetat.
Singurele întruniri ale Kominformului au avut loc în septembrie 1947 (Polonia), iu-
nie 1948 (România) şi noiembrie 1949 (Ungaria).
Lend-Lease – Program de stat aprobat de Congresul SUA prin legea Lend-Lease
Act (1941), conform căruia SUA acordau aliaţilor săi (în special Marii Britanii şi
URSS) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ajutoare economice constând din
tehnică militară, produse alimentare, petrol etc.
Lutwaff – Aviaţia militară germană, constituită în 1935 sub comanda lui H. Göring,
violând restricţiile impuse înarmării germane de către Tratatul de la Versailles.
Maccarthysm – „Cruciadă anticomunistă” iniţiată de senatorul Joseph Mac Cart-
hy pentru denunţarea unei aşa-zisei „conspiraţii” comuniste în sânul Departamen-
tului de Stat.
Manifest – Declarație publică făcută de şeful statului, guvernul, un partid politic
etc. îşi expune principii și intențiile politice, obiective (unui guvern, organizație, etc),
programul de activitate etc. 

11
Marea teroare – nume dat campaniilor de represiune din Uniunea Sovietică de la
sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al secolului al XX-lea, care au inclus şi epurarea
din cadrul partidului comunist. Termenul de represiune a fost în mod oficial folosit
pentru a indica urmărirea oamenilor recunoscuţi drept duşmani ai poporului şi con-
trarevoluţionari.
Migraţie – Deplasare în vederea schimbării locului de trai şi de muncă, determi-
nată de factori sociali, politici, economici sau naturali.
Militarism – Politică de subordonare a activităţii de stat – şi, prin aceasta, a între-
gii vieţi sociale – intereselor de mărire a potenţialului militar şi de pregătire pentru
război, precum şi de menţinere cu ajutorul forţei a relaţiilor de dominaţie atât pe plan
intern, cât şi pe plan internaţional.
Minoritate etnică – Grup etnic aflat în minoritate faţă de naţiunea majoritară
dintr-o ţară.
Monarhie autoritară – Formă de guvernare în frunte cu un monarh, care este
principalul factor al puterii executive şi emite decrete cu putere de lege.
Monarhie constituţională – Formă de guvernare în frunte cu un monarh, atribu-
ţii ale cărui sunt limitate de o constituţie.
Naţionalizare – Trecerea unor întreprinderi, a pământului, a unor zăcăminte etc.
din proprietate particulară în proprietatea statului.
Naţiune – Comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza
unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în
particularitățile specifice ale culturii.
Naufragiul URSS – Dezintegrarea Uniunii Republicii Sovietice Socialiste
Nazism – Mişcare totalitară condusă de Adolf Hitler, ca lider al Partidului Naţi-
onal-Socialist din Germania (1920-1945). Îşi are originea în militarismul şi discipli-
na tradiţională din Prusia şi în romantismul german, care celebra trecutul mitic şi
proclama drepturile individului excepţional asupra tuturor celorlalte legi. Ideologia
mişcării a fost influenţată de credinţa lui Hitler în superioritatea germană şi de peri-
colele comunismului.
Nazism – Doctrină politică a fascismului german fondată de Hitler, care, susținând
superioritatea rasei ariene, al cărei reprezentant „pur” ar fi poporul german, încerca
să justifice violența, rasismul, genocidul, războaiele de cotropire.
Nazist – Care aparține nazismului, privitor la nazism.
Nealiniabil – Non-beligerant într-un război; care respectă neutralitatea (relații
internaționale), într-un război; neutru politic.
NEP – (Noua Politică Economică) Un compromis provizoriu între comunism şi
capitalism – micile întreprinderi erau liberalizate, iar micul comerţ era restabilit.
Neutralitate – Situaţie, atitudine a unui stat care nu se amestecă în conflictul
dintre două sau mai multe state, care nu participă la pacte sau la alianţe militare şi
întreţine relaţii paşnice cu fiecare stat beligerant în parte.
New-Deal – Politică de reforme promovată de preşedintele SUA F. D. Roosevelt,
între 1933-1928, cu dublul scop de a bloca pe plan intern grava recesiune urmată de
căderea bursei din 1929 şi de a introduce corective structurale în sistemul financiar şi
economic naţional, punând capăt regimului de liberate absolută acordat capitalului
de către precedentele administraţii republicane.
Nomenclatură – Totalitatea posturilor de conducere în organele de partid și de
stat din fosta URSS și din țările satelite.
Ocupare progresivă – Ocupare treptată a unei regiuni, ţari.
Omenire progresistă – Ființele umane care favorizează o filosofie politică a pro-
gresului și reformei și protecția libertăților civile.

12
ONU (Organizația Națiunilor Unite) – Organizaţie internaţională creată în anul
1945, având scopul principal declarat păstrarea păcii şi securităţii în lume.
Overlord – Denumirea operaţiei de debarcare a forţelor aliaţilor la 6 iunie 1944
în Normandia.
Pact – Denumire dată unor tratate internaţionale, bilaterale sau multilaterale, cu
caracter solemn, privind relaţiile politice între state, încheiate în special în scopul
menţinerii păcii sau al colaborării strânse între semnatari.
Pact de neagresiune (tratat de neagresiune) – Tratat internaţional dintre două
sau mai multe state care se obligă să nu se agreseze reciproc şi să nu susţină vreun alt
stat care agresează una dintre părţile semnatare.
Parlament – Organ legislativ suprem în statele democratice.
Partid – Grupare de oameni uniți prin comunitatea concepțiilor politice, ideolo-
gice, a intereselor sociale.
Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German – Partid constituit în 1919.
Naziştii propovăduiau teoria pseudo-ştiinţifică a inegalităţii raselor umane şi a supe-
riorităţii rasei ariene, rolul deosebit al germanilor în Europa şi în lume. În viziunea
lor, Germania trebuia să lupte pentru a-şi ocupa un loc sub soare, să reunească toţi
germanii într-un singur stat, bazat pe principii rasiale. Statul urma să fie condus de
Fuhrer, iar în plan extern, germanii trebuiau să se răzbune pe Franţa, apoi să-şi lăr-
gească spaţiul vital din contul Europei de Est şi Sud-Est.
Perestroika – (în rusă, restructurare) Program instituit în URSS de M.Gorbaciov
la mijlocul anilor ’80 ai sec. al XX-lea pentru a restructura strategiile sovietice cu
privire la politică şi economie. Program soldat cu democratizarea societăţii, trezirea
conştiinţei naţionale a popoarelor incluse în imperiul sovietic, mişcări centrifuge în
cadrul lagărului socialist şi URSS.
Planul „Alaric” – Plan german privind acţiunile din Italia, care preconiza eli-
berarea lui Mussolini, ocuparea Romei şi restabilirea ducelui în fruntea Statului. Un
grup de paraşutişti germani îl eliberează, la 12 septembrie 1943, pe Mussolini. Patru
zile mai târziu are loc întâlnirea dintre Mussolini şi Hitler la Rastenburg. Pe 23 sep-
tembrie dictatorul italian se reîntoarce la reşedinţa sa de la Rocca delle Caminatte,
apoi se deplasează la Salo, unde va proclama „Republica Socială Italiană”.
Planul Barbarossa – Denumirea planului secret, conceput de Hitler la sfărșitul
anului 1940, care prevedea invadarea URSS.
Planul Dawes – Plan care prevedea plata de către Germania a reparaţiilor (despă-
gubirilor de război) după Primul Război Mondial, întocmit de un comitet de experţi
prezidat de Charles Dawes.
Planul Marshall – Plan de acordare a ajutorului economic ţărilor europene în
scopul refacerii economiei lor, pentru dezvoltarea condiţiilor politice şi sociale nece-
sare existenţei instituţiilor libere. Denumirea vine de la numele secretarului de stat al
SUA, generalul G. Marshall.
Planul Young – Plan adoptat în 1929, prin care s-a propus o nouă sumă a despă-
gubirilor plătită de Germania – 113,9 miliarde mărci aur achitate în 37 de ani în rate
anuale de 3 miliarde de mărci.
Plebiscit – Consultare prealabilă a cetățenilor, care urmează să se pronunțe prin
„da” sau „nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de stat de o importanță de-
osebită.
Politică de „containment” – Stăvilire a expansiunii comunismului în Europa de
Vest şi în restul lumii.
Politică naţională – Politică promovată faţă de minorităţile etnice sau faţă de o
anumită naţiune, un anumit popor.

13
Politică neoliberală (a prim-ministrului britanic M. Thatcher)- Schimbarea
de orientare a politicii economice care s-a manifestat printr-o tentativă de restruc-
turare industrială (privatizări, închiderea de întreprinderi nerentabile şi mine)
şi printr-o atitudine fermă faţă de sindicate. Programul ei include, printre altele,
scăderea impozitului pe venit, încurajarea proprietăţii asupra locuinţelor, repriva-
tizarea industriei naţionali­zate, construirea unor spaţii de detenţie speciale pentru
infractorii tineri, precum şi o iniţiativă pentru reintrodu­cerea pedepsei cu moartea.
In domeniul financiar şi al politicii economice, ea este adepta monetarismului,
sus­ţinând retragerea pe scară largă a statului din economie, îndeosebi reducerea
cheltuie­lilor publice. Neoliberalismul thatcherist a obţinut şi succese: scăderea
inflaţiei, a şomajului, însă per ansamblu această „revoluţie conservatoare” a sporit
disparităţile sociale şi regionale.
Principiul dezvoltării libere a naţionalităţilor – Totalitatea legilor și ideelor de
bază a dezvoltării unei naţiuni.
Problemă esenţialmente litigioasă – Problemă de conflict, ciocnire de interese
care poate constitui obiectul unui proces.
Proletcultism – Atitudine şi politică faţă de problemele artei şi culturii în Uni-
unea Sovietică şi în ţările lagărului socialist, care respingea întreaga moştenire cul-
turală a trecutului, susţinând că ea nu este utilă poporului, şi propaga ideea creării
unei culturi „pur proletare”, a unor opere artistice inspirate numai din procesul de
producţie, reflectat adesea în mod simplist şi vulgarizator.
Protocol adiţional secret – Document diplomatic cu valoare de acord internaţi-
onal, care este semnat în scopul completării unui tratat internaţional cu prevederi şi
angajamente de împărţire a sferelor de influenţă şi teritoriilor şi care nu este prezentat
opiniei publice, fiind ţinut în secret.
Provincie (în România) – Unitate geografică sau administrativă
Puci – Lovitură de stat violentă, provocată de un grup de complotişti nesusţinuţi
de mase.
Puciul de bere – În noiembrie 1923, la Munchen, Adolf Hitler şi generalul Lu-
dendorff au încercat să realizeze o lovitură de stat. Ei intenţionau să organizeze în
marş spre Berlin, dar forţele de ordine au respins această tentativă. “Puciul de bere”
a eşuat. Hitler a fost întemniţat (1923-1924), iar acest timp l-a utilizat pentru a-şi
fundamenta doctrina politică.
Puteri Aliate şi Asociate (în Primul Război Mondial) – Franța, Imperiul Rus
și Imperiul Britanic, Italia și Statele Unite ale Americii(Puterile Antantei), alături de
Belgia, Cehoslovacia, Polonia, Portugalia, România, Statul serbo-croato- sloven, Gre-
cia, China, Cuba, Nicaragua, Panama, Siam.
Rasă pură – Grup de indivizi aparținând aceluiaşi grup biologic de populații,
caracterizat prin culoarea părului, a pielii și prin alte particularități exterioare.
Rasism – Concepție social-politică antiștiințifică și reacționară care susține ideea
nefondată a inegalității biologice și intelectuale a raselor, precum și caracterul deter-
minant, în istorie, al particularităților rasiale ale oamenilor, al luptei dintre rase.
Război – Conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupuri, categorii
sociale sau state, pentru realizarea unor interese economice și politice.
Război ciudat – Perioadă cuprinsă între 3 septembrie 1939 și 1940, caracterizată
prin lipsa unor acţiuni militare ale părţilor implicate în conflict (cu referire la Frontul
de Vest al Germaniei, armatele fiind concentrate pe linia Maginot).
Război civil – Luptă armată între două sau mai multe grupări politice de orien-
tări diferite din interiorul unui stat în vederea schimbării ordinii politice și de stat sau
pentru menținerea celei existente.

14
Război rece – Stare de încordare, de tensiune în relațiile internaționale în perioa-
da postbelică, provocată de politica de ostilitate a unor state față de altele (socialiste
contra capitaliste).
Război rece – Stare de încordare, neîncredere şi ostilitate care a caracterizat vre-
me de peste patru decenii relaţiile dintre Est şi Vest, dintre lumea comunistă şi lumea
occidentală democratică; stare de încordare a relaţiilor internaţionale caracterizată
de o confruntare politică, diplomatică, psihologică etc., de goana înarmărilor.
Rebeliune – Răzvrătire prin acte de violenţă şi de ameninţare cu forţa faţă de
organele de stat.
Referendum – Consultare directă a cetăţenilor, chemaţi să se pronunţe, prin vot,
asupra unui proiect de lege de o deosebită importanţă pentru stat sau asupra unor
probleme de interes general.
Reformator – Propagator de reforme, (cel) care reformează, care înnoiește.
Reformă – 1. Transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter
limitat sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a obține o ameliorare sau
un progres; schimbare în sânul unei societăți (care nu modifică structura generală a
acelei societăți).
Reformă – Transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limi-
tat sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a obţine o ameliorare sau un pro-
gres; schimbare în sânul unei societăţi (care nu modifică structura generală a acelei
societăţi).
Reformă agrară – Reformă prin care se aduc modificări importante sistemului
de distribuire a pământurilor şi domeniului agrar.
Reformă financiară – Reformă prin care se aduc modificări importante sistemu-
lui de formare și de cheltuire a veniturilor statului.
Reformă monetară (sau bănească) – Operație financiară prin care se înlocuiește
moneda unei țări cu o monedă nouă (ca urmare a perturbărilor din sistemul econo-
mic național), având un curs diferit față de prima.
Regent – Persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ţinând locul monar-
hului în timpul unei regenţe.
Regenţă – Guvernare provizorie, exercitată de una sau de mai multe persoane
în timpul minoratului, absenţei sau bolii unui monarh; perioadă cât durează această
guvernare: persoanele (sau persoana) care guvernează în această perioadă.
Regimul de la Weimar sau Republica de la Weimar – Sistem republican federal
de guvernământ în Germania, bazat pe noua Constituţie adoptată în 1919.
Reich – Denumire dată imperiului german.
Remilitarizare – Refacerea industriei de război a unei ţări.
Reparaţii de război – Compensarea, financiar sau în natură, de către statele în-
vinse a pagubelor provocate altor state în timpul războiului. Reparaţiile se decid prin
tratate de pace (vezi şi contribuţie).
Represiune – Reprimare prin violenţă a unei acţiuni de opoziţie.
Republică parlamentară – Formă de guvernământ în care organele de condu-
cere sunt alese, iar puterea supremă în stat aparţine parlamentului, executivul este o
emanaţie a acestuia în frunte cu prim-ministrul, iar şeful statului (preşedintele) are,
cu mici excepţii, funcţii simbolice.
Republică prezidenţială – Formă de guvernământ în care organele de conducere
sunt alese, preşedintele este atât şeful statului, cât şi şeful executivului. Preşedintele
este ales de popor.
Republică socialistă – Stat în care puterea executivă este exercitată de organe
alese public (și periodic) întemeiat pe principiile socialismului.

15
Revoluţie culturală – Mişcare politico-socială, ansamblu al acţiunilor caracteri-
zate prin ideologizare excesivă a tuturor domeniilor vieţii social-economice şi cultu-
rale, propagandă, consolidarea poziţiei rolului conducătorului în societate, ce aveau
ca scop, în viziunea iniţiatorilor, crearea unei noi societăţi socialiste. În România re-
voluţia culturală a fost implementată de N. Ceauşescu, „inspirându-se” din revoluţia
culturală din China.
Revoluţie culturală (cu referire la China) – Mişcare politico-socială iniţiată de
Mao Zedong în China pentru a reînnoi spiritul revoluţiei chineze. A fost însoţită de
campanii de propagandă, demascări, persecuţii etc., având drept rezultat diminuarea
rolului aparatului birocratic, dar consolidarea poziţiei liderului. Mao s-a temut că
stratificarea socială urbană s-ar putea transforma într-o societate tradiţional-elitistă
şi a crezut că programele instituite pentru corectarea nereuşitului Mare Salt Înainte
vor demonstra lipsa de implicare a colegilor. El a organizat tineretul de la oraş în
grupuri numite Gărzi Roşii, a închis şcolile şi a încurajat Gărzile Roşii să atace toate
valorile tradiţionale şi „chestiunile burgheze”. După moartea lui Mao, revoluţia cul-
turală a fost repudiată în China.
Revoluţie de catifea – Mişcare pacifistă prin care partidul comunist din Ceho-
slovacia a pierdut monopolul puterii şi țara a revenit la democraţie. Termenul se uti-
lizează şi cu referire la transformările democratice de trecere de la totalitarism la
democraţie din alte ţări ale Europei Centrale şi de Est.
Sanacja – (sanaţia) Denumire dată regimului de dictatură instaurat de Josef Pil-
sudski în Polonia, ce urmărea scopul de „redresare” a ţării (însănătoşire).
Securitáte – Sistem politico-polițienesc represiv atotputernic în statele comuniste.
Securitate colectivă – Stare a relaţiilor dintre state, creată prin luarea unor mă-
suri de apărare comună împotriva unei agresiuni în urma încheierii tratatelor.
Securitate interioară – Stare de siguranță, de lipsă de primejdie în interiorul
statului.
Seim – Denumire dată, în diferite perioade, parlamentului Poloniei sau camerei
inferioare a acestuia.
Senat – Corp legislativ al unor țări cu sistem bicameral, format din membri aleși
sau de drept.
Sfatul Ţării – Parlamentul Basarabiei; după proclamarea Republicii Democratice
Moldovenești a fost organul legislativ al noii republici, care avea să proclame Unirea
cu Regatul României în 1918. Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la data de 21
noiembrie/4 decembrie 1917, preşedinte fiind ales Ion Inculeţ. În perioada de activi-
tate Sfatul Țării s-a întrunit în două sesiuni: prima, 21 noiembrie 1917 - 28 mai 1918,
iar cea de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal, ținându-și lucrări-
le între 25-27 noiembrie 1918. La 27 noiembrie 1918 Sfatul Țării s-a autodizolvat.
Sfere de interes – Teritorii asupra cărora îşi manifestă interesul politic sau/şi eco-
nomic un stat, o mare putere.
Sindicat – Organizație profesională de masă care are drept scop apărarea intere-
selor salariaților.
Sistem al partidului unic – Sistem politic în care există un singur partid.
Socialism – Orânduire socială bazată pe exercitarea puterii politice de către clasa
muncitoare aliată cu celelalte clase și categorii sociale muncitoare, pe proprietatea so-
cială asupra mijloacelor de producție și pe realizarea retribuției potrivit principiului
„de la fiecare după capacități, fiecăruia după munca depusă”.
Socialism – Sistem de organizare socială în care proprietatea privată şi diviziunea
veniturilor sunt supuse unui control al societăţii; de asemenea, mişcări politice care
au ca scop principal aplicarea acestui sistem.

16
Sovhoz – (gospodărie sovietică) Gospodărie agricolă în Uniunea Sovietică afla-
tă direct în proprietatea statului, care trebuia să-şi onoreze obligaţiile fiscale iniţial
faţă de stat şi apoi, dacă rămânea, să distribuie roada şi ţăranilor.
Soviet Suprem (în RSSM) – Un parlament unicameral al republicii unionale,
funcționând după aceleași reguli ca și Sovietul Suprem Unional.
Soviete – În Rusia sovietică, apoi URSS, organ al puterii de stat centrale şi lo-
cale format din deputaţi aleşi de cetăţeni (presupus aleşi de cetăţeni, în realitate
desemnaţi de partidul de la conducere).
Sovietul Suprem al URSS – Cel mai înalt corp legislativ al Uniunii Sovietice,
singurul care avea puterea de a aproba amendamentele constituţionale. Deputații
Sovietului Suprem alegeau Prezidiumul, membrii Curții Supreme și numeau pe
Procurorul General al URSS.
Stahanovism – Formă de concurenţă între muncitori, pentru obţinerea unei
producţii cât mai mari, inovaţie a propagandei bolşevice.
Stat – Instituție politico-administrativă a societății în frunte cu un guvern și
cu organele acestuia, cu ajutorul cărora se asigură funcționarea vieții sociale pe un
anumit teritoriu;
Stat naţional – Un stat care se autoidentifică drept care rezultă legitimitatea
politică . Statul este o entitate politică și geopolitică, națiunea este o entitate cultu-
rală și/sau etnică.Termenul stat naţional implică faptul că cele două coincid punct
de vedere geografic.
Stat socialist – Stat de tip nou, înfăptuit și condus de clasa muncitoare, a cărui
esență o formează dictatura proletariatului și care are ca scop desființarea exploa-
tării și construirea societății fără clase.
Stat suveran – Stat care posedă independență națională, politică și economică;
autonom; neatârnat.
Suprarealism (Surrealism) – Curent artistic și literar de avangardă din sec. al
XX-lea, care neagă gândirea logică și își îndreaptă toată atenția asupra iraționalului,
inconștientului, viselor și fenomenelor de automatism, considerându-le ca fiind
unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esențe și potențialități.
Suveranitate – Atribut inalienabil al unui stat de a-şi exercita autoritatea sa
necontestată în limitele hotarelor lui; de a-şi decide singur şi fără nici un amestec
din afară politica internă şi cea externă.
Suveranitate de stat – Supremaţie a puterii de stat în interiorul ţării şi indepen-
denţă faţă de puterea altor state.
Şomaj – 1) Fenomen social-economic care se manifestă prin inactivitatea
forțată a unui număr mare de salariați, ca rezultat al dezechilibrului dintre cere-
rea și oferta forței de muncă. 2) Situația aceluia care nu se poate angaja din cauza
imposibilității de a găsi un loc de muncă
Tabără antiimperialistă democratică – în viziunea bolşevicilor, URSS şi adepţii săi.
Tabără imperialistă antidemocratică – în viziunea bolşevicilor, statele capitaliste.
Thatcherism – Ansamblul ideilor, acţiunilor şi politicilor promovate de Marga-
ret Thatcher care au marcat anii 1980, caracterizate printr-o economie de piaţă cu
un aport minor sau chiar inexistent din partea statului.
Tigrii Est – Asiatici – Termen ce denumește economiile Hong Kongului, Sin-
gaporelui, Coreei de Sud și Taiwanului. Aceste teritorii și state s-au remarcat pritr-o
creștere economică susținută și industrializare accelerată între anii 1960 și 1990.
Totalitarism – Concept (preluând expresia „stat totalitar”, prin care era defi-
nit, şi în fascism, statul corporatist) introdus de Hannah Arendt (Originile tota-
litarismului, 1951) pentru a defini regimurile antidemocratice din sec. al XX-lea

17
(fascism, nazism, comunism), caracterizate prin lipsa controlului din partea in-
stitutiilor reprezentative ale statului asupra guvernului, prin lipsa libertății presei
şi a libertății de asociere, prin obsedanta mobilizare ideologică a maselor ca in-
strument de control asupra societății de către șeful statului şi partidul unic, prin
absența responsabilității etice a indivizilor în decursul aplicarii directivelor primite
din partea puterii, opoziția netă față de principiile pluralismului democratic libe-
ral. Totalitarismul este o formă de guvernământ care subordonează toate aspectele
vieţii cetăţenilor săi autorităţii statului, având un singur lider carismatic ca autori-
tate supremă.
Trade-union – Sindicat în Marea Britanie.
Tratat – Înțelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se stabilesc
bazele relațiilor reciproce și obligațiile care revin fiecărei părți; convenție; acord.
Tratat de neagresiune – Acord între două sau mai multe state în scopul evi-
tării războilui sau conflictui armat între ele și își rezolve disputele prin negocieri
pașnice. Uneori, un astfel de pact poate include un angajament de a evita un con-
flict armat, chiar dacă participanții se găsesc în luptă cu țările terțe, inclusiv aliații
unul dintre participanți.
Tribunal – Organ judiciar care rezolvă litigiile și recursurile.
Tribunal de arbitraj- Un tribunal din unu sau mai mulţi arbitri, care este con-
vocat pentru a rezolva un litigiu pe calea arbitrajului. Părțile implicate în diferend
sunt de obicei libere să convină asupra numărului și componenței tribunalului de
arbitraj.
Trust – Formă de monopol în care întreprinderile care s-au contopit își pi-
erd independența comercială, de producție și juridică, fiind subordonate unei
administrații unice.
Ultimatum (notă ultimativă) – Notă diplomatică prin care un stat prezintă
altui stat o condiţie definitivă, al cărui refuz antrenează luarea unor măsuri de con-
strângere.
Uniunea Europeană (UE) – Organizaţie înfiinţată în 1993, din care fac parte
aproape toate statele din Europa Occidentală. Are scopul de a supraveghea inte-
grarea economică şi politică a statelor aderente. A fost înfiinţată prin Tratatul de la
Maastricht (1992). Succesul UE i-a determinat pe membri să acorde un mare inte-
res problemelor legate de integrare şi a format un cadru de acţiuni unitare în ţările-
membre în domeniul siguranţei naţionale sau al politicii externe şi al cooperării în
domeniul justiţiei şi al activităţilor de poliţie. Întrucât un obiectiv major a fost crea-
rea unui sistem monetar comun, UE a instituit moneda euro, care a înlocuit mone-
dele naţionale ale majorităţii statelor membre. Uniunea Europeană numără 27 de
membri, iar cele mai importante instituţii sunt Comunitatea Europeană, Consiliul
de Miniştri (format din miniştrii statelor din uniune), Comisia Europeană (apara-
tul administrativ), Parlamentul European şi Curtea Europeană de Justiţie.
Wehrmacht – Denumire oficială dată în Germania nazistă forţelor armate.
Welfare state – (în traducere statul bunăstării) Termen consacrat de politica
guvernului laburist din perioada 1945-1951, care a ajuns să definească, într-o oare-
care măsură, politicile duse de statul-providenţă. „Statul bunăstării” este statul in-
tervenţionist, statul care redistribuie, statul care prin intermediul politicilor sociale
şi economice încearcă să asigure egalitatea de şanse cetăţenilor săi, pornind de la
crearea de locuri de muncă până la sănătate şi educaţie gratuite.
Zone (oraşe) libere – Teritorii care erau disputate de unele state şi care au pri-
mit un statut internaţional, sub controlul Societăţii Naţiunilor.

18
Exemple de enunţuri
1. În aprilie 1944, URSS a transmis guvernului român condiţiile de armistiţiu,
care prevedeau: ieşirea României din război, întoarcerea armelor împotriva Germa-
niei, acceptarea frontierelor estice din iunie 1940, eliberarea prizonierilor şi plata
unor despăgubiri de război.
2. În vara anului 1943, la sud de Kursk (Prohorovka) a avut loc cea mai mare bă-
tălie de tancuri din istorie, care s-a soldat cu victoria sovieticilor.
3. În 1940, odată cu unităţile Armatei Roşii, Basarabia a fost invadată de trupe
ale NKVD-ului şi de reprezentanţi ai partidului bolşevic, ai guvernului URSS, ai di-
feritelor structuri de stat sovietice, cu misiunea de a integra forţat noile teritorii şi
populaţia în sistemul administrativ de comandă al URSS.
4. Carta Atlanticului, semnată de Churchill şi Roosevelt la 14 august 1941, prefigu-
rează Marea Alianţă Antihitleristă, Uniunea Sovietică aderând la 24 septembrie 1941.
5. Protocolul întocmit de Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov privind Pactul de
asistenţă mutuală româno-sovietic (21 iulie 1936) prevedea, în punctul 3, că trupele
sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din
partea guvernului regal al României.
6. Studiile şi cercetările efectuate pe un eşantion naţional arată că peste hotare
este plecat fiecare al treilea cetăţean al Moldovei.
7. Odată cu ocuparea teritoriului transnistrean de către sovietici în 1920, aici a
fost introdusă starea de asediu şi promovată politica „comunismului de război” – co-
lectarea forţată a pâinii la stat, impunerea restricţiilor în activitatea economică etc.
8. Marele Salt Înainte, propus în 1957 de Mao Zedong, a pus bazele comunelor po-
pulare, al căror scop era dublarea producţiei agricole şi creşterea producţiei de oţel.
9. Conflictele sângeroase, ca de exemplu războiul din Vietnam, au constituit sur-
se de inspiraţie pentru filme precum Noul Apocalips (1979) de Francis Coppola sau
Călătorie până la capătul infernului (1978) de Michael Cimino.
10. Evoluţia vieţii politice britanice din perioada postbelică a fost marcată de al-
ternanţa la putere a partidelor laburist şi conservator.
11. În Cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson se sublinia că convenţiile de pace
publice urmează să fie discutate deschis.
12. Imediat după reocuparea Basarabiei, refugiaţii din România au fost predaţi
autorităţilor sovietice, mulţi fiind împuşcaţi sau deportaţi sub acuzaţia de a fi fost
colaboratori ai fasciştilor români şi germani.
13. Conferinţa interaliată de la Teheran (28 noiembrie şi 2 decembrie 1943) a
spulberat speranţele diplomaţiei Axei cu privire la neînţelegerile dintre Marile Puteri
ale Coaliţiei şi eventuala ei dizolvare.
14. Prin nota ultimativă a guvernului sovietic trimisă României la 27 spre 28
iunie 1940 se cerea evacuarea trupelor româneşti din teritoriile Basarabiei şi nordului
Bucovinei în decurs de 4 zile.
15. În 1917, parlamentul român refugiat la Iaşi a înscris dreptul de expropriere în
Constituţia din 1866, prin modificarea art. 19.
16. Ambasadorul român la Moscova Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov că
guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar fi avut recurgerea la forţă
şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile
de evacuare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei.
17. Capitularea armatei germane conduse de feldmareşalul von Paulus în urma
luptei pentru Stalingrad (iunie 1942 - 2 februarie 1943) a permis comandamen-
tului sovietic să preia iniţiativa strategică, pe care a menţinut-o până la sfârşitul
războiului.

19
18. În perioada postbelică, relaţiile dintre RFG şi RDG au reprezentat una dintre
cele mai dificile probleme internaţionale: politica faţă de Est a cancelarului Brandt
promova conceptul „două state – o singură naţiune germană”, iar poziţia oficială a
RFG-ului implica nerecunoşterea Germaniei Răsăritene.
19. Politica de conciliere a Marii Britanii s-a manifestat şi în septembrie 1938 la
München, când Cehoslovacia a fost lăsată la discreţia Germaniei naziste.
20. Deşi a înregistrat unele succese, printre care scăderea inflaţiei şi a şomajului,
politica neoliberală a premierului britanic Margaret Thatcher a sporit per ansamblu
disparităţile sociale şi regionale.
21. În 1941, obiectivul primordial în domeniul agriculturii din Basarabia a fost
aprovizionarea armatei şi a populaţiei cu produse alimentare, fiind întreprinse mă-
suri pentru asigurarea provinciei cu seminţe, utilaje agricole, personal tehnic.
22. Continuarea războiului în Est (1941-1944) a făcut ca România să ajungă în
stare de război cu statele coaliţiei Naţiunilor Unite.
23. Reforma agrară în Basarabia a avut un caracter mai radical decât în Vechiul
Regat, prin lege ţăranii urmând să primească loturi de 6-8 ha, mai mult decât în alte
regiuni ale ţării.
24. Articolul 2 al Constituţiei Republicii Socialiste România din 21 august 1965
stipulează că întreaga putere în ţară aparţine poporului, liber şi stăpân pe soarta sa.
25. Senatul României interbelice se compunea din senatori aleşi şi senatori de
drept, care se bucurau de imunitate parlamentară.
26. Organul legislativ al Republicii Democratice Moldoveneşti, Sfatul Ţării, a
proclamat la 27 martie 1918 Unirea cu Regatul României.
27. Alegerile în Sovietul Suprem al RSSM, desfăşurate la 12 ianuarie 1941, au
reprezentat o farsă politică, având caracter formal, cu un singur candidat în fiecare
circumscripţie, înaintat şi controlat de organele de partid şi de NKVD.
28. Imediat după adoptarea actelor de Unire, a început integrarea provinciilor
istorice în cadrul noului stat naţional unitar român: unificarea politică, administra-
tivă, economică.
29. În Republica Moldova, măsurile economice din anii 1991-1994 nu au stopat
declinul economiei naţionale: producţia a continuat să scadă, şomajul a luat propor-
ţii, iar nivelul de trai al populaţiei a degradat continuu.
30. La 12 ianuarie 2010, la Chişinău începe prima rundă a negocierilor privind
semnarea Tratatului de Asociere dintre UE şi Republica Moldova.
31. Tratatul de neagresiune semnat la 23 august 1939 a permis dezmembrarea
teritoriilor statelor mici din Europa Răsăriteană, iar ca urmare directă a protocolului,
trupele sovietice au ocupat, în 1940, Basarabia.
32. Conform unui anunţ al Ministerului sloven al Afacerilor Externe, Slovenia şi
Croaţia au ajuns la un acord prin care îşi vor prezenta argumentele proprii privind
disputa lor teritorială în faţa unui tribunal de arbitraj de la Haga, în februarie 2013.
33. La 1 ianuarie 1942, reprezentanţii a 26 de state care au constituit Coaliţia Anti-
hitleristă semnează la Washington Declaraţia luptei comune împotriva ţărilor Axei.
34. Coexistenţă paşnică este o politică bazată pe principiul coexistenţei ţărilor
cu orânduiri sociale diferite, hotărâte să renunţe la folosirea războiului ca mijloc de
rezolvare a litigiilor dintre state, ca URSS şi SUA în perioada postbelică.
35. Ultimul preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, a demisionat în ziua de 25
decembrie 1991, demisie inevitabilă în contextul evenimentelor din estul Europei şi
dezmembrării URSS.
36. Deşi creştinismul este o doctrină pacifistă, a resemnării şi a tolerantei, venind
în dezacord total cu cultul violentei, nazismul a căutat sprijin în Biserica Catolică.

20
37. Tratatul de la Paris din 1947, încheiat între România şi Puterile Aliate şi Aso-
ciate, a determinat statutul postbelic al României, care este declarată stat învins în cel
de-al Doilea Război Mondial, şi i-a reglementat frontierele.
38. Teoria rasei pure a fost dezvoltată în lucrările părinţilor fondatori ai nazismu-
lui şi promovată pe larg de regimul nazist, în frunte cu Adolf Hitler.
39. Printre instituţiile democratice indispensabile unei societăţi se numără so-
cietatea civilă.
40. Prin Manifest regal, la 23 august 1944, Mihai I, regele României, a declarat
ieşirea din alianţa cu Germania şi a alăturat România Alianţei antinaziste.
41. Naufragiul URSS, superputerea comunismului, a marcat o cotitură în istoria
secolului al XX-lea.
42. Omenirea progresistă se pronunţă împotriva experimentelor cu armele nu-
cleare, optând pentru utilizarea paşnică a energiei atomice.
43. Principiul dezvoltării libere a naţionalităţilor a fost promovat prin Cele 14
puncte ale lui Wilson.
44. Schimbările politice ale erei reformatorului Deng Xaoping au avut un carac-
ter moderat, limitându-se la restructurarea aparatului administrativ al ţării în 1970 şi
la reechilibrarea raporturilor partid-stat în 1982.

II. REPREZENTAREA TIMPULUI ŞI SPAŢIULUI ISTORIC


Reprezentarea timpului istoric.
Istoria se ocupă de trecut, iar trecutul înseamnă timp. Istoria poate să prezinte eve­
nimente care s-au petrecut în acelaşi timp într-un spaţiu foarte extins (pe un continent
sau la nivel mondial) sau să studieze o comunitate, o regiune, o instituţie, o ţară de la
originile acesteia până în prezent. În acest sens, pentru reprezentarea grafică a timpulu,
sau a evenimentelor istorice în timp pot fi utilizate instrumente specifice: axa cronolo­
gică, friza cronologică.
Construcţia axei cronologice.
Axa cronologică este o formulă grafică de reprezentare a evenimentelor istorice. În
formula sa cea mai simplă, axa cronologică presupune indicarea pe o linie orizontală a
datelor evenimentelor istorice. Axa cronologică este o dreaptă orientată, iar segmentul
de axă e doar o porţiune din axă.
Elevilor li se poate cere să plaseze pe axa cronologică (sau segmentul de axă): a)
evenimentele ale căror dată este indicată; b) evenimentele care sunt doar numite, iar
data trebuie să fie identificată; c) evenimentele care trebuie să fie recunoscute într-un
text istoric şi data lor să fie identificată; d) evenimente caracteristice unei epoci, proces
sau eveniment istoric mai de amploare (ex.: revoluţiile burgheze în epoca modernă,
unificarea Italiei, Primul Război Mondial etc.).
Etapele de construcţie a axei şi de plasare pe ea a evenimentelor istorice sunt ur­
mătoarele:
a) Identificarea, datarea, ordonarea cronologică a evenimentelor şi marcarea
lor cu litere majuscule în ordine alfabetică;
b) Construcţia axei: se trasează o linie dreaptă (se orientează prin săgeată spre
dreapta, se consideră că axa cronologică se deosebeşte de segmentul de axă prin faptul
că la ultimul nu se indică săgeata);
c) Determinarea şi indicarea scării: Identificarea unor date rotunde (început sau
sfârșit de mileniu, secol, deceniu, an – după caz) înainte de primul eveniment şi după ul-
timul eveniment, care vor servi drept puncte reper. Se calculează diferenţa de ani dintre

21
primul şi ultimul punct de reper. În funcție de diferenţă, se fixează scara în ani, decenii,
secole sau milenii, astfel ca unui segment să-i corespundă proporţional un anumit nu-
măr de ani. Se fixează punctele de reper pe axă prin puncte, astfel ca distanţa dintre aces-
tea să fie egală în unităţile de măsură indicate pe scară cu numărul de ani dintre ele.
*Scara este fixată de obicei sub axă, se menţionează cuvântul „Scara”, se desenează
un segment de unitate de măsură care va reprezenta scara şi se scrie numărul de ani
care-i corespund;
d) Plasarea evenimentelor pe axă (sau pe segmentul de axă) se face print puncte
vizibile sau semnul „x” (dacă evenimentul a durat un timp mai îndelungat, se marchea­
ză începutul şi sfârşitul evenimentului, iar spaţiul dintre ele se cuprinde prin acolade
sau paranteze), în locurile care le corespund conform scării, iar deasupra axei, în cores­
pundere cu evenimentul pe care îl reprezintă punctul, se scrie litera majusculă.
*Nu este bine să se scrie deasupra sau sub axă evenimentele care corespund sem­
nelor de pe linia timpului şi să se tragă diverse linii sau alte semne! Pentru a conferi
un caracter lizibil şi îngrijit răspunsului la întrebarea din test sau exerciţiu, sugerăm ca
evenimentele să fie menţionate doar prin litera corespunzătoare şi indicate prin punct
sau semnul „x” pe axă, în corespundere cu scara.
În continuare propunem un exemplu de rezolvare a unui exerciţiu de construcţie
a axei cronologice şi de plasare a evenimentelor istorice pe ea, comentând acţiunile la
fiecare etapă:
1) Plasaţi pe segmentul de axă cronologică trei evenimente ce reflectă evoluţia
regimului politic al României în perioada interbelică:
Răspuns:
A – 28 martie 1923 – Adoptarea Constituţiei României Mari
B – 27 martie 1926 adoptarea Legii electorale
C – 27 februarie 1938 – Instaurarea monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea (Pro-
mulgarea noii constituţii)

Scara: 1 cm =1 an

Exemple de plasare a evenimentelor pe axa cronologică:


I)
A – 8 ianuarie 1918 – adresarea preşedintelui Woodrow Wilson către Congresul
SUA în care formulează cele „14 puncte”
B – 18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920 – desfăşurarea Conferinţei de la Paris
C – 28 iunie 1919 – semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania
D – 10 septembrie 1919 – semnarea Tratatului de la Saint Germain-en Laye cu
Austria
E – 27 noiembrie 1919 semnarea Tratatului de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria
F – 4 iunie 1920 – semnarea Tratatului de la Trianon cu Ungaria
G – 10 august 1920 – semnarea Tratatului de la Sevres cu Turcia
H – 28 octombrie 1920 – semnarea Tratatului de la Paris
I – 12 noiembrie 1921 – 6 februarie 1922 – desfăşurarea Conferinţei de la Wa-
shington

Scara: 1 cm =1 lună

22
II)
A. – ianuarie 1919 – Constituirea Partidului Popular Catolic.
B. – noiembrie 1921 – fondarea Partidului Naţional Fascist.
C. – 28 octombrie 1922 – marşul fasciştilor italieni spre Roma
D. – 11 februarie 1929 – semnarea Acordurilor de la Laterano
E. – 1930 – constituirea Consiliului Naţional al Corporaţiilor
F. – 5 mai 1936- capitularea Etiopiei în faţa Italiei (cucerirea Etiopiei de către
Mussolini)
G. – 25 noiembrie 1936 – semnarea Pactului Anticomintern.
H. – Decembrie 1937 – Ieşirea Italiei din Societatea Naţiunilor
I. – 22 mai 1939- semnarea Pactului de Oţel dintre Italia şi Germania

Scara: 1 cm =1 an

III)
A – 9/22 aprilie 1918 – publicarea decretului de ratificare a Unirii Basarabiei cu
România.
B – 13/26 decembrie 1918 – publicarea decretului de ratificare a Unirii Transil-
vaniei cu România.
C- 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 – publicarea decretului de ratificare a
Unirii Bucovinei cu România.
D – noiembrie 1919 – desfăşurarea primelor alegeri generale pe baza votului
universal.
E – 15 octombrie 1922 – încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la
Alba-Iulia
F – martie 1923 – adoptarea, promulgarea şi publicarea Constituţiei României
G – 8 iunie 1930 – Încoronarea regelui Carol al II-lea
H –10 februarie 1938 – lovitura de stat a lui Carol al II-lea – instaurarea Monar-
hiei autoritare.
I – 27 februarie 1938 – promulgarea Constituţiei României din 1938.
J – 6 septembrie 1940 – abdicarea lui Carol al Il-lea în favoarea fiului său Mihai.

Scara: 1 cm = 1an

IV)
A. – 4 februarie 1924 – expedierea Memoriului cu privire la necesitatea creării
Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti CC PC(b) din toată Rusia
B. – 29 iulie 1924 – adoptarea Hotărârii Biroului politic al PC(b) din Uniunea So-
vietică cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti
C. – 12 octombrie 1924 – Hotărârea Sesiunii a III-a a Comitetului Executiv Central
din Ucraina cu privire la constituirea RASSM în componenţa Ucrainei Sovietice.
D. – 23 aprilie 1925 – adoptarea de către Congresul I al Sovietelor de deputaţi ai
muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din RASSM a Constituţiei Republicii Autonome
Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
E. – 1932-1933 – foametea din RASSM

23
F. – 7 august 1932 – adoptarea Legii „despre cele cinci spice de grâu”
G. – 1937-1938 – perioada de vârf a „marii terori”

Scara: 1 cm = 1an

Reprezentarea spaţiului istoric


Scopul hărţii istorice este localizarea în spaţiu, cu ajutorul semnelor şi simboluri­
lor convenţionale, a evenimentelor şi proceselor istorice, a hotarelor statelor în diver­se
perioade de timp, a regiunilor unde au fost răspândite anumite religii, idei etc.
Harta istorică este necesară pentru a prezenta desfăşurarea procesului istoric
nu doar în timp, dar şi în altă dimensiune – cea a spaţiului. Astfel putem înţelege
feno­menele istorice, legătura cauzală dintre anumite evenimente, procese, fenome-
ne des­făşurate atât în trecut, cât şi în prezent. Hărţile istorice prin diverse mijloace
vizuale ajută la sistematizarea cunoştinţelor istorice, la înţelegerea mai temeinică
a istoriei.
Distingem câteva funcţii ale hărţilor istorice care ne conving despre utilitatea şi
ne­cesitatea folosirii lor: informativă – hărţile comunică un anumit bagaj de cunoş-
tinţe cu privire la istoria universală sau locală într-o perioadă mai scurtă sau mai
mare de timp; ilustrativă – ilustrează vizual desfăşurarea evenimentelor, hotarele
statelor, regiunilor etc., dinamica evenimentelor în timp şi spaţiu, chiar nivelul de
dezvoltare social-eco­nomică, culturală etc.; educativă – formarea competenţei de
înţelegere şi reprezentare a spaţiului istoric, ajută la înţelegerea procesului istoric în
ansamblu, a istoriei locale şi naţionale în special, la integrarea spaţiului istoric local
şi naţional în cel universal.
Utilizarea hărţilor, a atlaselor sau a altor forme de prezentare vizuală reprezintă
unul dintre multiplele mijloace care asigură succesul la înţelegerea desfășurării pro­
cesului istoric în spaţiu şi timp.
Un mijloc deosebit de util la formarea competenţei de înţelegere şi reprezentare a
timpului şi spaţiului istoric o reprezintă hărţile de contur însoţite de sarcini concrete
de reprezentare grafică a proceselor, evenimentelor, fenomenelor istorice. În vederea
evaluării acestei competenţe în cadrul evaluărilor sumative dar şi naţionale se propu­
ne a reprezenta grafic pe hărţi de contur anumite evenimente, procese etc. Corectitu­
dinea rezolvării acestor sarcini este evaluată în conformitate cu un barem riguros.
La evaluarea sarcinii cu privire la spaţiul istoric, în funcție de sarcina propusă, se
ţine cont de unele criterii: indicarea corectă a unor teritorii concrete (numirea co­
rectă, trasarea hotarelor) indicarea prin haşurare a teritoriului, indicarea prin semne
convenţionale a unor evenimente şi/sau desfăşurarea lor în timp (prin simboluri,
săgeţi, figuri geometrice etc.), completarea legendei hărţii.
Pentru o bună înţelegere a metodei de reprezentare grafică a acestora pe hartă,
propunem un algoritm de rezolvare a itemilor ce ţin de harta de contur:
Lecturarea cu atenţie a itemului şi înţelegerea spaţiului şi/sau evenimentelor
ce trebuie reprezentate grafic.
Alcătuirea legendei hărţii şi transcrierea ei în locul rezervat în acest scop pe
hartă: se desenează câteva patrulatere care sunt haşurate într-un anumit mod şi
se scrie spaţiul concret pe care îl va reprezenta pe hartă; se indică simbolurile care
vor reprezenta anu­mite localităţi, evenimente, direcţii de acţiune etc.

24
Transcrierea pe hartă a principalelor hidronime şi toponime, dacă aceasta
con­tribuie la o mai bună înţelegere a spaţiului sau dacă desfăşurarea evenimente-
lor este legată fie şi tangențial de acestea.
Transcrierea simbolurilor din legendă pe hartă într-un mod îngrijit şi cu acu-
rateţe, astfel ca acestea să reflecte răspunsul corect la itemul propus.
Notă: Succesiunea etapelor de lucru cu harta de contur poate fi modificată
în mă­sura în care nu dăunează corectitudinii rezolvării itemilor propuşi. Nu este
bineveni­tă supraîncărcarea hărţii de contur cu simboluri şi texte care nu reflectă răs-
punsul la itemul propus, sau dacă acestea nu sunt utile la înţelegerea evenimentelor,
proceselor etc. despre care se vorbeşte în item.
Exemplu de rezolvare a itemilor ce necesită utilizarea hărţii de contur vezi
în exemplele de la sfârşitul cărţii

III. EXPLICAREA RELAŢIEI DE CAUZALITATE


Din cele mai vechi timpuri, oamenii şi-au pus întrebări cu privire la originea lucru­
rilor, a lumii, privind cauzele evenimentelor, fenomenelor şi proceselor ce aveau loc în
lumea înconjurătoare şi în societate etc. Căutarea răspunsurilor pe parcursul secolelor
s-a soldat cu elaborarea unui şir de teorii şi explicaţii din diverse domenii ale ştiinţei:
filosofie, fizică, istorie etc. (încă atomiştii greci, Leucip şi Democrit, au anticipat deter­
minismul, teoretizând că toate procesele lumii au loc datorită interacţiunilor mecanice
ale atomilor).
Filosofi, savanţi şi metodologi ai ştiinţei au ajuns la concluzia că fenomenele şi
proce­sele fizice, chimice, chiar şi sociale sunt determinate de anumite legi, ca legea gra-
vitaţiei universale ce cauzează căderea obiectelor pe pământ, legea conservării energiei,
legile eredităţii etc. valabile în anumite situaţii şi ramuri ale ştiinţei.
Generalizând, s-a ajuns la concluzia că orice eveniment, inclusiv cunoaşterea şi ac-
ţiunea umană, este determinat în mod cauzal de un lanţ neîntrerupt de evenimente
anterioare. Principiul determinismului, care ar cuprinde şi principiul cauzalităţii, re­
levă faptul că Universul nu este un haos total, ci configurează o anumită ordine dată
de diversele legături cauzale necesare, unele de condiţionare, iar altele mult mai slabe,
întâmplătoare, între fenomene.
Determinismul exprimă caracterul determinant al fenomenelor prin ele însele şi
prin relaţiile reciproce şi studiază, totodată, aceste forme concrete de determinare şi
conexiune, exprimate prin categoriile determinismului, care sunt: interacţiunea, cauza-
litatea, condi­ţionarea, necesitatea, întâmplarea, posibilitatea, probabilitatea, finalitatea,
libertatea.
A. D. Xenopol defineşte relaţia de cauzalitate ca fiind „o relaţiune dintre două feno-
mene, dintre care unul este luat drept cauză şi celălalt drept efect”. Prin urmare, cauza-
litatea reprezintă o relaţie între doua fenomene şi/sau evenimente, procese, fapte etc.,
caracterizată prin aceea că unul dintre ele îl produce pe celălalt. Primul fenomen, cel
care produce şi care, în consecinţă, îl explică pe celalalt, este cauza; fenomenul produs
este efectul. Relaţia cauzală poate fi redată în următorul fel: C → E,
unde: C = fapt istoric, eveninent, fenomen, condiţie – cauză; E = consecinţă, urmare
– efect; „→” – indică procesul de producere a fenomenului-efect de către fenomenul-ca-
uză, procesul în care se condiţionează şi provoacă consecinţele, urmările – efectul. „→”
reprezintă interacţiunea dintre împrejurările, evenimentele-cauză cu mediul asupra că-
ruia influenţează, care în consecinţă va provoca efectul – E.

25
Explicaţia relaţiei de cauzalitate este complexă, deseori explicării unor cauza-
lităţi din punct de vedere ştiinţific i se dedică ample lucrări monografice, eseuri,
articole şi studii.
În vederea formării competenţei de determinare a relaţiilor de cauzalitate şi
schimbare în istorie, şi a evaluării acesteea la orele de istorie, unele relaţii de ca-
uzalitate pot fi expli­cate în cadrul discursurilor orale, discuţiilor, eseurilor ce ar
cuprinde cauzele şi urmările unor evenimente, procese, fenomene etc., impactul
social-economic, cultural sau politic al acestora. În scrierea eseurilor, ar fi bine-
venită explicarea unor astfel de relaţii, mai ales că acestea oferă un spaţiu mai vast
desfăşurării gândurilor şi argumentelor.
Deseori avem însă pusă în faţă sarcina de a explica relaţia sau interdependenţa
dintre două fapte, evenimente, procese concrete în limita a 10 propoziţii. În astfel de
situaţie, explicăm interacţiunea logică concretă a faptului istoric – C cu mediul social,
economic, politic sau cultural – „→” şi efectul/urmările imediate sau de lungă durată a
interacţiunii dintre acestea – E.
Este important ca în procesul explicării logice a interacţiunii dintre C şi „→” şi a
pro­ducerii efectului E să utilizăm limbajul istoric adecvat disciplinei şi subiectului con-
cret, datele istorice la care se referă, numele personalităţilor care au participat sau care
sunt vizate, fie şi tangenţial. De asemenea, este important să avem o viziune critică
asupra interacţiunii dintre elementele relaţiei de cauzalitate prin exprimarea unei atitu-
dini sau aprecieri asupra procesului de cauzare sau a consecinţelor acestuia. La fiecare
etapă a explicării relaţiei de cauzalitate, menţionarea argumentelor va da demersului un
caracter ştiinţific şi convingător.
În testele de la evaluările sumative şi cele naţionale avem, deseori, propuse eveni-
mente cărora trebuie să le identificăm cauzele şi consecinţele. Astfel, trebuie să explicăm
nu doar relaţia dintre două evenimente, fenomene etc., ci și cauzele evenimentelor şi
consecinţele acestora. Cauzele şi consecinţele trebuie formulate succint, corect şi con-
cret, utilizând limbajul de specialitate, date cronologice şi personalităţi, dacă este cazul.
Prezentăm câteva exemple de rezolvare a itemilor ce ţin de explicarea relaţiilor de
cauzalitate. Subliniem că exemplele rezolvate sunt doar modele de item rezolvat şi nu
reprezintă itemi din viitoarele teste de la examen. După modelele propuse putem expli-
ca cauzele şi consecinţele evenimentelor identificate în teme.
• În spaţiul rezervat indică două cauze şi două consecințe ale evenimentului istoric
nominalizat.
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Contradicţiile dintre marile 1) Pierderi umane –


puteri: Rivalităţile franco-germane 37.494.156 morţi şi răniţi;
pentru Alsacia şi Lorena, rivalităţi- pierderi materiale – oraşe,
le ruso-austro-ungare și ruso-turce sate şi economii naţionale
din Balcani, concurenţa, dominaţia distruse etc.
şi controlul pieţei europene, lupta 2) Dezintegrarea a trei mari
Primul Război
pentru reîmpărţirea coloniilor din imperii: Imperiile Austro-
Mondial
Africa şi Asia etc. Ungar, Otoman, Rus şi apa-
2) Mişcarea de emancipare naţio- riţia unui şir de state naţio-
nală a popoarelor balcanice şi din nale: Polonia, Cehoslovacia,
Europa de Sud-Est asuprite de Aus- Iugoslavia, Ungaria, Austria;
tro-Ungaria, a celor asuprite de Im- realizarea şi recunoaşterea
periului Rus ş.a. Marii Uniri a Românilor

26
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Particparea României la Primul 1) În urma destrămării Im-
Război Mondial oferea posibilita- periului Austro-Ungar şi a
tea de a participa la reglementarea revoluţiei bolşevice din Ru-
postbelică şi oferea şansa realizării sia, a devenit posibilă Uni-
dezideratului naţional – întregirea Participarea rea Basarabiei, Bucovinei şi
naţională României la Transilvaniei cu România
2) Presiunile marilor puteri, exerci- Primul Război 2) În pofida gravelor pier-
tate atât de statele-membre ale An- Mondial deri umane şi materiale su-
tantei, cât şi ale Triplei Alianţe, nu portate, participarea în răz-
permiteau României să-şi păstreze boi împotriva agresorilor a
servit drept temei pentru re-
neutralitatea, înaintarea condiţiei de
cunoaşterea internaţională a
către Antanta – „acum ori nicioda- Marii Uniri, prin Tratatul de
tă” – determinând-o să se implice la Paris (1920)

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Unitatea etnică, lingvistică şi cul- 1) Făurirea statului unitar


turală a populaţiei din Basarabia, român sub forma monarhiei
Bucovina şi Transilvania cu popula- Constituţionale, consfinţită
ţia din Vechiul Regat Marea Unire a prin constituţia din anul 1923
2) Destrămarea Imperiului Habs- Românilor din 2) Crearea condiţiilor priel-
burguc, Revoluţia bolşevică din anul 1918 nice pentru dezvoltarea soci-
Imperiul Rus şi mişcările naţionale al-economică, politică şi cul-
şi de autodeterminare naţională din turală a societăţii româneşti
provinciile istorice româneşti în ansamblu, înregistrarea
unor rezultate remarcabile în
toate domeniile menţionate

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Mişcarea naţională şi de autode- 1) Integrarea Basarabiei în


terminare naţională din Basarabia cadrul României întregite
aflată sub asuprirea Imperiului Rus, prin implimentarea reforme-
care promova politici coloniale, de Unirea lor: agrară, monetară, admi-
deznaţionalizare şi asuprire naţio- Basarabiei cu nistrativă, a învăţământului;
nală România participarea politicienilor
2) Lovitura de stat bolşevică, războ- din Basarabia la viaţa politică
iul civil din Rusia, pierderea contro- din România
lului asupra teritoriilor imperiului 2) Dezvoltarea fără precedent
în lipsa unei autorităţi au creat con- a culturii româneşti prin des-
diţii favorabile pentru Basarabia de chiderea şcolilor şi alfabeti-
a-şi declara independenţa, iar apoi zarea populaţiei, deschiderea
unirea cu România Facultăţii Agricole şi a celei
de Teologie, activitatea tea-
trelor etc.

27
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Necesitatea reglementării rela- 1) Elaborarea şi semnarea cu


ţiilor internaţionale după Primul statele învinse a tratatelor de
Război Mondial prin crearea unui pace: de la Versailles cu Ger-
mecanism de menţinere a păcii, fi- Conferinţa de mania, de la Saint-Germain
xarea noilor hotare, plata reparaţii- pace de la Paris cu Austria, de la Trianon cu
lor, pedepsirea agresorilor etc. Ungaria, de la Neuilly cu Bul-
2) Dorinţa statelor învingătoare de garia, de la Sevres cu Turcia
a-şi confirma supremaţia mondia- 2) Constituirea organizaţiei
lă şi de a o legitima prin semnarea internaţionale Societatea na-
unor tratate internaţionale pentru ţiunilor, ce avea drept obiec-
menținerea acesteia tiv principal menţinerea păcii
şi a securităţii în lume

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Înfrângerea Germaniei în Pri- 1) Germania a cedat teritorii Fran-


mul Război Mondial şi insisten- ţei, Belgiei, Danemarcei, Poloniei,
ţa statelor învingătoare a pus-o cu 8 milioane de locuitori. Practic,
în situaţia de a negocia un tratat Semnarea a pierdut o şeptime din teritoriu şi
de Pace neconvinabil şi înjositor Tratatului de a zecea parte din populaţie, i s-a
pentru ea. Pace la interzis să aibă flotă şi aviaţie mi-
2) Dorinţa şi insistenţa Franţei la Versailles, 28 litară, armată mai mare de 100 mii
Conferinţa de Pace de la Paris de iunie 1919 ostaşi etc.
a pedepsi şi înjosi Germania, pre- 2) Pedepsirea şi înjosirea Germa-
cum şi de a o lipsi de unele terito- nilor prin acest Tratat a provocat
rii (în special Alsacia şi Lorena), mişcări revanşarde, naţionaliste,
de colonii, precum de a o impune apariţia şi ascensiunea mişcării na-
să plătească reparaţii etc. ziste şi, în cele din urmă, instaura-
rea regimului nazist în Germania
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Un consum înfrânat de perma- 1) Scăderea dramatică a preţurilor


nenţa comportamentului de aus- a antrenat o puternică contracţie a
teritate şi economisire, moşteniri valorii producţiei, creştere bruscă a
ale unei civilizaţii rurale; efortul de Marea şomajului şi a falimentelor comer-
investiţii din anii ’20 a fost însoţit depresiune ciale şi industriale
de riscuri şi dezechilibre, precum şi 1929-1933 2) Urmările politice au fost mai pu-
de derapaje financiare ternice şi mai nefaste. În Germania
2) Abuzul de credite de consum şi ea a condus la dictatura nazistă,
de speculaţii bursiere care s-a prac- în Franţa şi Anglia – la dezagre-
ticat în SUA în anii primului dece- garea executivului, la instabilitate
niu interbelic au condus la crahul ministerială (Paris) şi la un reflux
bursier de pe Wall Street din New electoral în favoarea conservatori-
York la 24 octombrie 1929, în Joia lor (Londra). Temerile politice au
neagră împiedicat cooperarea economică

28
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Criza agricolă de supraproducţie, 1) Politica marilor investiţii publi-
însoţită de scăderea preţurilor şi a ce practicată din 1933 a ameliorat
veniturilor, criza de suprainvestiţii infrastructura ţării şi a condus la
speculative, criza financiară au Noul Curs al creşterea productivităţii cu 22%;
avut consecinţe grave: închiderea Preşedintelui SUA devine prima putere indus-
în masă a întreprinderilor, inflaţia, american trială şi asigură o treime din pro-
falimentul băncilor, şomajul în Franklin ducţia totală
masă, scăderea nivelului de trai Delano 2) Redarea speranţei refacerii eco-
2) Esecul administrației republi- Roosevelt nomice şi repornirea motorului
cane conduse H. Hoover, ataşat de economic blocat; părăsirea libera-
individualismul şi liberalismul cla- lismului clasic şi introducerea unor
sic, care a refuzat intervenţia directă instrumente mai eficiente; preo-
a Guvernului în economie în cuparea pentru protecţia socială;
condiţile agravării crizei au deter- deplasarea centrului motor al eco-
minat victoria partidului democrat nomiei americane de la Wall Street
în frunte cu Fr. D. Roosevelt la Washington, dezvoltarea puterii
prezidenţiale
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Politica revizionistă şi revanşardă 1) Pierderi umane ale statelor par-
promovată de Germania, căreia i s-a ticipante în război de cca 55-60
alăturat Italia, Japonia şi alte state milioane, cca 6 milioane în urma
mai mici, alimentată de deficienţele Al doilea război holocaustului, creşterea mor-
sistemul de tratate de la Versailles mondial talităţii, sărăciei etc.; distrugeri,
şi politica de conciliere a Marilor prăbuşirea producţiei industriale,
Puteri inflaţie şi penurie
2) Eşecurile organizării postbelice 2) Extinderea influenţei comunis-
a lumii: lipsa de coeziune a Marilor te în lume, instaurarea regimuri-
Puteri; neimplicarea SUA în aplica- lor comuniste în statele Europei
rea şi respectarea propriilor princi- de Est, polarizarea lumii în jurul
pii; politica promovată de Puterea SUA şi URSS pe principii ideo-
sovietică de extindere a comunis- logice, politice, economice şi se-
mului curitate, confruntarea dintre cele
două tabere create – războiul rece

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Situaţia grea a ţăranilor în timpul 1) A contribuit la dezvoltarea


războiului şi necesitatea completării relațiilor de producție capitaliste
armatei l-au determinat pe rege- în agricultură şi creşterea pro-
le Ferdinand să promită realizarea ductivităţii, România devenind
reformei agrare, astfel guvernele Reforma agrară un mare exportator de cereale în
postbelice erau obligate să o pună în din România din Europa.
practică perioada 2) A ameliorat situaţia materi-
2) Agricultura românească se baza interbelică ală a țărănimii şi a deschis calea
pe proprietăţile moşiereşti, care erau către emanciparea lor economi-
ineficiente, din cauza implementării că – România a devenit o ţară a
relaţiilor capitaliste. Fiind un stat micilor proprietari proprietatea
agrar şi având un potenţial mare, mică, sub 10 ha, reprezenta 73,7
România importa totuși produse % din suprafaţa agricolă a ţării.
agricole şi alimentare. Erau necesa- Moşierimea a încetat să fie o for-
re transformări, interesarea produ- ţă economică şi financiară dezin-
cătorului în propria muncă etc. tegrându-se

29
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) După Unirea Basarabiei, 1) Constituţia consfinţea for-


Bucovinei şi Transilvaniei cu ma de guvernare – monarhia
România, Constituţia din 1866 constituţională, regimul politic
nu mai corespundea realităţii, democratic şi pluripartidismul –
devenind necesară adoptarea Adoptarea fapt ce plasa România printre cele
unei noi Legi fundamentale Constituţiei în mai democratice ţări din lume
2) De asemenea, reorganizarea anul 1923 în 2) Consfințea realizarea României
administrativă, economică (re- România Mari; Basarabia, Bucovina şi Tran-
forma agrară) necesita a fi con- silvania erau integrate în sistemul
sfinţită şi prin constituţie, ca și administrativ, social-economic şi
alte ajustări juridice politic al statului, fapt ce a favo-
rizat dezvoltarea multilaterală a
întregii ţări

Constituirea Societăţii Naţiunilor


(în testul de la sfârşit)
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Nemulţumirea italienilor faţă 1) Constituirea sistemului econo-


de rezultatele războiului, care s-a miei planificate prin crearea cor-
manifestat prin crearea, în pri- poraţiilor: în 1934 au fost decre-
măvara anului 1919, a primelor Instaurarea tate prin lege 22 de corporaţii, în
bande de fascişti. regimului fascist în diferite ramuri ale industriei.
2) Înviorarea forţelor de extremă Italia (1922) 2) Apropierea Italiei de Germania
dreaptă ca urmare a activizării nazistă şi promovarea politicii ex-
celor de stânga, ceea ce a condus terne imperialiste: campania din
la transformarea activităţii fasciş- Etiopia, constituirea Axei Berlin-
tilor într-o mişcare de masă şi la Roma, participarea Italiei în cel
fondarea, în noiembrie 1921, a de-al Doilea Război Mondial de
Partidului Naţional Fascist. partea Germaniei.

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Recunoaşterea Germaniei prin 1) Implementarea politicii rasi-


Tratatul de la Versailles drept ale a naziştilor prin adoptarea
principala vinovată de declan- „Legilor rasiale”, persecutarea
şarea războiului mondial, pedep- evreilor şi reprezentanţilor al-
sirea ei prin lipsirea de colonii şi Instaurarea tor popoare „indezirabile” în
teritorii populate de etnici ger- regimului nazist în opinia naziştilor - Holocaustul
mani, plata reparaţiilor, interzi- Germania (1933) 2) Acutizarea relaţiilor interna-
cerea flotei, aviaţiei militare etc. ţionale în anii 1930 – ocuparea
2) Acutizarea contradicţiilor so- Austriei, dezmembrarea Ceho-
ciale şi activizarea mişcărilor ex- slovaciei, semnarea Pactului
tremiste în Germania, ca urma- Anticomintern, constituirea
re a situaţiei social-economice Axei Berlin-Roma-Tokio –
dificile din anii ’20 ai secolului declanşarea celui de-al Doilea
al XX-lea şi a crizei mondiale Război Mondial
(1929-1933)

30
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Elaborarea doctrinei naziste de 1) Constituirea şi implementarea
către Adolf Hitler în cartea „Mein unei „Reţele a Morţii” – lagărele de
Kampf ”, în care fundamenta ideea exterminare de la Belzec, Sobibor,
privind superioritatea rasei ariene Treblinka şi Auschwitz-Birkenau,
şi inferioritatea altor rase. Holocaustul unde au fost exterminaţi evrei, romi,
2) Instaurarea regimului totali- ruşi, polonezi etc.
tar nazist în Germania în 1933 şi 2) Au suferit în urma politicilor rasi-
aplicarea politicilor rasiale. ale ale naziştilor cca 6 mil. de evrei,
în spaţiul românesc cifrele variind
între 280 şi 380 mii de evrei; 12 % din
romi din România au fost deportaţi,
dintre care 11 mii au murit.
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Politica de conciliere a Marii 1) Dezmembrarea Cehoslovaciei, dis-
Britanii şi Franţei faţă de Germa- pariţia ei ca stat, ocuparea Cehiei şi
nia, care doreau să elimine perico- Semnarea crearea Protectoratului Boemiei şi Mo-
lul unui posibil război în Europa Acordului de raviei, transformarea Slovaciei într-un
de Vest şi să orienteze agresiunea la München stat separat, satelit al Germaniei.
naziştilor spre Est. (1938) 2) Extinderea sferelor de influenţă şi
2) Politica expansionistă a celui consolidarea politico-economică a
de Al Treilea Reich de extindere Germaniei naziste; tensionarea relaţi-
a „spaţiului vital”, pregătirea Ger- ilor internaţionale şi declanşarea celui
maniei de război. de-al Doilea Război Mondial.
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Stagnarea social-economică, 1) Constituirea URSS la 30 decembrie
criza politică, caracterul autocrat 1922 prin semnarea Tratatului unio-
al Imperiului Rus, care provocau nal de către reprezentanţii Federaţiei
nemulţumiri faţă de administraţia Instaurarea Ruse, Ucrainei, Bielorusiei şi R.S.F.S.
imperială, mişcări sociale, activiza- puterii sovieti- Transcaucaziane în cadrul Congre-
rea mişcărilor politice de stânga. ce în Rusia sului I Unional al Sovietelor.
2) Pierderile umane şi materiale 2) Instaurarea şi consolidarea siste-
nejustificat de mari ale Rusiei în mului totalitar, promovarea politici-
Primul Război Mondial, care au lor represive, persecutarea persoane-
creat o nemulţumire generală faţă lor incomode regimului, deportările,
conducerea statului, nemulţumire foametea din anii 1932-1933, teroa-
de care au profitat mişcările de rea roşie.
stânga (bolşevicii).
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Carenţele regimului politic 1) Adoptarea, în februarie 1938, a unei
românesc: acordarea votului noi Constituţii, care acorda regelui
universal unor cetăţeni fără ex- atribuţii sporite şi reducea competen-
perienţă politică şi analfabeţi; Instaurarea ţele Parlamentului, cenzurarea presei,
creşterea rolului puterii executi- monarhiei dizolvarea sindicatelor etc.
ve în dauna celei legislative. autoritare a lui 2) Dizolvarea, la 30 martie 1938,
2) Folosirea abuzivă de către Ca- Carol al II-lea a tuturor asociaţiilor, grupărilor şi
rol al II-lea, partizanul unei gu- (1938) partidelor politice, înfiinţarea, la 16
vernări de „mână forte”, a dreptu- decembrie 1938, a Frontului Renaş-
lui de dizolvare a parlamentului, terii Naţionale, în calitate de „unică
ascensiunea forţelor de extremă organizaţie politică în stat, orice altă
dreaptă şi a puterii regale în de- activitate politică fiind socotită clan-
trimentul altor puteri în stat. destină”.

31
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Instaurarea puterii Sovietice 1) Introducerea pe teritoriul RAS-
în Rusia (1917), victoria bolşevi- SM a structurilor regimului totalitar
cilor în războiul civil din Rusia, bolşevic existent în URSS: Comitetul
constituirea URSS – extinderea Constituirea Regional Moldovenesc al PC(b) din
Puterii sovietice pe teritoriul din Republicii Ucraina; crearea sovietelor de depu-
stânga Nistrului. Autonome taţi, a organizaţiilor de tineret, a sin-
2) Politica externă a Rusiei Sovie- Sovietice dicatelor de tip sovietic etc.
tice, apoi a URSS de expansiune Socialiste 2) Industrializarea şi colectivizarea
şi de export al comunismului în Moldoveneşti forţată, foametea organizată (1932-
Europa de Est şi în Balcani, nere- (1924) 1933), deportările şi represiunile sta-
cunoaşterea unirii Basarabiei cu liniste
România.

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Instaurarea regimului nazist 1) Pregătirea Germaniei de un război


în Germania, care promova ide- pentru extinderea „spaţiului vital”
ea superiorităţii rasei ariene asu- Încălcarea prin militarizarea economiei, înar-
pra altor naţiuni şi urmărea in- de către mare, introducerea serviciului mi-
staurarea hegemoniei mondiale. Germania litar obligatoriu, anexarea Austriei,
2) Politica de conciliere a Marii nazistă a dezmembrarea Cehoslovaciei etc.
Britanii şi Franţei faţă de Ger- prevederilor 2) Tensionarea relaţiilor internaţi-
mania, care doreau să îndepăr- Tratatului de onale în anii ’30 ai secolului al XX-
teze un posibil război în Europa la Versailles lea şi declanşarea celui de-al Doilea
de Vest şi să orienteze agresiunea Război Mondial la 1 septembrie
Germană spre Est – URSS. 1939.

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Planul Germaniei naziste 1) Ocuparea Poloniei de către Ger-


privind declanşarea unui „răz- mania nazistă şi Uniunea Sovietică
boi-fulger” în Europa de Vest şi (septembrie 1939); ocuparea statelor
evitarea războiul pe două fron- baltice (Lituania, Estonia şi Letonia)
turi (cu statele occidentale şi cu Semnarea de Uniunea Sovietică (iunie 1940).
URSS în acelaşi timp). pactului de 2) Anexarea Basarabiei, a Nordului
2) Intenţia lui Stalin de a orienta neagresiune Bucovinei şi a Ţinutului Herţa la
agresiunea nazistă spre Europa sovieto-nazist URSS (28 iunie 1940), crearea RSSM
de Vest, considerând că astfel la 23 august şi instaurarea regimului totalitar co-
URSS avea mari şanse să rămână 1939 munist pe teritoriul dintre Prut şi
în afara conflictului şi va putea Nistru.
spera la o intrare avantajoasă în
război.

32
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Politica expansionistă a Uni- 1) Constituirea RSSM şi instaurarea


unii Sovietice, de export al revo- pe teritoriul dintre Prut şi Nistru a
luţiei şi comunismului în Europa regimului totalitar comunist cu toate
de Est, manifestată printre altele Anexarea particularităţile sale: colectivizare, te-
prin propagandă agresivă, cre- Basarabiei roare, deportări, foamete organizată,
area RASSM, nerecunoaşterea la Uniunea represiuni, deznaţionalizare, rusifica-
unirii din 1918 a Basarabiei cu Sovietică în re etc.
România. anul 1940 2) Dezmembrarea teritoriului Basara-
2) Semnarea Pactului Ribbentrop- biei prin anexarea teritoriilor de nord
Molotov şi a Protocolului Adiţio- şi de sud la Ucraina Sovietică.
nal Secret între Germania Nazistă
şi URSS la 23 august 1939.

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Eşecul sistemului de securita- 1) Crearea de către Societatea Naţiu-


te colectivă şi a Societăţii Naţiu- nilor a condiţiilor favorabile pentru
nilor în menţinerea Păcii, care a negocieri, evitând declanşarea unor
determinat necesitatea elaborării Constituirea conflicte cu efecte dezastruoase. Ope-
unui nou mecanism de menţine- Organizaţiei raţiunile de menţinere a păcii au fost
re a păcii şi a securităţii în lume. Naţiunilor principala modalitate de acţiune a or-
2) Consecinţele dezastruoase ale Unite ganizaţiei.
celui de-al Doilea Război Mon- 2) Încurajarea autodeterminării şi
dial: pierderile umane estimate obţinerea independenţei popoarelor:
la 55-60 de milioane de morţi, după adoptarea, în 1960, a Declaraţiei
distrugerile şi pierderile materi- privind garantarea independenţei po-
ale etc. poarelor şi statelor coloniale, peste 80
de naţiuni au putut constitui state inde-
pendente, devenind membre ale ONU.

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Sfârşitul celui de-al Doilea 1) Modificări ale frontierelor în fa-


Război Mondial voarea Franţei din contul Italiei; Gre-
necesita consfinţirea prin tratate cia primea Dedocanezul; Triestul era
de pace a noilor realităţi şi regle- Conferinţa declarat oraş liber; Bulgaria păstra
mentarea relaţiilor dintre statele de pace de Cadrilaterul; URSS obţinea locali-
beligerante. la Paris (29 tatea Petsamo; Ungaria era readusă
2) Schimbarea hotarelor dintre iulie – 15 la graniţele din 1938. Era legalizată
ţări, intenţia statelor învingătoare octombrie pierderea Basarabiei şi a nordului Bu-
de a impune condiţii favorabile 1946) şi covinei de România, dar îi era recu-
lor în ceea ce priveşte frontierele semnarea noscut dreptul asupra nord-vestului
statelor învinse, prin semnarea Tratatelor Transilvaniei.
tratatelor internaţionale. de pace (10 2) În plan militar se stipula retragerea
februarie trupelor militare din Europa în ter-
1947) men de nouă luni, cu excepţia celor
sovietice din România şi Ungaria.

33
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Instaurarea regimului totalitar 1) Tensionarea relaţiilor internaţio-


comunist în URSS, extinderea nale dintre statele comuniste şi cele
regimurilor comuniste după cel democratice, caracterizată prin con-
de-al Doilea Război Mondial şi Războiul rece fruntarea în plan ideologic, politic,
politica de export al revoluţiei diplomatic, goana înarmării, pericolul
în lume. unui război nuclear.
2) Propaganda agresivă a ideo- 2) Polarizarea statelor lumii în două
logiei comuniste, care promova tabere, în jurul a două blocuri politi-
ideea lichidării sistemului capi- co-militare – NATO şi OTV, constitu-
talist şi crearea unei noi societăţi ite în jurul a două superputeri – SUA
comuniste în URSS şi în afara ei şi URSS, care s-au confruntat prin
prin intermediul Cominternului înarmare, susţinerea regimurilor po-
(în perioada interbelică), Com- litice, implicarea în războaiele locale
informului (din 1947). care erau, de fapt, confruntări între
cele două tabere.

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Eşecul sistemului comunist, 1) Înlăturarea regimurilor comuniste


care a provocat în statele Europei din Europa Centrală şi de Est pe cale
Centrale şi de Est crize economi- paşnică, cu excepţia României, la pu-
ce, sociale şi politice urmate de Colapsul tere venind forţele democratice, care
activizarea mişcării anticomu- regimurilor au promovat reforme în vederea de-
niste şi manifestaţii de protest. comuniste din mocratizării.
2) Iniţierea de către M.Gorbaciov, Europa în anul 2) Tranziţia de la o economie centra-
după 1987, a unui proces com- 1989 lizată, profund ineficientă, la o eco-
plex de restructurare a regimului nomie de piaţă competitivă, marcată
comunist din URSS şi îndemnul de mari dificultăţi, însă majoritatea
adresat statelor lagărului socia- statelor din fostul lagăr socialist din
list de a efectua reforme, care au Europa Centrală şi de Est au reuşit să
marcat începutul unor transfor- depăşească reminiscenţele totalitare şi
mări radicale în interiorul socie- să se integreze în UE.
tăţilor din acest spaţiu.
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Ajutorul acordat Germaniei 1) Modernizarea industrială: în prime-


de Vest prin intermediul Planu- le decenii postbelice ritmul creşterii
lui Marshall, în valoare de 1 mld. industriale în RFG era de 8,5 % anual;
389 mil. dolari SUA, în materie Miracolul reducerea şomajului; ridicarea nivelu-
primă şi alimente, ajutorul finan- economic lui de trai al populaţiei.
ciar pentru modernizarea indus- german 2) Transformarea Germaniei ruinate de
triei. după război cu o Germanie dezvoltată
2) Democratizarea societăţii şi prosperă, economia RFG devenind
vest-germane: trecerea de la mo- una din­tre primele din lume şi prima
delul social-economic totalitar la din UE.
sistemul liberal al economiei de
piaţă, precum şi implementarea
„economiei sociale de piaţă”.

34
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE

1) Ajutorul acordat de SUA: sus- 1) Creşterea PIB-ului Japoniei în me-


pendarea plăţii despăgubirilor de die cu 9% anual până în 1973 (în anii
război; ajutorul material şi finan- 1965-1970, PIB-ul Japo­niei a crescut
ciar; o rată stabilă de schimb va- Miracolul cu 12% pe an), din 1970 Japonia deve-
lutar yen/dolar; comenzile mili- economic nind a treia putere economică mon-
tare realizate în calitate de suport nipon dială.
acordat SUA şi ONU în Războiul 2) Japonia este astăzi a treia putere
din Coreea. economică ca mărime după SUA şi
2) Stimularea de către Guvern a China; ea ocupă primul loc în lume în
creşterii economice şi sporirea ceea ce priveşte producţia de oţel, in-
investiţiilor, folosirea pe scară dustria de construcţie a navelor ocea-
largă a tehnologiilor electronice nice şi a autoturismelor şi locul doi în
în toate domeniile, schimbarea industria de prelucrare a pe­trolului.
industriilor moderne şi a expor-
turilor de înaltă calitate.
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Fixarea cotelor de predare a 1) Creşterea dramatică a dinamicii
produselor agroalimentare la stat mortalităţii cauzate de distrofie pe
şi excesul de zel al funcţionarilor teritoriul RSSM la începutul anului
locali în realizarea şi depăşirea Foametea din 1947: în total în Moldova Sovietică
planurilor (planul de predare a anul 1947 au murit de distrofie alimentară între
cerealelor pentru anul 1946 a fost din RSSM 150 şi 200 mii de persoane.
realizat cu 101,5%), precum şi in- 2) Cazuri de canibalism (la 27 februa-
terdicţiile de căutare a produselor rie 1947 erau înregistrate mai mult de
alimentare în alte regiuni. 40 de cazuri de canibalism, majorita-
2) Compromiterea recoltei de tea datând cu luna ianuarie a aceluiaşi
cereale din cauza secetei din anul an).
1946, continuarea colectărilor
forţate (în 1946 RSSM trebuia să
livreze statului 161 mii tone de
cereale), care au lipsit ţăranii de
rezervele necesare supravieţuirii.
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Eşecul sistemului social-eco- 1) Înlăturarea monopolului partidu-
nomic şi politic comunist: stag- lui comunist în republicile unionale,
narea economică din anii 1970- Dezintegrarea printre care şi Republica Moldova,
1980, sistemul economiei plani- Uniunii după proclamarea independenţei, in-
ficate care împiedica progresul; Sovietice staurarea regimurilor democratice şi
aparatul birocratic dezvoltat. crearea sistemelor politice pluripar-
2) Reformele gorbacioviste – pe- tidiste, societăţile orientându-se spre
restroika şi glasnosti –, care au democratizare şi depăşirea reminis-
scos la iveală problemele socie- cenţelor totalitare.
tăţii sovietice, crimele comise de 2) Trecerea de la economia planificată
regimul stalinist, au impulsionat la cea de piaţă, proces deosebit de ane-
mişcările democratice, naţionale voios pentru majoritatea republicilor,
şi anticomuniste. soldându-se cu crize economice şi so-
ciale, inflaţie galopantă, şomaj etc.

35
CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE
1) Mişcarea de renaştere naţiona- 1) Trecerea Republicii Moldova pe
lă din RSSM din a doua jumătate a calea afirmării şi consolidării pro-
anilor ’80 ai secolului al XX-lea, pe priei identităţi statale în plan intern
fonul politicilor de restructurare din Proclamarea şi pe arena internaţională, dema-
întreaga Uniune Sovietică. independen- rarea proceselor ireversibile de de-
2) Eşecul puciului comunist din 19 ţei Republicii mocratizare, de afirmare a libertăţii
august 1991 de la Moscova al forţe- Moldova la independenţei şi unităţii naţionale,
lor reacţionare, care a demonstrat că 27 august de edificare a statului de drept şi de
URSS nu mai putea fi salvată. Convo- 1991 trecere la economia de piaţă.
carea la Chişinău, la 27 august 1991, 2) Trecerea de la economia planifica-
a Marii Adunări Naţionale, care a ce- tă la economia de piaţă prin reforme
rut Parlamentului votarea nominală economice, implementarea liberului
a Declaraţiei de independenţă. schimb, privatizări etc.

IV. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DOCUMENTELOR ISTORICE


Analiza şi interpretarea surselor istorice reprezintă unele dintre competenţele prin­
cipale de care trebuie să dea dovadă elevii. În baza surselor istorice aflăm ade­vărul des-
pre trecut şi are loc scrierea istoriei. Izvoarele trebuie studiate critic, extrăgând infor-
maţiile preţioase, care vor fi analizate în contextul evenimentelor epocii şi în funcție
de persoanele care le-au alcătuit sau au influenţat apariţia lor, astfel ca să se identifice
factorii obiectivi şi cei subiectivi, să se aprecieze gradul de veridicitate a informațiilor şi
valoarea informaţiilor obţinute.
Programa pentru examenul de capacitate la istorie propune spre analiză 32 de frag-
mente din documente istorice. Amintim elevilor că răspunsurile la întrebările puse
asupra documentelor trebuie să fie originale şi indviduale şi nu trebuie să fie iden­tice
cu ale altor autori, colegi etc. De aceea, recomandăm să se lucreze asupra fiecărui docu-
ment, analizându-l după algoritmul prezentat. În vederea facilitării lucrului asupra do-
cumentelor şi evidenţierii aspectelor mai importante, propunem la fiecare sursă câteva
întrebări. Cunoaşterea complexă a surselor prezentate, înţelegerea evenimentelor, pro­
ceselor, fenomenelor istorice la care se referă etc. vor permite elevilor să dea răspunsuri
originale şi să fie înalt apreciaţi de comisiile de examinare şi verificare.

Algoritm de analiză a documentelor


Pentru eficientizarea lucrului asupra documentelor, propunem un algoritm de ana­
liză şi interpretare a acestora.

1. Introducere:
Definirea naturii documentului (cronică, hrisov, uric, act de danie, tratat, lege, ho-
tărâre a guvernului unui stat, cartă etc.);
Prezentarea autorului sau instituţiei (organului, grupului de persoane etc.) care a
emis documentul;
O scurtă descriere a contextului istoric şi a evenimentelor ce permit înţelegerea tex-
tului documentului sau care argumentează caracterul veridic sau neveridic al acestuia,
necesitatea sau inutilitatea etc.;
Identificarea problemelor la care se referă documentul;
Analiza tezelor/prevederilor esenţiale din text şi alcătuirea unui plan de idei pentru
comentariu.

36
2. Analiza propriu-zisă a documentului:
Expunerea esenţialului în baza planului de idei;
Comentarea evenimentelor evocate în text;
Analiza şi/sau compararea informaţiei obţinute din document cu cele obţinute din
alte surse;
Exprimarea atitudinii personale cu privire la informaţiile documentului sau asupra
evenimentului despre care se vorbeşte în document.
3. Concluzii:
Aprecierea importanţei documentului pentru istoria universală (naţională), ştiinţa
istorică, cunoaşterea istoriei.
Notă: Interpretarea documentului în baza acestui algoritm se face în măsura în care
textul respectiv elucidează cele menţionate. Atenționăm că acestea nu reprezintă în-
trebări din viitoarele teste de la examen. La fiecare unele din documentele propuse
vom indica trei evenimente conexe temei documentului.

Izvoare istorice propuse pentru proba de examen la Istorie,


sesiunea 2013, clasa a IX-a

1. „1. Noi cerem unirea tuturor germanilor într-o Germanie Mare, conform cu
dreptul popoarelor de a dispune de ei înşişi. 2. Noi cerem egalitatea de drepturi pentru
poporul german faţă de alte naţiuni şi anularea tratatului de la Versailles şi de la Saint-
Germain. 3. Noi pretindem pământuri şi un spaţiu [colonii] pentru a ne hrăni poporul
şi a răspunde excedentului nostru de populaţie. Nu pot fi cetăţeni decât fraţii de rasă. Nu
pot fi fraţi de rasă decât aceia care sunt din sânge german, fără deosebire de confesiune.
Nici un evreu, deci, nu poate fi un frate de rasă. [...] 5. Cine nu este cetăţean, nu poate trăi
în Germania decât ca oaspete şi trebuie să fie supus reglementărilor asupra străinilor.”
(Programul Partidului naţional-socialist, 1920)

Identifică tipul documentului.


Explică termenii subliniaţi, formulaţi cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
semnat.
Apreciază consecinţele Primului Război Mondial pentru Germania.

2. „…De ce l-au ajutat Chamberlain şi Daladier pe Hitler să-şi atingă scopul? Spe-
rau să-l liniştească dându-i o parte din Cehoslovacia. Vroiau să direcţioneze agresiunea
Germaniei înspre Est, spre URSS… Drept rezultat, URSSS era singură în faţa amenin-
ţării naziste crescânde. În această situaţie, URSS a trebuit să încheie un tratat de neagre-
siune cu Germania… care i-a oferit URSS timp să-şi întărească apărarea”.
(Citat în R. Rees, The Modern World, London, Heinemann, 1996)

29-30 septembrie 1938 – Semnarea Acordului de la Munchen – dezmembra-


rea Cehoslovaciei.
15 martie 1939 – Cehia este ocupată de trupele germane (Protectoratul Boe-
miei şi Moraviei).
23 august 1939 – Semnarea Tratatului de neagresiune sovieto-german (Pactul
Ribentrop-Molotov).

37
Identifică tipul documentului şi autorii.
Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește evenimentele la care se referă documentul
Determină motivele politicii de conciliere a Franţei şi Marii Britanii faţă de Germa-
nia şi consecinţele acesteia.
Explică cauzele încheierii tratatului de neagresiune dintre Germania şi URSS şi be-
neficiile obţinute de ambele părţi.
Exprimă-ţi atitudinea cu privire la „jocurile diplomatice” ale marilor puteri şi con-
secinţele acestora.

3. „…Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre a zdruncinat
adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pentru viitor numai pe temeiul
naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus
ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui.
După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au
reuşit să întemeieze statul român, prin Unirea Principatelor, prin războiul indepen-
denţei, prin munca lor neobosită, prin renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să
întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit nu-
mai pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă
astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile
Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci.
În noi, în virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le reda dreptul ca într-o Româ-
nie întregită şi liberă de la Tisa şi până la mare, să propăşească în pace potrivit datinilor
şi aspiraţiilor ginitei noastre”.
(Manifestul regelui Ferdinand I şi al Guvernului către poporul român,
15 august 1916)
1914-1916 – Perioada de neutralitate a României în Primul Război Mondial.
15 august 1916 – Intrarea României în primul Război Mondial de partea Antantei.
noiembrie 1916 – Bucureştiul este ocupat de trupele germane.

Identifică tipul documentului şi autorii.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
emis.
Explică în ce sens evenimentele numite erau favorabile României.
Determină obiectivele urmărite de Statul Român prin participarea la război, şi ca-
racterul războiului pentru România.
Exprima-ţi atitudinea cu privire la misiunea pe care o aveau românii, în opinia
regelui Ferdinand I.

4. „Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară solemn în numele popoarelor lor re-
spective că condamnă recursul la război pentru regularea diferendelor internaţionale şi
renunţă la el ca instrument de politică naţională în relaţiunile lor mutuale.
Art. 2. Înaltele Părţi Contractante recunosc că regularea sau rezolvarea tuturor
diferendelor sau conflictelor de orice natură sau de orice origine ar fi ele care se vor
putea ivi între ele, nu va trebui niciodată urmărită decât prin mijloace pacifice.
Art. 3. Prezentul tratat va fi ratificat de Înaltele Părţi Contractante desemnate în

38
preambul, conform cerinţelor constituţiilor lor respective şi va lua efect de îndată ce
toate instrumentele de ratificare vor fi fost depuse la Washington. (...)”
(Pactul Briand-Kellogg, Paris, 27 august 1928)

Identifică tipul documentului, părţile semnatare.


Explică termenii subliniaţi, formulaţi cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
semnat.
Apreciază importanţa documentului în relaţiile internaţionale interbelice.

5. „Semnat pe 28 iunie 1919 în galeria Oglinzilor , Tratatul de la Versailles hotărăşte


soarta duşmanului principal – Germania.
Art. 428. Ca o garanţie pentru executarea tratatului de faţă Germania, teritoriul
german, situat la Vest de Rin, împreună cu capetele de pod, va fi ocupat de trupele
aliate şi asociate, pentru o perioadă de 15 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului
de faţă.
Art. 434. Germania se angajează să recunoască forţa deplină a tratatelor de pace
şi a convenţiilor suplimentare, care pot fi încheiate de Puterile Aliate şi Asociate cu
statele care au luptat alături de Germania şi se dă a recunoaşte orice dispoziţii făcu-
tă cu privire la teritoriile fostei Monarhii Austro-Ungare, a Regatului Bulgariei şi a
Imperiului Otoman şi să recunoască noile state în limitele frontierelor lor, deoarece
există stabilitate.
Art. 440. Germania acceptă şi recunoaşte ca fiind valabile şi obligatorii toate decre-
tele şi ordinele privind navele germane şi a bunurilor cu toate ordinile cu privire la plata
cheltuielilor efectuate de către Puterile Aliate şi Asociate.”
(Tratatul de la Versailles)
11 noiembrie 1918 – Semnarea armistiţiului cu Germania în pădurea Compiegne.
28 iunie 1919 – Semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania.
18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920 – Desfăşurarea Conferinţei de la Paris.

Identifică tipul documentului şi părţile semnatare.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește 2 evenimente la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
semnat.
Identifică principalul vinovat de declanşarea Primului Război Mondial, conform
documentului.
Explică în ce mod puterile aliate şi asociate doreau să impună Germania să respecte
prevederile tratatului.
Clasifică clauzele tratatului în economice, teritoriale, politice şi militare.
Exprimă-ţi atitudinea față de caracterul echitabil sau inechitabil al tratatului.

6. „Art. 1. Grecia, România, Turcia şi Iugoslavia îş-i garantează mutual securitatea


uturor fruntariilor lor balcanice.
Art. 2. Înaltele părţi contractante se angajează să se sfătuiască asupra măsurilor de
luat faţă de eventualitatea ce ar putea afecta interesele lor aşa cum sunt definite prin
prezentul acord.”
(Pactul Înţelegeri Balcanice, semnat la 9 februarie 1934)

39
Identifică tipul documentului, părţile semnatare.
Explică termenii subliniaţi, formulaţi cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
semnat.
Apreciază importanţa documentului pentru România.

7. .„În decembrie 1929, dornic să accelereze procesul, Stalin anunţă „lichidarea cla-
sei chiaburilor”. Acum, ţăranii nu mai au de ales de cât între colhoz şi „deschiaburire”.
Or, criteriile care-l definesc pe chiabur sunt flexibile: faptul că cineva recurge la mâna
de lucru plătită refuză colectivizarea parcelei sale de pământ, chir şi faptul că este cre-
dincios poate fi de ajuns pentru ca el să fie desemnat chiabur. În ianuarie 1930, o co-
misie a Biroului Politic condusă de Molotov organizează colectivizarea „pentru fiecare
sat sunt fixate „cote de chiaburi” (curând, şi de simpatizanţi ai lor), iar o troikă formată
din secretarul organizaţiei locale de partid, un membru al sovietului (primăriei) şi un
ofiţer GPU nu mai are altceva de făcut decât să întocmească listele cuprinzând numele
acestor nenorociţi. „Chiaburii” sunt împărţiţi în trei categorii: unii sunt executaţi (cca.
30 000) sau închişi, iar familiile lor sunt deportate; alţii sunt doar deportaţi; ultimii,
consideraţi „neduşmănoşi”, sunt afectaţi pe lângă diferite şantiere din regiune. În total,
au fost „deschiaburite” un milion de cămine – aproximativ 4 % din totalul exploataţiilor
agricole.”
(Courtois Stefane. Dicţionarul comunismului. Iaşi, Polirom, 2008)

Explică termenii subliniaţi, formulaţi cu fiecare câte un enunţ care să conţină un


adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește evenimentele la care se referă documentul.
Determină motivele pentru care persoanele erau etichetate drept chiaburi.
Apreciază consecinţele procesului de deschiaburire.

8. „…În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică


Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile
graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii
Moldave, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca no-
roadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte
cu Mama sa România”.
(Din Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, 27 martie 1918)
2 decembrie 1917 – Proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti
27 martie 1918 – Declaraţia de unire a Basarabiei cu România.
9/22 aprilie 1918 – Publicarea decretului de ratificare a Unirii Basarabiei cu România.

Identifică tipul documentului şi organul emitent.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește 2 evenimente la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
adoptat, plasează-le pe axa cronologică.
Stabilește spaţiul şi limitele geografice ale Republicii Democratice Moldoveneşti.
Argumentează dreptul Sfatului Ţării de a adopta actul unirii.

9.„…Pentru cauza de unitate publică şi naţională se expropriază proprietăţile imo-


biliare din cuprinsul Basarabiei, în condiţiunile şi măsura prevăzute în legea de faţă.
40
Art. 2. (…) proprietăţile ce sunt supuse exproprierii trec asupra statului, libere de
orice obligaţiuni sau orice sarcini de orice natură. (…)
Art. 5. Se vor expropria pământurile mănăstirilor locale, lăsându-se fiecărei mănăs-
tiri câte 50 ha pământ cultivabil, vitele şi grădini de pomi roditori.
Art. 7. Se vor expropria pămînturile din proprietăţile particulare, lăsându-se pen-
tru fiecare proprietate câte 100 ha pământ cultivabil, viile, gradinele de pomi şi pepini-
eriile existente până la 22 decembrie 1918. (…).
Art. 8. Trec în proprietatea statului pădurile în afară de cele ce fac parte din propri-
etatea ţărănească sau răzăşească. (…).
Art. 9. Trec în proprietatea statului pădurile, apele, lacurile, bălţile şi stuhăriile, în
afară de cele ce aparţin obştilor sau comunelor. (…).
(Legea reformei agrare pentru Basarabia, votată de Parlamentul României
la 11 martie 1920)
27 martie 1918 – Declaraţia de unire a Basarabiei cu România.
11 martie 1920 – Legea reformei agrare pentru Basarabia votată de Parlamentul
României.
17 iulie 1921 – Legea pentru definitivarea reformei agrare în România Veche.

Identifică tipul documentului, organul emitent şi data adoptării.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește 2 evenimente la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
adoptat, plasează-le pe axa cronologică.
Demonstrează necesitatea înfăptuirii reformei agrare în Basarabia.
Indică sursele reformei.
Apreciază importanţa evenimentului pentru societatea basarabeană.

10. „Ostaşi, V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să
vă duc la biruinţă. Să şterg pata de dezonoare din cartea neamului şi umbra de umilire
de pe fruntea şi epoleţii voştri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii,
lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna.
Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul. Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoap-
te. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniri în
trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi
plaiurile voastre.
Ostaşi, Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare, ca să cuprindeţi cu
jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte! Fiţi mândri că
veacurile ne-au lăsat aici straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de tre-
cutul românesc.”
(Ordinul de zi către armată, semnat de generalul Ion Antonescu, 22 iunie 1941)

Identifică tipul documentului, părţile semnatare.


Explică termenii subliniaţi..
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
semnat.
Apreciază consecinţele intrării României în Război în 1941.
11. „ Titlul I. Despre teritoriul României
Art. 1. Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil.

41
Art. 2. Teritoriul României este nealiniabil.
Titlul I. Despre drepturile românilor
Art. 5. Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură
de libertatea conştiinţei, învăţământ, libertatea presei, întrunirilor, de libera asociaţie şi
de toate… drepturile stabilite prin legi.
Art. 8. Nu se admite în Senat nici o deosebire de naştere sau clase sociale.
Art. 11. Libertatea individuală este garantată.
Art. 14. Nici o pedeapsă nu poate fi înfiinţată sau aplicată decât în puterea unei legi.”
(Constituţia României de la 1923)
1 decembrie 1918 – Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia.
28 martie 1923 – A fost promulgată prin decret Constituţia României întregite.
27 martie 1926 – Legea electorală.

Identifică tipul documentului, organul emitent şi data adoptării.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește 2 evenimente la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
adoptat, plasează-le pe axa cronologică.
Argumentează prin trei argumente că Statul român, prin Constituţia din 1923, era
un stat democratic.
Apreciază importanţa Constituţiei pentru un stat democratic.

12. „…Crearea acestei republici va genera o serie întreagă de consecinţe de ordin


intern (din punct de vedere al intereselor nemijlocite ale URSS) şi internaţional.
Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic,
pe care îl joacă Republica Belorusă faţă de Polonia şi cea Carelă – faţă de Finlanda. Ea ar
putea focaliza atenţia şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Mol-
dovenească a Basarabiei. Din acest punct de vedere, devine imperioasă necesitatea de a se
crea anume o republică socialistă, şi nu o regiune autonomă în componenţa URSS. Unirea
teritoriilor de pe ambele maluri ale Nistrului ar servi drept breşă strategică a URSS faţă de
Balcani, pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice.”
(Memoriu cu privire la necesitatea creării RSSM, Moscova 4 februarie, 1924)
4 februarie 1924 – Expedierea Memoriului cu privire la necesitatea creării Republicii
Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
29 iulie 1924 – Adoptarea Hotărârii Biroului politic al PC(b) din Uniunea Sovietică
cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
1932-1933 – Foametea din RASSM.

Identifică tipul documentului, autorii şi data elaborării.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr şi să reflecte politica externă a URSS.
Numește 2 evenimente la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
adoptat, plasează-le pe axa cronologică.
Enumeră două obiective ale politicii externe sovietice în perioada interbelică urmă-
rite prin crearea RASSM.
Exprimă-ţi atitudinea cu privire la pretenţiile teritoriale ale URSS faţă de România.

13. „1. Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop, să ia măsuri
colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pen-

42
tru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii şi să înfăptuiască,
prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţio-
nal, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care
ar duce la o violare a păcii.
2. Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să ia orice
alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale.
3. Să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie.
4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea
acestor scopuri comune.”
(Carta ONU, semnată la San Francisco, 26 iunie 1945)
Identifică tipul documentului, părţile semnatare.
Explică termenii subliniaţi, formulaţi cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
semnat.
Apreciază importanţa semnării documentului.

14. „…Fiecare dintre cele patru puteri se angajează prin acest acord să facă demer-
surile necesare ca să-i asigure executarea.
Art.1. Evacuarea va începe la 1 octombrie.
Art. 2. Regatul Unit, Franţa şi Italia convin că evacuarea teritoriului în cauză va
trebui să fie terminată la 10 octombrie.
Art. 3. Condiţiile acestei evacuări vor fi stabilite, în ce priveşte amănuntele, de o co-
misie internaţională, compusă din reprezentanţi ai Germaniei, Regatului Unit, Franţei,
Italiei şi ai Cehoslovaciei.
Art. 4. Ocuparea progresivă de către trupele Reich-ului a teritoriilor în care predo-
mină germanii va începe la 1 octombrie.(…)
Art. 6. Determinarea finală a frontierelor se va face de către Comisia internaţio-
nală a celor patru puteri: Germania, Regatul Unit, Franţa şi Italia, în anumite cazuri
excepţionale, ea va recomanda modificări de mică importanţă la determinarea strict
etnografică a zonelor Transferabile (…). ”
(Extras din Acordul de la Munchen, 29-30 septembrie 1938)
29-30 septembrie 1938 – Semnarea Acordului de la Munchen – dezmembrarea
Cehoslovaciei.
15 martie 1939 – Cehia este ocupată de trupele germane (Protectoratul Boemiei
şi Moraviei).
1 septembrie 1939 – Începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
Identifică tipul documentului, autorii şi data elaborării.
Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr şi să reflecte relaţiile internaţionale în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial.
Numește 2 evenimente la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
adoptat, plasează-le pe axa cronologică.
Exprimăţi atitudinea faţă de politica de conciliere a Regatului Unit şi a Franţei faţă
de Germania.

43
15. „Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţele-
gere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Ţării de la o catas-
trofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului
cu Naţiunile Unite. Români, un nou Guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să
aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a Ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. Ro-
mânia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite
ale Americii [...]. Români, dictatura a luat sfârşit şi cu ea toate asupririle.”
(Din proclamaţia regelui României Mihai I către ţară la 23 august 1944)

Identifică tipul documentului, părţile semnatare.


Explică termenii subliniaţi, formulaţi cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
semnat.
Determină urmările proclamaţiei pentru României.

16. „Îndată după al Doilea Război Mondial, (...), democraţia părea că avea să
triumfe în lume (...). Foarte rapid reculul se face simţit în Europa de Est o dată cu
apariţia democraţiilor populare (lovitura de stat de la Praga, din 1948) şi extinde-
rea comunismului pe celelalte continente. Regimurile marxist-leniniste se proclamă
democraţii reale, deoarece consideră că se întemeiază pe suveranitatea unui popor
omogen din punct de vedere sociologic (antagonismele de clasă sunt suprimate o
dată cu colectivizarea) şi ideologic (convingerea comună în privinţa organizării vie-
ţii colective). Dar, în fapt, aceste regimuri nu permit libera exprimare a poporului,
nici exercitarea drepturilor sale.”
(B.Compagnon, A.Thévenin, O cronologie a secolului XX)

Identifică tipul documentului.


Formulează cu termenii subliniaţi câte un enunţ care să conţină un adevăr istoric.
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora a fost
semnat.
Determină urmările instaurării regimurilor comuniste în Europa

17. „Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reich-ul german şi Uniu-
nea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două
părţi au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema delimitării
sferelor lor respective de interes în Europa Răsăriteană. Aceste convorbiri au avut ur-
mătorul rezultat:
1. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor aparţinând statelor
baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezen-
ta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât şi ale URSS.
2. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor statului polonez,
sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ pe
linia râurilor Narew, Vistula şi San.
3. În privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l
manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic
faţă de aceste teritorii.
4. Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.”
(Protocol adiţional secret al Pactului de neagresiune dintre Germania şi Uniunea
Sovietică, 23 august 1939)

44
23 august 1939 – Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.
26 iunie 1940 – Înmânarea notei ultimative de către V. Molotov ambasadorului
român la Moscova Gh. Davidescu.
28 iunie 1940 – Ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de
trupele sovietice.

Identifică tipul documentuluim şi părţile semnatare.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric.
Numește 2 evenimente la care se referă documentul sau consecinţele acestuia,
plasează-le pe axa cronologică.
Explică atitudinea fiecărei părţi semnatare faţă de sferele de interes reglemen-
tate.
Argumentează caracterul nelegitim al delimitării sferelor de interes fără acordul
statelor delimitate.
Apreciază consecinţele documentului pentru Europa Răsăriteană în general şi
pentru România în special.
18. „Partea sovietică: …Guvernul sovietic insistă asupra soluţionării problemei
esenţialmente litigioase, adică a problemei Basarabiei, pe calea unui referendum
al populaţiei basarabene, organizat în mod legal şi în condiţiile care să garanteze
deplina libertate şi caracterul normal a voinţei sale.
Partea română: …Delegaţia sovietică prezintă propunerea de plebiscit ca con-
formă politicii urmate în mod sistematic de guvernul Uniunii Sovietice care l-au
precedat.
Delegaţia română nu a văzut totuşi ca guvernele acestea ar fi întrebuinţat re-
ferendumul ca mijloc de rezolvare a dificultăţilor politice. Nu prin acest mijloc
guvernele sovietice şi-au instaurat puterea lor, şi această observaţie este hotărâtoare
pentru această problemă”.
(Din documentele Conferinţei sovieto-române, Viena, 27 martie 1924)
27 martie - 2 aprilie 1924 – Conferinţa româno-sovietică de la Viena.
9 februarie 1929 – Semnarea protocolului de la Moscova (de respectare a preve-
derilor pactului Briand-Kellogg).
21 iulie 1936 – Tratatul de Asistenţă Mutuală între România şi Uniunea Sovietică.

Identifică tipul documentului, data şi anul emiterii.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric.
Numește 2 evenimente referitoare la problema negociată între URSS şi Româ-
nia, plasează-le pe axa cronologică.
Argumentează caracterul fondat sau nefondat al poziţiei fiecărei părţi.
Apreciază urmările discuţiilor în contradictoriu de la Conferinţa sovieto-româ-
nă de la Viena asupra desfăşurării negocierilor dintre România şi URSS.
19. „(…) Guvernul URSS recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de
asistenţă, trupe sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără cererea formală
a Guvernului regal al României în acest sens. La fel cum guvernul României re-
cunoaşte că trupele române nu vor putea niciodată trece Nistrul spre URSS fără o
cerere formală a Guvernului URSS”.
(Tratatul de asistenţă mutuală româno-sovietic, 21 iulie 1936, Montreux)

45
21 iulie 1936 – Tratatul de Asistenţă Mutuală între România şi Uniunea Sovietică.
26 iunie 1940 – Înmânarea notei ultimative de către V. Molotov ambasadorului
român la Moscova Gh. Davidescu.
28 iunie 1940 – Ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de
trupele sovietice.

Identifică tipul documentului, caracterul acestuia.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric.
Numește 2 evenimente referitoare la negocierile dintre Statul roman şi cel sovie-
tic în privinţa Basarabiei, plasează-le pe axa cronologică.
Determină importanţa documentului în evoluţia relaţiilor sovieto-române.
Descrie evoluţia evenimentelor în relaţiile sovieto-române după parafarea aces-
tui document.

20. „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a des-
făcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei – Basarabia, călcând
prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu
Republica Sovietică Ucraineană. (…)
Acum, când slăbiciunea militară a URSS ţine de domeniul trecutului, iar situ-
aţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor din trecut
pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, URSS consideră necesar şi
oportun ca în interesele restabilirii adevărului să procedeze împreună cu România
la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.
Guvernul Sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod
organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei, a cărei popu-
laţie este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică. (…) Un astfel de act ar fi cu
atât mai just, cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar reprezenta,
este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei pier-
deri care a fost pricinuită URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a
României în Basarabia.
Guvernul URSS propune guvernului regal al României:
Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;
Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele potri-
vit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propuneri-
le de faţă ale URSS şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică
conflictul prelungit dintre URSS şi România”.
(Nota ultimativă a Guvernului Sovietic adresată Guvernului Român,
26 iunie 1940)
23 august 1939 – Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.
26 iunie 1940 – Înmânarea notei ultimative de către V. Molotov ambasadorului
român la Moscova Gh. Davidescu.
28 iunie 1940 – Ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de
trupele sovietice.
Identifică tipul documentului, caracterul acestuia, data şi anul expedierii.
Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să reflecte
relaţiile sovieto-române în problema Basarabiei.

46
Numește 2 evenimente referitoare anexarea Basarabiei în 1940 de către Uniu-
nea Sovietică.
Exprimă-ţi atitudinea cu privire la argumentele invocate de URSS pentru a-și
justifica pretenţiile teritoriale faţă de România.
Apreciază consecinţele Notei ultimative pentru Basarabia şi populaţia din acest ţinut.
21. „Venind în întâmpinarea doleanţelor oamenilor muncii din Basarabia, ale
oamenilor muncii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
privind reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia moldove-
nească din RASS Moldovenească şi călăuzindu-se de principiul dezvoltării libere
a naţionalităţilor, Sovietul Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste ho-
tărăşte:
1. Să formeze Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională.
2. În componenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale se includ
oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Ti-
raspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi
judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei. (…)
4. Sovietul Suprem al RSS Ucrainene şi Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti vor
prezenta spre examinare Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialis-
te proiectul privind stabilirea unei frontiere precise între Republica Sovietică Socialis-
tă Ucraineană şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională.”
(Legea URSS cu privire la formarea RSSM. Moscova, 2 august 1940)
26 iunie 1940 – Înmânarea notei ultimative de către V. Molotov ambasadorul
român la Moscova Gh. Davidescu.
28 iunie 1940 – Ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de
trupele sovietice.
2 august 1940 – Legea cu privire la formarea RSSM.

Identifică tipul documentului, caracterul acestuia, data şi anul adoptării.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să reflecte
procesul instaurării puterii sovietice pe teritoriul Basarabiei.
Numește 2 evenimente referitoare la instaurarea regimului comunist pe terito-
riul Basarabiei.
Numește şi apreciază principiile puse la baza constituirii RSSM.
Apreciază consecinţele documentului asupra teritoriilor din nordul şi sudul Ba-
sarabiei.
22. „… Stabilirea ordinii în Europa şi restructurarea vieţii economice trebu-
ie atinse prin intermediul unor procese care să permită popoarelor eliberate să
distrugă ultimele vestigii ale fascismului şi nazismului, să creeze crearea instituţii
democratice alese de ele însele.
Acesta este un principiu al cartei Atlanticului-dreptul tuturor popoarelor de aşi
alege forma de guvernămînt - restabilirea drepturilor suverane şi de autodetermi-
nare al popoarelor devenite victime ale naţiunilor agresoare. (…).”
(Declaraţia cu privire al Europa eliberată, Conferinţa de la Ialta,
februarie 1945)

Identifică tipul documentului, părţile semnatare.


Explică termenii subliniaţi, formulaţi cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.

47
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora
a fost semnat.
Apreciază consecinţele lichidării nazismului în Europa.
23.„ (…) În bătălia de la Moscova Armata Roşie, pentru prima oară în decursul
celor şase luni de război, a cauzat cea mai mare înfrângere grupării principale a
trupelor hitleriste…
Zdrobirea trupelor hitleriste lângă Moscova a avut o mare însemnătate inter-
naţională. În toate ţările Coaliţiei antihitleriste masele populare au întâmpinat cu
mult entuziasm ştirea despre această remarcabilă victorie a armatelor sovietice.
Omenirea progresistă îşi lega de această victorie speranţele de izbăvire de robia
fascistă...”
(Din amintirile Mareşalului Jucov despre Bătălia de lîngă Moscova)
1 septembrie 1939 – Invazia germană în Polonia, declanşarea celui de al Doilea
Război Mondial.
22 iunie 1941 – Atacul Germaniei naziste asupra URSS.
14 august 1941 – Semnarea Cartei Atlanticului.

Identifică tipul documentului şi caracterul acestuia.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să reflecte
succesele obţinute de trupele sovietice în al Doilea Război Mondial.
Numește 2 evenimente care să reflecte începutul contraofensivei coaliţiei anti-
hitleriste în al Doilea Război Mondial.
Apreciază importanţa evenimentelor descrise în document, în opinia autorului.
24. „Una din cauzele majore ale acestui succes a fost realizarea unui control
sever asupra calităţii producţiei, utilizarea tehnicilor de conducere şi a metodelor
de producţie din Occident. Japonia a ieşit învingătoare datorită gradului înalt de
instruire a populaţiei, numărului mare de ingineri în domeniul electronicii şi in-
dustriei constructoare de maşini, întreprinderilor meşteşugăreşti rentabile şi celor
gigante, numite zaibatsu. Alt factor a fost dorinţa oamenilor de a munci din răspu-
teri, însoţită de sentimentul loialităţii faţă de companie. Litigiile între muncitori şi
patroni se aplanau prin metoda compromisului, dominînd respectul reciproc.”
(Paul Kenedy)

Explică termenii subliniaţi, formulaţi cu fiecare câte un enunţ care să conţină


un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora
a fost semnat.
Determină beneficiile obţinute în urma aplicării tehnologiilor înalte.
Apreciază importanţa miracolului economic pentru Japonia.

25. „…Stabilirea ordinii în Europa şi restructurarea vieţii economice trebuie atinse


prin intermediul unor procese care să permită popoarelor eliberate să distrugă ultimele
vestigii ale fascismului şi nazismului, să creeze instituţii democratice alese de ele însele.
Acesta este un principiu al cartei Atlanticului – dreptul tuturor popoarelor de
a-şi alege forma de guvernământ – restabilirea drepturilor suverane şi de autode-
terminare al popoarelor devenite victime ale naţiunilor agresoare”.
(Declaraţia cu privire al Europa eliberată, Conferinţa de la Ialta,
februarie 1945)

48
14 august 1941 – Semnarea Cartei Atlanticului.
4-11 februarie 1945 – Conferinţa de la Ialta.
8 - 9 mai 1945 – Semnarea finală (repetată) a actului de capitulare a Germaniei.

Identifică tipul documentului, caracterul acestuia, data şi anul adoptării.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să reflecte
relaţiile diplomatice din anii războiului.
Numește 2 evenimente referitoare la diplomaţia din anii războiului care au le-
gătură directă sau indirectă cu documentul.
Exprima-ți atitudinea cu privire la principiile puse la baza elaborării documentului.

26. „…De la Stettin, pe malul Balticii, la Trieste, pe Adriatica, o cortină de fier a


coborât de-a lungul continentului european. În spatele acestei linii, toate capitalele
fostelor state ale Europei Centrale şi de Est sunt, de acum înainte, incluse în sfera
de influenţă sovietică (…).” (Churchill, martie 1946)
„…SUA nu trebuie să aştepte în viitorul apropiat relaţii politice strânse cu re-
gimul sovietic. Noi trebuie să privim Uniunea Sovietică drept un rival pe arena
politică, şi nu ca un partener. Politica sovietică nu va reflecta dragostea abstractă
pentru pace şi stabilitate, nici o credinţă în posibilitatea unei coexistenţe paşnice
între lumile socialiste, dar mai degrabă, o presiune precaută şi persistentă în scopul
dezbinării şi slăbirii tuturor puterilor şi influenţilor rivale(…)”.
(George Kennan, 1946)
„…În lume s-au format două grupări: pe de-o parte – tabăra imperialistă an-
tidemocratică, care are ca scop esenţial instaurarea dominaţiei mondiale, de altă
parte – tabăra antiimperialistă şi democratică, al cărei scop esenţial constă în a
submina imperialismul, în a întări democraţia, în a lichida urmele fascismului”.
(Jdanov, septembrie, 1946)
4 aprilie 1949 – Crearea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
14 mai 1955 – Crearea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV).
octombrie 1962 – Criza rachetelor din Caraibe.

Identifică tipul documentelor, caracterul acestora şi autorii.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să reflecte
începutul războiului rece.
Numește 3 evenimente referitoare la începutul războiului rece, plasează-le pe
axa cronologică.
Explică esenţa pericolului survenit din partea fiecărei tabere pentru celelalte
părţi.
Apreciază consecinţele împărţirii statelor lumii în două tabere.

27.„ Art.1. Toate ființele se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele
sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele
în spiritul fraternității.
(…) Art.3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea
persoanei sale.
(…) Art.7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire,
dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta
declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.
(…) Art.15. Orice persoană are dreptul la o cetățenie.
49
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrara de cetățenia sa sau de dreptul de a-și
schimba cetățenia.
(…) Art.18. Orice om are dreptul la libertatea de gîndire, de conștiință și de
religie, (…) precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur
sau împreună cu alții, atît în mod public, cît și prin învățătură, practici religioase,
cult și îndeplinirea riturilor.
(…) Art.19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest
drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și liber-
tatea de a căuta, de primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și
independent de frontierele de stat.”
(Declarația universală a drepturilor omului, 1948)
26 iunie 1945 – Semnarea Cartei ONU.
1948 – Semnarea Declaraţiei universale a drepturilor omului.
1975 – Acordurile de la Helsinki (CSCE) privind respectarea drepturilor civile
şi politice ale omului; protecţia minorităţilor.

Identifică tipul documentului, caracterul acestuia şi anul adoptării.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să reflecte
un adevăr.
Numește 3 evenimente care au tangenţă cu afirmarea democraţiei şi a respectă-
rii drepturilor omului în perioada postbelică, plasează-le pe axa cronologică.
Argumentează necesitatea semnării unei astfel de declaraţii de către statele lu-
mii în perioada postbelică.
Apreciază importanţa acestei declaraţii pentru evoluţia societăţii contemporane.
28. .„… După victoria conservatorilor la alegerile din mai 1979, devine prima
femeie șef de guvern din Europa. Promovează o politică neoliberală care permi-
te relansarea creșterii economice, dar provoacă o amplă rată a șomajului și o vie
nemulțămire socială. Guvernul condus de Margaret Thatcher respinge statutul-
providență și acțiunea sindicală și promovează inițiativa individuală și profitul:
stricta reglementare a dreptului la grevă, reducerea impozitelor pe veniturile mari,
limitarea cheltuielilor publice etc. Supranumită „Doamna de fier”, ea nu cedează
în fața teroriștilor irlandezi ai IRA, care încearcă să o asasineze la Brighton (oc-
tombrie 1984), nici în fața minerilor, în ciuda unor greve ce au durat un an de zile
(1984-1985). Revenind de două ori în fruntea guvernului, după victoriile conser-
vatorilor din 1982 și 1987, devine o figură foarte nepopulară din cauza noului im-
pozit local pe cap de locuitor pe care îl introduce în aprilie 1990, iar în noiembrie
1990 demisionează”.
(Din Anne Carol, Dicționar de istorie a secolului XX-lea)
1979 – În Marea Britanie conservatorii victorioşi în alegeri impun în plan intern
prima femeie şef de guvern Margaret Thatcher.
2 aprilie - 14 iunie 1982 – Victoria militară a Regatului Unit în războiul Fo-
lkland (insulele Malvine).
15 noiembrie 1985 – Thatcher și FitzGerald au semnat Acordul anglo-irlandez
de la Hillsborough.

Identifică tipul documentului, caracterul acestuia şi autorul.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să reflecte
viaţa politică şi social-economică în Marea Britanie în anii 1979-1990.

50
Numește 3 evenimente care reflectă activitatea premierului britanic, plasează-le
pe axa cronologică.
Numește 3 succese ale politicii promovate şi acţiunea care a determinat demisia
„Doamnei de fier”.
Exprimă-ți atitudinea faţă de politica economică şi cea socială promovată de
premierul britanic.

29. „…Și totuși, pe 25 decembrie 1991, abandonând președinția unei URSS inexis-
tente de acum înainte, el a lăsat în urmă o țară fărâmițată, ruinată, sfâșiată de conflicte
și nesigură de viitorul său. O țară a cărei dezbinare poate fi o sursă de amenințare pen-
tru pacea mondială. Pe scurt, un fel de Cernobâl la scara mondială. O țară naufragiată.
Iar naufragiul URSS l-a determinat pe cel al președintelui. Demisia lui Gorbaciov în-
seamnă în același timp o înfrângere și o tragedie: înfrânarea unui om de stat, obligat să
părăsească puterea de fără a-și termina misiunea pe care considera că o are, și tragedia
unui reformator, obligat să renunțe la proiectul său înainte ca acesta să fi început să dea
roade. În mod paradoxal, această plecare este un triumf. Gorbaciov a făcut totul pentru
a distruge puterea pe care i-o încredințase nomenclatura comunistă îmbătrânită și în-
chistată cu obstinație în ideile unei alte epoci. Și a reușit. Sistemul partidului unic a dis-
părut, aproape fără ciocniri și violență, pentru a lăsa locul unei practici orientate spre
principiile democrației. Demisia sa este un rezultat legitim și logic al acestei schimbări
și deci semnul cel mai pregnant al reușitei modelului său politic (…)”.
(Din A. Graciov. Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării
URSS)
11 martie 1985 – Alegerea lui Mihail Gorbaciov în funcţia de secretar general
al PCUS.
28 aprilie 1986 – Exploadarea reactorului nuclear de la Cernobâl.
21 august 1991 – Puciul de la Moscova.

Identifică tipul documentului, caracterul acestuia şi autorul.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să reflecte
procesul de destrămare a URSS.
Numește 3 evenimente care reflectă procesul de dezintegrare a regimului totali-
tar communist din URSS, plasează-le pe axa cronologică.
Explică în ce constă tragedia şi înfrângerea lui Gorbaciov, în opinia autorului
documentului.
Argumentează în ce constă triumful lui M.Gorbaciov.

30. „În momentul în care însăşi ideea de socialism, pentru care noi am luptat,
este discreditată de politica dumneavoastră şi cînd ţara nastră este izolată de Euro-
pa, noi ne-am hotărît să luam poziţie. Ne dăm perfect seama că făcînd aceasta ne
riscăm libertatea şi poate chear vieţile noastre. Dar simţim că e datoria noastră să
apelăm la Dvs. pentru a schimba cursul actual înainte de a fi prea tîrziu.
1. Comunitatea internaţională vă reproşează nerespectarea Actului final de la
Helsinki, pe care l-aţi semnat. Cetăţenii români vă reproşează nerecpectarea Con-
stituţiei pe care aţi jurat să o respectaţi. Iată faptele: (...)
2. Planificarea nu mai funcţionează în economia românească. (...)
3. Politica agricolă este de asemenea, în derută. (...)
4. Însuşi faptul că nemţii, ungurii şi evreii emigrează în masă arată că politica
de asimilare forţată trebuie să înceteze.

51
5. În sfârşit, sîntem îngrijoraţi profund că poziţia internaţională a României şi
prestigiul ei scad cu repeziciune. (...)”
(„Scrisoarea celor 6” adresată lui Nicolae Ceauşescu, martie 1989)

Identifică tipul documentului, părţile semnatare.


Explică termenii subliniaţi.
Apreciază prin trei argumente rolul lui N. Ceauşescu în istoria României. .

31. „…1. A confirma listele chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți


(…) în număr total de 11342 de familii.(…)
2. Toți chiaburii, foștii moșieri și marii comercianți (…) să fie deportați pe viață
în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S.
3. A permite celor deportați să ia cu sine valori, bani,, îmbrăcăminte, inventar
agricol, meșteșugăresc și casnic, precum și o rezervă de produse alimentare în vo-
lum total de 1500 kg de fiecare familie. ”
(Extras din Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM „Cu privire la deportarea
din RSSM a familiilor de chiaburi, foştilor moşieri şi marilor comercianţi”,
28 iunie 1949, Chişinău)
28 iunie 1949 – Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM „Cu privire la de-
portarea din RSSM a familiilor de chiaburi, foştilor moşieri şi marilor comer-
cianţi”.
5-6 iulie 1949 – Operaţiunea „Iug” („Sud”) de ridicare şi deportare a basarabe-
nilor.
1 aprilie 1951 – Operaţiunea „Sever” („Nord”), ce prevedea deportarea mem-
brilor confesiunii „Martorii lui Iehova”.

Identifică tipul documentului, caracterul acestuia, data şi anul adoptării.


Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să reflecte
politica represivă a Statului Sovietic în RSSM.
Numește 3 evenimente care reflectă cele mai mari valuri ale deportărilor, pla-
sează-le pe axa cronologică.
Explică motivele invocate de bolşevici şi cauzele reale ale deportării populaţiei
din Basarabia.
Exprima-ţi atitudinea faţă de represiunile staliniste din RSSM.

32. „…Parlamentul Republicii Moldova, constituit în urma unor alegeri libere


și democratice (…) proclamă solemn, în virtutea dreptului la autodeterminare, în
numele întregii populaţiei a Republicii Moldova şi în faţa lumii întregi:
REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI
DEMOCRATIC, LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL, FĂRĂ
NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ŞI
NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL
DEVENIRII SALE NAŢIONALE.”
(Extras din Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, 27 august 1991)
27 aprilie 1990 – Parlamentul Moldovei a adoptat Legea privind drapelul de
stat – tricolorul.
23 iunie 1990 – Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Moldova.
27 august 1991 – Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.

52
Identifică tipul documentului, caracterul acestuia, data şi anul adoptării.
Explică termenii subliniaţi, formulează cu fiecare câte un enunţ care să reflecte
tema la care se referă documentul.
Numește 3 evenimente care reflectă procesul de constituire şi afirmare a statului
independent Republica Moldova.
Determină valorile şi principiile democratice proclamate.
Argumentează legitimitatea proclamării independenţei Republicii Moldova.
Apreciază importanţa şi consecinţele evenimentului.

33. „John F. Kennedy a murit. In Dallas, statul Texas, preşedintele Statelor Unite
este lovit de trei gloanţe de puşcă, trase de unul sau de mai mulţi atentatori. […].
Uciderea preşedintelui John F. Kennedy reprezintă una dintre cele mai oribile in-
fracţiuni comise în secolul XX. Pentru întreaga lume apuseană, Kennedy este omul
care aduce speranţa într-un viitor mai bun. Motivele pentru care a fost comis aten-
tatul rămân învăluite în mister. Există, totuşi, speculaţii că ar fi existat mai mulţi
atentatori şi că ar fi fost vorba despre o crimă comisă din ordinul mafiei.”
(Cronica ilustrată a omenirii vol. 14. De la războiul rece la coexistenţă
(1961-1973). Bucureşti: Editura Litera, 2011)

Formulează cu termenii subliniaţi câte un enunţ care să conţină un adevăr


istoric..
Numește evenimentele la care se referă documentul.
Apreciază prin trei argumente rolul lui John F. Kennedy.

34. „..Începând cu 1945, adversarii comunismului au fost închişi în lagăre şi


obligaţi să presteze cele mai grele munci (mai ales în mine). Geografia Gulagu-
lui est-european ne este azi bine cunoscută: 19 lagăre şi închisori în Albania, 86 în
Bulgaria, 422 în Cehoslovacia. În fiecare ţară, cifrele condamnaţilor sunt consi-
derabile: 187 000 în Bulgaria (1944-1962), 200 000 în Cehoslovacia (1948-1954),
între 700 000 şi 860 000 în Ungaria (1948-1953). Pretutindeni viaţa deţinuţilor
este îngrozitoare. În anumite centre de detenţie tortura nu e doar fizică. La Piteşti,
în România, aceasta “insulă de oroare absolută” e un infern. În decembrie 1949 şi
august 1952 gardienii îi îndeamnă pe deţinuţi să devină “oameni noi” şi le ordonă
“să-şi scoată măştile”: măştile “exterioare”, mărturisind tot ce nu spusese securităţii;
măştile “interioare”, denunţând-uşi colegii de celulă; măştile “intime”, renegându-şi
familiile, prietenii şi credinţele. După ce-i transformau în roboţi încercau să facă
din ei călăi. […]”
(Soulet, Jean-François. Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial
pînă în prezent)

Explică termenul subliniat şi formulează un enunţ care să conţină un adevăr


istoric.
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora
a fost semnat.
Apreciază consecinţele instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est şi
Sud-Est..

35. „Este logic ca Statele Unite ale Americii să facă tot ceea ce le stă în pu-
tere pentru a ajuta lumea să-şi regăsească sănătatea economică normală fără de
care aceasta nu poate dobândi nici stabilitate politică, nici pace asigurată. Acţiunea

53
noastră nu este îndreptată împotriva nici unei ţări, nici unei doctrine, ci împotriva
foametei, sărăciei, disperării şi haosului. Scopul nostru trebuie să fie renaşterea
unei economii mondiale sănătoase pentru a permite stabilirea de condiţii politice
şi sociale propice instituţiilor libere. O asemenea asistenţă nu trebuie furnizată în
tranşe, pe măsură ce crizele izbucnesc […] . Orice guvern care va fi dispus să ne
ajute în acest scop va găsi liderii americani dispuşi să colaboreze. Orice guvern care
va manevra pentru a paraliza redresarea altor state, nu se poate aştepta la un ajutor
din partea noastră[…]”
(Extras din Planul Marshall prezentat la 5 iunie 1947)

Identifică tipul documentului, părţile semnatare.


Formulează cu termenul subliniat un enunţ care să conţină un adevăr istoric..
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora
a fost semnat.
Determină beneficiile obţinute de Statele europene prin Planul Marshall.

36. ,,Cunoscuta declaraţie a lui Mao Tse-tung despre Basarabia (ca teritoriu
ocupat de URSS), publicarea în românia a unei serii de cărţi..., intensificarea pro-
pagandei burgheze au generat anumite tendinţe în jurul unei părţi a intelectualităţii
RSSM... Cel mai elocvent, acestea s-au manifestat în unele luări de cuvînt la congre-
sul scriitorilor din Moldova care a avut loc între 14-15 oct, a.c.Unii participanţi ai
congresului, scriitori, în special tovarăşi tineri, cum ar fi Busuioc, Malarciuc, Dru-
ţă, Osmotescu, atingînd, în principiu corect, chestiunile despre necesitatea dezvol-
tării limbii moldoveneşti, perfecţionarea manualelor, păstrarea monumentelor de
cultură şi altele, tratau intenţionat, în mod naţionalist, carenţele acestei probleme...
În acest scop, au fost menţionate exemple de predominare a firmelor scrise doar în
limba rusă...În acelaşi timp, se sublinia apartenenţa moldovenilor la naţiunile de
limbă română, iar în unele cuvîntări se simţeau sentimente filoromâneşti.”
(Din declaraţia lui I. Bodiul, prim-secretar al CC al PCM adresată autorităţilor
de la Moscova.1965)

Identifică tipul documentului.


Explică termenii subliniaţi.
Numește evenimentele la care se referă documentul şi/sau în contextul cărora
a fost semnat.

V. APRECIEREA ROLULUI PERSONALITĂŢII ÎN ISTORIE


Rolul formator al personalităţii a reprezentat o constantă în întreaga societate
umană, indiferent de spaţiul sau timpul de afirmare a acesteia. Istoria se dezvăluie,
astfel, ca fiind o istorie a „Oamenilor Mari”, cum au fost denumiţi conducătorii
umanităţii de către Thomas Carlyle: „Aceştia erau conducători de oameni, erau
plăsmuitorii, modelele şi într-un sens larg creatorii a tot ceea ce marea masă a
oamenilor s-a străduit să facă sau să dobândească; toate lucrurile pe care le ve­
dem săvârşite pe lume sunt, la drept vorbind, rezultatul material exterior, realizarea
practică şi materializarea gândurilor care sălăşluiau în Oamenii Mari trimişi în
lume. Am putea foarte bine să admitem faptul că sufletul întregii istorii a lumii ar
fi istoria lor”.
În cazul unui eseu sau referat despre rolul sau activitatea unei personalităţi,

54
putem elabora un plan individual, în vederea aprecierii rolului personalităţii în
funcție de domeniul de activitate şi/sau locul acesteia în societate şi în epoca sa.
În cazul necesităţii de a aprecia rolul unei personalităţi în istorie prin 3, ma­
ximum cinci argumente, suntem puşi în situaţia de a aduce argumentele cele mai
convingătoare, ce ar demonstra importanţa personalităţii respective în istorie, dar
şi cunoştinţele noastre despre aceasta. Argumentarea printr-un număr anume de
argumente se face în funcție de sarcina concretă şi de spaţiul acordat.
În situaţia menţionată, propunem a formula demersul nostru după un plan
schematic ce ar oferi un caracter ordonat aprecierii, şi nu haotic sau irelevant. De
asemenea, sugerăm de a se respecta principiul cronologic, în cazul operării cu date
concrete:
Argumentul I. A menţiona locul personalităţii în societatea şi timpul în care a
activat. Este sugestivă în acest context expresia „Omul şi epoca sa”.
Argumentele II-III (IV – după caz). Acţiuni concrete întreprinse de personalita­
te, care au determinat aportul la dezvoltarea societăţii.
Argumentul V (după caz). Aprecieri personale privind rolul personalităţii re­
spective.
În rândurile de mai jos, propunem câteva texte (agende biografice) care vă vor
ajuta la elaborarea eseurilor cu referire la personalităţi. În chenar prin trei argu-
mente se subliniază rolul personalităţii în istorie.

Istoria Universală
Agende biografice: Woodrow Wilson, Adolf Hitler, Iosif Stalin,
Franklin Delano Roosevelt, Charles de Gaulle, Margaret Thatcher,
Mihail Gorbaciov, Albert Einstein, Iurii Gagarin, Bill Gates
– Preşedinte al SUA în anii 1913-1921, – adeptul neutralităţii
SUA în Primul Război Mondial, însă scufundarea vaselor civile
americane de către submarinele germane l-a făcut să-şi schimbe
poziţia şi să devină adeptul implicării active în război.
– A contribuit esenţial la crearea unui sistem de legi privind
sistemul federal de rezerve și adoptarea acestuia în 1913, promo-
vând descentralizarea băncilor centrale.
Woodrow – A proclamat la 8 ianuarie 1918 faimoasele 14 puncte şi a deve-
Wilson nit „vestitorul” unei diplomaţii „noi” şi „deschise”, bazate pe principiul
naţionalităţii şi pe instrumentele oferite de Societatea Naţiunilor.
WoodrowWilson, preşedintele Statelor Unite în două mandate consecutive (1913-
1916, 1917-1921). În primul său mandat a contribuit esenţial la crearea unui sistem
de legi privind sistemul federal de rezerve şi adoptarea acestuia în 1913, pro­movând
descentralizarea băncilor centrale. Prin legea Clayton Antitrust din 1914, a contribuit
la a pune capăt luptelor lungi cu trusturile. O serie de programe au fost orientate spre
fermieri. Legea Smith-Lever din 1914 a creat sistemul modern de extensie a agenţilor
agricoli, sponsorizaţi de către colegii agricole de stat. Agenţii familiarizau agricultorii
cu noi tehnici. Legea federală pentru credite agricole din 1916 a prevăzut acordarea cre-
ditelor ipotecare pentru agricultori. Munca copilului a fost redusă prin Actul Keating-
Owen din 1916, dar Curtea Supremă a SUA a decla­rat-o că fiind neconstituţională în
1918. În cel de-al doilea termen al său s-a concentrat asupra participării țării la Primul
Război Mondial și asupra realizării unei păci drepte, bazate pe Dreptul popoarelor de a
dispune de ele însele, concretizat prin „Patrusprezece puncte”. Wilson voia să instaure­
ze pacea universală. În acest scop, preşedintele american considera că două elemente
55
sunt decisive: dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ce ar determina dispariţia
principalei cauze a conflictelor, şi crearea unei „ligi a naţiunilor”, care să reglemente­
ze dreptul internaţional prin impunerea autorităţii sale morale asupra tuturor statelor.
Textul ce a servit drept bază pentru discuţii a fost mesajul preşedintelui american din 8
ianuarie 1918 – Cele 14 puncte, în care pleda pentru dreptul popoarelor la autodeter­
minare şi aplicarea principiului naţionalităţilor.
Preşedintele american promova şi ideea constituirii unei organizaţii a naţiuni­lor ce
trebuia să garanteze pacea mondială. În anii războiului problema organizării ordinii
mondiale a generat numeroase dezbateri care s-au materializat în diverse proiecte, pla-
nuri, propuneri de organizare interstatală. Toate aceste căutări urmă­reau crearea unui
sistem prin care pacea să poată fi apărată, să fie folosite doar mijloacele paşnice pentru
rezolvarea conflictelor şi eliminarea pe această cale a războiului. În proiectele elaborate
se preconiza practic crearea unei Europe noi, organizate pe baza principiului naţiona-
lităţilor. Diverse documente adoptate în anii războiului, care demonstrau preocuparea
pentru organizarea postbelică, con­ţineau principii care se vor regăsi în viitorul Pact al
Societăţii Naţiunilor: Egalita­tea între state, dreptul de suveranitate asupra teritoriului
naţional, inviolabilitatea acestui teritoriu, blamarea războiului de agresiune şi nerecu-
noaşterea posesiuni­lor obţinute prin forţă, neamestecul în treburile interne, acceptarea
războiului de apărare, asistenţa reciprocă a statelor, rezolvarea conflictelor de orice na-
tură pe cale paşnică etc.
– Lider al Partidului Naţional-Socialist din Germania (1920-
1945), cancelar al Germaniei din 1933, care devine conducător
absolut (Führer) al Germa­niei din 1934, instaurând un regim to-
talitar.
– A promovat o politică de militarizare a economiei, de înar-
mare şi pregătire de război în vederea transformării Germaniei
într-o superputere, fiind astfel unul dintre iniţiatorii declanşării
celui de-al Doilea Război Mondial.
Adolf Hitler – A dus o politică rasială, având drept consecinţă crimele gra-
ve împotriva uma­nităţii – holocaustul, discriminarea şi marginali-
zarea reprezentanţilor diferitor naţiuni, moartea a milioane de oameni nevinovaţi.

Adolf Hitler, lider al Partidului Naţional-Socialist din Germania (1920-1945),


cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 – conducător absolut (Führer) al Germa-
niei. În noiembrie 1923, la Munchen, Adolf Hitler şi generalul Ludendorff au încercat
să realizeze o lovitură de stat. Ei intenţionau să organizeze un marş spre Berlin, dar for-
ţele de ordine au respins această tentativă. „Puciul de bere” a eşuat. Hitler a fost întem-
niţat (1923-1924), acest timp l-a utilizat pentru aşi fundamenta doctrina politică. La
alege­rile din vara lui 1932, Partidul Naţional-Socialist din Germania câştigă, după care
au format cel mai mare grup parlamentar în reichstag după grupul social-democrat. Au
urmat câteva luni de instabilitate politică, deoarece nu se ajungea la o înţelegere, până la
30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. În scurt timp naziștii
au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (reichstag), cât şi în
cele regionale. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea
de împuternicire, care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și
transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative
dictatoriale. Cu ajutorul terorii instaurate de SA și a SS, legea a fost adoptată cu 444 de
voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară. A dus o
politică a războiului.

56
Împingerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial a fost sfârșitul lui Hitler.
La 30 aprilie 1945, în timpul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se
aflau la mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis. A promovat o politică
de militarizare a economiei, de înarmare şi pregătire de război în vederea transformării
Germaniei într-o super putere. A promovat o politică rasială: prin măsuri aşa-zise de
„protejare a rasei” ariene; legislaţie rasială, dirijată în principal împotriva izraeliţilor,
romilor, polonezilor, slavilor etc., având drept consecinţă crimele grave împotriva uma-
nităţii – holocaustul, discriminarea şi marginalizarea reprezentanţilor diferitor naţiuni,
moartea a milioane de oameni nevinovaţi.
Unul dintre iniţiatorii declanşării celui de-al Doilea Război Mondial prin semnarea
Pactului Anticomintern (1936), Ocuparea unei părţi a Cehoslovaciei (1938), Anexarea
Austriei (1938), Semnarea Pactului Ribentrop Molotov (1939), Atacarea şi ocuparea
părţii de Vest a Poloniei (1 septembrie 1939).
– Al 32-lea Preşedinte al SUA (1933-1945), Roosevelt a con-
dus SUA în anii grei de după criza economică mondială şi cel
de-al Doilea Război Mondial (1939-1945).
– A lansat programul „New Deal” – „noul curs”, promovat
în 1933-1936 care a revigorat economia americană, plasând-o pe
primul loc în lume.
– S-a implicat activ prin acţiuni diplomatice, prin acorda-
rea de ajutor aliaţilor în al Doilea Război Mondial, fiind adep-
Franklin tul organizării noi ai lumii pe principii democratice, prin inter-
Delano mediul ONU.
Roosevelt

Franklin Delano Roosevelt. Al 32-lea Preşedinte al SUA (1933-1945), a fost ini-


tial adeptul neutralităţii, dar evenimentele din anii ’30 şi ascensiunea URSS, îl convinge
să redefinească politica externă conform liniilor trasate de Wilson.
A lansat programul „New-Deal” – „noul curs” prin care a recurs la suspendarea
convertibilităţii dolarului în aur; controlul preţurilor, al creditului, al puterii de cumpă-
rare, remonetizarea parţială a capitalului. La iniţiativa lui statul a subvenţionat industria
şi finanţat lucrări publice prin împrumuturi de stat de la bănci, redresând şi şomajul.
Aceste acţiuni au mărit puterea de cumpărare a populaţiei, revigorat activitatea banca-
ră, şi ajutat numeroase întreprinderi să-şi reia activitatea.
A participat în timpul celui de al Doilea Război Mondial la conferinţele de la Te-
heran, Yalta – sperase că alianţa şi cooperarea dintre cele trei mari puteri – Anglia,
SUA şi URSS – vor supravieţui războiului şi vor organiza lumea pe baze noi, paşnice şi
democratice, prin intermediul ONU, în care vor juca rolul decisiv. Sovieticii urmau să
domine Europa de est şi să participe la controlul asupra Germaniei, Anglia să domine
în Mediterana, iar Franţa în Europa occidentală.

– Secretar general al CC al Partidului Comunist (PC (al bolşevi-


cilor) din Uniunea Sovietică (1924-1952) al PCUS (1952-1953),
a instaurat un regim totalitar dictatorial în URSS, promovând o
politică de expansiune a comunismului, a fost unul dintre iniţia-
torii războiului rece.
– A întreprins acţiuni şi politici represive, deportări, epu-
rări masive, crearea sistemei GULAG, deschiaburire, foamete în
1932-1933, colectivizare forţată; ocuparea conform prevederilor
Iosif Stalin
57
protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) a
Basarabiei, Statelor Baltice etc.
– A înlocuit NEP-ul cu planurile cincinale care aveau drept scop devansarea
economică a statelor occidentale, primul demarând în 1929.
Iosif Stalin (Iosif Djugaşvili) (1879-1953). Conducător revoluţionar rus, aflat la
putere din 1924 pînă la sfârşitul vieţii. Între 1917 şi 1922 a îndeplinit funcţia de comisar
pentru naţionalităţi. După 1922 secretar general al Partidului comunist. Dictator, care
s-a remarcat prin eliminarea rivalilor, anularea în 1929 a NEP-ului şi lansarea planu-
rilor de industrializare (planurile cincinale, introduse în 1928) şi colectivizare a ţării.
Regimul său de ideologie  marxist-leninistă  este adeseori numit  stalinism.Pe timpul
conducerii lui în URSS au fost organizate foametea, marea teroare (manifestată prin
arestări în masă, deschiaburiri şi deportări, exterminare fizică a rivalilor politici etc).
Prin semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazistă a împărțit Europa
Centrală în două sfere de influență, drept urmare în 1940 România a pierdut Basara-
bia, Bucovina şi ţinutul Herţa. Unul dintre actorii principali în cel de-al Doilea Război
Mondial, fiind învingător în războiul numit Marele Război pentru Apărarea Patriei. A
decedat în 1953. Primul secretar al PartiduluiComunist din URSS, Nikita Hrușciov, a
denunțat folosirea represiunii în masă și cultul personalității.

– Şef al guvernului francez din exil la Londra în 1940-1945,


de unde, prin radiou, chema poporul francez la rezistență, pre-
şedinte al Franţei în două mandate.
– Charles de Gaulle a recunoscut dreptul algerienilor la in-
dependenţă, a contribuit la ieşirea Franţei din organizaţia mili-
tară a blocului NATO în februarie 1966, pledând pentru revizu-
irea atitudinii faţă de URSS şi alte state socialiste.
Generalul – S-a opus extinderii şi admiterii Marii Britanii, Irlandei, Da-
Charles de nemarcei şi Norvegiei în Comunitatea Economică Europeană.
Gaulle
Generalul Charles de Gaulle în 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil
la Londra, de unde, la 18 iunie 1940, se adresează poporului francez prin Radio Londra,
de la microfonul BBC, chemându-l la rezistență. Terminarea conflictului mon­dial gă-
seşte Franţa condusă de un guvern provizoriu prezidat de generalul Ch. de Ga­ulle, care
în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamentul francez. Şi-a desfăşurat activita-
tea pe baza programului adoptat de Consiliul Naţional al Rezistenţei. Programul preve-
dea printre altele: judecarea şi pedepsirea trădătorilor şi colaboraţioniştilor, resta­bilirea
legalităţii republicane, naţionalizarea băncilor, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă etc. În
politica externă Franţa s-a dorit a fi la acea dată „veriga de legătură între cele două lumi”
şi milita pentru legături de alianţă cu URSS, cu Marea Britanie şi SUA.
În 1958 a fost ales președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după alegerile din
1965. Noul proiect constituţional, inspirat de ideile generalului de Gaulle, este aprobat
la referendumul din 28 septembrie 1958, intrând în vigoare la 4 octombrie 1958, fiind
primul act juridic al Republicii a V-a. Constituţia a limitat drepturile parlamen­tului, dar
a extins şi drepturile puterii executive, în special cele ale preşedintelui. Pe lângă reforma
financiară din anul 1958, Franța beneficia de efectul pozitiv al creșterii economice din
statele occidentale din perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial, precum
și de perioada de creștere inițiată în cursul celei de-a IV-a Republici. Structurile econo-

58
mice au fost modernizate, iar nivelul de viață s-a ridicat. De Gaulle va concentra în mâi-
nile sale atât politica internă, cât şi politica externă. În domeniul extern, el a recunoscut
dreptul algerienilor la independenţă, Alegria declarându-se stat independent în martie.
Charles de Gaulle, în cel de-al doilea mandat, a pus problema ieşirii Franţei din
organizaţia militară a blocului NATO, luând această decizie în februarie 1966, pledând
pentru revizuirea atitudinii faţă de URSS şi alte state socialiste. În privinţa Comunităţii
Economice Europene, de Gaulle s-a opus extinderii şi admiterii Marii Britanii, Irlandei,
Danemarcei şi Norvegiei. În aprilie 1969, de Gaulle şi-a dat demisia şi a fost înlocuit cu
George Pompidou.

– Prim-ministru al Regatului Unit din 1979 până în 1990,


mandatul ei de premier a fost cel mai lung mandat al secolului
al XX-lea, a dus o politică economică-socială dură, căpătând
porecla “Doamna de fier.”
– Baroneasa Thatcher este singura femeie aleasă prim-mi-
nistru sau lider al unui partid politic major în Regatul Unit al
Marii Britanii.
– A dus o politică externă activă: a jucat un rol important în
Margaret reglementarea problemei rodesiene, care va duce la întemeierea
Thatcher unui nou stat independent, în aprilie 1980, Zimbabwe. A răspuns
prin forţă ocupării insulelor Malvine (Folkland) de către armata
argentiniană pe 2 aprilie 1982.

Margaret Thatcher (prim-ministru britanic din 1979 până în 1991).


Conservatorii victorioşi în alegerile din 1979 vor impune în plan intern prin
şeful partidului şi prim-ministrul în exerciţiu, Margaret Thatcher (1979-1990), un
program neoliberal, acţiunea guvernului reducându-se doar la controlul monedei.
A avut cel mai lung mandat al unui prim-ministru britanic al secolului XX, este
singura femeie aleasă să fie prim-ministru sau lider al unui partid politic major în
Regatul Unit al Ma­rii Britanii. Este una dintre cele mai importante personalități
politice britanice.
Această schimbare de orientare a politicii economice s-a manifestat mai ales
printr-122 o tentativă de restructurare industrială (privatizări, închiderea de între-
prinderi neren­tabile etc.) şi printr-o atitudine fermă faţă de sindicate.
A urmat o politică care vizează reducerea impozitelor directe pe venit şi creşte-
rea impozitelor indirecte, inclusiv taxa pe valoarea adăugată. În scopul de a reduce
tempoul creşterii inflaţiei, a crescut rata de scont. În lupta cu deficitul bugetar a
folosit măsuri nepopulare: reducerea subvenţiilor întreprinderilor de stat, asistenţă
redusă regiunile depresive, reducerea cheltuielilor sociale (educaţie şi locuinţe).
Pentru a controla chel­tuielile din sfera educaţiei, a fost întemeiată Agenţia conso-
lidată şcoalară. Neolibera­lismul thatcherist a reprezentat câteva succese: scăderea
inflaţiei, a şomajului, însă per ansamblu a sporit disparităţile sociale şi regionale.
Pe plan extern „Doamna de fier” a obţinut câteva succese incontestabile. Prin ea
Marea Britanie a jucat un rol important în reglementarea problemei rodesiene, care
va duce la întemeierea unui nou stat independent, în aprilie 1980, Zimbabwe. Nu a
ezitat să răspundă prin forţă ocupării insulelor Malvine (Folkland) de către armata
argentini­ană pe 2 aprilie 1982. Victoria militară a Regatului Unit, după două luni şi
jumătate de război ultramodern şi anacronic totodată, a sporit popularitatea pre-
mierului M. That­cher şi succesul în alegerile din 1983.

59
În iunie 1989, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul european, conservatorii
şi dna Thatcher au suferit un eşec care a antrenat dispute în sânul partidului de
guvernă­mânt Aceste dispute vor culmina cu demisia doamnei M. Thatcher şi for-
marea unui nou cabinet condus de John Major. Acesta a continuat în linii mari po-
litica guvernului Thatcher în plan economic (continuarea privatizărilor) şi extern
(alinierea la politica SUA în războiul din Golf).

– Secretar general al PCUS din 1985, a iniţiat un vast program


de transformări economice, politice şi sociale cu denumirea de
perestroika, democratizarea şi libertăţile au fost promovate sub
denumirea de glasnosti.
– Primul şi ultimul Preşedinte al URSS (1990-1991), după
dezintegrarea URSS pierzându-şi toate funcţiile deţinute.
– Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului
Mihail rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al
Sergheevici Uniunii Sovietice şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice.
Gorbaciov
Mihail Sergheivici Gorbaciov, a fost prim-secretar al PCUS în anii 1985-
1990, preşe­dinte al URSS în 1990-1991. Reformele sale au dus la încheierea războ-
iului rece, la încetarea monopolului politic al PCUS şi la prăbușirea URSS. A primit
Premiul Nobel pentru Pace în 1990.
La 11 martie 1985, la Moscova se instalează o nouă conducere sub egida lui. Poli­
tica promovată de Mihail Gorbaciov s-a numit restructurare (perestroika). În viziunea
lui Gorbaciov, sistemul sovietic deviase de la „teoria leninistă” şi avea nevoie de o
re­structurare pe baza reformelor ce trebuiau realizate în domeniile politic, economic
şi social. Obiectivul restructurării era demolarea consecinţelor epocii „stagnării”. O
com­ponentă importantă a politicii de restructurare a fost transparenţa sau liberta-
tea presei şi lichidarea cenzurii (glasnost-ul), care au permis elucidarea problemelor
blocate sau nerezolvate. În 1985, Gorbaciov a declarat că sistemul economic sovietic
era osificat şi că reorga­nizarea lui era imediat necesară. La început, reformele lui
au fost cunoscute ca „usko­renie” (accelerare), dar mai apoi termenul „perestroika”
a devenit mult mai popular. Reformele radicale ale perestroikăi au fost enunțate la
Congresul al XXVII-lea al PCUS din februarie-martie 1986. M. Gorbaciov a prezen-
tat principalele teze ale poziţiei sale, atacând „epoca Brejnev”, condamnând războiul
din Afganistan, propunând restructu­rarea sistemului pe calea reformelor, ce trebuiau
realizate de sus în jos. Cadrul institu­ţional s-a dovedit însă incapabil să reziste frus-
trărilor acumulate ale diferitelor grupuri, mai ales datorită costurilor reformei însăşi.
Deosebit de virulente au fost problemele naţionale – problema enclavei armene din
Karabahul de munte din Azerbaidjan, cea a tătarilor din Crimeea, relaţiile dintre
populaţia majoritară a republicilor unionale şi mi­norităţi, eşecurile politicii de rusi-
ficare. Statele Baltice au fost primele care şi-au reven­dicat independenţa.1988 a fost
anul în care Gorbaciov avea să introducă „glasnosti-ul”, prin care erau acordate noi li-
bertăţi cetățenilor sovietici, printre care o mai mare liber­tate a cuvântului. Acest fapt
a fost o schimbare radicală, de timp ce cenzura guverna­mentală fusese până atunci
o caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut, iar
mii de prizonieri politici şi dizidenți au fost eliberați.
Gorbaciov este foarte bine apreciat în Occident pentru acțiunile sale care au dus
la încheierea Războiului Rece. Totuși, în Rusia, reputația sa se află la cote scăzute,
60
datorită părerilor majorităţii populației, conform căreia este principalul vinovat de
disoluția URSS, criza economică care a urmat şi pierderea statutului de superpute­
re. În 1989-1991 Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de o criză profundă.
Pe plan extern s-au înregistrat rezultate importante. La 2 iulie 1985, în postul de
ministru de externe a fost numit Eduard Şevarnadze. Împreună cu M. Gor­baciov au
reuşit să revoluţioneze practic politica externă sovietică, beneficiind de un imens
capital de simpatie în întreaga lume. Gorbaciov a iniţiat o nouă gândire politică,
bazată pe câteva componente: politica externă nu mai trebuia gândită şi condu-
să prin prisma factorului ideologic; confruntarea dintre cele două puteri, URSS şi
SUA, era neproductivă, iar puterea militară nu garan­ta automat securitatea; statul
sovietic trebuia să-şi revizuiască obiectivele în dome­niul politicii externe. Între 19
şi 21 noiembrie 1985 avea loc prima întâlnire a lui Gorbaciov cu Ronald Reagan,
preşedintele SUA. În perioada 7-10 decembrie 1987, se desfăşoară prima vizită a
lui Gorbaciov în Statele Unite, ce s-a transformat într-un imens succes personal al
liderului refor­mist. Asumându-şi cele convenite în discuţiile cu Reagan, Gorbaciov
va semna la 14 aprilie 1989 documentele ce puneau capăt războiului din Afganis-
tan, iar la 15 februarie 1989, ultimele trupe sovietice părăsesc această ţară. Gorba-
ciov a contri­buit la normalizarea relaţiilor cu China, după vizita efectuată la Beijing
între 15 şi 19 mai 1989. La 6 iulie 1989, Gorbaciov într-un discurs ţinut la Consiliul
Europei de la Strasbourg, afirmă că Uniunea Sovietică nu se va opune reformelor
din Eu­ropa de Est Semnalul dat la Strasbourg a fost receptat şi în statele estice, nu
numai în mediile apusene.
În toamna anului ’89, întreg «lagărul socialist» a fost afectat de un val de schim­
bări. La 9 noiembrie 1989, este dărâmat Zidul Berlinului, moment perceput ca un
preludiu al înlăturării comunismului în Europa.

– Fizician, autor al Teoriei relativităţii, descoperirile sale au


revoluţionat orientarea în fizica modernă şi a creat premisele
pentru o nouă concepţie despre lume, în 1921 decernându-i-se
premiul Nobel.
– A dat o nouă interpretare mișcării browniene, utilizând cal-
culul probabilităţilor, expunându-și teoria relativităţii restrânse
în lucrarea Asupra electrodinamicii corpurilor în mișcare (1905).
– Descoperirile sale au deschis noi perspective pentru dez-
voltarea energiei atomice.
Albert
Einstein
Albert Einstein. Savant remarcabil al secolului XX, de origine evreu din Ger-
mania, a locuit în mai multe state, stabilindu-se în cele din urmă în SUA (1933),
profesor universitar la Berlin şi Princeton. Celebritatea sa se datoreaza în special
formulării teoriei relativităţii. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.
Einstein a dat o nouă interpretare mişcării browniene, utilizând calculul pro-
babilităţilor, expunându-şi teoria relativităţii restrânse în lucrarea Asupra electrodi-
namicii corpurilor în mişcare (1905). Continuând cercetările, în 1916 a pus Bazele
teoriei relativităţii generalizate (1916).
Este primul savant care descoperă interdependenţa între spaţiu, timp şi materia
în mişcare, stabilind echivalenţa între masa unui corp şi energia sa. Descoperi-
rea a revoluţionat orientarea în fizica modernă şi a creat premisele pentru o nouă

61
concepţie despre lume. A explicat şi demonstrat legile efectului fotoelectric, prin
teoria corpu-sculară a luminii; a elaborat teoria căldurii specifică corpurilor so-
lide, efectul Einstein-Haas (1915) sau efectul giromagnetic; a cercetat şi elucidat
posibilităţile de emisie şi absorbţie a luminii cu aplicaţii la laser.
Descoperirile sale au deschis şi noi premise pentru dezvoltarea energiei atomi-
ce; el a demonstrat, într-o nouă manieră, că atomul, ca energie condensată, se poate
transforma prin eliberarea unei cantităţi de lumină şi căldură.

– Primul om care a zburat în cosmos la 12 aprilie 1961, erou


al Uniuni Sovietice.
– Din 1966 a fost membru de onoare al Academiei Internaţi-
onale de Astronautică.
– În 1960, Iurii Gagarin a fost selectat împreună cu alți 19
cosmonauți pentru Programul Spațial Sovietic. Din acei două-
zeci selectați, eventualele alegeri pentru prima lansare erau Ga-
garin și Gherman Titov, datorită performanțelor excelente din
timpul antrenamentelor, dar și datorită capacităților lor psihice.
Iurii Gagarin Oficialii sovietici au cântărit și alți factori în selectarea lui Iurii:
înfățișarea acestuia, capacitatea sa de a manipula atenția presei,
originile sale rusești și chiar numele Gagarin, care era și el, de asemenea, asociat
cu aristocrația țaristă.

Iurii Gagarin. Pilot, cosmonaut sovietic. A fost cel care la 12 aprilie 1961 a
efectuat primul zbor în cosmos.
S-a născut la 9 martie 1934 în s. Klușino, RSFS Rusă, URSS. Erou al Uniunii
Sovietice. Studii la Școala de Piloți din Orenburg. După absolvire a fost repartizat
la baza aeriană Luostari din Regiunea Murmansk. În 1960 împreună cu alți 19
candidaţi a fost selectat pentru Programul Spațial Sovietic. După numeroase expe-
rimente şi antrenamente, a fost desemnat a fi primul om care va zbura în cosmos.
A decedat pe 27 martie 1968, conform versiunii oficiale, în urma unei catastrofe
în timpul experimentării avionului.

– Cofondatorul (împreună cu Paul Allen) al Microsoft Cor-


poration în 1977, care în 1980, realizează prima afacere impor-
tantă cu IBM, sistemul de operare MS-DOS este disponibil pe
PC-urile produse de IBM.
– În 1985 lansează prima versiune a sistemului de operare
Windows, iar în 1989 lansează Microsoft Office, cea mai popula-
ră suită de aplicații de birou. Din 1986, Microsoft devine compa-
nie publică, fiind cotată la bursă.
– În anul 2000, împreună cu soția sa, înființează fundația de
Bill Gates caritate “Bill and Melinda Gates”.

Bill Gates este cunoscut ca fiind creatorul imperiului Microsoft, cel care a re-
voluţionat practic utilitatea şi folosirea unui calculator, dar şi ca fiind cel mai bogat
om din lume (2007), a cărui avere depăşeşte 50 miliarde USD.
Gates se naşte la Seattle, Washington, SUA la 28 octombrie 1955. Începe studiile
la Lakeside School în anul 1967. Din anul 1973 urmează cursurile universitare la
Harvard, dar în anul III renunţă la cursuri şi în anul 1977, împreună cu Paul Allen,

62
înfiinţează compania Microsoft. În anul 1980, Bill Gates realizează prima afacere
importantă cu IBM pentru 56.000 dolari cu sistemul de operare MS-DOS pentru
PC-urile produse de IBM. În anul 1985 lansează prima versiune a sistemului de
operare Windows. În 1989 lansează Microsoft Office, cea mai populară suită de
aplicaţii de birotică.
În anul 2000, împreună cu soția sa, înființează fundația de caritate «Bill and
Melinda Gates». În anul 2005 regina Marii Britanii îi acordă titlul de «Cavaler al
Imperiului Britanic». La 15 iunie 2006 Bill Gates își anunță retragerea din Micro-
soft începând cu iulie 2008.
În afară de pasiunea pentru computere și software, Gates este interesat şi de bi-
otehnologie. El a investit bani în mai multe companii de profil. Este, de asemenea,
fondatorul lui Corbis, unul dintre cei mai mari dezvoltatori din lume ai resurselor
de informaţie vizuală – o cuprinzătoare arhivă digitală de artă şi fotografie pentru
public şi colecţii particulare de pe întregul glob.
Bill Gates este omul care a impresionat o lume întreagă, omul care a schimbat
viziunea omenirii asupra gândirii artificiale, omul care se bucură acum de cea mai
mare avere din lume. De ce este el cel mai bogat om din lume? Ce, şi mai ales cine,
l-a propulsat pe el în fruntea topului celor mai bogaţi oameni? Este Bill Gates un
geniu sau este un plagiator? Îşi merită reputaţia sau totul este doar o campanie me-
diatica bine condusă? Iată nişte întrebări la care nu toată lumea a găsit răspuns. Bill
Gates împreună cu Paul Allen au încercat să fondeze firma Microsoft pe propriile
puteri şi au reuşit.

Rolul personalității în istorie. Argumente


– Prim-ministru al Regatului Unit în Primul Război Mon-
dial, între 1916 și 1922, conducătorul delegaţiei britanice la
Conferinţa de la Paris (18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920).
– Pionier al reformelor sociale si al statului prosper, în ca-
litate de ministru de Finanțe (1908-1915), a introdus pensia de
vârstă în 1908 şi asigurările de sănătate şi de șomaj în 1911.
– Rata mare a șomajului, intervenția în Războiul civil din
David Rusia şi utilizarea forţelor poliţiei militare, (Bluzoanele Negre şi
Lloyd-George Bluzoanele Bej), în Irlanda au dus la pierderea susținerii de care
se bucura în calitate de prim-ministru. Crearea statului irlandez
liber în 1921 şi politica progrecească, îndreptată împotriva turcilor, au dus la co-
lapsul guvernului său de coaliție.

– Om politic francez, talentat orator, de două ori prim-mi-


nistru al Franţei între 1906 - 1909 și 1917 - 1920.
– Șeful delegaţiei franceze la Conferinţa de la Paris (18 ia-
nuarie 1919 – 21 ianuarie 1920), preşedinte al Conferinţei, a
fost unul din artizanii Tratatului de la Versailles.
– Membru al Academiei Franceze din 1918.

Georges
Clemenceau

63
– Remarcabil politician britanic care a ocupat importante
funcţii în stat, în anii Primului Război Mondial şi după termi-
narea acestuia.
– La 22 iunie 1940 Churchill respinge propunerea Germa-
niei de a încheia pace, s-a preocupat de mobilizarea marelui
imperiu britanic.
– La 12 iunie 1941 a fost încheiat acordul sovieto-brita-
Winston nic de luptă împotriva fascis­mului, fiind primul acord oficial
Churchill al coaliţiei antifasciste. La 14 august 1941, Marea Britanie şi
SUA publică pactul numit Carta Atlanticului, la care aderă,
la 1 ianuarie 1942, şi URSS.

– Preşedinte al Partidului Radical Francez, a exercitat func-


ţia de prim-ministru (1924-1925, 19-21 iulie 1926, iunie – de-
cembrie 1932).
– Între 1926-1928 a fost ministrul educaţiei, promovând re-
forma şcolară din 1926 (instruire gratuită).
– A fost adeptul sistemei de securitate europeană colectivă,
promovând o politică de alianţe europene şi regionale.
Edouard
Herriot

– Deputat radical socialist francez, prim-ministru (1933-


1934), în perioada din timpul şi după Marea depresiune în
Franţa.
– Șef al Partidului Radical, a participat la unificarea stân-
gii pentru alegerile din iunie 1936, creând o alianță cu Parti-
dul Comunist Francez, Secțiunea franceză a Internaționalei
Muncitorești și radicalii.
Edouard – A semnat Acordul de la Munchen (29-30 septembrie 1938)
Daladier şi a împiedicat o înţelegere cu URSS cu caracter antihitlerist.

– Conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 şi 1943, cre-


ând un stat fascist utilizând propaganda şi teroarea.
– Luându-şi titlul de „Il Duce” impune cultul propriei per-
sonalităţi şi caracterul dictatorial, modificând legea electorală
pentru a învinge la viitoarele alegeri.
– În 1936, împreună cu Adolf Hitler sprijină prin toate mij-
loacele liderul rebel spaniol – generalul Francisco Franco.
Benito
Mussolini

64
– Politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe
rânduri funcția de prim ministru al Franței
– A avut o contribuţie substanţială la elaborarea şi semnarea
Pactului de la Locarno şi Pactului Briand-Kellogg.
– În 1926 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru pace, îm-
preună cu Gustav Stresemann, pentru eforturile sale în vederea
consolidării cooperării internaţionale, în favoarea Ligii Naţiuni-
Aristide lor şi a păcii mondiale.
Briand

– A fost delegat la Conferința Internațională a Statelor Ame-


ricane  din  Santiago de Chile  în 1923, iar între 1923 și 1925 a
fost Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al SUA în Regatul
Unit.
– Politician şi om de stat american, secretar de stat al Statelor
Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge.
– A fost coautorul Pactului Briand-Kellogg, semnat în 1928,
Frank
Kellogg pentru care i-a fost acordat Premiul Nobel pentru pace în 1929.

– General şi om politic polonez, fiind unul dintre fon­datorii


Partidului Socialist Polonez (1893).
– După Declara­ţia de independenţă (noiembrie 1916) a Po-
loniei şi nu­mirea ca şef provizoriu al statului (1918), a condus
răz­boiul victorios împotriva Rusiei sovietice (1920-1921), renun-
ţând, după aceea, la toate funcţiile politice (1923).
– A revenit la putere printr-o lovitură de stat militară, în 1926,
Józef şi, până la moarte, a controlat în fapt activitatea politică din ţară
Piłsudski instituind regimul Sanacja (1926-1939), eliminând treptat liber-
tăţile politice şi susţinând apropierea de Germania (pactul pe zece
ani de nerecurgere la forţă, 1934).

– Om politic chinez, preşedinte al guvernului naţional din


Nanjing (1928-1949). Şef al Gomindanului - Kuomintang , a con-
tribuit la unificarea Chinei.
– A fost numit comandant-şef al armatei (1942) şi confirmat
drept preşedinte al re­publicii (1943).
– Deoarece în 1945 a încetat armistiţiul dintre naţiona­lişti şi
comunişti şi a fost reluat războiul civil, regimul lui Chiang Kai-
Shek s-a dezmembrat sub presiunea înaintării comuniste, iar în
1949 victoria comu­niştilor 1-a constrâns pe Chiang Kai-Shek să
Chiang
Kai-Shek se refugieze în Taiwan, unde a creat un stat independent, Republi-
(Jiang Jieshi) ca China, al cărui preşedinte a fost până la moarte.

65
– Savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Pre-
miului Nobel. A fost prima femeie care a primit un premiu Nobel
și singurul savant care a primit două premii Nobel în două do-
menii științifice diferite (fizică și chimie).
– Curie a descoperit elemente chimice ca poloniu şi radiu, a
pus bazele conceptului de radiologie, aceasta fiind folosită astăzi
în tratamente.
Marie Curie – A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunos-
cută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive,
al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină.

– Devine prim-ministru în 1966, fiind o figură politică iubi-


tă, dar totodată şi una controversată. A condus India cu o mână
de fier. Sub conducerea ei a fost creat un nou stat - Bangladesh.
– Când a izbucnit Războiul Indo-Pakistanez din 1965, Gan-
dhi era în vacanță în regiunea de graniță Srinagar. Deși avertizată
de Armată că insurgenții pakistanezi au pătruns foarte aproape
de oraș, ea a refuzat să plece la Jammu sau Delhi. S-a aliat guver-
nului local și a intrat în atenția presei, calmând în cele din urma
Indira națiunea.
Gandhi – Asasinată în 1984, Gandhi reprezintă cel mai longeviv prim-
ministru de sex feminin.

– Conducător revoluţionar iugoslav, aflat la putere din 1944


pînă la sfârşitul vieţii, a organizat re­zistenţă antinazistă, îşi cul-
tivă imaginea de erou: autoritatea sa se bazează pe imaginea de
polivalenţă revoluţionară.
– Căutând să păstreze unitatea naţională şi trăsăturile unei
economii socialiste, Tito con­duce ţara mai mult ca un dicta­tor
decât ca un lider.
– După ce a eliberat Iugoslavia fără ajutorul unei debarcări a
aliaţilor, Tito încearcă să păs­treze independenţa ţării. Redu­ce la
tăcere conflictele etnice şi rupe toate legăturile cu Stalin; câțiva
Tito ani mai târziu, continuând să se proclame comunist, creează la
(losip Broz) Belgrad în 1961, îm­preună cu Nehru, Nasser şi Su­karno, mişca-
rea de nealiniere.

– Politician comunist, maghiar, cu orientare reformatoare,


prim-ministru al Ungariei – 1953-1954 și în octombrie 1956 a
devenit unul din eroii revoluției anticomuniste din Ungaria din
1956.
– A luat o poziție fermă în susținerea revoluției și întroducerii
pluripartidismului. Cu avansarea evenimentelor își reorganizea-
ză de mai multe ori guvernul. La începutul lunii noiembrie gu-
vernul lui anunță ieșirea Ungariei din Pactul de la Varșovia, de-
clarând Ungaria țară neutră.
Imre Nagy – Pentru curajul de a reforma regimul din Ungaria a fost
arestat, a fost judecat într-un proces cu ușile închise, fiind în cele
din urmă condamnat la moarte.

66
– A condus forțele comuniste în lupta împotriva forțelor
naționaliste (1927-1949), străbătând întreaga Chină pentru a-și
recruta armata (este ceea ce ideologia oficială a numit Marșul cel
Lung).
– Din 1935, a fost lider al Partidului Comunist Chinez și, în
această calitate, după 1949 - conducător al statului Chinez (1949-
1976). Consolidând regimul comunist în China, s-a bazat pe
țărănime și pe cultul personalității.
Mao – A întreprins campaniile: „Marele salt înainte” și Revoluția
Zedong Culturală, care au avut consecințe catastrofale, se estimează că au
provocat moartea a 40-70 milioane de oameni.

– Lider al Partidului Comunist din China, deşi niciodată nu


a avut titlul de șef de stat sau șef de guvern, a fost liderul de fac-
to al Republicii Populare Chineze de la sfârșitul anilor 1970.
– A fost fondatorul „socialismului cu caracteristice chine-
zeşti” și a reformei economice din China, cunoscută ca „econo-
mia de piață socialistă”.
– Este apreciat pentru faptul că a adus China mai aproape
de capitalism și a determinat creșterea foarte rapidă a economiei
Deng chineze timp de peste trei decenii.
Xiaoping

– Primul preşedinte catolic de origine irlandeză (20 ianuarie


1961 – 22 noiembrie 1963), reprezentant de vază al liberalismului
american, politica noilor frontiere a lui Kennedy prevedea reforme
în educaţie şi sănătatea publică; programul spaţial; soluţionarea
problemelor constante: şomajul, locuinţele şi rasismul. Kennedy a
asigurat tranziţia de la economia de război la cea de pace.
– În data de 20 noiembrie 1962, Kennedy a semnat Ordinul
care interzicea discriminarea rasială în instituţiile sociale ale ţării.
John – A luat decizii tranşante în contextul crizei rachetelor din
Fitzgerald Cuba (octombrie-noiembrie 1962), determinând URSS să-şi re-
Kennedy tragă rachetele cu focoase nucleare din Cuba şi contribuind la
destinderea relaţiilor Vest-Est în cadrul războiului rece.

– Om politic francez, exponent al partidului gollist, prim-


ministru (1974-1976), apoi primar al Parisului, premier în 1986-
1988 într-un guvern de „coabitare” cu preşedintele socialist
F. Mitterand, şi-a exprimat dezaprobarea faţă de politica econo-
mică, iniţiind un amplu plan de privatizări.
– Preşedinte al Franţei (1995-2007) – a condus Franţa pe
timpul a două mandate consecutive; a promovat o politică exter-
nă activă – printre altele, nu a dorit războiul cu Irakul decât ca
Jacques ultimă soluţie, împreună cu cancelarul german Gerhard Schrö-
Chirac der şi cu preşedintele rus Vladimir Putin, el a cerut diplomaţie în
loc de război.
– A promovat o politică de susţinere a statelor posttotalitare, în calea spre de-
mocratizare. În acest sens a vizitat Republica Moldova în septembrie 1998.

67
– Politician creştin-democrat german, cancelar al Republicii
Federale Germania din 1982 până în 1998. European convins, a
reînnodat legăturile preferenţiale cu Franţa.
– După căderea regimului comunist în RDG a realizat la scurt
timp procesul de unificare a celor două Germanii şi în 1990 devi-
ne primul cancelar al Germaniei unite.
– A promovat un şir de reforme după unificare, printre care
privatizarea economiei est-germane, a soluţionat relativ repede di-
ficultăţile în calea progresului economic, Germania unificată de­
Helmut venind astfel un lider de necontestat în Uniunea Europeană.
Kohl

– Om politic polonez, lider sindical, activist pentru drepturile


omului din Polonia. Laureat al Premiului Nobel pentru pace în
1983.
– Cofondator al primului sindicat independent din Europa de
Est comunistă – Solidaritatea (Solidarność), pentru activitatea sa
independentă în cadrul sindicatelor a fost persecutat de guvernul
polonez comunist, supravegheat de poliţia secretă, concediat în
1976 şi arestat de mai multe ori.
Lech – A contribuit la desfăşurarea unor alegeri legislative parţi-
Wałęsa al libere din iunie 1989 şi la instaurarea unui guvern condus de
Solidaritatea, devenind în acest context Preşedinte al Poloniei (22
decembrie 1990 – 22 decembrie 1995) - în mandatul său Polonia a trecut de la
comunism la democraţie.

– Al şaptelea secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite


(1 ianuarie 1997 - 31 decembrie 2006), căruia i-a fost decernat,
împreună cu organizaţia pe care a condus-o, Premiul Nobel pen-
tru pace, în 2001.
– Primul secretar-general al ONU originar dintr-o ţară a Afri-
cii subsahariene, a câştigat popularitate datorită calităţilor sale
diplo­matice, integrităţii personale şi imparţial­ităţii de care dă do-
Kofi vadă, în 2001 a fost reales pentru un nou mandat.
Annan – Și-a consolidat reputaţia printr-o serie de reforme interne la
nivelul vastului aparat birocratic al ONU şi luarea de atitudini în
numeroase probleme: a criticat eşecul ONU în încercarea de a opri genocidul din
Rwanda (1994); a cerut ca ONU să intervină în cazurile de încălcare a drepturilor
omului de către guverne faţă de propriul popor.

– Reprezentant al Partidului Laburist, a fost prim-ministru al


Regatului Unit (1997-2007).
– La început, politica sa se baza pe iniţierea unei reforme so-
ciale a ţării („Noul Labour”) şi pe deschiderea faţă de Uniunea
Europeană.
– După ce a fost ales pentru a doua oară, a intrat sub influenţa
crizei economice internaţionale. Aceasta, împreună cu decizia de
participare la războiul din Irak în 2003, l-a făcut să piardă sim-
patia poporului.
Tony Blair

68
– La 4 noiembrie 2008, Barack Obama l-a învins pe John Mc-
Cain în alegerile generale, şi a devenit primul afro-american ales
preşedinte al Statelor Unite.
– În plan extern a promovat o deschidere şi colaborare, pro-
nunţându-se pentru o „eră nouă” a relaţiilor externe ale SUA cu
Rusia şi Europa, dând semnalul unor schimbări ale politicilor ad-
ministraţiei anterioare.
– A optat pentru creşterea investiţiilor federale în sistemul de
sănătate, infrastructură, educaţie, diferite scutiri de taxe, şi asis-
Barack tenţă directă pentru persoane individuale, promovând un pachet
Obama de legi în această direcţie, de asemenea şi pentru intervenţia statu-
lui în vederea a minimizării efectelor crizei economice şi a stimula dezvoltarea.
– Politician francez, preşedinte al Franţei între 16 mai 2007
şi 16 mai 2012, fiind succedat de Francois Hollande.
– Ca preşedinte, Nicolas Sarkozy a întreprins măsuri radicale
pentru descurajarea imigrărilor ilegale, dar şi pentru întărirea mă-
surilor de ordine publică şi pedepsirea mai aspră a recidiviştilor.
– La 23 iulie 2008 la iniţiativa preşedintelui a fost efectuată
reforma Constituţiei din 1958 (au fost înlocuite sau completate
47 articole din 89) care avea scopul modernizării institutelor Re-
Nicolas publicii a V-a: Preşedintele nu se mai poate afla în funcţie decât
Sarkozy doar două mandate consecutive; candidaţii la funcţii publice sunt
numiţi prin concurs; preşedintele poate lua cuvântul la şedinţa
comună a camerelor Parlamentului etc.
– Prim-ministru al Japoniei în anii 1972-1974. În anul 1972
lansează Planul de reconstrucţie a insulelor japoneze, care preve-
dea strămutarea centrului industrial din regiunile oraşelor Tokyo
şi Osaka, suprapopulate şi poluate, spre periferii, legate între ele
de o reţea de comunicare dezvoltată de autostrăzi, căi ferate etc.
– A promovat o politică de apropiere de SUA, după o răci-
re a relaţiilor în timpul predecesorului său, s-a implicat activ în
relaţiile internaţionale, a vizitat Washingtonul, Moscova, a dus
Tanaka negocieri cu Bejingul etc.
Kakuei – În pofida reformelor de modernizare, a devenit cunoscut opi-
niei publice mondiale pentru scandalurile în care a fost implicat.
– Magnat al mass-media italiene şi prim-ministru în perioa-
dele 10 mai 1994 - 17 ianuarie 1995, 11 iunie 2001 - 17 mai 2006,
reales în 8 mai 2008. În anul 2011 este înlocuit de Mario Monti.
– În 1990 deţinea mai mult de 150 de afaceri, inclusiv trei reţele
de televiziune şi cea mai mare editură din Italia. În 1994 a fondat
Forza Italia, un partid politic conservator, fiind ales prim-ministru.
Confruntat cu mai multe conflicte de interese şi numeroase acuzaţii
Silvio a demisionat în decembrie 1994. A fost condamnat pentru fraudă şi
Berlusconi corupţie, însă a fost achitat de acuzaţiile privind evaziunea fiscală.
– Sprijinul pe care guvernul său l-a acordat războiului din Irak nu a fost bine
primit de populaţie. Berlusconi a făcut eforturi pentru îmbunătăţirea economiei
naţionale.
69
– Femeie cosmonaut din Rusia care a devenit prima femeie
ce a zburat în spațiul cosmic la 16 iunie 1963, trei zile la bordul
navei “Vostok-6”.
– În anii 1969-1997 – a fost instructor-cosmonaut al detaşa-
mentului de cosmonauţi, instructor-cosmonaut – experimenta-
tor.
– Din anul 1997 exercită funcţia de cercetător ştiinţific supe-
rior în Centrul de pregătire a astronauţilor din Rusia.
Valentina
Tereșkova

– Prima femeie-cancelar din istoria Republicii Federale Ger-


mane. A fost aleasă în această funcţie la data de 22 noiembrie
2005 de către Bundestag, parla­mentul german, şi realeasă la 28
octombrie 2009.
– A promovat o politică de luptă cu bi­rocraţia, de susţinere
a cercetărilor ştiinţifice. A promovat reforma politicii energeti-
ce, politicii fiscale şi alte reforme sociale, în special în domeniul
protecţiei sănătăţii.
– Optează pe plan internaţional pentru echilibrul de forţe, se
Angela implică activ în soluţionarea conflictelor internaţionale, a făcut
Merkel unele presiuni asu­pra Rusiei pentru retragerea trupelor militare
(1954- din Transnistria şi pentru rezolvarea con­flictului Transnistrean
Prezent) în limitele respectării suveranităţii Republicii Moldova. În anul
2012 la 22 august, cancelarul german a întreprins o vizită oficială
în Republica Moldova.

ISTORIA ROMÂNILOR
Agende biografice: Ion Inculeţ Pan Halippa, Ferdinand I,
Nicolae Titulescu, Regele Mihai I, Ion Antonescu, Mircea Snegur,
Maria Cebotari, Emil Loteanu, Academician Sergiu Rădăuţan
– Primul Preşedinte al Sfatului Ţării, ales la 21 noiembrie
1917.
– Militant al ideei eliberării naţionale şi unirii cu România.
– După unirea Basarabiei cu România, a continuat să joa-
ce un rol semni­ficativ în viaţa politică, deţinând înalte funcţii:
ministru al Basarabiei, ministru al sănătăţii publice, ministru de
interne, minis­tru al comunicaţiilor şi vicepreşedinte al Consiliui
Ion Inculeţ de Miniştri al României.

Ion Inculeţ (1884-1940), fizician, om politic, membru titular al Academiei


Ro­mâne. Ion Inculeţ s-a născut la 5 aprilie 1884 în satul Rezeni, judeţul Chişinău.
După absolvirea Seminarului teologic din Chişinău (1905) se înscrie la Facultatea
de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dorpat (azi – Tartu, Estonia), dar îşi
abandonează în curând studiile din cauza închiderii temporare a acestei instituţii,
motivul fiind mani­festările studenţilor în susţinerea primei revoluţii ruse. Reve-
nind la Chişinău, se inclu­de în vâltoarea evenimentelor politice din Basarabia.
Colaborează la ziarul românesc Basarabia, unde publică o serie de articole în di-
verse probleme.
70
În 1907, probabil, se înscrie la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din
Petersburg, pe care o absolvește în 1911, având recomandare pentru pregătirea profe­
soratului. Între anii 1911-1917 lucrează în calitate de profesor la Școala reală, Școala co­
mercială, Gimnaziul de fete din Petersburg, în care a ţinut lecţii de algebră şi geometrie.
Potrivit unelor informaţii, neatestate deocamdată documentar, a colaborat la revistele
de popularizare a ştiinţei Vestnik znania (Mesagerul cunoştinţelor) şi Naucinoe obozre­
nie (Revistă ştiinţifică) în care unele materiale apăreau fără semnătură).
În anul 1917 participă activ la viaţa social-politică din Petersburg, fiind ales mem­
bru al Sovietului orăşenesc de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din partea Uniunii
profesorilor, unde acumulează cunoştinţe ample şi o bogată experienţă de luptă politi­
că. La sfărșitul lunii august 1917 revine în Basarabia în calitate de emisar al Guvernu­lui
Provizoriu. Aici se acomodează la noile condiţii, îmbrăţişând în primul rând ideea eli-
berării naţionale, şi se lansează vertiginos în viaţa politică şi socială din ţinut. La 21 no-
iembrie 1917 este ales Preşedinte al Sfatului Ţării. După unirea Basarabiei cu România,
Ion Inculeţ a continuat să joace un rol semni­ficativ în viaţa politică. În diferite timpuri,
în funcție de mediul politic, a deţinut înalte funcţii: ministru al Basarabiei, ministru al
sănătăţii publice, ministru de interne, minis­tru al comunicaţiilor şi vicepreşedinte al
Consiliui de Miniştri al României.
Pentru meritele sale politice şi ştiinţifice, fizicianul Ion Inculeţ este ales la 10 oc­
tombrie 1918 membru titular al Academiei Române, secţia ştiinţifică. În calitate de de­
ţinător al acestui titlu onorific, în 1919 prezintă în aula Academiei discursul de recepţie
,,Spaţiul şi timpul în noua lumină ştiinţifică”, înfăţişând cele mai noi teorii în problema
respectivă. În formă de răspuns la discurs a luat cuvântul eminentul savant român în
domeniul chimiei academicianul Petre Poni. Referindu-se ulterior, în 1940, la acest
discurs, membrul Academiei Române, profesorul Ionescu-Siseşti l-a calificat ca o „o
disertaţie remarcabilă” care „dovedea profunda pregătire ştiinţifică” a autorului.
A murit Ion Inculet la 18 noiembrie 1940.
Academicieni din Basarabia şi Transnistria. Portrete biobibliografice,
Chişinău, 1996, p.84-85.
– Om politic român, unul dintre cei mai importanţi mili­
tanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pen-
tru unirea acestei provin­cii cu România, în 1917 a înfiinţat Par-
tidul Naţional Moldovenesc.
– A fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat Unirea la
1918.
– Este întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău
(1917), Conservatorului Moldovenesc, Societăţii Scriitorilor şi
Pan Halippa Publiciştilor Basarabeni, Societăţii de Editură şi Librărie ,,Lu-
(Pantelimon ceafărul” din Chişinău (1940). În 1932 a editat şi a condus re-
Halippa) vista ,,Viaţa Basarabiei”.

Pan Halippa -publicist şi om politic român, unul dintre cei mai importanţi
militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei
provincii cu România. A fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat Unirea la 1918.
A ocupat funcţii de ministru în diferite guverne.
A urmat cursurile Şcolii Spirituale din Edineţ şi ale Seminarului Teologic din
Chişinău. S-a înscris la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dor-
pat (azi Tartu, Estonia). Un an mai târziu a izbucnit revoluţia şi s-a văzut nevoit să
71
o abandoneze. Revenit la Chişinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, cola-
borând la revista „Basarabia”, prima publicaţie română a epocii, în paginile căreia a
tipărit imnul revoluţionar Deşteaptă-te, române, fapt pentru care a fost urmărit de
autorităţile ţariste. S-a refugiat la Iaşi şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozo-
fie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 şi 1912.
În această perioadă a colaborat la revista „Viaţa românească”, unde a publicat
Scrisorile din Basarabia. În 1908 a tipărit la Chişinău, cu caractere chirilice, Pilde şi
novele, prima carte literară din Basarabia, iar în 1912 lucrarea Basarabia, schiţă ge-
ografică. Revenit la Chişinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri şi cu
ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost.
În 1917 a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc. A luat parte la adunările de
la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei şi, respectiv, a
Transilvaniei cu România. După 1918 a deţinut mai multe funcţii: ministru, secre-
tar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927),
ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930), ministru ad-interim la
Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat
(1928-1930, 1932, 1932-1933), senator şi deputat în Parlament (1918-1934), urmă-
rind neîncetat propăşirea culturală a Basarabiei.
Este întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău (1917), Conservatorului
Moldovenesc, Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, Societăţii de Editu-
ră şi Librărie Luceafărul din Chişinău (1940). În 1932 a editat şi a condus revista
“Viaţa Basarabiei” şi ziarul cotidian omonim. În 1950 a fost arestat şi închis, fără
a fi judecat, la Sighetul Marmaţiei, după doi ani fiind predat NKVD-ului, dus la
Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. A fost
mutat apoi la închisoarea de la Aiud. Membru corespondent al Academiei Române
(1918). Exclus în 1948, este repus în drepturi în1990.

– Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 au-


gust 1916 intrarea României în Primul Război Mondial de partea
Antantei, făcând primul pas pentru realizarea idealului României
Mari.
– Ferdinand a fost regelel României Mari, încoronat la 15 oc-
tombrie 1922 la Alba Iulia.
– A sprijinit reformele înfăptuite în România: agrară, admi-
Regele nistrativă, constituţională, fiind un veritabil monarh constituţi-
Ferdinand I de onal etc.
Hohenzollern-
Sigmaringen al
României

Ferdinand I, rege al României în perioada 10 octombrie 1914-20 iulie 1927, a


fost fiul fratelui mai mare al Regelui Carol I, Principele Leopold de Hohenzollern, şi al
Principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. Ferdinand a fost supranumit ,,Întregitorul”.
Şi-a făcut studiile la Universitatea din Lipsca şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice
şi Economice din Tubingen.
La 14 august 1916, în timpul Primului Război Mondial, Regele Ferdinand a prezidat
Consiliul de Coroană în cadrul căruia a fost luată hotărârea de intrare a României în
război, pentru atingerea marelui obiectiv al realizării unităţii statale. Pe 17 august 1916
72
a fost semnată convenţia politică dintre România, pe de o parte, şi Franţa, Marea Bri­
tanie, Italia şi Rusia, pe de altă parte, prin care Antanta recunoștea legitimitatea unirii
Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului cu Romania. Pe parcursul desfăşurării operaţiilor
militare, o bună parte din teritoriul României a fost ocupat de către trupele Puterilor
Centrale. Ferdinand şi guvernul român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iaşi. În con­
diţii deosebit de complicate, Ferdinand a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile
Centrale şi România. La 18 noiembrie 1918, regele Ferdinand se întoarce la Bucuresti.
În 1918 şi-a declarat unirea cu România–Basarabia (la 27 martie) şi Bucovina (la 15
noiembrie). Prin Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, Transilvania se unea cu
România, desăvârşindu-se statul naţional unitar român. La 15 octombrie 1922, la Al­
ba-Iulia, în Catedrala Ortodoxă a Reîntregirii, regele Ferdinand şi regina Maria au fost
încoronaţi solemn ca suverani ai României Unite. În timpul domniei lui a fost înfăp­
tuită reforma agrară şi adoptată Constituţia din 1923. La 31 decembrie 1925, Consiliul
de Coroană a acceptat renunţarea principelui Carol la prerogativele de moştenitor al
tronului, iar în ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a proclamat
ca succesor pe Mihai; deoarece acesta era minor, s-a hotărât instituirea unei Regenţe.
Ferdinand s-a stins din viaţă în 1927.
– Remarcabil diplomat român, care a reprezentat interesele
României în „Liga Naţiunilor”.
– Preşedinte al Ligii Naţiunilor, ales în 1930 şi 1931, militând
contra revizionismulu din Europa şi pentru păstrarea frontiere-
lor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună veci-
nătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității
și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru se-
curitate colectivă și prevenirea agresiunii.
Nicolae – A depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Mi-
Titulescu cii Înțelegeri şi pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice.
Nicolae Titulescu (1882-1941) a ocupat, timp de aproape patru decenii, un loc
de frunte în viaţa publică a României şi a devenit, între cele două războaie mondiale,
una dintre personalităţile proeminente ale vieţii internaţionale.
Titulescu s-a născut la 4/16 martie 1882 la Craiova, unde a urmat cursurile pri-
mare şi liceale, obţinând în 1900 premiul de onoare la bacalaureat În anii următori a
studiat dreptul la Paris, remarcându-se ca un student strălucit După revenirea în ţară,
a fost numit, la 22 de ani, profesor suplinitor la Universitatea din Iaşi, pentru ca în
1909 să fie titularizat profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti.
Și-a început activitatea politică în 1912, anul alegerii sale ca deputat în Parla­ment Peste
cinci ani avea să obţină primul său mandat ministerial – la finanţe. La începutul anului
1918 a plecat la Paris, unde a participat, ca membru al delegaţiei române, la Conferinţa de
Pace. La întoarcerea în ţară, va deţine – pentru câteva luni – al doilea mandat ca ministru
de finanţe, iar în 1922 va fi numit ministru plenipo­tenţiar al României la Londra.
În 1927 i se încredinţează, pentru prima dată, conducerea Ministerului Afacerilor
Străine, dar numai până în anul următor, când se va întoarce la postul de la Londra,
de unde va continua să urmărească desfăşurarea evenimentelor europene şi să par-
ticipe la toate marile negocieri internaţionale, având şi calitatea de reprezentant al
Români­ei la Societatea Naţiunilor. În toamna anului 1930 a fost ales preşedinte al
Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, în semn de recunoaştere a marelui pre-
stigiu de care se bucura pe plan internaţional. Nicolae Titulescu avea să fie reales ca
preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor în 1931, datorită activităţii
sale neobosite în această funcţie.
73
În 1932 a revenit la conducerea Ministerului de Externe, unde se va menţine până în
1936. Calităţile sale erau cu totul excepţionale: orator pasionat şi convingător – care ex-
cela prin logică, precizie, eleganţă; diplomat abil – apărător constant al intereselor româ-
neşti, dar şi al păcii internaţionale. Într-o vreme ce a consacrat numeroase per­sonalităţi
politice (Briand, Herriot, Barthou, Paul-Boncour), Titulescu îşi câştigase re­numele unu-
ia dintre cei mai prestigioşi oratori ai timpului său. Un scriitor francez îl considera chiar
cel mai mare orator de limbă franceză. Titulescu era supranumit „academicianul păcii”,
„ministrul Europei”, „tribunul păcii”, iar A. Frangulis, preşedinte al Academiei Diploma-
tice Internaţionale, evocân­du-l pe Titulescu, îl caracteriza drept „o siluetă legendară a
congreselor şi reuniunilor internaţionale”. De altfel, Nicolae Titulescu s-a numărat prin-
tre membrii fondatori ai Academiei Diplomatice Internaţionale din Paris.
Academia s-a înfiinţat la 26 noiembrie 1926, iar la 7 ianuarie 1927, la propune-
rea Biroului constitutiv, Nicolae Titulescu, ministru al României la Londra în aceea
perioa­dă, a fost ales vicepreşedinte al acestei importante instituţii internaţionale. Mai
târziu, în 1934, a devenit preşedinte al Academiei şi în această calitate a prezentat,
de-a lungul anilor, la sesiunile anuale, importante expuneri pe teme de mare interes,
cum ar fi: problematica minorităţilor, securitatea colectivă, Europa unită, indivizibi-
litatea păcii, principiul neagresiunii etc.
Un moment important l-a reprezentat Pactul de la Paris (Briand-Kellog) din 27
august 1928, primul tratat internaţional care interzicea recurgerea la război pentru
re­zolvarea diferendelor. Guvernul român a aderat la acest pact, după care a sem-
nat proto­colul de la Moscova din februarie 1929, prin care Uniunea Sovietică,
Polonia,România, Estonia şi Letonia se angajau să-l pună imediat în vigoare în ra-
porturile reciproce.
În februarie 1933 a fost semnat la Geneva Pactul reorganizării Micii Înţelegeri. La
9 februarie 1934 s-a înfiinţat Înţelegerea Balcanică de către reprezentanţii României,
Greciei, Iugoslaviei şi Turciei.
La 3 iulie 1933, România a semnat, la Londra, Convenţia de definire a agresiunii
şi a teritoriului, la elaborarea căreia a contribuit din plin şi Nicolae Titulescu. În vir-
tutea aceluiaşi principiu, România a aderat la Pactul de neagresiune şi conciliaţiune,
semnat la Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).
Negocierile dintre N. Titulescu şi Maksim Litvinov au condus la stabilirea rela-
ţiilor diplomatice dintre România şi URSS în ziua de 9 iunie 1934. Au urmat apoi şi
alte negocieri între cei doi, perfectându-se un protocol pentru încheierea unui pact
de asis­tenţă mutuală la 21 iulie 1936.
În 1942, la scurt timp după moartea sa, ce a survenit la Cannes, în 17 martie 1941,
W. Steed – cel ce fusese titularul catedrei la secţia română de la King’s College din
Londra, creată în 1924 la sugestia lui Titulescu – afirma că Nicolae Titulescu, om de
„extremă inteligenţă” şi cu un farmec inefabil, avea două dominante: devoţiunea faţă
de România şi devotamentul faţă de cauza generală a „păcii europene”.
În concepţia lui Nicolae Titulescu privind desfăşurarea relaţiilor internaţionale şi
rolul dreptului internaţional în viaţa naţiunilor, pacea reprezintă elementul central
de referinţă, premisa şi scopul dezvoltării armonioase a tuturor statelor, motivaţia
şi fac­torul dinamic ce stă la baza acţiunii progresului. „Pacea – scria N. Titulescu în
celebrul său discurs rostit în Reichstag în 1929, Dinamica Păcii – este un fenomen de
mişcare. Ea este ceva viu care se înfăptuieşte treptat Pacea nu este nici odihnă, nici
delăsare. Pacea este numai un scop, o direcţie.”
Iubitor de pace, în asemenea măsură încât ajunsese să afirme că inclusiv drep­
turile fireşti ale ţării sale trebuie validate prin bună înţelegere, şi nu prin mijlocirea
spadei, el s-a dovedit un critic acerb şi un adversar neînduplecat al oricărei poli­tici

74
aventuriste, care-şi propunea să răpească ceea ce aparţinea altora. Titulescu a definit
fără nici un echivoc duşmanii României şi ai săi. Aceştia nu erau ţări sau popoare
anume, ci iredentismul şi revizionismul, încălcarea suzeranităților con­sfinţite prin
tratatele de pace, nesocotirea aspiraţiei spre înţelegere şi colaborare. S-a străduit, cu
aceeaşi lipsă de echivoc, să găsească şi să pună în practică soluţiile capabile să contra-
careze uneltirile adepţilor agresiunii. Înţelegând, ca puţini alţii în epocă, că cimen-
tarea relaţiilor de prietenie şi bună vecinătate reprezintă cea mai solidă garanţie a
păcii, a încurajat eforturile de constituire, menţinere şi consolida­re a Micii înţelegeri
şi înţelegerii Balcanice.

– Om politic român, militar cu o carieră remarcabilă, mareşal,


a făcut parte din delegaţia română ce a participat la tratativele de
pace de la Paris.
– Prim-ministru al României între anii 1940-1944, intrând în
război de partea Germaniei naziste, pentru reîntoarcerea Basara-
biei şi Bucovinei.
– Bazându-se pe sprijinul armatei i-a înlăturat pe legionari de
la putere, lichidând mişcarea legionară (23 ianuarie 1941).
Ion Antonescu

Ion Antonescu. Mareşal şi om politic român. Prim-ministru al României între


anii 1940-1944. Militar cu o carieră militară strălucită: A absolvit Şcoala de Ofiţeri de
Cavalerie în 1904, a absolvit Şcoala Superioară de Război în 1913. În timpul celui de-
al Doilea Război Balcanic a îndeplinit funcţia de şef al Biroului Operaţii al Diviziei 1
Cavalerie. Intrarea României în Primul Război Mondial l-a găsit în Biroul de Operaţii
al Armatei de Nord, comandată de generalul de corp de armată Constantin Prezan,
maiorul Antonescu fiind şeful biroului său de operaţii. După război, deja colonelul
Ion Antonescu, a făcut parte din delegaţia română ce a participat la tratativele de pace
de la Paris, precum şi din cea care a negociat alianţa cu Polonia. Între 1 august şi 31
decembrie 1923 a îndeplinit funcţia de ataşat militar la Paris, iar apoi la Londra între 1
ianuarie 1924 şi 14 iulie 1926. Întors în ţară, a primit comanda Regimentului 9 Roşiori
Principesa Elena de la Giurgiu, iar în 1927 a preluat conducerea Şcolii Superioare
de Război. A fost apoi numit comandant al Şcolii Speciale de Infanterie şi Cavalerie
de la Sibiu. A fost promovat general de divizie pe 25 decembrie 1937 şi trei zile mai
târziu a fost numit Ministru al Apărării. Însă din nou a intrat în conflict cu regele
şi camarila sa şi a fost nevoit să demisioneze pe 30 martie 1938.
În urma cedărilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea se găsea într-o
situaţie dificilă. Pe 5 septembrie, regele l-a numit Preşedinte al Consiliului de Mi-
niştri şi i-a conferit puteri depline pentru conducerea statului. În ziua următoare
Carol a abdicat în favoarea fiului său Mihai I şi a părăsit ţara. Ion Antonescu a
format un guvern cu Garda de Fier, România devenind “stat naţional legionar”.
Coabitarea dintre Antonescu şi Garda de Fier s-a dovedit a fi însă numai de scurtă
durată. Bazându-se pe sprijinul armatei şi pe aprobarea tacită a lui Hitler, a profi-
tat de rebeliunea legionară din 21 – 23 ianuarie 1941 şi i-a înlăturat de la putere,
lichidând mişcarea. Decizia de invazie a Uniunii Sovietice a fost luată de generalul
Ion Antonescu fără a consulta pe cineva. S-a angajat în războiul împotriva URSS
alături de Germania nazistă pentru recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei.
Răsturnat de la putere şi arestat la 23 august 1944 în cadrul unei lovituri de stat, a
fost judecat şi a primit şase pedepse cu moartea pentru crime de război de către un
tribunal condus de sovietici.

75
– Rege al României în perioade complicate pentru ţară, în
perioada, în celui de-al Doilea Război Mondial.
– După colaborarea României cu Germania în al Doilea
Război Mondial și după ce forțele sovietice au pătruns pe te-
ritoriul României, regele Mihai a organizat la 23 august 1944
arestarea lui Antonescu, intrând în război contra Germaniei.
Mihai I, Rege – S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946, fi-
al României ind constrâns să abdice la 30 decembrie 1947.

Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen – rege al României. Fiul lui Ca-


rol al II-lea. A primit educaţie de la cei mai buni profesori: Nicolae Iorga, Simion
Mehedinţi, într-o clasă special organizată pentru el, cu elevi foarte buni. A fost
rege după moartea lui Ferdinand I (1927-1930), apoi a fost rege tatăl său, Carol al
II-lea, până în 1940, când a cedat puterea lui Ion Antonescu, pentru scurtă vreme.
A doua oară a domnit în intervalul 1940-1947, apoi a plecat în exil, România a de-
venit republică. A plecat mai întâi în Marea Britanie (era stră-strănepotul reginei
Victoria şi văr de-al treilea al reginei Elisabeta), apoi în Elveţia, la Versoix, de unde
a urmărit guvernul român în exil al lui Rădescu, apoi al lui Vişoianu şi a transmis
în fiecare an mesaje către ţară. A încercat să revină în România în 1992, dar a fost
acceptat în condiţiile pe care le-a pus, de retrocedare a bunurilor, în 1997. Membru
de onoare al Academiei Române (2008).

– Cântăreaţă remarcabilă de operă, a debutat cu mare succes


la 15 aprilie 1931 pe scena operei din Drezda în rolul Mimi din
opera „Boema” de G. Puccini. Solistă a operelor din Berlin şi din
Viena.
– Soprană lirico-dramatică, a susţinut numeroase turnee în
Anglia, Franţa, Italia, Suedia, Danemarca, Belgia, Elveţia.
Maria – Actriţă de film, interpretând roluri principale în numeroase
Cebotari filme.
(1910-1949)

Maria Cebotari. Cântăreaţă de operă. Soprană lirico-dramatică, actriţă de


film. Originară dintr-o familie de intelectuali. Studii la Şcoala normală de fete
“Florica Niţă” şi Capela Mitropolitană din Chişinău condusă de M. Berezovschi.
În 1924-1929 a studiat la Conservatorul „Unirea” din Chişinău cu Maria Zlatov,
Gavriil Afanasiu şi Anastasia Dicescu (canto). S-a perfecţionat cu Oskar Daniel
(canto) la Şcoala Superioară de Muzică din Berlin (1929-1931).
A debutat cu mare succes la 15 aprilie 1931 pe scena operei din Drezda în rolul
Mimi din opera „Boema” de G. Puccini. Între anii 1935-1946 este solistă a operelor din
Berlin, iar între 1947-1949 a Operei din Viena.

76
A susţinut numeroase turnee în Anglia, Franţa, Italia, Suedia, Danemarca, Belgia,
Elveţia. A interpretat circa 60 de roluri în opere, a cântat în spectacole de operetă, a
interpretat roluri principale în filmele: Fata în alb (1934), Inimi tari (1937), Cântec de
leagăn (1937), Visul doamnei Butterfly (1939), Maria Malibran (1943) ş.a.
– Primul preşedinte al Republicii Moldova (3 septem-
brie 1990 – 15 ianuarie 1997).
– La 29 iulie 1989, Mircea Snegur este ales Președinte al
Prezidiului Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice
Moldovenești (RSSM), În momentul critic din august 1989, a
acceptat să susțină proiectul de lege care conferea limbii româ-
ne dreptul de limbă oficială
– Ales la 27 aprilie 1990 Președinte al Sovietului Suprem
al RSSM a susţinut revenirea la drapelul tricolor, parlamen-
Mircea Snegur tul Moldovei a adoptat Legea privind drapelul de stat – trico-
lorul, iar ulterior, la 23 iunie 1990 – Declaraţia cu privire la
suveranitatea Republicii Moldova.
Mircea Snegur – preşedinte al Republicii Moldova. În 1956 a absolvit Şcoala Me-
die din satul Frumuşica, raionul Floreşti. Studiile superioare şi le-a făcut la Institutul
Agricol din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1961. A făcut aspirantura la Catedra de
fitotehnie a aceluiaşi institut (1972). Între 1961-1968 a lucrat ca agronom şi preşedinte
de colhoz în satul Lunga, raionul Floreşti, ulterior a deţinut funcţiile de director al Sta-
ţiei Experimentale pentru Culturile de Câmp (1968-1973), şef al Direcţiei principale
Ştiinţă agricolă a Ministerului Agriculturii (1973-1978), director general al Asociaţiei
Ştiinţifice de Producţie ,,Selecţia” şi director al Institutului de Cercetări Ştiinţifice în
Domeniul Culturilor de Câmp din oraşul Bălţi (1978-1981). În perioada 1981-1985
este prim-secretar al Comitetului Raional Edineţ al RSM. Din 1985 până în 1989 deţine
funcţia de secretar al CC al PCM. Din 1989 până în 1990 a fost preşedinte al Prezidiului
Sovietului Suprem al RSSM şi preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM. De la 3 septem-
brie 1990 până la 1 decembrie 1996 deţine funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova.
La 26 martie 1989 este ales deputat în Sovietul Suprem al URSS, a fost deputat în Sovi-
etul Suprem al RSSM în legislaturile a XI-a şi a XII-a, în legislatura a XIV-a. În prezent
este preşedinte al Partidului Renaşterii şi Concilierii din Republica Moldova. I-au fost
conferite următoarele distincţii de stat şi titluri onorifice: Ordinul ,,Insigna de Onoare”
(1966), Medalia Pentru Vitejie în Muncă (1976), Ordinul Republicii (2000), Diploma
AD Honores a Academiei Europene de Arte (1995), Diploma de Onoare şi Medalia
de Aur a Ordinului European de Merit (1995), Doctor Honoris Causa la Universitatea
Agrară din Chişinău (1996), Doctor Honoris Causa la Universitatea din Ankara (1996),
Doctor Honoris Causa la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (2001).
– Regizor de film artistic şi documentar, multe dintre care
au promovat valorile naţionale: Hora mare, 1959; Lăutarii,
1971, Premiul al II-lea, Scoica de Ar­gint, Luceafărul, 1986, Pre-
miul Naţional; Mioriţa (sce­nariul), Telefilm – Chişinău, 1987.
– A lucrat la Teatrul Dramatic din Chişinău, apoi la studi-
oul Moldova-Film. Profesor la Institutul de Arte din Chişinău,
secţia regie.
– Fondator al Asociaţiei experimentale de creaţie Phoenix-
Emil Loteanu M, Preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova (1987-1992).

77
Emil Loteanu - regizor de film. A absolvit Institutul de Cinematografie de
la Moscova (VGIK), secţia regie. A lucrat la Teatrul Dramatic din Chişinău, apoi
la studioul Moldova-Film. Profesor la Institutul de Arte din Chişinău, secţia re-
gie. Fondator al Asociaţiei experimentale de creaţie Phoenix-M. A regizat filme
artistice şi documentare. Filmografie: Hora mare, 1959; A fost odată un băiat (sce-
nariul şi regia), 1960; Frescă în alb, 1967; Această clipă, 1968, Marele Premiu la
Festivalul Regional de Film de la Minsk; Academicianul Tarasevici, 1970; Lăutarii,
1971, Premiul al II-lea, Scoica de Argint, la Festivalul Internaţional de Film de la
San Sebastian; O şatră urcă la cer (scenariul şi regia; în România cu titlul Şatra)
după M.Gorki Bătrâna Izerghil), Mosfilm, 1976, Marele Premiu Scoica de Aur la
festivalul Internaţional de Film de la San Sebastian; Gingaşa şi tandra mea fiară
(scenariul şi regia) după A.P. Cehov; O dramă la vânătoare, Mosfilm, 1978; Ana
Pavlova (scenariul şi regia), 2 serii, Mosfilm, 1983; Diploma Pentru merite deosebi-
te în dezvoltarea artei cinematografice şi Premiul Pentru cel mai bun film străin la
Festivalul Internaţional de filme Oxford; Eugène Doga, 1983; Svetlana Toma, 1984;
Grigore Grigoriu, 1985; Luceafărul, 1986, Premiul Naţional; Mioriţa (scenariul),
Telefilm – Chişinău, 1987; Durerea (scenariul), Moldova Film, 1989; Piţigoiul în
picaj (scenariul), Telefilm – Chişinău, 1989; Găoacea, 2 serii, 1993. Preşedinte al
Uniunii Cineaştilor din Moldova (1987-1992).

Maria Bieșu (n. 3 august 1935, Volintiri, Ștefan Vodă, Republi-


ca Moldova - d. 16 mai 2012) - cântăreață de operă, soprană și lied
din Republica Moldova.
A debutat ca solistă în cadrul formației de muzică populară
„Fluieraș”. În 1962 s-a angajat la Opera din Chișinău, debutând pe
scenă la 28 aprilie 1962.
În 1965 face un stagiu la teatrul La Scala din Milano, Italia: a
repetat rolurile principale de soprană în limba italiană din operele
Tosca, Madame Butterfly, Aida și Trubadurul. În 1967 obține Pre-
Maria Bieşu miul I și Cupa de Aur, pentru cea mai bună interpretare a rolului
Cio-Cio-san din opera “Madame Butterfly” de Giacomo Puccini, la
prima ediție a Concursului Internațional de canto “Miura Tamaki”, Tokio, Japonia.
Membră a numeroase juriuri din Europa, America și Asia. În 1964 interprinde un
turneu prin orașele Uniunii Sovietice. În 1965 Maria Bieșu este invitată de Teatrul
Mare din Moscova să interpreteze rolul Tatianei din opera Evgheni Oneghin de P.
Ceaikovski. A evoluat pe scena teatrului Metropolitan Opera din New York, tea-
trelor de operă din Paris, Sydney, Tokio, Varșovia, Helsinki, Tbilisi, Leningrad etc.
Susține turnee în orașe din Japonia, Australia, Cuba, Israel.
În septembrie 1990, la Chișinău a fost inaugurat Primul Festival Internațional al
starurilor de operă și balet, intitulat Invită Maria Bieșu, devenit cunoscut în lume.
Deţinătoare a celor mai prestigioase titluri : Artistă Emerită a RSSM (1964), Artistă
a Poporului din RSSM (1967), Artistă a Poporului din URSS (1970), decorată cu
numeroase distincţii, inclusiv Ordinul Republicii (1992), Ordinul național Steaua
României în Gradul de Comandor (București, 2000).A fost președinte al Uniunii
Muzicienilor din Republica Moldova (din 1987),Vicepreședinte al Uniunii Mondi-
ale a Muzicienilor din Moscova (din 1992).
Maria Bieșu a decedat pe data de 16 mai 2012. La 18 mai Guvernul Republicii
Moldova a decis acordarea Teatrului de Operă și Balet numele Mariei Bieșu.

78
Rolul personalității în istorie. Argumente
– Om politic român, a fost de mai multe ori ministru (de inter-
ne, de război, de externe şi al lucrărilor publice), precum şi prim-
ministru (9 ianuarie 1909 – 10 ianuarie 1911, 16 ianuarie 1914 – 9
februarie 1918, 14 decembrie 1918 – 1 octombrie 1919, 17 ianuarie
1922 – 30 martie 1926, 22 iunie 1927 – 24 noiembrie 1927).
– Printre realizările politice se numără reforma agrară, re-
forma electorală, orientarea României către Antanta şi intrarea
în Primul Război Mondial, în 1916, de partea acesteia.
Ion (Ionel) I.C. – A fost şeful delegaţiei române la Conferinţa de la Versai-
Brătianu lles. Este considerat unul dintre fondatorii politici ai României
moderne.

Gheorghe Davidescu
– Diplomat şi ambasador al României, în perioada 1939-1940 a fost minis-
trul (ambasadorul) României la Moscova.
– El a primit, la data de 26 iunie 1940, ultimatumul sovietic ce impunea Ro-
mâniei cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
– A fost secretar general al Ministerului Afacerilor Externe al României între
11 octombrie 1941 şi 1 octombrie 1944.

– Om politic român, ofiţer de aviaţie, deputat din partea


Partidului Naţional Ţărănesc; a ocupat importante funcţii în
Stat: preşedinte al Consiliului de Miniştri, Ministru al Aface-
rilor Străine.
– Ministru plenipotenţiar al României la Moscova în peri-
oada 10 august 1940 – 1 august 1941, adică, imediat după rap-
tul Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, insulelor
Grigore româneşti de la Gurile Dunării.
Gafencu –După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, aflat
în emigraţie, alături de alţi oameni politici români, a apărat
cauza românească la Conferinţa de Pace de la Paris (1946).

– Doctor în ştiinţe juridice, inginer şi constructor.


– La 17 august 1903, Vuia a obţinut în Franţa brevet pentru
un „aeroplan-automobil”, cu care s-a înălţat la 18 martie 1906,
prin forţa motorului. Astfel, T.Vuia a realizat primul zbor din
lume cu un aparat (întitulat “Vuia 1” şi supranumit “Liliacul”)
– Ales membru de onoare al Academiei române, (27 mai
Traian Vuia 1946).

79
– În anul 1910 reuşeşte primul zbor cu un avion cu reacţie din
lume, conceput de el şi pe care l-a denumit turbopropulsor.
– În 1932 a definitivat cercetările asupra fenomenului aerohi-
drodinamic. Coandă a utilizat fenomenul pentru conceperea, în
1933, a unor vehicule aeriene neconvenţionale, pe care le-a denu-
mit „aerodine lenticulare” (discul zburător).
– Este autorul a peste 200 de invenţii importante, pentru care
Henri a obţinut circa 700 de brevete de invenţie în numeroase ţări ale
Coandă lumii.

– Creatorul şcolii monografice bazate pe analizele de teren.


– A înfiinţat şi a condus Institutul Social Român (1921-1948).
Echipe monografice au cercetat 60 de sate româneşti, iar rezulta-
tele au fost publicate în micromonografii.
– În 1936, din iniţativa şi sub conducerea lui Dimitrie Gusti,
s-a înfiinţat în Bucureşti Muzeul Satului. Coordonator al Enciclo-
pediei României (4 volume, 1938-1943).
Dimitrie
Gusti

– Scriitor şi om poli­tic, originar din Basarabia.


– A intrat în PNL, formând o aripă de stânga, de inspiraţie
norodnică, adaptată la industrialismul românesc, care s-a numit
poporanism.
– După revoluţia din 1905 din Rusia, s-a întors în Basarabia
şi a întemeiat publicaţia Basarabia, adunând un grup de intelec-
tuali în frunte cu Ion Pelivan, Nicolae Popov­schi, Pan Halippa,
Ion și Teodor Inculet Alexei Mateevici. Revenit la Iaşi, a fondat,
împreună cu Ion Botez şi Garabet Ibrăileanu, revista Viaţa româ-
Constantin nească.
Stere

– Remarcabilul poet al contemporaneităţii. Promotor al ide-


ei naţionale, patriotismul fiind una dintre temele centrale ale
ope­rei sale.
– În 1988 i se acor­dă cea mai prestigioasă distincţie interna-
ţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoa-
re Andersen.
– În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al
Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de
Stat pen­tru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română
Grigore Vieru îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace. În 1993, poetul
este ales membru corespondent al Academiei Române.

80
VI. ELABORAREA UNUI ESEU LA ISTORIE
Eseul reprezintă o modalitate de cercetare personală a unei situaţii, probleme
isto­rice, în care elevul stabileşte raporturile de cauzalitate, de înţelegere a esenţei
problemei, de utilizare a argumentelor şi a explicaţiilor originale.
Elaborarea unui eseu se subîmparte în următoarele etape:
1) Determinarea temei, problemei;
2) Formularea corectă şi clară a temei, problemei;
3) Concretizarea evenimentelor şi a istoriografiei;
4) Elaborarea planului eseului;
5) Redactarea, scrierea eseului;
6) Formularea concluziilor.
Eseul trebuie să fie ordonat logic în părţi concrete: introducere (importanţa, ac­
tualitatea problemei), conţinutul propriul-zis (tratarea problemelor în formă origi­
nală, expunerea argumentelor, ideilor unor istorici, a opiniei proprii), concluzii
(căi de soluţionare a problemei, variante de soluţionare).
Pentru un eseu bine structurat, propunem următorul algoritm:
I. Introducere
– importanţa, actualitatea temei;
– tezele principale (ce urmează a fi elucidate în eseu);
– istoriografia problemei (se menţionează câţiva autori şi lucrări care abordează
problema, idei importante cu privire la tema studiată − istoriografia poate fi utiliza-
tă atât în introducerea eseului, cât şi pe parcursul elucidării subiectului în cuprins,
pentru a da un caracter ştiinţific şi argumentat demersului).
II. Cuprins
– desfăşurarea şi argumentarea tezelor, problemelor enunţate în introducere
în consecutivitate logică şi cronologică. Se vor utiliza date cronologice, nume de
perso­nalităţi, se vor expune diverse opinii cu privire la problema abordată, atitudi-
nea personală, legăturile de cauză-efect, comparaţii (în funcţie de subiect).
III. Încheiere
– sumarul principalelor teze;
– concluziile ce rezultă din expunerea eseului;
– expunerea unor atitudini, opinii, inclusiv personale, cu privire la subiect, ast-
fel încât problema să nu fie încheiată, dar să lase loc pentru eventuale studii.
În testele de la examenul de absolvire a gimnaziului se propune a redacta un
eseu de 12-15 propoziţii în baza a trei repere. Ţinem să menţionăm că eseurile tre-
buie să fie lucrări originale ale elevilor în baza cunoştinţelor, a materialului studiat
şi nu trebuie să repete integral sau parţial eseurile altori autori, colegi.
Notă: În continuare propunem sinteze, cu un volum mai mare, pentru redac-
tarea eseurilor, astfel ca, în funcție de reperele propuse, elevii să poată răspun-
de la acestea, redactând un eseu original. Ţinem să menţionăm că problemele
enunţate în punctele de reper trebuie să fie dezvoltate şi analizate în cuprin-
sul eseului, rezervându-se spaţiu pentru introducere şi concluzii. Propunem şi
unele puncte de reper care, în opinia noastră, reflectă esenţa temelor de eseuri.
1. România la 1916: între neutralitate şi război
Repere:
– Poziţia României la începutul Primului Război Mondial
– Periodizarea Primului Război Mondial în dependenţă de participarea României
– Opţiunile României în anii Primului Război mondial

81
– Opinia publică românească faţă de participarea ţării la război
– Motivele neutralităţii României
– Scopul participării României la război
– Campania împotriva Austro-Ungariei
– Operaţiile militare de pe teritoriul României.
– Pacea de la Bucureşti şi reintrarea României în război
Primul Război Mondial, declanşat iniţial între două tabere (Puterile Centrale şi An-
tanta), avea să aducă schimbări esenţiale în evoluţia istorică a României şi în destinul
românilor care trăiau în teritoriile aflate sub ocupaţie străină. Situaţia statului român în
raport cu acest eveniment era destul de complicată: pe de o parte, nefiind o ţară cu un
potenţial economic şi militar apreciabil, nu era de aşteptat ca România să joace vreun
rol în acea confruntare, iar pe de altă parte, situarea ei într-o zonă de confluenţă a inte-
reselor Marilor Puteri nu putea să o lase complet neangajată în război.
Pentru România pot fi evidențiate două perioade pe timpul acestei conflagraţii:
neutralitatea (1914-1916) şi participarea efectiva la război (1916-1918). În cei doi
ani de neutralitate România a desfăşurat o intensă activitate diplomatică pentru a
primi asigurări din partea uneia sau alteia dintre taberele beligerante, sperând că
va beneficia de sprijin în realizarea unităţii statale depline.
România era condusă de regele Carol I de Hohenzollern din 1866. Pentru o peri-
oadă îndelungată înainte de declanşarea Primului Război Mondial, România a fost un
aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianţei dintre cele două state, Ro-
mânia era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. Când a
izbucnit războiul, România a considerat că Austria a fost statul care a declanşat războiul
şi, prin urmare, Bucureştiul nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului
său. Oamenii politici români au decis adoptarea pe moment a neutralităţii la data de 21
iulie/3 august 1914, în Consiliul de Coroană de la Sinaia. Opinia publică este divizată
în proantantişti (Nicolae Iorga, Octavian Goga), care doreau implicarea României în
război alături de Antanta pentru eliberarea Transilvaniei; şi germanofili (P.P. Carp, Titu
Maiorescu), care se pronunțau pentru intrarea României în război de partea Puterilor
Centrale, în virtutea Tratatului din 1883.
Visul lui Ferdinand a fost acelaşi cu al milioanelor de români – crearea Româ-
niei Mari prin alipirea Transilvaniei la Regatul Român. Însă la acea dată Ardealul
se afla sub stăpânire austro-ungară, iar românii de acolo nu aveau nici cele mai
elementare drepturi. Momentul favorabil s-a ivit odată cu declanşarea Primului
Război Mondial. Cu toată sorgintea sa germanică şi cu numele de Hohenzollern,
Ferdinand a ales să acţioneze în război de partea Antantei pe data de 14 august
1916, luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. Brătianu a sem-
nat, la Bucureşti, cu reprezentanţii diplomatici ai Rusiei, Angliei, Franţei şi Italiei
două convenţii, una politică şi alta militară. Convenţia politică recunoştea dreptul
României de a alipi Transilvania, Banatul şi Bucovina, iar cea militară stabilea că
România trebuia să declare război Austro-Ungariei.
La 15 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, iar la 23 noiembrie
– 6 decembrie 1916 – armatele Puterilor Centrale au ocupat Bucureştiul şi două treimi
din teritoriul României au intrat sub ocupaţie militară. Frontul s-a stabilizat pe linia Oi-
tuz-Siret-Dunăre (Braţul Sf. Gheorghe).Tezaurul României a fost depus la Moscova.
În prima fază a confruntărilor, armata română, slab echipată şi înarmată, a înre-
gistrat pierderi uriaşe, Puterile Centrale ocupând Valahia şi Dobrogea. Bucureştiul
a fost ocupat de armatele germane în noiembrie 1916, Ferdinand şi întregul guvern
român fiind forţat să se refugieze la Iaşi, care devine capitala ţării. Luptele eroice de
la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, purtate de Armata Română, au dat însă un alt curs
Primului Război Mondial. Jertfa şi eforturile românilor au condus la stoparea avan-
82
sării germane în Moldova, armata germană suferind înfrângeri dezastruoase. În
momentul în care bolşevicii au pus mâna pe putere în Rusia şi au cerut instituirea
păcii în 1918, România se afla înconjurată de armatele Puterilor Centrale.
Regatul României a fost forţat de Germania să semneze la Bucureşti un tratat
de pace dezavantajos, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele
Triplei Alianţe au avansat pe frontul din Salonic dezmembrând armata bulgară,
România a reintrat în război. În concluzie, putem afirma că avântul militar al tru-
pelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult aşteptata
unire a Bucovinei, Basarabiei şi Transilvaniei, cu toate că puţini erau cei care intu-
iau, la acea vreme, că în timpul apropiat va avea loc Unirea.
Bibliografie recomandată:
1. Ion Ţurcanu. Istoria Românilor (cu o privire mai largă asupra culturii). Ed.:
Istros, Brăila, 2007.
2. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan. Istoria României. Compendiu. Cluj-Napoca,
2007.
3. Viorel Mircea. Istoria economică a României. Galaţi, 2007.
4. Miron Constantin, Constantin Daicoviciu etc. Istoria României. Compen-
diu. Bucureşti, 1971.
2. Formarea statului unitar român în 1918 – decizii politice şi voinţă
a poporului
Repere:
– Contextul istoric al realizării Marii Uniri
– Premisele istorice ale Unirii
– Procesul unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România
– Participarea organelor reprezentative la luarea deciziilor în general și în problema unirii
în special
– Importanţa actului Unirii pentru români
Cu dreptate şi în numele dreptăţii dovedind deplină hotărâre, poporul român
şi-a desăvârşit unitatea sa politică, naţională şi statală la sfârşitul Primului Război
Mondial. A fost un act istoric obiectiv, realizat prin hotărârea cu caracter plebisci-
tar de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Desăvârşirea unităţii naţionale a fost un
deziderat al tuturor românilor.
Unirea a început în Basarabia, în frunte cu Partidul Național Moldovenesc, cre-
at în martie 1917. Basarabia a rezistat tendințelor Ucrainei de a o anexa, în contex-
tul haosului total din Rusia revoluționară. În octombrie 1917, la Chișinău are loc
Congresul Ostașilor Moldoveni care proclamă „autonomia teritorială și politică
a Basarabiei” și decide crearea Sfatului Țării ca organ reprezentativ. Conducerea
sa executivă este încredințată Consiliului Directorilor Generali, în frunte cu Ion
Inculeț. La 2 decembrie 1917 se proclamă Republica Democratică Moldoveneas-
că, membră a Republicii Federative Ruse, iar la 7 decembrie a fost numit guver-
nul, Consiliul Directorilor Generali, în frunte cu Pantelimon Erhan. Pentru a opri
anarhia militară din Basarabia, Consiliul Directorilor Generali apelează la guver-
nul român, care trimite trupe, restabilind ordinea. Ca răspuns, la 13 ianuarie 1918,
guvernul Rusiei Sovietice întrerupe relațiile diplomatice cu România, sechestrân-
du-i tezaurul. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării proclamă independența Republicii
Democratice Moldovenești, care se alipește României la 27 martie 1918.
Unirea Bucovinei. După semnarea păcii de la Brest-Litovsk (18 februarie 1918),
Ucraina ridică pretenții asupra Bucovinei. Ca răspuns la manifestul Către popoarele mele
credincioase al împăratului austro-ungar Carol I, deputații români din parlamentul de
83
la Viena constituie Consiliul Național Român (CNR). La inițiativa lui Sextil Pușcariu,
la 14 octombrie 1918 se convoacă la Cernăuți o adunare națională, numită „Adunare
Constituantă”, care proclamă „unirea Bucovinei integrale” cu celelalte provincii româ-
neşti. Ca organe centrale au fost create Consiliul Naţional şi un Birou Executiv con-
dus de Iancu Flondor. Consiliul Naţional cere guvernului român intervenţia militară,
care este aprobată la 23 octombrie 1918, pentru a contracara presiunile Ucrainei. La
12 noiembrie 1918, CNR a votat Legea fundamentală provizorie asupra puterilor ţării
Bucovinei. La 15 noiembrie se convoacă Congresul General al Bucovinei, care a votat în
unanimitate, cu sprijinul locuitorilor germani şi polonezi, unirea cu România.
În Transilvania, principalele forţe politice româneşti erau concentrate în jurul
Partidului Naţional Român (PNR) şi al Secţiunii Române a Partidului Social De-
mocrat din Ungaria. La 29 septembrie 1918, prin Declaraţia de la Oradea, ele anun-
ţă hotărârea de autodeterminare şi separarea politică de Ungaria. La 18 octombrie
1918 se constituie Consiliul Naţional Român Central (CNRC) ca organ politic unic
al românilor din Transilvania, alcătuit din 6 membri ai PNR şi 6 ai PSD-R. În no-
iembrie, în întregul teritoriu se formează consilii şi gărzi naţionale, după modelul
CNRC. O acţiune politică de o valoare excepţională pentru întreg demersul ro-
mânilor transilvăneni din toamna şi iarna anului 1918 spre realizarea unirii a fost
Declaraţia Comitetului Executiv al Partidului National Român de autodeterminare
a populaţiei româneşti din Transilvania, citită în parlamentul din Budapesta la 18
octombrie 1918. Prin declaraţie s-a proclamat independenţa naţiunii române din
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi, în acelaşi timp, declaraţia a marcat
intrarea mişcării de eliberare a românilor în faza sa decisivă, finală.
Prin manifestul Către popoarele lumii, se face cunoscută dorinţa naţiunii române
din Transilvania de a se uni cu Vechiul Regat. CNRC mai decide convocarea unei mari
adunări plebiscitare care să adopte această hotărâre. La 7 noiembrie se publică textul
Marea Adunarea Naţională a Românilor întrunindu-se la 18 noiembrie 1918 la Alba
Iulia. La 1 Decembrie 1918 ea decide în unanimitate unirea cu România.
Desăvârşirea unităţii naţionale a fost cerută în toamna anului 1918 de către
întreaga naţiune română, după cum şi drepturile social-economice şi politice ale
maselor populare se impuneau în aceeaşi vreme, ca necesităţi obiective ce nu mai
puteau fi ignorate de clasele conducătoare.
Un loc de frunte în pregătirea lui 1 Decembrie au ocupat cărturarii în rândul cărora
s-a numărat în vremea apropiată Marii Uniri, Nicolae Iorga, istoricul ce a sintetizat prin
opera sa întreaga sete de libertate şi de unire ce a animat întregul popor.
În concluzie, putem afirma că unirea celor trei provincii româneşti cu Vechiul Re-
gat a luat sfârşit odată cu ratificarea de către primul Parlament al României întregite
ales prin vot universal, la 29 decembrie 1919, a hotărârilor luate de Sfatul Ţării de la
Chişinău, Congresul General al Bucovinei şi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.
Astfel, poporul român îşi asuma, prin reprezentanţii săi, actul istoric al întregirii terito-
riului naţional în cadrul frontierelor unui singur stat – România Mare.
Bibliografie recomandată:
1. Duţu Alexandru. România în istoria secolului XX. Editura Fundaţiei România
de Mâine.
2. King Charles. Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Editura Arc, 2002.
3. Moraru Anton. Istoria românilor : Basarabia şi Transnistria (1812 – 1993). Chi-
şinău: 1995
4. Pop Ioan-Aurel, Ioan Bolovan. Istoria României. Compendiu. Cluj-Napoca, 2007.
5. Ţurcanu Ion. Istoria Românilor (cu o privire mai largă asupra culturii). Ed.:
Istros, Brăila, 2007.

84
3. Renaşterea culturii naţionale în Basarabia în perioada interbelică:
personalităţi şi evenimente
Repere:
– Impactul integrării Basarabiei în cadrul României Mari asupra renașterii culturii naţio-
nale în regiune
– Realizările din domeniul învăţământului
– Literatura şi presa
– Aportul personalităţilor culturale în promovarea culturii în Basarabia
– Importanţa dezvoltării culturii româneşti în Basarabia
După 106 ani de rusificare şi deznaţionalizare forţată, populaţia Basarabiei a
obţinut posibilitatea revenirii la valorile naţionale şi culturale româneşti, la con-
ştientizarea apartenenţei sale etnice şi lingvistice. Ceea ce s-a produs după 1918
în Basarabia a fost considerat, pe bună dreptate, „o adevărată revoluţie culturală”.
În perioada dintre cele două războaie, cultura şi ştiinţa în Basarabia s-au dezvoltat
atât în baza acţiunii de stat, cât şi a promovării activităţii diverselor asociaţii ob-
şteşti, culturale şi a iniţiativei private.
În domeniul instruirii populaţiei s-a acţionat, în primul rând, în direcţia sporirii
numărului şcolilor primare, a corpului profesoral şi a elevilor înscrişi în aceste institu-
ţii. Prin introducerea în Basarabia a învăţământului primar obligatoriu s-a reuşit des-
chiderea, practic, în fiecare sat a unei şcoli primare, în unele sate mai mari fiind des-
chise şcoli medii, iar fiecare centru judeţean avea câteva instituţii de învățământ mediu
general şi special. La sfârșitul perioadei interbelice, graţie acţiunii de stat în domeniul
învățământului primar, în Basarabia funcţionau 2.718 şcoli primare, în care activau
7.518 învăţători, având un contingent de 346.747 de elevi înscrişi. Doar în municipiul
Chişinău funcţionau 44 de şcoli primare, 3 gimnazii, 11 licee, 9 instituţii de învățământ
mediu de specialitate şi două facultăţi ale Universităţii din Iaşi.
O altă direcţie prioritară a acţiunii de stat în domeniul cultural a constituit-o dez-
voltarea învățământului mediu şi a celui de specialitate. În vederea pregătirii corpului
didactic au fost înfiinţate două şcoli elementare de meserii şi 13 gimnazii şi licee indus-
triale, faţă de cele 4 şcoli profesionale ce au funcţionat anterior. În Basarabia existau 17
licee de băieţi, 9 licee de fete şi 24 gimnazii şi şcoli medii.
Un rol important în progresul cultural şi ştiinţific al Basarabiei l-a jucat școala su-
perioară – facultățile de Teologie şi Agronomie ale Universităţii din Iaşi, precum şi cele
trei conservatoare particulare: „Unirea”, „Naţional” şi „Municipal”, care au constituit
adevărate aşezăminte de învățământ superior. Solemnităţile prilejuite de inaugurarea la
Chişinău a Facultăţii de Teologie au avut loc la 8 noiembrie 1926, iar deschiderea Fa-
cultăţii de Ştiinţe Agricole s-a produs la 9 aprilie 1933, în ziua celei de-a 15-a aniversări
a unirii Basarabiei cu România.
Alături de instituţiile menţionate, în Basarabia interbelică a funcţionat şi un alt
centru important de cultură – Universitatea populară din Chişinău, înfiinţată la 18
februarie 1918 de un grup de intelectuali în frunte cu Pan Halippa, Şt. Ciobanu,
Ion Pelivan ş.a. Instituţia dată a fost considerată, pe bună dreptate, cea de-a cincea
universitate de acest fel a României după cele din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi,
în cadrul ei organizându-se numeroase cursuri pentru masele largi ale populaţiei,
cu participarea unor astfel de personalităţi precum S. Cujbă, Şt. Ciobanu etc. De
asemenea, cu concursul profesorului de la Universitatea din Cluj, Onisifor Ghibu,
în Basarabia interbelică a fost întemeiată asociaţia culturală „Astra”, care a urmărit,
pe întreg parcursul existenţei sale, „cunoaşterea amănunţită a Basarabiei, cu toate
laturile şi nevoile ei de toate categoriile”.

85
În aceiaşi ani, în Basarabia se atestă o febrilă activitate cultural-artistică, în limba
română apar o serie de ziare, cărţi literare şi ştiinţifice, se ţin conferinţe, se joacă piese
de teatru, se dau concerte. Au luat fiinţă numeroase formaţiuni coral-artistice, precum:
Societatea „Doina”, condusă de preotul Gheorghiu-Sulima, corul Liceului Eparhial, di-
rijat de compozitorul Al. Cristea, corul Catedralei, condus de preotul Berezovschi etc.
În 1921 sculptorul Al. Plămădeală creează Societatea de Arte Frumoase din Basarabia,
iar în 1927 realizează statuia lui Ştefan cel Mare din Chişinău, care este considerată a
fi principala sa operă. La Chişinău funcționează, de asemenea, Societatea Filarmonică,
iniţiată şi condusă de prof. Anatolie Coţovschi, Institutul Social Român din Basarabia,
sub îndrumarea lui Pan Halippa, Teatrul „Naţional”, cu sediul în fosta clădire a nobili-
mii basarabene.
Un important eveniment artistic şi cultural al Basarabiei interbelice l-a constituit
înfiinţarea, la 14 decembrie 1939, a Societăţii scriitorilor din Basarabia, având în ca-
litate de preşedinte pe Pan Halippa. În această societate au fost înscrişi 35 de membri
oficiali, având grupuri literare în toate judeţele Basarabiei. Rapsodie basarabeană a lui
Nicolai Costenco (1913-1993) este, se pare, cea mai bună realizare poetică din perioada
interbelică.
Un rol important în promovarea culturii naţionale a aparţinut presei, periodicelor.
O analiză statistică pentru anii 1917-1927 arată că în Basarabia au apărut 58 de ziare,
dintre care 24 româneşti şi 34 ruseşti.
Şi Transnistria obţinuse unele rezultate pozitive în instruire, chiar dacă aici învă-
ţarea se făcea în mare parte în ruseşte, iar locul limbii române îl ţinea o „caricatură de
limbă moldovenească”, formată abuziv din arhaisme, regionalisme, precum şi din nu-
meroase cuvinte ruseşti şi ucraineşti, adaptate la gramatica moldovenească. În Trans-
nistria, până în 1927, fuseseră înfiinţate 6 şcoli profesionale, transformate ulterior în
colegii. În 1926 a fost înfiinţat Colegiul Pedagogic din Tiraspol cu patru ani de studii,
transferat ulterior la Balta.
În perioada interbelică, în Basarabia au fost înregistrate rezultate importante în toa-
te domeniile – literatură, arte, presă, învăţământ, ştiinţă. Indicatorul sintetic al tuturor
acestor realizări l-a constituit, pe de o parte, sporirea gradului de culturalizare a maselor
largi ale populaţiei, iar pe de alta, apariţia unei veritabile elite intelectuale basarabene,
care va juca ulterior un rol extrem de important în declanşarea procesului de renaştere
şi de eliberare naţională de la sfărșitul anilor 1980.
Astfel după 1918 – prin noul cadru creat ca urmare a unirii Basarabiei, Bucovinei
şi Transilvaniei – România a cunoscut o evoluţie pozitivă, fiind una dintre ţările cu cea
mai puternică dezvoltare economică, politică şi culturală din Europa.

Bibliografie recomandată:
1. Ion Ţurcanu. Istoria Românilor (cu o privire mai largă asupra culturii). Ed.:
Istros, Brăila, 2007.
2. Stefan Ihrig, Vasile Dumbrava, Igor Şarov etc. Istoria între ştiinţă şi şcoală – peri-
oada interbelică în Basarabia. Studii, materiale, surse şi sugestii. Chişinău, 2008.
3. Cimpoi M. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Bucureşti, 2002.
4. Florea V. Arta românească. Modernă şi contemporană. Bucureşti, 1982.
5. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu. Istoria românilor în secolul XX (1918-1940). Bu-
cureşti, 1999.
6. Moraru Anton. Istoria românilor: Basarabia şi Transnistria (1812-1993). Chişi-
nău: 1995.

86
4. Noul Curs al lui F. D. Roosevelt – model funcţional de depăşire a crizei
economice.
Repere:
– Contextul venirii în fruntea SUA a lui F.D. Roosevelt
– F.D. Roosevelt și geneza politicii New Deal
– Componentele şi conţinutul New Deal pe domenii ale economiei
– Impactul social al Noului Curs
– Consecinţele economice şi politice ale Noului Curs

„Naţiunea care îşi distruge patria se distruge pe sine”


Franklin Delano Roosevelt
Între 1929 şi 1932 în SUA, agravarea crizei conduce la eşecul administraţiei
republicane conduse de preşedintele Herbert Hoover. Noul preşedinte ales în no-
iembrie 1932, F.D. Roosevelt, a fost unul dintre cei mai ingenioşi lideri politici ai
secolului al XX-lea, care a ştiut să inspire încredere americanilor, angajându-se
să combată criza printr-un intervenţionism moderat al statului federal în materie
economică şi socială, însă refuzând să se închisteze într-un program constrângă-
tor. Programul său, numit „New Deal”, reprezentând un răspuns la „Marea Criză”
(„Great Depression”), a folosit guvernul federal ca un instrument de schimbare
socială şi economică în contrast cu rolul său tradiţional pasiv. În timpul celui de-
al Doilea Război Mondial, Roosevelt a fost cel care a condus Alianţa în apărarea
împotriva puterilor Axei.
Programele lui Roosevelt erau un răspuns la Marea Depresiune şi se bazau pe
cei „3R”: relief, recovery, reform, ceea ce înseamnă ajutor pentru şomeri şi săraci,
revenirea economiei la starea normală şi implementarea unor reforme în sistemul
financiar pentru a preveni o altă depresiune.
Roosevelt ca preşedinte: Promisiunea lui Roosevelt – „o nouă împărţire a popo-
rului american” – a prefigurat o lărgire revoluţionară a puterii federale în viaţa de zi
cu zi a naţiunii. Primele sale trei luni în birou, cunoscute sub numele de „Cele 100 de
zile”(martie-iunie 1933), au fost marcate de o legislaţie inovativă izvorâtă din ramu-
ra executivă. Într-o perioadă de şomaj masiv (25% din forţa de muncă), în care piaţa
mărfurilor se afla în colaps, mii de bănci se închideau din lipsă de lichidităţi şi în care
preţurile agricole căzuseră sub costul producţiei, Congresul, la cererea lui Roosevelt,
a luat o serie de măsuri urgente menite să ofere lichidităţi pentru instituţiile banca-
re, pentru încrederea individuală şi pentru a preveni falimentul financiar. Reforma de
urgenţă a lui Roosevelt a fost Legea bancară, prin care vor exista doar băncile care au
resurse suficiente pentru a se întreţine şi singura monedă acceptată este dolarul. Mai
mult decât atât abandonarea exportului aurului în 1933 a avut ca efect devalorizarea
dolarului pe pieţele internaţionale. Politica New Deal (Noul Curs) a reuşit să aducă
o diversitate de soluţii economice la problemele izvorâte din Primul Război Mondial.
Criza fermelor, rezultată din supraproducţie, a început în 1921 şi a trimis milioane
de fermieri la oraş; Roosevelt a considerat că această criză reprezintă cauza colapsului
economic de la sfârşitul anilor ’20. El a răspuns cu un program agricol vast, încadrat
de Legile de ajustare agricolă din 1933 şi 1938. Această legislaţie a introdus controlul
producţiei pentru anumite mărfuri de bază, pentru a crea un echilibru între cerere
şi ofertă; de asemenea, legislaţia a promovat reîmpădurirea şi conservarea şi a oferit
subvenţionare pentru plantaţiile reduse. Programul pentru Autorităţile Văii Tennessee
(Tennessee Valley Authority), elaborat în 1933, cuprindea construcţia de baraje pentru
producerea de energie hidroelectrică, managementul apelor, îmbunătăţirea tehnicilor
fermierilor şi a navigaţiei pe râu şi construcţia de spitale şi şcoli. Noi industrii atrase de
87
electricitatea şi munca ieftină au diversificat economia sudică şi au îmbunătăţit viaţa
socială săracă din această zonă.
Multe dintre măsurile New Deal au alienat comunitatea de afaceri; în acelaşi
timp, aceste măsuri au atras afro-americanii şi alte minorităţi urbane şi mişcarea
muncitorească în partidul democrat, formându-se astfel coaliţia New Deal. Legea
naţională de redresarea a industriei (1933) a luat fiinţă sub forma unei scheme de
stabilizare industrială, menite să elimine să menţină preţurile în echilibru. Secţiunea
a şaptea a legii, care promova unionizarea muncii, a afectat totuşi oamenii de afaceri
conservatori. Măsurile de strictă securitate impuse de noua Comisie de Securitate şi
Schimb a intensificat opoziţia afacerilor. Beneficiile oferite de Legea securităţii so-
ciale, de legislaţia asigurării de şomaj şi de Legea standardelor muncii corecte (Fair
Labor Standards Act) din 1938 i-au atras suportul muncitorilor. În 1935 şi 1936
Curtea Supremă a Statelor Unite a „lovit” măsurile New Deal, declarând neconstitu-
ţionale acțiunile de precauţie ale legilor (actelor) NIRA şi legea ajustării agricole.
Politica de reforme şi ajutor social a lui Roosevelt mai consta din: Legea economică,
care prevedea micşorea salariilor funcţionarilor şi veteranilor; Programul Federal de
Asistenţă Socială de Urgenţă, care prevedea ajutor financiar pentru alte programe mai
mici de acest gen; Legea asigurării sociale, prin care invalizii, pensionarii, persoanele cu
diferite deficienţe erau ajutaţi financiar; Legea normelor corecte de muncă, prin care a
fost stabilit salariul minim şi a fost interzisă folosirea copiilor în muncă.
În cel de-al doilea mandat în alegerile prezidenţiale din 1936 a lui Roosevelt, o
coaliţie formată din republicani şi democraţi conservatori, înfricoşată de cheltuielile
federale din ce în ce mai mari în criza din 1937-38 şi neliniştită de expansiunea pu-
terii federale în zonele rezervate în mod tradiţional statelor, a oprit elanul New Deal.
Roosevelt a murit de hemoragie cerebrală, pe 12 aprilie 1945. Viziunea lui Roosevelt
asupra unei lumi paşnice şi stabile de după război s-a împotmolit în ambiţia naţio-
nală. Coaliţia New Deal a durat mulţi ani după moartea lui Roosevelt. În plus, lunga
sa titulatură în birou pe parcursul anilor Marii Crize şi al celui de-al doilea război
mondial, obţinând 4 mandate de preşedinte (fapt unic în istoria Statelor Unite) au
stat la baza renumelui său de mai târziu, anume de „preşedinţie imperială”.
Opera personală a lui Roosevelt, cu reuşitele şi eşecurile sale, a ştiut să se bazeze
pe forţele profunde ale naţiunii, ca să facă să progreseze în SUA o democraţie şi un
mediu economic bazat pe o creştere sănătoasă de perspectivă.
Bibliografie recomandată:
1. Pierre Milza, Serge Berstein. Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene (1900-
1945). Vol. 1, Bucureşti, 1998.
2. Gheorghe Onişoru. Istoria contemporană universală 1917-1945. Curs. Bucureşti,
2005.
3. Bogdan Antoniu, Alin Matei. Politică şi societate în secolul XX. Bucureşti, 2007.

5. URSS în perioada interbelică – stat totalitar comunist


Repere:
– Revoluţiile ruse şi etapele preluării puterii de bolşevici
– Activitatea noului regim bolșevic și lupta pentru menţinerea puterii în anii 1918-1921
– Constituirea URSS
– Noua politică economică şi specificul ei
– Industrializarea forţată şi planurile cincinale
– Colectivizarea
– Caracteristicile regimului totalitar comunist
– Represiunile şi teroarea bolşevică

88
În urma revoluției din februarie 1917 ţarul abdică şi Rusia se proclamă republică. În
octombrie/noiembrie 1917 la putere vin bolşevicii. Noua putere în frunte cu Vladimir
Lenin adoptă Decretul despre pace şi Decretul despre pământ. Soldaţii sunt îndemnaţi
să vină acasă, ţăranilor repartizându-li-se pământ. În 1918-1921 se introduce politica
comunismului de război, potrivit căreia economia de piaţă şi relaţiile marfă-bani sunt
interzise. Ţăranii proaspăt împroprietăriţi sunt impuşi să predea statului, fără compen-
saţie, toate surplusurile alimentare. Pentru a scoate ţara din impas, bolşevicii renunţă
la comunismul de război şi adoptă noua politică economică (NEP), efectele căreia s-au
resimţit imediat.
La 30 decembrie 1922, fostele teritorii țariste, aflate sub dominaţie bolşevică, declară
crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). În fruntea Secretariatului vine
I.V. Stalin, care şi-a dezvăluit talentele sale de manipulator al oamenilor. El a înlăturat
pe membrii opoziției, dar a promovat în Biroul Politic pe aliații săi fideli – Molotov,
Voroșilov, Kalinin. După Congresul al XIV-lea al Partidului (18-31 decembrie 1925)
începe, de facto, ceea ce avea să devină mai târziu „marea teroare” – eliminarea inițial de
pe scena politică, apoi şi fizică a adversarilor. Troțki și Zinoviev au fost excluși din Co-
mitetul Central în octombrie 1926, iar în ianuarie 1927 Troțki a fost exilat la Alma-Ata.
Prin aceste acțiuni Stalin a reușit să-şi impună controlul asupra aparatului de stat.
După eliminarea treptată a adversarilor, Stalin devine stăpân absolut pe putere şi
trece la acțiuni concrete pentru consolidarea regimului, declarându-se adeptul prin-
cipiului construcției socialismului într-o singură ţară, spre deosebire de predeceso-
rul său, V.I.Lenin, care era adeptul revoluției mondiale şi a exportului de revoluție.
Primele acțiuni concrete în această direcție vizau socializarea integrală a URSS şi, în
primul rând, a economiei acesteia. La Congresul al XIV-lea al partidului a fost trasată
linia politică generală în domeniul industrializării ţării. Conducerea sovietică se dezi-
ce treptat de noua politică economică, care, în viziunea ei nu a reușit să contribuie la
progresul economic al ţării şi relansează ideea planurilor cincinale. De altfel, încă în
februarie 1922 a fost creată Comisia de Stat pentru Planificarea Generală (Gosplan),
care trebuia să elaboreze planuri cincinale prin care se impuneau în mod imperativ
fiecărei republici, fiecărei regiuni şi fiecare întreprinderi sarcini ce prevedeau un nivel
anumit al producției ce trebuia atins în perioada planificată.
Astfel, prin condamnarea şi eliminarea NEP-ului se instituia planificarea centra-
lizată a economiei, eliminându-se definitiv economia privată. Prin planurile cinci-
nale se introducea controlul din partea statului în toate ramurile industriei. În do-
meniul industrial a fost acordată prioritate industriilor grele în detrimentul indus-
triilor ușoare producătoare de bunuri de larg consum, iar cererile considerabile la
produsele acestor ramuri au fost ajustate în mod artificial prin importuri şi printr-o
raționalizare extrem de severă.
În privinţa agriculturii, decizia lui Stalin pentru colectivizare a fost clară şi,
dacă în aprilie 1929 acesta propunea dezvoltarea sectorului colectiv prin sovho-
zuri (ferme de stat cu salariaţi agricoli) şi colhozuri (cooperative de producţie),
în toamna aceluiaşi an Stalin a ordonat „lichidarea clasei culacilor”, iar autorităţile
locale au fost somate să confişte bunurile ţăranilor îmbogăţiţi şi să-i expulzeze în
vederea colectivizării.
Planul a fost urmat cu promptitudine şi în 1934 mai mult de 88% din terenuri
erau deja integrate colhozurilor (faţă de 58% în 1930). „Deculacizarea” – eliminarea
clasei culacilor – şi cooperativizarea au atins însă şi ţăranii mijlocaşi, depăşind limi-
tele planificate şi devenind un adevărat război împotriva ţărănimii. Pentru a-i obliga
să intre în cooperativele de producţie şi să-şi abandoneze pământul şi animalele a
fost mobilizat întreg aparatul de represiune al statului, sate întregi au fost deportate şi
bilanţul tragic înregistrat a fost de peste 3 milioane de morţi.

89
Urmările imediate ale colectivizării forţate nu au fost însă benefice şi în 1937 recol-
tele formelor cooperatiste nu înregistrau decât o creştere cu 10% faţă de nivelul anului
1928. Mai mult, în 1932 foametea a făcut peste un milion de victime şi raţionalizarea
a trebuit reintrodusă la sate până în 1935. În faţa acestor realităţi, puterea sovietică a
făcut unele concesii. După ce Stalin a criticat excesele, colhozurile au primit dreptul de
a comercializa excedentul după plata impozitelor, iar din 1933 ţăranii colectivizaţi au
primit în folosinţă o mică parcelă, a cărei recoltă putea fi vândută pe piaţa liberă.
Colectivizarea a contribuit însă la stabilizarea regimului politic, milioanele de
victime şi periferizarea lumii rurale au permis eliminarea unei surse majore de opoziţie
faţă de comunism şi, în acelaşi timp, au eliberat un substanţial volum de mână de lucru
pentru industrie.
Represiunea stalinistă, cunoscută sub numele de „marea epurare”, a cunoscut mai
multe etape şi a fost îndreptată, în primul rând, împotriva membrilor PCUS. În condi-
ţiile controlului total exercitat de Stalin, toate defecţiunile planurilor sale au fost puse
pe seama birocraţiei de partid.
Într-o primă etapă, în 1933, sunt excluşi membrii vechii gărzi acuzaţi de trădare,
sabotaj şi spionaj şi împreună cu ei aproape 22% din membrii de partid pentru motive
morale – ineficienţă şi corupţie, majoritatea fiind executaţi.
În iulie 1934 aparatul poliţienesc a fost profund remaniat şi a apărut NKVD-ul
(Comisariatul pentru interior) ce putea deporta, exila, închide şi executa fără judecată
persoanele „socialmente periculoase”. După asasinarea în decembrie 1934 a lui Kirov,
membru marcant în Biroul Politic, Stalin a luat o serie de măsuri excepţionale, precum
accelerarea proceselor, limitarea drepturilor la apărare şi creşterea numărului de con-
damnări la moarte.
Între 1936 şi 1938 URSS a trecut printr-un nou val de epurări. Vâşinski, procurorul
general al statului, a formulat teoria complotului general împotriva puterii sovietice şi
vechea gardă bolşevică a fost decapitată până la nivel local, iar în 1937 are loc proce-
sul marilor şefi ai Armatei Roşii, Tuhacevski, Iakir, Blucher, care sunt judecaţi rapid şi
executaţi alături de alte mii de ofiţeri. În acelaşi timp, represiunea s-a îndreptat spre
membrii Internaţionalei comuniste – Komintern-ul, iar Gulag-ul, sistemul lagărelor
de concentrare, s-a generalizat. Conform unor estimări, în URSS până în 1937 au fost
represaţi peste 17 milioane de oameni, dintre care peste 10 milioane au murit în lagăre.
Până în 1939 au mai fost represate alte 5-10 milioane de persoane, peste un milion au
fost împușcate, alte două milioane au murit în lagăre.
Împotriva Bisericii, regimul sovietic a dus o luptă crâncenă încă din 1917, atunci
când a confiscat toate bunurile acesteia, pentru ca în 1922 să treacă la o campanie anti-
clericală cruntă. După „epurarea” clerului şi supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse (tradi-
ţional subjugată voinţei statului), libertatea cultului a fost admisă în 1936, dar nu a fost
recunoscută celor 18 milioane de musulmani.
Emanciparea femeii a urmat o evoluţie sinuoasă. În teorie, femeia era egală cu băr-
batul, dispunea de dreptul la vot, beneficia de ajutorul unor servicii colective (creşe,
bucătării), iar Codul familial din 1918 transforma divorţul într-o simplă formalitate (a
urmat un puseu al acestora – 7% din cupluri în 1936) şi liberaliza avorturile. În timpul
NEP-ului însă s-a produs un recul al liberalizării situației femeilor, acestea având remu-
neraţii inferioare şi fiind minoritare în partid. Noul Cod din 1936 a reglementat com-
plet diferit statutul femeii: divorţul a devenit restrictiv, libertatea avortului a fost abolită,
a fost exaltată maternitatea „socialistă” şi introdusă o politică natalistă de forţă.
Bibliografie recomandată:
1. Michael Lynch. Reacţiune şi revoluţie: Rusia 1881-1924. Bucureşti, 2000.
2. Michael Lynch. Stalin şi Hruşciov: URSS, 1924-1964. Bucureşti, 1998.
90
3. Richard Pipes. Scurtă istorie a Revoluţiei Ruse. Bucureşti, 1998.
4. John R. Barber. Istoria Europei Moderne. Bucureşti, 1993.
5. Pierre Milza, Serge Berstein. Istoria secolului XX (1900-1945). Sfârşitul lumii eu-
ropene. Bucureşti, 1998.
6. Noua ordine internaţională în perioada interbelică
Repere:
– Contextul istoric al desfăşurării Conferinței de Pace de la Paris
– Desfăşurarea Conferinţei de Pace de la Paris şi problemele discutate
– Semnarea tratatelor internaţionale şi conţinutul lor
– Societatea Națiunilor
– Rivalități politico-militare
Noua ordine internaţională în perioada interbelică se instanrează după încheierea
Primului Război Mondial, care a lăsat în urma sa mult haos în întreaga lume: uriașe
pierderi umane şi materiale. Dificultăţile economice, criza morală, de conștiință au de-
terminat apariţia, înainte de încheierea conflictului, a unui curent pacifist, a numeroase
proiecte şi programe de organizare a lumii pe baze noi, astfel ca pacea şi securitatea,
dezvoltarea și bunăstarea să fie asigurate pentru toate naţiunile.
Un puternic impact asupra celor două tabere beligerante au avut Decretul asupra
păcii lansat de guvernul bolșevic la 8 noiembrie 1917 şi programul american de pace
cunoscut sub numele de Cele 14 puncte ale președintelui Woodrow Wilson. Ambele
proclamau unele principii foarte importante și nobile, între care diplomaţia deschisă,
dreptul la autodeterminare, pace democratică, fără anexiuni.
La 11 noiembrie 1918 s-a pus capăt războiului, iar la 18 ianuarie 1919 la Paris au
început lucrările Conferinţei de Pace, la care au participat numai ţările aliate şi asociate,
nu şi cele învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia). La capătul a aproape
cinci ani de război, președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, era, fără
îndoială, îndreptățit să declare lui Raymond Poincaré, președintele Republicii France-
ze, că „va fi mai dificil de realizat pacea decât războiul”. Acest lucru a ieșit în evidenţă în
timpul celor aproape doi ani de negocieri şi dispute între învingători, care au caracteri-
zat lucrările Conferinţei de Pace.
Conferinţa de Pace de la Paris. Conferinţa de Pace a pus în practică principiul na-
ţionalităţilor, ceea ce a condus la modificarea hărţii politice a Europei prin trasarea unor
noi frontiere și reconstituirea unor state independente (Polonia, Austria, Ungaria), apa-
riţia unor state noi (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven – mai târziu Iugoslavia,
ţările baltice) sau prin desăvârșirea unităţii teritoriale a altora (România, Italia).
Austria independentă era o ţară mai mult agrară, cu o situaţie economică și finan-
ciară precară, ceea ce întreţinea starea de nemulţumire a populaţiei și întărea curentul
favorabil unirii ei cu Germania industrială.
Ungaria era redusă la teritoriile cu o populaţie majoritar maghiară. Anularea celor
trei împărțiri din veacul al XVIII-lea a condus la reconstituirea Poloniei, iar din fos-
ta Austro-Ungarie s-a născut Cehoslovacia. În jurul Serbiei s-au unit croaţii, slovenii,
bosniacii, formându-se Regatul sârbo-croato-sloven. Cu Regatul Român s-au unit Ba-
sarabia, Bucovina și Transilvania. Din fostul Imperiu Rus s-au constituit statele inde-
pendente Finlanda, Lituania, Letonia și Estonia.
La 25 octombrie 1920, la Paris a fost semnat tratatul între Anglia, Franţa, Japonia
şi Italia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte. Era recunoscută suveranitatea Ro-
mâniei asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. Statul roman se angaja să asigure în
acest teritoriu, tuturor locuitorilor, aceleași drepturi şi libertăţi ca ale celorlalţi cetăţeni
ai României.
91
Germania şi Tratatul de la Versailles. Cea mai mare atenţie s-a acordat tratatului
cu Germania, socotită a fi principalul vinovat de declanșarea războiului. Cunoscut
sub numele de Tratatul de la Versailles, acest document cuprindea condiţii grele pen-
tru statul german: teritoriale și demografice, economice și militare. Germania ceda
teritorii Franţei, Belgiei, Danemarcei, Poloniei, cu 8 milioane de locuitori. Practic,
Germania pierde o septime din teritoriu și a zecea parte din populaţie. Germania era
obligată să recunoască independenţa Austriei, Cehoslovaciei şi Poloniei. Tratatul de
pace a slăbit mult puterea Germaniei, transformând-o pentru câțiva ani într-un stat
de rangul doi. Însă germanii nu vor recunoaște prevederile Tratatului de la Versailles,
vor contesta noile frontiere şi vor acţiona pe toate căile pentru a reface Germania
Mare de dinainte de război (mai detaliat vezi la sinteze).
Noua ordine internaţională şi estul Europei. Sistemul Versailles avea implicaţii
semnificative pentru această regiune a continentului. Aproape 20000 de kilometri de
noi graniţe erau trasate, vechile unităţi economice erau sparte, noi sisteme monetare
trebuie create uneori din nimic. Integrarea economică, juridică a noilor regiuni crea
dificultăţi extraordinare statelor est-europene, fie că este vorba despre o extindere a
teritoriului, fie că despre crearea unui nou stat.
Societatea Naţiunilor şi politica securităţii colective. Învățămintele războiului,
cortegiul nesfârșit al suferinţelor de tot felul și amploarea curentului pacifist au con-
tribuit decisiv la crearea, în cadrul Conferinţei de pace, a Societăţii Naţiunilor, pe baza
Pactului întocmit de o comisie specială, condusă de președintele Statelor Unite ale
Americii, Woodrow Wilson (mai detaliat vezi la sinteze).
Punctele slabe ale Societăţii Naţiunilor. Cauzele eșecului Societăţii Naţiunilor au
fost îndelung dezbătute, însă orice explicaţie trebuie să plece de la discrepanţa dintre
așteptările mult prea mari ale opiniei publice mondiale şi capacitățile reale ale Ligii. În
același timp, aplicarea prevederilor Pactului şi realizarea obiectivelor Societăţii Naţiu-
nilor s-au dovedit a fi o misiune dificilă din cauza nemulţumirii învinșilor, a persisten-
ţei unor situaţii conflictuale, a rămânerii în afara instituţiei, din motive diferite, a trei
mari puteri: Statele Unite ale Americii, Germania și Rusia. Aceasta a făcut ca Societatea
Naţiunilor să nu fie un organism universal, cum s-a dorit iniţial. Rusia sovietică nu a
fost admisă la Conferinţa de Pace și nu a semnat tratatele care au pus bazele noii ordini
internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut aceste tratate și aceas-
tă nouă ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte, puterile învingătoare au
sprijinit forţele politice şi militare antisovietice în războiul civil şi au intervenit cu forţe
militare împotriva Rusiei, fără să poată reuși lichidarea regimului bolșevic. Au recurs
apoi la blocada economică, politică și diplomatică împotriva Rusiei și la sprijinirea con-
solidării puterii statelor vecine acesteia.
Totodată, în august 1928 este semnat Pactul de la Paris (Pactul Briand-Kellogg),
care elimina războiul din raporturile internaţionale, toate diferendele trebuind să fie
rezolvate prin negocieri, pe cale pașnică. Societatea Naţiunilor s-a angajat prin Pact
să înfăptuiască reducerea armamentelor până la minimumul necesar menţinerii ordi-
nii interne şi apărării frontierelor. În conformitate cu obiectivele Societăţii Naţiunilor,
pentru consolidarea păcii şi înfăptuirea securităţii colective au fost create Mica Înţele-
gere (Cehoslovacia, Iugoslavia și România) şi Înţelegerea Balcanică (Grecia, Iugoslavia,
România și Turcia), alianţe regionale defensive.
Problema germană. Chestiunea germană nu trebuie privită în izolare, ci în legă-
tură problema rusă şi cu dificultăţile economice ale Europei. Dacă Franţa va oscila în
această perioadă între o politică de fermitate şi una de reconciliere faţă de Germania,
Marea Britanie se va orienta de timpuriu spre o apropiere de aceasta.
În ceea ce privește Franţa, politica sa de fermitate faţă de principalul stat înfrânt

92
apărea drept unica politică posibilă în condiţiile eșecului obţinerii unor garanţii de se-
curitate anglo-americane, în conformitate cu asigurările date de președintele ameri-
can Wilson în 1919. Politica de fermitate însemna utilizarea unor instrumente create
de Tratatul de la Versailles (ocupaţia, dezarmarea, dar mai ales reparaţiile) pentru a
redresa dezechilibrul potenţial dintre o Franţă învingătoare, dar slăbită economic şi
demografic, şi o Germanie infantă, cu un potenţial economic și uman net superior și
eliberată în plus de ameninţarea alianţei tradiţionale franco-ruse.
Ciocnirea anglo-franceză era practic inevitabilă, de vreme ce britanicii îşi conce-
peau politica germană în termenii reconstrucţiei economice a Republicii de la Weimar,
în timp ce partea franceză, în încercarea de a controla evoluţia Germaniei, se folosea la
fel de un instrument economic, reparaţiile.
Din nefericire, divergenţele anglo-franceze erau departe de a fi limitate la problema
germană. Dezmembrarea Imperiului otoman şi crearea Turciei sub autoritatea lui Mus-
tafa Kemal aveau să dea naștere unor diviziuni adânci între cei doi foști aliaţi. Astfel,
conflictul greco-turc a găsit cele două mari puteri în tabere opuse, Kemal, sprijinit de
Franţa şi Italia, obținând în august 1922 o victorie decisivă împotriva Greciei ce benefi-
cia de ajutorul Marii Britanii. În urma Tratatului de la Lausanne (1923), Turcia recupera
întreaga Anatolie, precum şi teritorii europene. De asemenea, rivalitatea legată de fostele
teritorii arabe ale Imperiului Otoman a contribuit enorm la adâncirea divergenţelor. Po-
litica progermană a Angliei în această perioadă era văzută de o serie de factori de decizie
de la Londra ca o reîntoarcere la tradiţionala politică de sprijinire a echilibrului conti-
nental. Astfel, Franţei, devenită principala putere a continentului, trebuia să i se opună o
contrapondere şi singura capabilă să joace acest rol era fostul inamic.
Reluarea raporturilor dintre Germania şi Rusia sovietică. În plan diplomatic,
Germania va complica ecuaţia acestei prime perioade postbelice după ce, între 1922 şi
1932, relaţiile dintre Germania şi Rusia sovietică (ulterior URSS) au fost direcţionate
de Tratatul de la Rapallo din 16 aprilie 1922 şi de Tratatul de neutralitate și neagresiune
din 24 aprilie 1926. Primul tratat stabilea procedura de reglementare a litigiilor dintre
cele două ţări, renunţarea reciprocă la despăgubirile de război, restabilirea relaţiilor
diplomatice, clauza naţiunii celei mai favorizate, colaborarea economică.
Cel de-al doilea tratat, încheiat pe o durată de cinci ani, prevedea că, în caz de atac
asupra uneia dintre părţi, cealaltă se angaja să aibă faţă de ea o atitudine pașnică. În caz
de conflict între sovietici şi Polonia, sprijinul Franţei pentru aliatul polon era greu de
acordat, Germania fiind neutră. În 1931, când acest tratat a expirat, între cele două ţări
a fost încheiat un protocol de prelungire, care însă a fost ratificat abia în mai 1933.
Relaţiile franco-germane. Pacea şi securitatea Europei depindeau, între altele, de
situaţia relaţiilor dintre Franţa și Germania. Deși Franţa a fost învingătoare în război,
economia sa îşi revenea greu, datoria externă era mare, francul se devalorizase. Salvarea
era văzută în încasarea datoriei de război din partea Germaniei. Aceasta trecea prin
dificultăţi mult mai mari, ruina economică şi falimentul mărcii făcând imposibilă
plata reparaţiilor.
Problema germană și ocuparea Ruhr-ului (1920-1923). Din cauza greutăţilor
economice, pe 12 iulie 1922 Guvernul german a înaintat aliaţilor un moratoriu de
șase luni la plata reparaţiilor, aducând drept argument starea precară a finanţelor
germane. În contextul degradării relaţiilor anglo-franceze, în decembrie 1922 Co-
misia Reparaţiilor constată eșecul Germaniei în a-și respecta obligaţiile în domeniul
reparaţiilor. Pe 2 ianuarie este decisă, în ciuda opoziţiei britanice, preluarea Ruhr-
ului cu titlu de garanţie, iar pe 11 ianuarie 1923 trupe franco-belgiene pătrund în
zona Ruhr-ului. Franţa urmărește în acest fel să se asigure că Germania îşi va respecta
obligaţiile fixate la Versailles, dar şi să determine partea germană să adopte o politică

93
favorabilă intereselor franceze. Reacţia germană imediată se materializează în lansa-
rea unei campanii de rezistenţă pasivă a muncitorilor şi funcţionarilor din Ruhr, care
riscă să paralizeze regiunea şi să îi împiedice pe francezi să obţină orice beneficii de
pe urma acestei ocupaţii.
Ocuparea Ruhr-ului s-a dovedit a fi pentru Franţa un eșec strategic: a tergiver-
sat negocierile în speranţa obţinerii unor avantaje mai mari de pe urma haosului
ce părea să se instaleze în Germania şi nu a reuşit să transforme succesul din Ruhr
în avantaje diplomatice. În schimb, a reușit să se izoleze diplomatic şi financiar, să
transforme imaginea Germaniei din agresor în victimă, iar Anglia şi SUA au preluat
în administrare problema reparaţiilor germane.
Noua configuraţie a frontierelor europene, fondată pe principiul naţionalităţilor,
era departe de a fi perfectă. Noua ordine nu a reușit să rezolve toate pretenţiile teri-
toriale ale învingătorilor, iar după încheierea tratatelor au rămas multe nelămuriri:
anumite regiuni vor fi obligate să decidă prin referendum cărei ţări vor să îi aparţină,
în timp ce unele orașe sunt declarate libere.

Bibliografie recomandată:
1. Pierre Milza, Serge Berstein. Istoria secolului XX (1900-1945). Sfârşitul lumii
europene. Bucureşti, 1998.
2. John R. Barber. Istoria Europei Moderne. Bucureşti, 1993.
3. Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu. Istoria relaţiilor internaţionale în seco-
lele XIX-XX. Bucureşti, 2005.
3. Nicolae Ciachir. Istoria internaţională de la Pacea Westfalică (1648), până în
contemporaneitate (1947). Bucureşti, 1998.

7. Impactul reformelor social-economice în consolidarea statului ro-


mân (1918-1940)
Repere:
– Consecinţele Primului Război Mondial asupra economiei României
– Impactul Marii Uniri asupra potenţialului economic al ţării
– Refacerea economică a ţării
– Reforma agrară
– Avântul economic și criza de subproducţie
– Evoluţia principalelor ramuri ale economiei românești în perioada interbelică
Primul război mondial a produs mari distrugeri pentru ţările europene. Obiec-
tivul principal era refacerea economică, în special pentru ţările care au suferit cele
mai mari pierderi, printre care şi România. Pe plan mondial aceste pagube erau de
aproximativ 332 miliarde lei, iar pentru România ele au fost evaluate la aproximativ
72 miliarde lei aur (de 16 ori valoarea producţiei anuale a României). Trebuie subli-
niate situaţia grea a economiei României şi efortul ce trebuia făcut pentru redresarea
acesteia. România a primit ceva reparaţii de război prin confiscarea unor societăţi
industriale anonime cu capital german şi austro-ungar. Sumele care au fost obţinute
au fost foarte mici în raport cu ceea ce se sconta. Împrumuturile de stat au depăşit pe
cele din perioada neutralităţii sau a războiului, astfel că datoria externă a României
va fi în 1921 de 15 ori mai mare decât în 1914.
Totodată, unirea din 1918 a condus la întărirea potenţialului economic al Ro-
mâniei, a creat condiţiile necesare fructificării, la scară naţională, a bogăţiilor solului
şi subsolului, a accentuat ponderea industriei în ansamblul economiei naţionale.
În această perioadă s-au conturat două concepţii de politică economică: cea ne-

94
oliberală (politica „prin noi înşine”) şi cea naţional-ţărănistă (politica „porţilor des-
chise”). Aceste concepţii de politică economică aveau la bază interpretarea modului
în care trebuia să se dezvolte industria şi economia în general, atitudinea faţă de ca-
pitalul străin şi încadrarea României din punct de vedere economic în diviziunea in-
ternaţională a muncii. Politica „prin noi înşine”, promovată de burghezia financiară-
liberală, reprezentată prin PNL, doctrină fundamentată de Vintilă Brătianu, urmărea
dezvoltarea economică prin forţe proprii, fără a exclude participarea capitalurilor
străine, dar le cerea o anumită participare, în special la finanţarea lucrări mari lor, la
înzestrarea cu maşini şi utilaje a întreprinderilor.
Politica „porţilor deschise” era promovată de burghezia sătească, de o parte a
burgheziei din Transilvania şi Banat, legată de capitalurile germane şi austro-ungare.
Politica „porţilor deschise” urmărea ca, prin acordarea unor concesii capitalurilor
străine, să se obţină pieţe mai avantajoase pentru cerealele româneşti, dar să se câşti-
ge şi nişte aliaţi în lupta cu burghezia liberală. Doctrina va fi pe deplin fundamentată
în 1926, când se va forma PNT prin fuziunea partidului Naţional Român din Tran-
silvania cu Partidul Ţărănesc.
Agricultura şi reforma agrară din 1921. Reforma agrară începe să fie aplicată
din 1921 şi se va extinde până la 1926. Prin legea de reformă agrară s-a stabilit că
exproprierea prin răscumpărare se va exercita asupra tuturor proprietăţilor care în
zonele de deal şi submontane erau de peste 100 ha, iar la şes de 150 ha. Prioritari
la împroprietărire erau: mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii demobilizaţi, cei cu
pământ sub 5 ha şi cei fără pământ. Loturile atribuite erau de două categorii: loturi de
împroprietărire de 5 ha şi loturi de completare. Aceasta a fost cea mai cuprinzătoare
reformă agrară din istoria României, pentru că marea proprietate a fost expropriată
în cuantum de 66%. Prin această reformă agrară, care a micşorat considerabil marea
proprietate, s-a încurajat micul proprietar şi s-a făcut un pas înainte în dezvoltarea
economică a României.
Finanţele sunt dezorganizate prin deprecierea monedei naționale şi prin circula-
ţia monedelor străine. Până în 1921 s-a mers pe sistemul de bugete separate pentru
vechea Românie, Transilvania, Basarabia şi Bucovina, ca să treacă la un buget unic
cu anul financiar 1921-1922. Bugetul pe 1922-1923 va fi echilibrat prin creşterea sar-
cinilor impozabile. După repetate încercări de revalorizare a leului la cursul anului
1914, în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară la un curs de 32 ori mai mic decât cel
antebelic. Leul a rămas o monedă liber-convertibilă, participând la operaţiunile de
bursă din Europa şi SUA. Datoria externă a crescut de la 2,9 miliarde lei, în 1921, la
141 miliarde lei, în 1933, când s-a înregistrat şi cel mai înalt nivel, scăzând apoi, în
1938, la 80 miliarde lei.
Pentru a limita specula şi inflaţia s-a impus unificarea monetară. Operaţiunea
este efectuată prin Banca Naţională a României în 1920-1921, cheltuindu-se peste 7
miliarde de lei, fără a fi lichidată inflaţia. A crescut numărul băncilor.
Economia românească după 1938 a demonstrat o evoluţie pozitivă a economiei
naţionale. În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o pon-
dere de circa 45%, iar cea producătoare de mijloace de consum – 54%. Ramurile
neagricole aveau o pondere de aproximativ 51% în produsul social şi de 41,7% în
venitul naţional. Aceasta arată limpede că România încetase să mai fie un stat agrar,
devenind un stat agrar-industrial.
Reformele social-economice au avut un impact pozitiv pentru consolidarea sta-
tului român, acest lucru fiind vizibil mai ales după mare criză mondială (1929-1933),
când este înregistrat un avânt economic. Aceasta nu a putut să nu influenţeze şi in-
dicele demografic, care a cunoscut o evoluţie pozitivă. Cu un spor natural de 35 la
1 000 de locuitori, România se afla pe primul loc în Europa. Totodată, în literatura de
95
specialitate există şi o altă părere, potrivit căreia impactul primului război mondial şi
costul economic al angajamentului politic pentru Marea Unire ar explica o parte din
eşecul economic al României Mari.
Potrivit recensământului din 1930, în România se înregistrau şase oraşe cu peste
100 000 de locuitori, pe primul loc aflându-se capitala ţării, Bucureşti, cu 640 000 de
locuitori, urmată la mare distanţă de Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj, Galaţi.

Bibliografie recomandată:
1. Ioan Scurtu. Istoria Contemporană a României (1918-2007). Bucureşti, 2007.
2. Bogdan Murgescu. România şi Europa. Acumularea decalajelor economice
(1500-2010). Polirom, 2010.
3. Viorel Mircea. Istoria economică a României. Galaţi, 2007.
4. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan. Istoria României. Compendiu. Cluj-Napoca, 2007.

8. Societatea RASSM în anii 1924-1940: realizări, contradicţii, probleme


Repere:
– Constituirea RASSM
– Obiectivele urmărite de URSS prin crearea RASSM
– Industrializarea
– Colectivizarea şi deportările
– Foametea din anii 1932-1933
– Represiunile politice
La 19 septembrie 1924 conducerea comunistă a Ucrainei Sovietice a adoptat hotă-
rârea privind necesitatea formării RASSM, indicând teritoriul şi hotarele viitoarei repu-
blici. După mai multe discuţii, la sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din toa-
tă Ucraina, care a avut loc între 8 şi 12 octombrie 1924 în oraşul Harkov, a fost adoptată
hotărârea Cu privire la formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
Punctul doi din hotărârea acestei sesiuni stabilea graniţele republicii: la nord-vest şi est
au fost indicate localităţile şi raioanele de frontieră ce au intrat în componenţa RAS-
SM, evidenţiate satele, lacurile, limanurile prin care trecea frontiera. La vest şi sud-vest
frontiera Republicii Autonome Moldoveneşti trecea pe „graniţa de stat a URSS”. Având
în vedere că URSS nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, din 27 martie 1918,
aceasta însemna că în componenţa RASSM era inclusă şi Basarabia, parte componentă a
României. Peste două săptămâni, la 26 octombrie, luând cuvântul în cadrul unui miting,
N. A. Skrâpnik, comisarul poporului pentru justiţie al RSS Ucrainene, a spus: „Consi-
derăm drept frontieră nu Nistrul, ci Prutul [...]. Lasă să ţină capitaliştii deocamdată în
mâinile lor Basarabia. Aceasta este o chestiune de fapt, şi nu de drept. Dreptul e de partea
noastră. Pe harta noastră Basarabia este marcată cu o linie roşie, căci Basarabia trebuie
să devină o parte insepa­rabilă a RSS Ucrainene”. În felul acesta, cu mult înainte de anul
1940, la Harkov, departe de Chişinău, s-a hotărât ca Basarabia, teritoriu situat între Prut,
Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, având o suprafaţă de 44,5 mii kilometri pătraţi, să fie
inclusă în componenţa RSS Ucrainene. La sfărșitul anului 1924, republica autonomă
cuprindea 12 raioane cu 393 de localităţi, în care locuiau 516.751 de oameni. Capitala
RASSM a fost, la început, localitatea Balta, apoi, din 1929, oraşul Tiraspol.
Pe parcursul a 16 ani de existență, RASSM a obţinut succese în dezvoltarea
economică, fiind construite noi întreprinderi industriale. O piedică în dezvolta-
rea industriei era lipsa cadrelor calificate, însă pentru pregătirea acestora au fost
deschise şcoli profesionale cu predare în limba rusă, ceea ce se răsfrângea negativ
asupra populaţiei locale.

96
Spre mijlocul anilor ’20, ca rezultat al noii politici economice, în agricultura din
stânga Nistrului se observă primele semne de ameliorare. Dar numai după câţiva ani
de la introducerea acestui sistem, conducerea bolşevică va renunţa la el. Ca urmare,
în 1927 începe criza colectărilor de cereale. Astfel, în primăvara lui 1931 cota gos-
podăriilor colectivizate atingea 45 %. După încheierea campaniei de colectivizare,
ţăranii încep să părăsească colhozurile.
Politica de deschiaburire şi de lichidare a ţăranilor înstăriţi a luat proporţii în
toamna anului 1931 – primăvara anului 1932. Aproximativ 3200 de gospodării
ţărăneşti au fost declarate chiabureşti, iar conform legislaţiei sovietice membrii
acestor familii erau deportaţi. Totodată, ţăranul era silit să dea statului nu numai
surplusul de producţie agricolă, dar chiar şi strictul necesar pentru nevoile familiei.
Conform estimărilor unor cercetători, în anii 1932-1933 în RASSM au murit din
cauza foametei peste 20 mii de oameni. Politica economică a regimului bolşevic,
deportările şi represiunile împotriva ţăranilor au determinat refugierea populaţi-
ei din stânga Nistrului în România. Apogeul a fost înregistrat la începutul anului
1932, când timp de trei luni au trecut Nistrul 1300 familii. Pentru a opri exodul ra-
ioanelor din stânga Nistrului, autorităţile bolşevice au recurs la întărirea hotarului
sovietic pe Nistru, iar fugarii erau supuşi tirului de mitraliere. Numai în noaptea de
23 februarie 1932 în timpul trecerii Nistrului lângă satul Olăneşti au fost masacraţi
40 de fugari, iar la 24 februarie lângă Tighina – încă peste 100 de fugari. Acest crud
măcel a fost discutat în parlamentul român, iar refugiaţii transnistreni au înaintat
un protest Ligii Naţiunilor.
Sistemul totalitar a avut o influenţă nefastă asupra culturii din RASSM, deoa-
rece au fost distruse biserici şi mănăstiri, au fost arse cărţi bisericeşti şi nimicite
icoane etc.
În pofida restricţiilor staliniste, la Tiraspol, Balta au fost deschise noi instituţii
de învăţământ. În 1938, sub pretextul că grafia latină nu este cunoscută majorităţii
populației şi contribuie la românizarea „limbii moldoveneşti”, ea a fost interzisă şi
scoasă din uz. Astfel, s-a trecut la alfabetul chirilic, fapt ce a jucat un rol negativ
în dezvoltarea limbii şi a culturii. Represiile staliniste nu au ocolit nici Transnistria,
soldându-se cu deportarea scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, pedagogilor învinuiţi de
„trădare a poporului” şi „colaborare cu imperialiştii români”.
Instaurarea regimului totalitar în teritoriile din stânga Nistrului și formarea
RASSM în calitate de republică autonomă în componenţa RSS Ucrainene au avut
consecinţe grave asupra societăţii din regiune, populaţia fiind supusă represiunilor,
deportărilor, iar prin colectările de cereale şi alte bunuri a suportat consecinţele unei
foamete îngrozitoare. Noua entitate statală având rolul de factor politico-propagan-
distic în politica externă sovietică, locuitorilor din regiune li s-a impus, prin propa-
gandă agresivă, o nouă identitate naţională – cea moldovenească, susținându-se că
este o naţiune diferită de cea română.
Bibliografie recomandată:
1. Ion Chirtoagă, Ion Jarcuţchi, Elena Negru. O istorie a regiunii Transnistrene din
cele mai vechi timpuri până în prezent. Chişinău, 2007.
2. Charles King. Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, 2002.
3. Ojog I., Şarov I. Istoria Românilor. Curs rezumativ de lecţii. Chişinău, 2001.
4. Moldovenii sub teroarea bolşevică. Sinteze elaborate în baza materialelor Comisi-
ei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova.
5. Moraru Anton. Istoria românilor: Basarabia şi Transnistria (1812-1993). Chişi-
nău, 1995.

97
9. Relațiile sovieto-române în perioada interbelică: etape, realizări şi
probleme
Repere:
– Atitudinea Rusiei Sovietice apoi a URSS faţă de Unirea Basarabiei cu România
– Primele negocieri de colaborare româno-sovietică. Conferinţa de la Viena – un eșec bine
pregătit
– Etapele relaţiilor româno-sovietice
– Parafarea Acordului de asistenţă mutuală
– Înrăutăţirea relaţiilor Româno-sovietice şi Anexarea Basarabiei
Raporturile româno-sovietice, fuseseră rupte în ianuarie 1918, din iniţiativa părţii
sovietice. Dar, în ciuda a numeroaselor presiuni venite din partea puterilor occidentale,
România nu a participat la intervenţii militare împotriva statului sovietic. În 1920-1924
s-au iniţiat unele contacte pentru normalizarea relaţiilor. În martie 1924 s-a organizat o
conferinţă la Viena, care a eşuat însă din cauza faptului că Uniunea Sovietică a refuzat
recunoaşterea actului unirii Basarabiei.
La puţin timp după eşuarea Conferinţei de la Viena, în ziua de 29 iulie 1924, Biroul Poli-
tic al Partidului Comunist a hotărât crearea RASSM în cadrul Republicii Sovietice Socialiste
Ucrainești. Principalul obiectiv urmărit prin crearea RASSM era reocuparea Basarabiei.
Un moment important l-a reprezentat Pactul de la Paris (Briand-Kellog) din 27
august 1928, primul tratat internaţional prin care România şi URSS renunţau la război
pentru rezolvarea diferendelor şi se angajau să rezolve orice conflict pe cale paşnică.
Guvernul român a aderat la acest pact, după care a semnat protocolul de la Moscova,
din februarie 1929.
La 3 iulie 1933, România a semnat, la Londra, Convenţia de definire a agresiunii
şi a teritoriului, la elaborarea căreia a contribuit din plin şi Nicolae Titulescu. Aceste
documente constituiau o recunoaştere de către Uniunea Sovietică a graniţei comune cu
România, aşa cum exista ea în acea vreme.
Negocierile dintre N. Titulescu şi Maksim Litvinov au condus la stabilirea relaţiilor
diplomatice între România şi URSS, în ziua de 9 iunie 1934. Ulterior a fost perfectat
un protocol pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală la 21iulie 1936.
Pe de altă parte, la 13 aprilie 1939, guvernele de la Londra şi Paris făceau cunoscut
că au decis să garanteze integritatea teritorială a României şi Greciei. Tot în acest timp,
România a încercat să obţină o ameliorare a relaţiilor cu Uniunea Sovietică. La 8 mai
1939, ministrul de externe român, Grigore Gafencu, a avut o discuţie la Bucureşti cu
Potemkin, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile externe, în cadrul căreia
şi-a exprimat dorinţa îmbunătăţirii relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică. La
11 august 1939, Carol al II-lea a purtat tratative cu Ismet Inönü, preşedintele Turciei,
solicitând ca guvernul turc să mijlocească o apropiere româno-sovietică, mergându-se
până la încheierea unui pact de neagresiune între cele două ţări.
În seara zilei de 26 iunie 1940, guvernul sovietic a adresat guvernului român o notă
ultimativă prin care-i cerea să „înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi
partea de nord a Bucovinei. La Consiliul de Coroană, convocat la 27 iunie 1940, 11 par-
ticipanţi s-au declarat împotrivă, 4 – pentru discuţii cu partea sovietică şi 13 – pentru
cedare. Printr-o notă ultimativă din noaptea de 27 iunie 1940, guvernul URSS a insistat
pentru „restituirea” celor două regiuni. Întrunit din nou, Consiliul de Coroană a decis
să accepte ultimatumul. La 3 iulie 1940, trupele sovietice s-au instalat pe noile graniţe.
Bibliografie recomandată:
1. Ion Constantin. România, Marile Puteri şi Problema Basarabiei. Bucureşti, 1995.

98
2. Alexandru-Murad Mironov. Relaţiile româno-sovietice, 1934-1940. Bucureşti,
2009.
3. Alexandru Duţu. România în istoria secolului XX. Editura Fundaţiei România
de Mâine.
4. Lidia Pădureac. Relaţiile româno-sovietice: 1917-1934. Prut Internaţional, 2003.

10. Pactul Molotov-Ribbentrop – consecinţele lui pentru Basarabia


Repere:
– Obiectivele urmărite de URSS şi Germania prin semnarea Pactului de neagresiune.
– Relaţiile germano-sovietice și delimitarea sferelor de influenţă
– Încheierea Pactului Molotov-Ribbentrop
– Prevederile Protocolului Adiţional Secret şi impactul lor.
– Raptul Basarabiei și consecințele lui asupra băștinașilor
Colaborarea Uniunii Sovietice cu Germania nazistă, în anul 1939, a avut drept re-
zultat acordul mutual prin care cele două părţi delimitau „sferele de interese” în zona
Europei de Est – la 23 august 1939, la Moscova, miniştrii de externe ai celor două ţări au
semnat Pactul de neagresiune între Germania şi URSS şi Protocolul adiţional secret.
Vizita fulger a lui Ribbentrop din 23 august 1939 s-a încheiat cu semnarea Pactului
de neagresiune, care era valabil 10 ani, iar în cazul în care nu era denunțat cu un an
înainte, se prelungea pe încă 5 ani, şi semnarea protocolului adițional secret privind
delimitarea zonelor de influenţă ale celor două ţări. Acesta prevedea că: 1. În cazul unei
schimbări teritorial-politice în teritoriile ţărilor baltice, granița de nord a Lituaniei for-
mează granița sferelor de interes ale Germaniei şi URSS. În legătură cu aceasta, ambele
parți recunosc interesul Lituaniei pentru regiunea Wilna; 2. În cazul unei schimbări
teritorial-politice în teritoriile care aparţin statului polonez, sferele de interese ale Ger-
maniei şi URSS vor fi delimitate de linia râurilor Narew, Vistula şi San. Privitor la aceas-
tă problemă, ambele părţi sunt interesate în menținerea unui stat polonez independent;
3. În privința sud-estului Europei, partea sovietică subliniază interesul pentru Basara-
bia. Partea germană declară totalul dezinteres pentru aceste regiuni; 4. Acest protocol
va fi ținut de ambele părți strict secret.
Deoarece campania în vest se apropia de sfârșit fără rezultatele scontate, Stalin în-
cepe să pună în aplicare articolele protocolului secret.
La 26 iunie, ora 22.00, V. M. Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul român la
Moscova, Gheorghe Davidescu, şi i-a remis nota ultimativă, prin care cerea României
să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, afirmând că România profitase de slăbiciunea
militară a Rusiei, în 1918, acaparând o parte din teritoriul ei, Basarabia, „călcând astfel
unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică
Ucraineană”. În continuare, în notă se menţiona că „acum, când slăbiciunea militară a
URSS e de domeniul trecutului... Uniunea Sovietică consideră necesar şi oportun ca, în
interesul restabilirii dreptăţii, să păşească, împreună cu România, la rezolvarea imediată
a chestiunii retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice... Guvernul sovietic consideră că
problema retrocedării Basarabiei este legată în mod organic de problema transmiterii că-
tre URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată, în marea sa majoritate,
de Ucraina Sovietică atât prin comunitatea sorţii istorice,cât şi prin comunitate de limbă
şi componenţă naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just, cu cât transmiterea părţii
de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, de fapt, numai într-o măsură neîn-
semnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, pricinuite URSS şi populaţiei
Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia”.
După semnarea Pactului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional

99
secret, atitudinea URSS faţă de România s-a transformat într-o ostilitate calculată şi
mereu crescândă. În primele luni ale anului 1940, presa sovietică începea o campanie
antiromână intensă pe tema Basarabiei.
Aşadar, la sfârşitul zilei de 26 iunie 1940, înţelegerea dintre URSS şi Germania na-
zistă privitoare la răpirea Basarabiei şi Bucovinei era încheiată. Urmau să intre în acţiu-
ne forţele şi mijloacele de realizare a planului de cotropire. Încheind pregătirile militare
şi consultând Berlinul, Guvernul sovietic a prezentat Guvernului României două note
ultimative, la 26 şi 27 iunie 1940, prin care guvernul roman accepta revendicările URSS,
urmând ca teritoriile menționate să fie evacuate în decurs de patru zile. Astfel, România
pierdea un teritoriu de 50.762 km² cu o populație de 3.915.000 locuitori.
Pactul a fost un act nelegitim, iar anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabi-
ei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa a generat consecinţe dramatice pentru întreg
poporul român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile menţionate. Raptul Basa-
rabiei a fost urmat de transformări radicale în toate sferele vieţii. Are loc instaurarea
puterii partidului unic – bolşevic; lichidarea proprietăţii private, însoţită de etatizarea
economiei; utilizarea terorii, manifestată prin violenţă și teroare în masă, folosirea unui
amplu mecanism de deznaţionalizare etc.

Bibliografie recomandată:
1. Gheorghe Onişoru. Istoria Contemporană Universală (1917-1945). Curs. Bucu-
reşti, 2005.
2. Moldovenii sub teroarea bolşevică. Sinteze elaborate în baza materialelor Comisiei
pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova.
3. Blanovschi A. Diplomaţia cotropitorilor: Repercusiunile ei asupra Basarabiei şi
Bucovinei de Nord. Chişinău, 1992.
4. Ion Constantin. România, Marile Puteri şi Problema Basarabiei. Bucureşti, 1995.
5. Iftenie Pop. Basarabia din nou la răscruce. Bucureşti, 1995.
6. Gheorghe I. Brătianu. Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice. Bucureşti, 1995.
7. Valeriu Florin Dobrinescu. Bătălia pentru Basarabia. Iaşi, 1991.

11. Formarea RSSM – evenimente şi consecinţe


Repere:
– Consecinţele politice ale raptului Basarabiei
– Constituirea RSS Moldovenești
– Organizarea politico-administrativă a RSSM
– Anexarea Sudului şi Nordului Basarabiei la Ucraina Sovietică
– Impactul constituirii RSSM asupra populaţiei
În urma operaţiunii militare din 28 iunie – 3 iulie 1940 şi a anexării Basarabiei la
Uniunea Sovietică, împuternicirile Comitetului Regio­nal Moldovenesc al PC(b)U, ale
Sovietului Suprem şi SCP din RASSM au fost extinse şi asupra teritoriului dintre Prut şi
Nistru. De facto, întreaga Basarabie a fost inclusă în componenţa RASSM, prin urmare
şi în RSS Ucraineană. Prezidiul Sovietului Suprem al RSSU a aprobat, la 4 iulie 1940,
componenţa comitetelor executive judeţene din Basarabia. În aceste condiţii a fost pre-
gătită chestiunea cu privire la formarea RSS Moldoveneşti şi trecerea judeţelor Hotin,
Akkerman şi Ismail în componenţa RSS Ucrainene.
În procesul de pregătire şi proclamare a formării RSS Moldoveneşti se conturează
două etape. Prima etapă durează de la 3 iulie până la 10 iulie 1940, când statutul terito-
riului Basarabiei era incert.
A doua etapă începe din 10 iulie 1940, când gazeta „Pravda” a publicat propunerea
făcută de Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM şi comitetul regional moldove-
100
nesc de partid al PC(b)U privind „reunirea populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu
populaţia moldovenească a Republicii Autonome Moldoveneşti şi formarea RSS Mol-
doveneşti”.
Conducerea RASSM pleda pentru „reunirea populaţiei moldoveneşti” de pe ambe-
le maluri ale Nistrului şi nu mai insista asupra necesităţii unirii Basarabiei cu Republica
Autonomă Moldovenească, ca unităţi teritoriale, aşa cum preconizau sovieticii în anii
1924-1940.
La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea „Cu privire la for-
marea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti”, în care se spunea: „Venind în
întâmpinarea oamenilor muncii din Basarabia, a oamenilor muncii din Republica
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească privind reunirea populaţiei moldove-
neşti din Basarabia cu populaţia moldovenească din RASS Moldovenească şi călău-
zindu-se de principiul dezvoltării libere a naţionalităţilor, Sovietului Suprem al Uniu-
nii Republicilor Sovietice Socialiste hotărăşte: A forma Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească unională.
În componenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale se includ
oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Ti-
raspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi
judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei...”.
Republica Sovietică Moldovenească unională a fost formată în graniţele proiectate de
Kiev, dintr-o parte mai mare a Basarabiei şi una mai mică a RASSM. Conform Constitu-
ţiei RASS Moldoveneşti, teritoriul ei nu putea fi modificat fără consimţământul acesteia.
Cum însă un referendum oficial organizat nu avuse loc și nu exista o hotărâre prealabilă
a Sovietului Suprem al acestei republici, dezmembrarea ei teritorială a fost ilegală.
Aşadar, dezmembrarea atât RASS Moldoveneşti, cât şi a Basarabiei, la 2 august
1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un dictat al Moscovei în baza propunerilor
făcute de Kiev.
Moscova a considerat mai oportun pentru ea să dezmembreze această regiune,
aproape similar împărţirii ei de către turci în aşa-numitele raiale în perioada suzerani-
tăţii triseculare asupra principatelor române. La fel, ca în timpul supremaţiei turceşti,
judeţul nordic Hotin şi cele sudice Akkerman şi Ismail au fost rupte de restul Basarabi-
ei. Diplomaţia sovietică a hotărât că în acest fel va fi mai uşor ca Rusia să păstreze (sau
să încerce să reţină în componenţa sa) importantele raioane strategice ale Basarabiei,
inclusiv ieşirea la gurile Dunării, chiar şi în cazul în care, cine ştie când, ruşii vor fi siliţi,
din cine ştie ce motive sau considerente, să accepte unele cedări teritoriale în această
zonă. În acest context, trebuie reliefat faptul că prin amputarea judeţelor de sud ale Ba-
sarabiei şi încorporarea lor în componenţa Ucrainei, RSS Moldovenească a fost lipsită
de ieşire largă la Dunăre şi la limanul fluviului Nistru, adică s-a urmărit scopul de a o
înlătura de la Marea Neagră.
La 7 august 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS au fost for-
mate regiunile Cernăuţi şi Akkerman în componenţa RSS Ucrainene. În felul acesta,
judeţul Hotin a intrat în componenţa regiunii Cernăuţi, iar judeţele Akkerman şi Ismail
– în regiunea Akkerman din Ucraina.
În consecinţă, RSSM i-au fost restituite, din regiunea Akkerman, raionul Volontiro-
vca, o parte din raioanele Olăneşti şi Vulcăneşti, iar din componenţa regiunii Cernăuţi,
raioanele Edineţ, Briceni, Lipcani şi o parte din raionul Ocniţa. Toate celelalte teritorii
ale fostelor judeţe Hotin, Akkerman şi Ismail din Basarabia au rămas în componenţa
RSS Ucrainene.
La 5 septembrie 1940, la Moscova a avut loc semnarea înţelegerii dintre URSS şi
Germania cu privire la evacuarea persoanelor de origine germană de pe teritoriul Ba-

101
sarabiei şi Bucovinei de Nord pe teritoriul Germaniei. Majoritatea nemţilor au părăsit
Basarabia şi au trecut pe teritoriul Germaniei.
În judeţele Akkerman şi Ismail, în urma strămutării coloniştilor germani, a rămas
circa o jumătate de milion de hectare de terenuri libere. Ar fi fost logic ca aceste tere-
nuri libere să fie populate cu ţăranii cu puţin pământ din alte judeţe ale Basarabiei, în
primul rând din cele de nord, fapt ce ar fi fost nu numai echitabil, dar şi justificat din
punct de vedere istoric şi economic.
Tendinţa organelor bolşevice şi sovietice staliniste de a include pământurile basa-
rabene în componenţa Ucrainei se observă cel puţin din 1924. Acest lucru devine evi-
dent urmărind evoluţia articolelor respective din diferite variante ale Constituţiei RSS
Ucrainene până la 1940. În anul 1940, an fatal pentru Basarabia, folosind „argumentul”
cum că Basarabia era populată în majoritate de ucraineni, la Moscova, fără participarea
împuterniciţilor poporului din spaţiul Prut-Nistru, prin urmare în mod abuziv, trei
judeţe au fost incluse în componenţa Ucrainei. În acelaşi an au fost luate măsuri de
amploare în scopul populării acestor pământuri de către ucraineni. La coman­da Mos-
covei, circa 10 mii de familii din satele ucrainene au fost ridicate de pe locurile natale şi
strămutate pe pământurile dintre Prut şi Nistru. Mai târziu, în anii 1941, 1946 şi 1949,
din satele Basarabiei vor fi deportate mii de familii. În consecinţă, în Basarabia vor fi
obţinute schimbări demografice în direcţia trasată de Moscova.

Bibliografie recomandată:
1. Ion Ţurcanu. Istoria Românilor (cu o privire mai largă asupra culturii). Ed.:
Istros, Brăila, 2007.
2. Moldovenii sub teroarea bolşevică. Sinteze elaborate în baza materialelor Comisi-
ei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova.
3. Ion Şişcanu. Consecinţe ale cotropirii Basarabiei în 1940. // Analele ştiinţifice ale
Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, 1991.
4. Flavius Solomon, Alexandru Zub. Basarabia. Dilemele identităţii. Iaşi, 2001.
12. Bilanțul celui de-al Doilea Război Mondial – consecinţe şi impact în
istoria contemporană
Repere:
– Pierderile umane şi materiale ale celui de Al Doilea Război Mondial
– Impactul social economic al consecinţelor războiului
– Conferinţa de Pace de la Paris şi semnarea Tratatelor de Pace
– Prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul statelor Europei de Est şi instaurarea regimurilor co-
muniste
– Separarea lumii în două tabere opuse

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Europa era devastată şi ruinată. Prin-
tre învingători se află două state ce vor dicta de pe poziţii de forţă redesenarea hărţii
politice a Europei şi vor impune regulile pentru organizarea păcii: Uniunea Sovietică şi
Statele Unite ale Americii.
Pierderile provocate de război nu se cunosc cu exactitate. Numărul total de mor-
ţi este estimat la 55-60 de milioane, de cinci ori mai mult decât în primul război
mondial. Cifrele sunt teribile dacă le raportăm, chiar aproximativ, la populaţia fie-
cărei ţări: Polonia a pierdut aproape 20% din populaţia sa, URSS – 11%, Germania
– 6%, Japonia – 4%, Franţa – 2% etc. La aceste pierderi se adaugă şi cele indirecte,
determinate de diminuarea naşterilor, creşterea ratei mortalităţii din cauza insufi-
cienţei alimentare şi deteriorării infrastructurii de asistenţă medicală. Acesta a fost

102
un război cu adevărat global, deoarece la el au participat, într-un fel sau altul, toate
ţările lumii, cu excepţia a opt state neutre.
Nu în ultimul rând, dimensiunea tragică a războiului mondial din 1939-1945 ne
este dezvăluită de transferurile forţate de populaţie. Se estimează că în această perioadă
peste 30 milioane de oameni au fost obligaţi să părăsească zonele de rezidenţă din cau-
za operaţiunilor militare şi concentrărilor forţate.
În ceea ce priveşte pierderile materiale, statisticile estimative şi incomplete sunt
copleşitoare. Confruntarile armate, bombardamentele, sabotajele sau tehnicile de
tip „pământ pârjolit” au produs devastări cumplite. Uniunea Sovietică pierde peste
6 milioane de case, 80.000 de localităţi, 100.000 de colhozuri, Polonia – peste 80%
din echipamentele industriale şi mijloacele de transport, Iugoslavia – peste 60%
din potenţialul agricol, Franţa – 1/10 din case, Germania – aproape 50% din in-
ventarul imobiliar.
Se estimează că al Doilea Război Mondial a costat peste 2.000 de miliarde de do-
lari. Finanţarea războiului s-a făcut prin sistemul de impozite, împrumuturi externe şi
interne sau jaf din teritoriile ocupate. Statele beligerante au fost obligate să intervină
în sistemul financiar intern reglementând preţurile, fixând valoarea monedei, blocând
salariile şi raţionalizând consumul. Consecinţele au fost dezastruoase. Preţurile au cres-
cut exploziv (între 30% – Germania şi 250% –Italia), datoria publică s-a mărit (de trei
ori în Marea Britanie, de zece ori în Germania), această situaţie complicând enorm
reconstrucţia postbelică.
În consecinţă, al Doilea Război Mondial a produs scăderea nivelului de trai şi pră-
buşirea producţiei industriale, inflaţie şi penurie mai ales în Europa. Mai mult decât
atât, la sfârşitul conflictului s-a înregistrat o mutaţie socială importantă, clasa marilor
proprietari, a magnaţilor industriali şi a comandanţilor militari dispărând practic din
ierarhia socială europeană.
Lucrurile par a fi mai bune în SUA, unde războiul nu numai că a contribuit
enorm la creşterea prestigiului politic şi moral, ca model al democraţiei şi stâlp al
civilizaţiei occidentale, dar și a determinat un avânt fără precedent al economiei
americane, aşa încât în 1945 ele produceau jumătate din întreaga producţie indus-
trială a lumii.
Cel de-al Doilea Război Mondial a distrus vechiul sistem de relaţii dintre state, pu-
nând bazele unui nou sistem. Între altele, el pune începutul lichidării sistemului coloni-
al şi al dispariţiei vechilor imperii, astfel războiul a contribuit foarte mult la globalizarea
politicii mondiale.
Pacea a fost obiectul unor negocieri încă înainte de terminarea războiului. O serie
de principii privind viitoarea organizare a lumii au fost înscrise în documente impor-
tante, precum Carta Atlanticului (1941), Declaraţia Naţiunilor Unite (1 ianuarie 1942),
declaraţiile conferinţelor de la Moscova (octombrie 1943) şi Teheran (noiembrie 1943),
Dumbarton Oaks (1944), Ialta (februarie 1945), Potsdam (iulie-august 1945). În vede-
rea evitării confruntării militare, păstrării păcii şi securităţii a fost creată Organizaţia
Naţiunilor Unite (1945), care va încerca să se implice mai activ în relaţiile internaţiona-
le decât Societatea Naţiunilor în perioada interbelică.
Conferinţa de pace s-a desfăşurat la Paris între 29 iulie și – 15 octombrie
1946 şi avea scopul de a discuta şi de a definitiva proiectele tratatelor de pace din-
tre puterile învingătoare şi sateliţii Germaniei, respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria,
România şi Ungaria.
La Conferinţă au participat delegaţiile a 32 de state. La fel ca şi în 1919-1920, rolul
conducător a revenit marilor puteri: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Uniunea So-
vietică şi China. Tratatele de pace dintre puterile aliate şi asociate şi „sateliţii” Germa-
niei naziste au fost semnate la 10 februarie 1947. Clauzele teritoriale au fost în centrul

103
atenţiei, prilejuind dezbateri şi confruntări. Ele prevedeau modificări ale frontierei în
favoarea Franţei din contul Italiei; Grecia primea Dedocanezul; oraşul Trieste era decla-
rat oraş liber; Bulgaria păstra Cadrilaterul; Finlanda ceda Uniunii Sovietice localitatea
Petsamo; Ungaria era readusă la graniţele din 1938. În privinţa României era legaliza-
tă pierderea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, dar era recunoscut dreptul său asupra
nord-vestului Transilvaniei.
Clauzele militare stipulau retragerea trupelor militare din Europa în termen de nouă
luni, cu excepţia celor sovietice din România şi Ungaria. Tratatul de pace cu România
recunoştea participarea activă la coaliţia antihitleristă, dar nu-i recunoştea statutul de
ţară cobeligerantă, care însă i-a fost recunoscut Italiei.
Victoria împotriva nazismului a însemnat şi victoria URSS asupra armatelor ger-
mane de pe teritoriul Europei Centrale şi de Est. Prezenţa Armatei roşii în Europa Cen-
trală şi de Est a determinat venirea la putere a guvernelor de stânga sau în care aveau
o influenţă mare partidele comuniste. Acest lucru a fost determinat şi de imaginea de
salvator al Europei a Armatei Roşii şi URSS, ceea ce a făcut ca partidele comuniste să
fie populare în rândul alegătorilor. Spre anul 1947, în Bulgaria, România, Cehoslovacia,
Polonia, Ungaria veniseră la putere guverne cu majoritate comunistă. În 1947-1948 în
toate aceste ţări au fost instaurate regimuri comuniste, iar statele au fost proclamate re-
publici populare. Împărţirea Germaniei în zone de ocupaţia a determinat direct insta-
urarea în zona de ocupaţie sovietică a regimului politic după modelul sovietic. Victoria
asupra nazismului a făcut posibilă ca partidul comunist din Iugoslavia, care organizase
lupta de partizani, în frunte cu Tito, să preia puterea în stat.
Extinderea regimurilor comuniste în Europa de Est, creşterea influenţei URSS în
lume și propaganda revoluţiei proletare în toată lumea au provocat tensionarea relaţii-
lor internaţionale, polarizarea statelor lumii în jurul a două supraputeri – SUA şi URSS,
concurenţă în toate domeniile, în plan economic, politic, militar etc., stare de încorda-
re, numită şi război rece. Deşi au avut loc conflicte armate, ele au fost limitate ca forţe,
întindere şi consecinţe, cele două superputeri evitând să le transforme într-un „război
cald”, cu consecinţe greu de imaginat.
A doua jumătate a secolului al XX-lea a fost marcată de consecinţele social-eco-
nomice, demografice şi politice ale celui de-al Doilea Război Mondial. Pierderile
umane şi materiale au determinat procese demografice şi sociale specifice urmă-
rilor dezastruoase ale războaielor. Schimbările în configuraţia Marilor Puteri au
produs un declin substanţial al continentului european în sens economic, politic,
social, spiritual şi cultural. În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, SUA şi URSS,
NATO şi OTV vor disputa supremaţia mondială, ceea ce va avea urmări şi asupra
vieţii social-economice din ţările lumii, va determina cursa înarmărilor, va genera
evenimente specifice.

Bibliografie recomandată:
1. Pierre Milza, Serge Berstein. Istoria secolului XX (1900-1945). Bucureşti, 1998.
2. Bogdan Antoniu, Alin Matei. Politică şi societate în secolul XX. Bucureşti, 2007.
3. Ion Ţurcanu. Istoria relaţiilor internaţionale. Chişinău, 2005.

13. „Miracolul economic” al statelor dezvoltate – realizări şi consecinţe


pentru societate. Exemplul Japoniei
Repere:
– Economia Japoniei după cel de-al Doilea Război Mondial
– Ajutorul SUA acordat Japoniei
– Factorii politici, culturali, sociali ai progresului economic nipon

104
– Indicii creşterii economiei Japoniei
– Politica de promovare a guvernului în economia Japoniei
– Rolul ştiinţei, tehnologiilor şi educaţiei în creşterea economică
Japonia este a treia putere economică ca mărime după SUA şi China; ea ocupă pri-
mul loc în lume în ceea ce priveşte producţia de oţel, industria de construcţie a navelor
oceanice şi a autoturismelor şi locul doi în industria de prelucrare a petrolului.
Starea generală a economiei japoneze după război era critică. Orașele japoneze
au fost distruse în proporții dezastruoase (Hiroshima și Nagasachi – 100%, Nago-
ya – 75%, Osaka – 70%, Tokyo – 60%). Infrastructura de comunicații era aproa-
pe impracticabilă. Industria, concentrată în marile centre urbane, fusese distrusă
aproape în întregime de bombardamente, iar agricultura, care depindea foarte mult
de îngrășămintele chimice furnizate de ramura chimică, a fost serios afectată și inca-
pabilă de a hrăni afluxul de peste 7 milioane de japonezi ce veneau dinspre teritoriile
pierdute în urma capitulării.
Aflată sub monitorizare americană, Japonia depindea întrutotul de hotărârile luate
la Washingtown, iar decizia de a numi un guvernator american, în figura legendarului
general Mac Arthur, a fost mai mult decât benefică. Din punct de vedere economic, au
fost desființate toate structurile vechi de genul zaibatsui, organizate după criterii mili-
tare. Aceste concerne uriașe, deosebit de puternice, începuseră să amenințe pozițiile fir-
melor americane încă din perioada interbelică, zaibats-uri precum Mitsui, Mitsubishi,
Yasuda, Sumimoto ocupând poziții importante în ramurile comerțului internațional.
Reforma industriei japoneze a fost un bun prilej de a sparge aceste monopoluri într-o
multitudine de firme mici, ce nu mai puteau pune probleme concurenței americane.
Începând cu suspendarea plății despăgubirilor de război ca prim pas, SUA își
concentrează atenția asupra dezvoltării economice a Japoniei. Acum se pun bazele
viitorului „miracol” japonez, economia orientându-se spre sectorul industrial și al
serviciilor (ca procente în totalul producției, agricultura ocupă – 17,5%, industria
– 25,5%, iar sectorul serviciilor – 57,3%). Cu o populație numeroasă (87 milioane
în 1953) și disciplinată, Japonia se angajează într-un efort de durată, conștientizând
că singura cale de a deveni o mare putere este cea economică. Situația economică a
crescut cu 12% pe an din 1950 pînă în 1952. În 1952, Japonia și-a recâștigat suvera-
nitatea și ocupația Statelor Unite a luat sfârșit.
Produsul intern brut al Japoniei a crescut cu 9% anual după război de la
reconstrucțiile din anul 1955, pînă la criza de ulei din 1973, când prețurile
internaționale la ulei au crescut surprinzător. În timp ce țările creșteau, de obicei,
destul de rapid în timpul scăderii industriei, Japonia nu acționa la fel. În anii de cea
mai mare creștere economică, din 1965 pînă în 1970, produsul intern brut al Japo-
niei a crescut cu 12% pe an.
În 1973, economia Japoniei, fiind de 5 ori mai mare decât în anul 1955, a devenit
a treia din lume. Oamenii au început să vorbească despre „miracolul japonez”. Lo-
cul exporturilor jucăriilor și a hainelor ieftine l-a ocupat oțelul, navele, maşinile și
televizoarele de înaltă calitate.
Noua tehnologie și educație a crescut substanțial. Japonia a investit mult în teh-
nologia importată în 1950 și în numeroase industrii. Firmele japoneze au fost pri-
mele care s-au adaptat și care au comercializat tehnologii din alte țări. Însuși acest
proces de industrializare a accelerat cresterea economică, deoarece mulți producă-
tori și-au redirecționat activitatea de la producția de textile la industrii moderne,
bucurându-se de o tehnologie dezvoltată și de o economie în creștere.
Măsurile guvernamentale au ajutat la creșterea economică și la sporirea

105
investițiilor, la amortizarea noilor tehnologii și la schimbarea industriilor moderne
și a exporturilor de înaltă calitate. Pentru a putea proteja industriile, guvernul a
impus o taxă specială și a îndrumat bancile să acorde interes scăzut împrumuturilor
pentru sectoarele aflate în atenția lor.
Cooperarea guvern-industrie, însoțită de o muncă asiduă, guvernată de înalta
tehnologie, a facut ca Japonia să ajungă, în scurt timp, a doua putere din lume, pe
plan tehnologic, după Statele Unite şi China.
Începând cu anul 1980, Japonia a încetat să-și mai protejeze industriile inter-
ne de competiția cu importurile străine. Guvernul a început să-și reducă, în anul
1960, tratativele de restricție, la fel ca și normele de lucru și tarifele (taxele pentru
import), cele mai multe fiind eliminate la sfârșitul anului 1970. Japonia importa
puține produse industriale care să ar fi putut intra în competiție cu propriile măr-
furi. Industriile japoneze care erau în exces (cele care produceau mai mult decât se
vindea) au format asociații pentru a putea controla producția, au deschis magazine
de desfacere, au crescut prețurile și uneori chiar au găsit de cuviință să blocheze
importurile prin metode ascunse.
Tensiunile asupra comerțului din anul ’80 au dat naștere unor serii de negocieri
între Japonia și partenerii săi de afaceri, în principal cei din Statele Unite. La sfârșitul
anului 1980, Japonia a început să importe mai mult, iar la sfârșitul anului 1990,
discuțiile aprinse despre comerțul japonez au dispărut.
În ceea ce priveste băncile, guvernul joacă un rol important în gestionarea
activității acestora. În anul 1996, o pătrime din toate bunurile bancare, care se aflau
în case de economii, erau controlate de acesta. În 2000-2003, guvernul a încercat
revenirea creşterii economice dar nu a avut succes, fiind împiedicat de economiile
Statelor Unite, Europei şi Asiei.
Pe bună dreptate, putem afirma că „miracolul economic” japonez se datorează
exporturilor de bunuri de cea mai bună calitate, realizate cu ultimele tehnologii din
domeniu. Japonia este recunoscută pentru producția de automobile, componente și
sisteme electronice performante ce se ridica la cele mai inalte standarte mondiale. Unul
dintre motto-urile japoneze este: „Puțin, dar bun”, ceea ce explică lucrul bine facut.

Bibliografie recomandată:
1. Sorin George Toma. Particularităţi ale managementului întreprinderilor Nipone.
// Amfiteatru Economic, An. VI, Nr. 16, septembrie 2004.
2. Costin Murgescu. Japonia în economia mondială. Bucureşti, 1982.

14. Rolul ONU în menținerea păcii în lumea contemporană


(Eseul la această temă este prezentat în exemplul de test rezolvat de la sfârşitul cărţii)

15. Sfârşitul „războiului rece”: evenimente şi condiţie pentru formarea


unei lumi multipolare
Repere:
– Esenţa războiului rece
– Premisele confruntării Est-Vest
– Manifestările confruntării în plan politic, militar, economic
– Planul Marshall şi CAER
– NATO şi OTV
– M.Gorbaciov şi „noua mentalitate politică”
– Sfârșitul „războiului rece”

106
Atunci când un conflict între marile puteri se încheie, într-un grad mai mare ori
mai mic printr-un compromis, de regulă, el este urmat de o altă confruntare. Aşa
s-a întâmplat şi la sfărșitul celui de-al Doilea Război Mondial, care a avut, drept cea
mai remarcabilă consecinţă a sa, războiul rece. Este un termen pentru a caracteriza
o stare paradoxală a relaţiilor internaţionale din a doua jumătate a secolului al XX-
lea, respectiv cei 45 de ani în care omenirea s-a aflat „între o pace ratată şi un război
nedeclarat”.
Disputa dintre est şi vest, dintre URSS şi SUA a înregistrat, în cele patru decenii de
război rece, perioade de maximă încordare şi perioade de destindere. În permanenţă
însă, cele două superputeri au desfăşurat cursa înarmărilor, arsenalul lor militar fiind
înzestrat cu cele mai sofisticate arme nucleare, capabile să distrugă orice formă de viaţă
pe Pământ.
Costurile înarmării au atins cote uriaşe, reprezentând 5% din produsul naţional
brut al SUA şi între 12 şi 15% din cel al URSS. Efectiv, în anii 1970 şi 1980 cheltuielile
militare au sporit cu 60%, ajungând la 500 miliarde de dolari. Acest fapt a avut repercu-
siuni grave asupra economiei sovietice, care era mult în urma celei americane.
Războiul rece s-a încheiat prin dispariţia unuia dintre cele două centre de putere, şi
anume a Uniunii Sovietice şi a blocului est-european.
Numirea lui M.S.Gorbaciov în fruntea PCUS, în aprilie 1985, a condus la schim-
barea concepţiilor sovietice referitoare la tratarea problemelor internaţionale: tezele
fundamentale ale noii mentalităţi au fost puse la baza politicii sovietice externe. Astfel
s-a produs o cotitură spre o nouă reprezentare a relaţiilor internaţionale. Conștientă de
pericolul pe care îl comporta cursa înarmărilor nucleare, conducerea gorbaciovistă a
înaintat un program concret de lichidare a armelor nucleare.
Un loc aparte îl ocupă în acest sens distrugerea Zidului Berlinului, ridicat în august
1961, în timpul războiului rece, fiind un simbol al separării lagărului comunist de lu-
mea democratică. Demolarea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, apoi unirea celor
două Germanii au fost momentele majore ce au consemnat încetarea confruntării între
cele două tabere şi, de facto, încetarea războiului rece. Evenimentele ce au urmat se în-
cadrează în acest context şi trebuie percepute drept rezultate ale sfârșitului confruntării.
Astfel, la 28 iunie 1991 a fost dizolvat CAER-ul, iar la 1 iulie a urmat dizolvarea Tra-
tatului de la Varșovia. URSS a încetat să mai existe la 25 decembrie 1991, când Mihail
Gorbaciov, ultimul ei președinte, a demisionat. Succesoarea şi moștenitoarea ei de facto
în relaţiile internaţionale va fi din acel moment Federaţia Rusă.
Cel care a dat lovitura de graţie URSS-ului, definitivând prăbuşirea ei, a fost preşe-
dintele Federaţiei Ruse, Boris Elţin, care la 8 decembrie 1991, împreună cu preşedin-
tele Ucrainei şi al Belarusului, a decis să creeze o Comunitate a Statelor Independente
(CSI), la care vor putea adera şi alte republici şi în cadrul căreia ele îşi vor putea coor-
dona politica monetară şi economică.
Multe republici care s-au aflat în componenţa URSS au profitat de descentralizare,
manifestându-şi aspirațiile naţionaliste. După depășirea războiului rece, lumea a devenit
unipolară, evoluând însă spre multipolarism. Pe de o parte, pentru moment este o lume
unipolară, deoarece există o singură supraputere – Statele Unite ale Americii și o singură
alianţă politico-militară – Alianţa Nord-Atlantică (NATO). Dar, pe de altă parte lumea
se îndreaptă spre multipolarism. Există în prezent trei centre de putere pe plan mondial,
America de Nord (Statele Unite şi Canada), Uniunea Europeană şi Japonia. Există însă şi
alte state care aspiră la statutul de puteri globale – Federaţia Rusă şi Republica Populară
Chineză. În urma războiului rece pe continentul european are loc procesul integrării
europene, care vine să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor
şi să consolideze securitatea internaţională în vederea viitoarei extinderi.

107
Bibliografie recomandată:
1. Sergio Romano. 50 de ani de istorie mondială. Bucureşti, 1999.
2. Fontaine Andre, Istoria războiului rece, Editura Lider, București, 1997.
3. Gaillard Jean-Michel, Rowley Anthony. Istoria continentului European. De la
1850 până la sfârșitul secolului al XX-lea, Ed. Cartier, Chișinău, 2001.
4. Ion Ţurcanu. Istoria relaţiilor internaţionale. Chişinău, 2005.
16. Europa de Sud-Est în 1989 – schimbări politice radicale
Repere:
– Premisele care au condus la schimbările decisive din anul 1989
– Revoluţiile „de catifea” – particularităţile revoluţiilor Est Europene
– Revoluţia din România
– Căderea zidului Berlinului
– Instaurarea regimurilor democratice
Popoarele aflate în sfera de dominație sovietică au manifestat împotrivire faţă de
regimurile comuniste impuse de Uniunea Sovietică. Premisele concrete au apărut însă
odată cu activitatea reformatoare a conducătorului sovietic venit la putere în 1985 –
Mihail Gorbaciov. „Perestroika” şi „glasnost” – programe care urmau să transforme
Uniunea Sovietică într-o societate liberă şi deschisă, cu elemente de economie de piaţă
– au dezechilibrat regimul totalitar, care în urma mişcărilor democratice şi naţionale
din republicile unionale, s-a dezintegrat. Restructurarea gorbaciovistă a avut un impact
asupra întregului lagăr socialist, mai ales că însuşi promotorul acesteia făcea apel la
liderii est-europeni să recurgă la propria „perestroika”.
Ideile democratizării s-au răspândit larg în Europa de Sud-Est. Schimbarea econo-
mică paşnică a fost urmată de o acţiune sociopolitică mai spectaculoasă, în special în
Polonia, unde o mişcare muncitorească independentă, „Solidaritatea”, a iniţiat greve şi
demonstraţii. Guvernul polonez a ripostat scoțând în afara legii „Solidaritatea”, ares-
tând lideri ca Lech Walęsa şi instituind legea marţială. Cu toate acestea, guvernul po-
lonez susţinut de sovietici s-a dovedit incapabil să conducă eficient ţara şi, la începutul
anului 1989, a cedat puterea în favoarea „Solidarităţii” şi a altor forţe din opoziţie.
În octombrie 1989, sistemul leninist din Ungaria se desfiinţează. Partidul comunist
se transformă în partid socialist şi abandonează principiile centralismului democratic
şi dictatura proletariatului. Prin rapiditatea şi radicalizarea reformelor politice, Ungaria
a influenţat în mod decisiv balanţa istoriei sud-est europene.
Schimbările politice radicale nu au ocolit nici Cehoslovacia. La 17 noiembrie 1989,
la Praga, poliția a atacat mii de studenți care protestau împotriva regimului comunist.
Acest eveniment a provocat începerea demonstrațiilor. A fost creat Forumul Civic, con-
dus de dramaturgul Vaclav Havel, iar în interiorul Partidului Comunist Cehoslovac se
dădeau lupte pentru putere între conservatorii lui Gustáv Husák și reformiștii lui Ladis-
lav Adamec. După greva generală din 27 noiembrie 1989 şi în lipsa sprijinului aliatului
sovietic, Partidul Comunist cehoslovac a abandonat puterea. Gustáv Husák, până atunci
un mare promotor al ortodoxiei comuniste, a devenit la 10 decembrie Președintele Re-
publicii. Evenimentele s-au precipitat și, înainte de sfârșitul anului 1989, Vaclav Havel a
ajuns la șefia Statului, iar Alexander Dubcek la președinția Parlamentului.
Acest „vârtej” al revoluţiilor a cuprins şi în Bulgaria, unde clasa politică încearcă să
se reorienteze spre o politică de „restructurare” de tip gorbaciovistă. Astfel, începând cu
18 noiembrie, studenţii organizează o serie de manifestări la care au participat 100 000
de persoane, cerând aprofundarea reformelor.
Şi în Romania, în anul 1989, ia avânt o serie de proteste din cauza regimului,
care promova o politică economică dezastruoasă, ce adusese populaţia într-o si-
108
tuaţie de mizerie şi sărăcie. „Epoca Ceaușescu” a continuat procesul început în
timpul lui Gheorghiu-Dej de distrugere a intelectualității, a valorilor naționale, a
operelor şi a bunurilor, sub pretextul necesitații aplicării dictaturii proletariatului
şi a luptei de clasă. Împotriva acestei stări de lucruri s-au ridicat românii în zilele de
16-22 decembrie 1989 şi, în fapt, pentru înlăturarea lui Ceaușescu şi, odată cu el, a
comunismului din România.
În toate aceste ţări, puterea a fost preluată de guverne necomuniste. Toate cele cinci
sisteme comuniste s-au prăbuşit în perioada cuprinsă între începutul lui noiembrie şi
sfârşitul lui decembrie 1989. În mod surprinzător, aceste revoluţii au fost precedate de
dărâmarea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989.
Anul Revoluţiilor a reprezentat o licărire de speranţă pentru oamenii oprimaţi, care
au îndrăznit să viseze că se pot elibera. În acest context, Bruce Ackerman identifică anul
1989 cu „reîntoarcerea liberalismului democratic revoluţionar”.
Schimbările politice radicale ce au avut loc în Europa de Est în anul 1989 au condus
la instaurarea în aceste ţări a unor regimuri politice şi a societăţilor democratice, în care
valorile democraţiei universale şi cele general-umane au prioritate, bunăstarea generală a
întregii societăţi este un fapt realizat şi nu doar un vis. Progresul general înregistrat de aces-
te ţări, confirmat şi prin integrarea în Uniunea Europeană, reprezintă astăzi un model de
trecere de la totalitarism la democraţie, de la o economie planificată la economia de piaţă.
Bibliografie recomandată:
1. Adrian Pop. Originile și tipologia revoluțiilor est-europene. Bucureşti. 2010.
2. Victor Sebesteyn. 1989 – Prăbușirea imperiului sovietic, Editura Litera
Internațional, București, 2009.
3. Virgiliu Ţârău. Tranziţii în Europa Central-Estică în secolul XX. Cluj-Napoca, 2010.
4. Vladimir Tismăneanu. Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor. Polirom, 1999.
5. Victor Sebestyen. 1989. Prăbuşirea Imperiului Sovietic. Bucureşti, 2009.
6. Jean-Francois Soulet. Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în
zilele noastre. Iaşi, 1998.
7. Impactul trecutului totalitar asupra noilor democraţii din Europa Centrală şi de
Est. Chişinău, 2000.

17. Impactul descoperirilor ştiinţifice asupra dezvoltării vieţii cotidiene


contemporane
Repere:
– Identificarea principalelor descoperiri științifice din epoca contemporană
– Impactul pozitiv și cel negativ la descoperirilor științifice asupra dezvoltării vieţii
– Cotidiene
– Societatea postindustrială şi particularităţile ei
– Importanţa ştiinţei şi educaţiei în societatea modernă
– Tehnologiile informaţionale şi societatea contemporană
Pe parcursul istoriei contemporane, ştiinţele, progresul tehnico-ştiinţific şi impac-
tul acestora asupra societăţii au suportat o continuă transformare.
Societatea europeană tragic marcată de consecinţele Primului Război Mondial a
cunoscut în perioada interbelică un progres vizibil: Orașele distruse de război au fost
redesenate cu bulevarde largi, săli de spectacol, cinematografe, stadioane. S-au constru-
it zgârie-nori şi șosele pentru automobile în număr tot mai mare. În anii ’30 s-a inventat
cinematograful sonor şi a apărut televiziunea.
O mare transformare a reprezentat-o modernizarea vieții cotidiene ca rezultat al re-
voluţiei tehnico-ştiinţifice. Dintr-un produs de lux, automobilul a devenit ceva obișnuit.
109
Se utilizează pe scară largă energia electrică, creşte importanţa difuzării informaţiei, ci-
nematograful, radioul devin factori permanenţi în viaţa oamenilor şi, odată cu acestea,
o serie de produse de larg consum: frigidere, aparate radio, televizoare.
Societatea interbelică devine una de consum, fapt care mobilizează progresul indus-
trial. Caracteristic pentru societatea occidentală interbelică este procesul de urbanizare,
care s-a intensificat în perioada marii depresiuni (1929-1933). Se construiesc locuinţe
relativ ieftine, uniformizate, utilizându-se materiale ca betonul, metalul, sticla.
Daniel Bell, profesor de la Harvard, în cartea „The Coming of Post-Industrial Socie-
ty” („Realizarea unei societăţi post-industriale”, 1973), promova ideea că într-o societa-
te “evoluată” are loc o tranziție de la economia bazată pe producție la economia bazată
pe servicii, o difuzie a capitalului național şi a celui global şi privatizarea masivă. Teoria
care formula existenţa unei societăţi postindustriale sublinia fenomenele următoare:
tranziția de la producția de bunuri la furnizarea unor servicii sofisticate; ideile şi me-
todele de implementare a acestor idei inovatoare devin metoda principală de creștere
economică; cunoașterea devine o nouă formă de a genera capital; procesul de globa-
lizare şi automatizare reduce valoarea muncii manuale şi provoacă schimbări sociale
care conduc la micșorarea contribuției „clasei muncitoare” şi la creșterea contribuției
salariaților cu un nivel educațional-profesional ridicat care prestează servicii cu o va-
loare adăugată sporită cu ajutorul unor tehnologii automate sau semiautomate.
Perioada de prosperitate postbelică a transformat profund societatea vest-europea-
nă. Dispariţia şomajului de masă (cel puţin până în anii ’80), precum şi creşterea rapidă
a veniturilor reale au însemnat că tot mai multe persoane şi-au putut dedica o cotă cres-
cândă a câştigurilor altor lucruri decât alimentele sau întreţinerea căminului. Bunurile
de folosinţă îndelungată au devenit tot mai accesibile, modificând stilul de viaţă al ma-
jorităţii populaţiei, de la modul de petrecere a timpului liber la alegerea unei locuinţe.
Progresul ştiinţific şi tehnologic din ultimii 60 de ani este uluitor. Automobilele,
avioanele, radioul, televiziunea, computerele mainframe şi personale şi internetul au
făcut lumea mai mică. Răspândirea autovehiculelor individuale a stimulat expansiunea
suburbiilor. Televiziunea a modificat preocupările şi comportamentul politic al audien-
ţelor din ce în ce mai mari, a contribuit decisiv la formarea unei noi culturi populare.
În 1969 primii oameni ajung pe Lună, iar după 1987, staţia spațială Mir a făcut
posibil traiul prelungit în spațiu. Medicina a făcut progrese atât de mari, încât frica de
epidemii, precum holera sau poliomielita, nu mai influențează viața, deşi noi boli con-
tagioase, cum ar fi SIDA, continuă să apară.
O caracteristică specifică societăţilor postindustriale este extinderea învăţămân-
tului general şi a celui special, mărirea considerabilă a ponderii muncii intelectuale.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, cadrul de viaţă al europenilor s-a modificat
radical. Ponderea populaţiei urbane a crescut foarte mult. Marile progrese tehnologice
au permis producerea în serie şi la preţuri relativ scăzute a produselor industriale ce
asigurau pană atunci doar confortul celor bogaţi.
Odată cu dezvoltarea ascendentă a industriilor şi implimenarea tehnologiilor se
produc transformări esenţiale şi în structura socială a ţărilor înalt industrializate – ţără-
nimea, ca o categorie socială, dispare, iar în agricultură se utilizează tehnologii moder-
ne şi munca calificată, agricultorii transformându-se în fermieri sau muncitori agricoli.
Apar mari companii agricole care prelucrează cu tehnologii avansate mii de hectare,
agricultura devenind mai eficientă.
La începutul mileniului, telecomunicațiile au devenit mobile. Aproape toate
cunoștințele umanității sunt disponibile şi pot fi accesate oricând şi oriunde.
În ciuda credinței puternice în progres, latura negativă a acestuia a devenit tot mai
vizibilă. După criza petrolului din anii 1970, sfârșitul rezervelor de combustibil a de-

110
venit o realitate, iar consecințele sale asupra întregii lumi sunt destul de previzibile.
Distrugerea mediului înconjurător şi a atmosferei Pământului reprezintă acum partea
neagră a progresului industrial. După catastrofa produsă de explozia reactorului nu-
clear de la Cernobâl, apoi cea de la Fucușima până şi energia nucleară, presupusă a fi
nepoluantă şi controlată, a pricinuit pagube care vor continua să își lase amprenta timp
de mai multe secole.
La fel ca în lupta împotriva sărăciei sau violenţei, într-o lume globalizată, protecția
mediului poate fi realizată numai prin acorduri între state la scară mondială. Acestea
sunt doar unele dintre provocările cu care se ciocnește lumea în sec. al XXI-lea.
Bibliografie recomandată:
1. Arborele lumii. Bucureşti, 2005-2006.
2. Marea enciclopedie a cunoaşterii. Vol. II, Ştiinţă şi progres. Bucureşti, 2009.
3. Thomas Kuhn. Structura revoluţiilor ştiinţifice. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedi-
că,1976.
4. Isabelle Stengers. Inventarea ştiinţelor moderne. Ed. Polirom, 2001.
5. Marea Istorie Ilustrată a Lumii. Vol. 7. Lumea Contemporană. Bucureşti, Editura
Litera, 2008.
18. Personalităţi marcante în cultura şi ştiinţa RSSM și a Republicii Mol-
dova (1940-2000)
Repere:
– Impactul ideologic asupra culturii din RSSM
– Personalităţi şi realizări în cultura autohtonă
– Rolul personalităţilor marcante în dezvoltarea culturii şi ştiinţei
Deși intelectualitatea ştiinţifică şi culturală din republică a fost supusă multor
umilințe sub regimul comunist, aceasta a înregistrat și o serie de performanţe. Literatura
română din Basarabia a fost forţată să evolueze izolat de procesul literar din România,
fapt ce i-a adus prejudicii enorme. Pe de o parte, din cauza izolării de România scriitorii
basarabeni nu cunosteau de fapt ce se întâmplă în literatura lor naţională, iar pe de altă
parte, politica culturală a autorităţilor sovietice îi împingea spre literatura rusă.
Aureliu Busuioc pare a fi primul în lirica postbelică basarabeană care reuşeşte să
îmbrace în forme jucăuşe gândurile despre destinul scrisului: „Când trece pe stradă
Bătrânul Poet, / bătrânul, grozav de bătrânul Poet, / se scurge şi timpul atunci mai încet,
/ ei bine cu mult mai încet” (Bătrânul Poet).
Nu putem să-l trecem cu vederea pe regretatul Grigore Vieru – remarcabil poet
basarabean, reputaţie motivată de practicarea unei poezii simple, destinate mai ales
mamei şi Patriei. Iată un exemplu: „Când s-a întors / La puii ei cu hrana, / Găsise
cuibul gol / Şi amuţit. / I-a căutat / Pân-îi albise pana, / Pân-când în cioc / Sămânţa
a-ncolţit”. El are şi câteva poeme reuşite de dragoste şi mai multe pe teme patriotice,
dedicate în special limbii şi neamului.
De o popularitate deosebită s-au bucurat şi se bucură: Petru Cărare, Liviu Da-
mian, Mihai Ion Cibotaru, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu etc., care au dat do-
vadă că procesul literar basarabean nu stă pe loc, ci evoluează, fără întrerupere.
Cel mai important prozator basarabean este, fără îndoială, Ion Druţă, care s-a afir-
mat prin lucrările Frunze de dor, Povara bunătăţii noastre, Biserica Albă etc. Autorul se
identifică mereu în lucrările sale cu ţăranul sfătos şi înţelept, care este dispus să întoarcă
în glumă orice situaţie neplăcută şi din dramă să facă o tragicomedie sau chiar o idilă.
S-au mai impus în Basarabia prozatori precum Vladimir Beşleagă (Zbor frânt), Aureliu
Busuioc (Singur în faţa dragostei) etc.
111
Unul dintre pictorii de seamă este Aurel David, care a devenit celebru prin lucrarea
ce înfăţişează un Eminescu simbolizat de un copac desfrunzit în bătaia vântului. Ar mai
trebui menţionaţi Filimon Hămuraru, Mihail Petric etc.
Printre sculptorii care au activat în Basarabia postbelică s-a evidenţiat, în spe-
cial Lazăr Dubinovski. Una dintre cele mai reuşite lucrări ale sale este compoziţia
de inspiraţie folclorică Strâmbă-Lemne, lucrare care reflectă ideea despre misiunea
creatoare a omului.
Muzica basarabeană se mândreşte cu compozitorul Eugeniu Doga şi conducătorul
orchestrei de muzică populară „Lăutarii” Nicolae Botgros. De o popularitate mare se
bucură ansamblul vocal-instrumental „Noroc”, „Millenium” etc.
Arta cinematografică a luat avânt mai ales după anii ’50. De fapt, primele filme erau
făcute de regizori invitaţi din Rusia, abia în anii ’70 putem vorbi despre produse şi filme
autohtone, ca urmare a apariţiei unei echipe autohtone de regizori şi scenarişti printre
care: Emil Loteanu, Vlad Ioviţă, Valeriu Gagiu etc. E. Loteanu a reuşit să realizeze câte-
va filme de real succes, ca Dulcea şi tandra mea fiară şi Anna Pavlovna.
O contribuţie substanţială la dezvoltarea ştiinţei au adus-o chimiştii A. Ablov
şi Gh. Lazurevschi, matematicienii V. Andruachevici şi B. Belousov, fizicienii C.
Moscalenco şi I. Perlin. Un rol important în dezvoltarea medicinei şi în organi-
zarea sistemului de ocrotire a sănătăţii în republică l-a punctat N. Testemiţanu,
rector al Institutului de Medicină din Chişinău (1959-1963), ministru al sănătăţii
(1963-1968). Personalitate de un mare talent, profesionist exigent, N. Testemiţanu
a fost destituit din funcţia de ministru pentru promovarea cadrelor autohtone în
domeniul medicinei.
La dezvoltarea lingvisticii o contribuţie deosebită au avut-o N. Corlăteanu, S. Be-
rejan, A. Evdusenco, A. Ciobanu. Asupra procesului literar din republică au influenţat
criticii V. Coroban, R. Portnoi, I. Ciocanu. Ca un cercetător de mare valoare s-a impus
Mihai Cimpoi, în special prin studierea operei eminesciene.
Adevărat se afirmă că: „Nasc şi la Moldova oameni”, care promovează imaginea
ţării atât în ţară, cât şi peste hotare ei, totodată educând tânăra generaţie în spiritul
dragostei de cultură şi ştiinţă.
Bibliografie recomandată:
1. Ion Ţurcanu. Istoria Românilor (cu o privire mai largă asupra culturii). Ed.:
Istros, Brăila, 2007.
2. Şarov I., Ojog I. Istoria Românilor. Curs rezumativ de lecţii. Chişinău, 2001.
3. Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Chi-
şinău, 2004.
19. Evenimente istorice tragice: foametea din anii 1946-1947 şi deportă-
rile staliniste
Repere:
– Foametea organizată din anii 1946-1947
– Deportările staliniste din anii 1941, 1949, 1951
– Consecinţele dramatice ale represiunilor de după război asupra populaţiei din Basarabia
Foametea din anii 1946-1947 a constituit unul dintre cele mai tragice episoade
din istoria RSS Moldoveneşti. Toate informaţiile sovietice oficiale privind dimensi-
unile acestei calamităţi sociale au fost falsificate. În presa timpului se scria prea pu-
ţin despre seceta anilor 1945-1946 şi 1947, remarcându-se o atitudine ostilă faţă de
proprietatea individuală, care este sistematic discreditată atunci când rentabilitatea

112
gospodăriilor individuale este mai mare decât cea a colhozurilor şi a sovhozurilor.
Cei care nu-şi cultivă la timp pământul din cauza lipsei uneltelor sunt acuzaţi de
sabotaj. Dar, chiar şi în aceste condiţii excepţionale, livrarea de produse agricole
către stat trebuie făcută la timp, conform planurilor stabilite. Ţăranii care păstrează
un surplus de produse din anii precedenţi trebuie să plătească datoriile celor care
nu mai au nimic. Această metodă este practicată cu succes de către agenţii de stat.
Oamenii timpului menţionează faptul că, în pofida secetei, oamenii aveau rezerve
şi nu duceau foame, dar din cauza colectărilor chiar şi a ultimilor boabe de grâu
aceștia erau sortiţi pieirii.
Consecinţele imediate ale rechiziţiilor se manifestă printr-o foarte mare presiune
fiscală asupra mediului rural şi prin obligaţia, pentru ţărani, de a intra în colhozuri.
Foametea este un element catalizator de extremă importanţă pentru crearea colho-
zurilor, îndeosebi în 1947. În 1946, în RSSM existau aproximativ 90 de colhozuri,
260 – în 1947 şi 346 – în ianuarie 1948.
Conducătorii sovietici încercau să explice foametea prin calamităţi naturale. În
1946, considerat an groaznic în Basarabia, planul colectei este realizat integral. Ţăra-
nii livrează toate produsele şi rambursează aceeaşi cantitate de grâu care le-a fost îm-
prumutată de stat pentru însămânţare. Ţăranii cu resurse modeste şi cei care nu pot
achita obligaţiile către stat sunt arestaţi şi maltrataţi. Pentru a discredita proprietatea
individuală în mediul rural, aparatul sovietic îi critică pe toţi cei care refuză să intre
în colhozuri. Chiar dacă nu au proprietăţi mai mari de 2 hectare, anumiţi ţărani sunt
consideraţi ca făcând parte din „burghezia ţărănească”.
Foametea din 1946-1947 nu apare numai ca rezultat al condiţiilor naturale defa-
vorabile. Ea nu poate fi explicată numai prin dificultăţile economice cu care se con-
fruntă statul sovietic, deoarece din arhive reiese că, deşi situaţia populaţiei Basarabiei
este catastrofală, guvernul URSS a hotărât să exporte, în 1946, 1,7 mii tone de grâu.
Din septembrie până în decembrie 1946, indicele de mortalitate al populaţiei se du-
blează în zonele rurale ale Basarabiei. Ajutorul alimentar este foarte prost repartizat
şi, în majoritatea cazurilor, ajunge prea târziu în centrele alimentare deschise în col-
hozuri şi sovhozuri.
Bilanţul foametei este teribil. În timpul epidemiei de tifos, procentul de mortali-
tate este extrem de ridicat în raport cu anul 1945. Principala cauză a mortalităţii este
distrofia. În patruzeci de sate din Basarabia s-au semnalat în jur de o sută de cazuri
de canibalism. Apogeul foametei este atins în luna martie 1947, când s-au înregistrat
25 953 de decese, de 5 ori mai mult decât în aceeaşi lună a anului 1946. Numărul
victimelor foametei variază între 200000 şi 35000071. În unele sate, jumătate din
populaţie a murit de foame.
***
Pentru sovietizarea şi supravegherea Basarabiei, Statul Sovietic a creat structuri
speciale. La 7 mai 1941 este numit primul împuternicit al Moscovei în RSSM – S.
Goglidze – desemnat cu libertate nelimitată în acţiune, care desfăşoară o activitate
intensă în vederea detectării „duşmanilor regimului sovietic”, întocmirii listei aces-
tora şi deportării lor.
În viziunea tov. Goglidze, elementele antisovietice activau în următoarea com-
ponenţă: activul partidelor burgheze – 980 de persoane; moşieri – 137 de persoane;
poliţişti şi jandarmi – 440 de persoane; ofiţeri ai armatei albe – 285 de persoane;
ofiţeri ai armatei ţariste, care se ocupă de activitate antisovietică – 83 de persoane;
mari comercianţi – 1948 de persoane; mari proprietari de case – 411 de persoane;
primari – 652 de persoane.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost efectuată operaţiunea, în urma căreia în
toată Basarabia şi în nordul Bucovinei au fost arestate 5.479 de persoane, “membri ai
113
organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”, 24.360 de persoane fiind
deportate. Din cele 6 judeţe basarabene, rămase în R.S.S.Moldovenească, au fost ares-
tate 4.517 de persoane şi deportate 13. 885. Din cauza densităţii persoanelor, apare
pericolul izbucnirii de epidemii. În regiunea Altai, încăperile erau foarte murdare
şi, drept consecinţă, se atestă îmbolnăviri şi chiar cazuri de deces, mai ales în rândul
copiilor. Majoritatea persoanelor nu dispun de haine calde. În regiunea Krasnoiarsk,
cele mai proaste condiţii le au persoanele angajate în silvicultură. Persoanele surghiu-
nite din RSS Moldovenească au fost acuzate de “troica” N.K.V.D.-ului şi deportate pe
termene de 20 de ani.
Criteriile în baza cărora au fost selectate gospodăriile ţărăneşti incluse în liste-
le chiaburilor erau următoarele: „gospodării ai căror capi au fost membri activi ori
conducători ai partidelor politice antisovietice; gospodării ai căror membri au fost
reprimaţi de puterea sovietică pentru activitate duşmănoasă; gospodării ai căror capi
ori membri au colaborat cu organele puterii de ocupaţie; gospodării ai căror capi ori
membri au avut relaţii cu puterea de ocupaţie; gospodarii ai căror capi sau membri
au emigrat în România”. În 1945 puterea sovietică avea deja o listă de chiaburi din
6 000 de persoane.
La 28 iunie 1949 Consiliul de Miniştri al URSS adoptă hotărârea secretă nr.509
„Cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foştilor
moşieri şi a marilor comercianţi”. În noaptea de 5 spre 6 iulie a fost declanşată ope-
raţiunea de ridicare şi deportare a basarabenilor, purtând denumirea cifrată „Iug”
(„Sud”). Rezultatul operaţiunii „Iug” a fost deportarea a 35 796 de persoane, dintre
care 9864 de bărbaţi, 14 033 de femei şi 11 889 de copii.
Deportarea membrilor sectei Martorii lui Iehova (operaţiunea secretă
„Sever”(„Nord”)) a început la 1 aprilie 1951, ora 4.00, şi s-a încheiat la ora 20.00 a
aceleiași zile. Pentru înfăptuirea acestei operaţiuni s-a recurs la serviciile a 2 198 de
securişti, soldaţi, miliţieni, activişti de partid şi de stat. În urma operaţiunii „Sever”
(„Nord”) au fost arestate şi deportate în Siberia 732 de familii, cu un număr total de
2 617 persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 de femei şi 842 de copii.
Arestările şi deportările din anii 1941, 1949 şi 1951, precum şi foametea (1946-
1947) din Basarabia, realizate de administraţia sovietică de la Kremlin, reprezintă o
politică represivă, de teroare şi opresiune psihică a populaţiei, urmărindu-se scopul
de a şterge conştiinţa naţională a românilor basarabeni. În pofida acestor mari terori,
poporul nostru a rezistat acestei drame, însă rănile acestor fărădelegi se văd foarte
bine şi astăzi.

Bibliografie recomandată:
1. Valeriu Pasat. Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldo-
veneşti (1940-1950). ROSSPEN, 2006.
2. Şişcanu E., Regimul totalitar bolşevic în R.S.S.Moldovenească (1940-1952), Chi-
şinău: Civitas, 1997.
3. Tihonov L., Politica Statului Sovietic faţă de cultele din R.S.S.Moldovenească
(1944-1965), Chişinău: Prut Internaţional, 1994.
4. Elena Postică, Maria Praporşic, Vera Stăvilă. Cartea memoriei. Ştiinţa, 2001.
5. Ion Ţurcanu. Istoria Românilor (cu o privire mai largă asupra culturii). Ed.:
Istros, Brăila, 2007.
6. Ioan C. Popa. Mecanismul de putere ale regimului totalitar comunist în perioada
bolşevismului. Impactul în Basarabia şi Transnistria. Bucureşti, 2011.

114
20. Republica Moldova la 20 de ani de independenţă: realizări, probleme
Repere:
– Constituirea regimului democratic și evoluţia vieţii politice
– Reformele în vederea democratizării şi consolidării statului
– Reformele social-economice şi indicii creşterii economice
– Oscilaţiile politicii externe a Republicii Moldova
Prin Declaraţia de Independenţă (27 august 1991), Republica Moldova solicita
tuturor statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale. Totodată, era
exprimată dorinţa de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii
de interes comun cu ţările europene, cu toate statele lumii. La alegerile prezidenţiale
din decembrie 1991 a învins candidatul Mircea Snegur, care a devenit primul preşe-
dinte al Republicii Moldova independente.
După dizolvarea Parlamentului şi organizarea alegerilor anticipate la 27 februarie
1994, PADAM (Partidul Democrat Agrar din Moldova) a repurtat o victorie covârşi-
toare, obţinând 43,18 % din voturi şi 56 de mandate de deputat din 104.
Constituţia adoptată la 29 iulie 1994 (cu modificările şi completările din 5 iulie
2000) consfinţea pluralismul politic, principiul separaţiei puterilor în stat, drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului.
Atât în pe­ri­o­ada preşedinţiei lui M.Snegur, cât şi, în special, în perioada preşe-
dinţiei lui P.Lu­cinschi, ales în noiembrie 1996, au existat un şir de conflicte vizavi
de controlul puterii executive. La alegerile parlamentare din martie 1998, PDAM a
suferit înfrângere, iar alegerile au fost câştigate de Partidul Comuniştilor.
La 5 iulie 2000 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat unele modificări în
Constituţie, în urma cărora Preşedintele statului este ales de Parlament.
Scrutinul desfăşurat la 25 februarie 2001 a adus majoritatea absolută în Parlament
Partidului Comuniştilor din Moldova. Preşedinte al statului a fost ales, de noul Par-
lament, liderul comuniştilor din Moldova – Vladimir Voronin. S-a format un nou
guvern în frunte cu Vasile Tarlev, care a guvernat ţara până în anul 2008. Şi alegerile
parlamentare din martie 2005 s-au încheiat cu victoria PCRM.
Alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 au fost cea de-a cincea competiţie elec-
torală de acest fel după proclamarea independenţei Republicii Moldova. Conform
datelor renumărării, rata de participare la scrutin a constituit 57,55%, iar mandatele
de deputat au fost distribuite în felul următor: PCRM – 60 de mandate, PL şi PLDM
– cîte 15 mandate şi AMN – 11mandate. Parlamentul nu a reuşit să aleagă Preşe-
dintele Republicii Moldova şi a fost dizolvat, alegerile parlamentare anticipate fiind
stabilite pentru data de 29 iulie 2009. În urma alegerilor din 29 iulie, în Parlament au
aces cinci concurenţi electorali – PCRM (48 de mandate), PLDM – (18), PL – (15),
PD – (13) şi Alianţa „Moldova Noastră” – (7). Partidele de orientare democratică au
constituit Alianţa pentru Integrarea Europeană, formând guvernul în frunte cu Vlad
Filat. Parlamentul a fost dizolvat, pe motiv că nu a reuşit alegerea Preşedintelui Re-
publicii Moldova, iar la 28 noiembrie 2010 în Republica Moldova au avut loc alegeri
parlamentare (anticipate), în cadrul cărora a fost aleasă noua componenţă a Parla-
mentului: PCRM – 42 de mandate, PLDM – 32, PDM – 15 şi PL – 12.
Partidele de orientare democratică au reconstituit Alianţa pentru Integrarea Eu-
ropeană (AIE-2). Preşedinte al Parlamentului a devenit deputatul PD Marian Lupu,
prim-ministru – preşedintele PLDM Vlad Filat. La 16 martie 2012 Parlamentul, cu
votul a 62 de deputați, alege în fruntea țării pe de Nicolae Timofti, devenit al patrulea
președinte al republicii.
Perioada 2009-2012 se caracterizează prin iniţiative îndrăzneţe de reforme în do-

115
meniul economiei, justiţiei, drepturilor omului, integrării europene etc. Diversitatea
de opinii şi discuţiile în contradictoriu sunt factorii care stopează deseori desfăşura-
rea reformelor.
În ceea priveşte viaţa economică, dezintegrarea URSS ca sistem politic şi econo-
mic a zguduit şi a destrămat vechile mecanisme de reglare, generând un declin brusc
al producţiei, o inflaţie galopantă şi o scădere a nivelului de trai al populaţiei.
Anii 1993-1994 se caracterizează prin acţiuni mai energice şi mai ample de tran-
ziţie graduală la economia de piaţă: completarea cadrului legal, privatizarea proprie-
tăţii de stat, inclusiv în sectorul agrar etc. Moldova a început colaborarea cu organiza-
ţiile financiare internaţionale, cu ajutorul cărora s-a realizat stabilizarea macroecono-
mică, a fost instituit sistemul bancar naţional. Totuşi măsurile în cauză nu au stopat
declinul economiei naţionale: producţia a continuat să scadă, iar rata inflaţiei – să
crească; scumpirea mărfurilor şi serviciilor pe piaţa internă a depăşit tot mai mult
veniturile băneşti ale populaţiei; dimensiunile şomajului au luat amploare, iar nivelul
de trai al populaţiei a degradat continuu.
Perioada anilor 1995-1998 este marcată de aprofundarea reformelor în toate
sectoarele economiei naţionale. S-a încheiat privatizarea proprietăţii de stat contra
bonuri patrimoniale, a demarat privatizarea contra plată, a continuat reforma agrară.
PDAM, aflat la guvernare în această perioadă, a încercat să salveze varianta socia-
listă a agriculturii moldoveneşti, prin împovărarea sectorului industrial şi oferirea
de facilităţi întreprinderilor agricole. Acţiunile guvernului Sangheli nu au reuşit să
reformeze agricultura şi să o transforme într-un sector competitiv și viabil al econo-
miei naţionale.
Anii 1999-2000 se caracterizează prin aprofundarea reformelor, continuarea pro-
cesului de privatizare contra plată a mai multor unităţi economice aflate în declin.
Au fost privatizate reţelile electrice RED Sud, RED Centru, RED Chişinău (de firma
spaniolă Union Fenosa), alte întreprinderi industriale.
La această etapă guvernelor Sturza şi Braghiş le – au revenit cele mai mari sume
de plată a datoriei externe, ceea ce a complicat finanţarea internă.
În anii 2001-2009 au fost înregistrate şi multe tendinţe pozitive, printre acestea
implicarea mai activă a Moldovei în comerţul regional cu mărfuri şi servicii, dezvol-
tarea sectorului bancar şi atragerea băncilor străine pe piaţa locală, creşterea treptată
a veniturilor populaţiei şi moderarea presiunilor inflaţioniste. Începând cu anul 2004
rata de sărăcie generală nu a mai scăzut, iar în 2008 chiar a crescut. Guvernul nu a
avut o politică economică clară, continuă şi cât de cât transparentă.
În anii guvernării Alianţei Pentru Integrare Europeană, stabilizarea bugetului de
stat este unul dintre succesele majore, care a permis evitarea unui scenariu macroe-
conomic dezastruos, însoţit de creşterea explozivă a inflaţiei şi colapsarea monedei
naţionale. Evoluţiile economice negative au ranversat, în 2010, economia moldove-
nească, realizând o creştere totală de aproximativ 7%, care este fi una dintre cele mai
înalte în Europa de Est şi CSI.
Un progres semnificativ a fost atins în relaţiile dintre Moldova şi UE, Planul de
acţiuni pentru negocierea unui Acord de Liber Schimb urmând a fi implementat în-
cepând cu anul 2011. În ciuda unui anumit progres a rămas neschimbată situaţia în
domeniul creării unei economii competitive, în anumite ramuri păstrându-se mono-
polurile, pe care guvernarea a promis în programul de guvernare să le lichideze.
Un eşec al politicii interne, dar şi externe a Republicii Moldova îl constituie răz-
boiul din Transnistria din anul 1922. Dialogul în vederea soluţionării conflictului,
deşi are ca participanţi UE, OSCE, SUA, Ucraina şi Rusia, nu a dat nici un rezultat
până astăzi.

116
Primele obiective pe plan extern ale statului au fost recunoaşterea internaţională
a independenţei Republicii Moldova şi stabilirea relaţiilor diplomatice cu ţările lu-
mii. Primul stat care a recunoscut independenţa Republicii Moldova a fost România.
Până la sfârşitul anului 1992 Republica Moldova a fost recunoscută oficial de 112
state ale lumii.
La 21 decembrie 1991, conducătorii a 12 state, foste republici sovietice, au sem-
nat Protocolul la Acordul privind crearea Comunităţii Statelor Independente. La 30
ianuarie 1992, Republica Moldova devine membră a Organizaţiei pentru Securitate
şi Cooperare în Europa. La 26 februarie 1992 Preşedintele Mircea Snegur a semnat
la Helsinki Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La 2
martie 1992 Republica Moldova devine membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar
la 14 iulie 1995 – a Consiliului Europei.
La 8 februarie 1995 Parlamentul de la Chişinău a adoptat Concepţia Politicii Ex-
terne a Moldovei. Conform acesteia, ţara noastră promovează politica neutralităţii
permanente şi declară „prioritare relaţiile bilaterale cu Federaţia Rusă, Ucraina şi
Republica Belarus”. Pentru Chişinău, se arată în document, „sunt foarte importante
relaţiile cu România”. Concepţia acordă „o atenţie deosebită” cooperării cu România
„în scopul depăşirii dependenţei economice unilaterale a Republicii Moldova”.
Republica Moldova şi-a continuat relaţiile tradiţionale cu statele vecine şi cele mem-
bre ale CSI dictate de interesele economice şi amplasarea pieţelor de desfacere a mărfu-
rilor. În anul 2001 Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a declarat prioritară,
în campania electorală, direcţia de aderarea a Moldovei la Uniunea Rusia-Belarus.
În campania electorală din 2005 partidul Comuniştilor, respectiv guvernul Repu-
blicii Moldova, declară drept prioritară integrarea europeană a Republicii Moldova.
În situaţia stagnării reformelor interne, statul nu a obţinut succese în apropierea Re-
publicii de UE.
Odată cu venirea la putere a Alianţei pentru Integrare Europeană, direcţia prio-
ritară în politica externă devine integrarea europeană. Acţiunile și reformele interne,
deşi lente vizitele frecvente ale demnitarilor europeni la Chişinău vorbesc despre o
apropiere reală a ţării de structurile europene, semnarea Planului de acţiuni Uniunea
Europeană – Republica Moldova venind să dovedească odată în plus acest lucru.

Bibliografie recomandată:
1. Dorin Cimpoeşu. Republica Moldova între România şi Rusia (1989-2009).
Chişinău, 2010.
2. Tranziţia: retrospective şi perspective. Chişinău, 2002.
3. Valeriu Prohniţchi. Practici pozitive de descentralizare fiscală în ţările europe-
ne: note de reper pentru Republica Moldova. Chişinău, 2002.
4. Constantin Popescu. Tranziţia la economia umană. Bucureşti, 1996.
5. 15 ani de independenţă a Republicii Moldova. Materialele conferinţei ştiinţifi-
ce internaţionale 22 august 2006. Chişinău, 2006.

VII. SINTEZE PROPUSE LA SUBIECTELE UNICE


PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUI
1. Primul Război Mondial (1914-1918).
Cauzele. Eveniment cu profunde consecinţe asupra evoluţiei ulterioare a lumii,
Primul Război Mondial a fost determinat de contradicţiile dintre marile puteri. For-
mele de manifestare a acestor contradicţii au fost diverse. Dominante sunt cele deter-
minate de expansiunea colonială.
117
Devenit politică de stat, colonialismul aduce în prim-plan lupta pentru împărţirea
şi reîmpărţirea sferelor de influenţă. Contradicţiile coloniale au determinat o serie de
crize, declanşate din cauza pretenţiilor noilor veniţi, Germania, Japonia şi SUA.
Situaţia din Europa completa tabloul contradicţiilor. Rivalităţile franco-germa-
ne, pentru Alsacia şi Lorena, rivalităţile ruso-austro-ungare, ruso-turce, din Balcani,
concurenţa, dominaţia şi controlul pieţei europene – sunt elementele care caracteri-
zează situaţia la sfârșitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Împărţirea Europei în două grupări, Tripla Alianţă şi Tripla Antantă, a amplificat
contradicţiile dintre Marile Puteri. Situaţia internă a acestora este, totodată, o cauză
care nu trebuie neglijată, în strânsă legătură cu lupta de eliberare şi unitate a popoa-
relor asuprite de Austro-Ungaria, Rusia etc.
În contextul acestei situaţii, cauza imediată a războiului a rămas atentatul de la
Sarajevo. La 28 iunie 1914 aici a fost asasinat moştenitorul tronului Austro-Ungar,
arhiducele Frantz Ferdinand. O dovadă că a fost vorba despre un pretext o oferă pre-
gătirea militară pe care Marile Puteri au făcut-o. Au fost sporite efectivele militare,
au crescut cheltuielile pentru dotarea armatelor, a fost perfecţionată tehnica militară,
au fost elaborate legi care introduceau serviciul militar obligatoriu, au fost stabilite
planurile militare. Toate acestea au fost susţinute de o pregătire diplomatică. Tripla
Alianţă şi Antanta au acţionat pentru găsirea de aliaţi.
Declanşarea conflictului. Prin ultimatumul adresat Serbiei, după atentat, Austro-
Ungaria lăsa să se înţeleagă că este gata să înceapă războiul. Încurajată de Germania, la
27 iulie 1914, aceasta a început operaţiunile militare. Situaţia internaţională a devenit
deosebit de complexă din cauza mobilizării forţelor militare aliate. La 3 august, Germa-
nia a declarat război Franţei, iar la 4 august Anglia a declarat război Germaniei. Puterile
Centrale (Germania şi Austro-Ungaria) se aflau în faţa forţelor Triplei Antante (Anglia,
Franţa şi Rusia). Din punct de vedere militar, Europa a fost împărţită în trei fronturi:
frontul din Balcani, frontul de vest şi frontul de est. Forţele combatante pe frontul din
Balcani au fost trupele sârbe şi austro-ungare. La sfârşitul anului 1914, prin alăturarea
Turciei la Puterile Centrale, frontul se va întinde până în Caucaz şi Palestina. Pe frontul
de vest s-au înfruntat armata germană cu Belgia, Franţa şi Anglia. Succesele armatei
germane au pus probleme serioase aliaţilor. Parisul a fost salvat cu preţul a câteva sute
de mii de morţi. Pe frontul de est, în prima etapă, confruntarea a fost câştigată de arma-
ta rusă. Intervenţia armatei germane a salvat Austro-Ungaria de la un dezastru.
Campania militară din anul 1914 s-a încheiat, în Europa, cu o răsturnare de planuri
militare. S-a dovedit că războiul nu va fi unul scurt. Comandamentele militare au trecut
la elaborarea de noi planuri. Aceasta şi pentru faptul că, în afara Europei, au fost des-
chise alte fronturi. În Extremul Orient, din proprie iniţiativă, Japonia a atacat teritoriile
deţinute de Germania.
Până la sfârşitul anului 1914 Japonia a obţinut succese, însă Germania a pierdut
multe dintre bătăliile de pe fronturile africane.
Anul 1915. La începutul anului 1915, în Europa s-a trecut la războiul de poziţii. A
fost un război de uzură, de măcinare a forţelor, în care un rol important a revenit avia-
ţiei şi artileriei. Perioada a fost marcată şi de o activitate diplomatică deosebită, menită
să atragă noi aliaţi.
Astfel, Antanta a reuşit să atragă Italia şi România. Puterile Centrale au atras de
partea lor Bulgaria şi Turcia. Intrarea acestora în război a modificat mult situaţia de
ansamblu. Dacă în vest se menţinea un război de poziţii, în răsărit a fost declanşată
ofensiva germană pe un front între Vistula şi Carpaţi. Datorită acestei acţiuni armata
rusă a fost obligată să se retragă. Aliaţii din Antantă au deschis, în anul 1915, frontul din
Mediterană. Acţiunea denumită “Dardanele” s-a încheiat însă cu un insucces. Singurul

118
avantaj pentru Anglia şi Franţa a fost consolidarea poziţiei la Salonic. Anul 1915 s-a
încheiat cu un uşor avantaj pentru Puterile Centrale.
Anul 1916. Anul 1916 a fost mai bogat în acţiuni ofensive. Antanta a rezolvat mai
repede dificultăţile tehnice. Anglia şi-a trecut trupele pe continent în ajutorul Franţei.
Puterile Centrale au avut dificultăţi în aprovizionarea tehnico-materială. De fapt, doar
industria germană era cea care trebuia să doteze armatele proprii şi cele aliate. Aceasta
ar putea explica situaţia mai puţin bună din anul respectiv. Germania n-a putut înfrân-
ge rezistenţa anglo-franceză în marile bătălii de la Verdun. La jumătatea anului 1916
ruşii au reluat ofensiva pe frontul de răsărit. Italia şi România au intrat în război fără să
poată exploata succesele obţinute în prima etapă. În anul 1916 au avut loc multe opera-
ţiuni navale. Cea mai mare bătălie, “Bătălia Iutlandei”, a fost câştigată de Anglia.
Bilanţul anului 1916 a fost favorabil Antantei. Puterile Centrale au suferit înfrângeri
pe frontul de vest şi au reuşit o stabilizare parţială în est. În bilanţul anului respectiv sunt
cuprinse şi serioase dificultăţi economice. Puterile Centrale au fost primele care au sim-
ţit aceste dificultăţi. Atât Germania, cât şi, mai ales, Austro-Ungaria s-au aflat în pragul
unor crize alimentare. Ţările Antantei nu au fost scutite de o scădere a nivelului de trai.
Franţa care a avut de suportat, pe o parte a teritoriului, prezenţa trupelor germane,
a avut multe probleme alimentare, care au generat probleme politice. Opoziţia antirăz-
boinică era tot mai cuprinzătoare şi mai activă.
Proiecte privind încheierea războiului. Proiectul german avea la bază principiul
anexărilor teritoriale; de la Rusia erau luate Polonia, Lituania, Bielorusia şi guberni-
ile baltice, Belgia era anexată Germaniei, teritoriile franceze Longwy şi Somme erau
anexate Germaniei, distrugerea supremaţiei navale a Angliei şi acapararea vastului ei
imperiu colonial. Proiectul austro-ungar prevedea: instaurarea dominaţiei în Balcani,
rectificarea frontierelor cu România şi Italia, constitutirea statului polonez sub contro-
lul Austro-Ungariei.
Proiectul englez prevedea: menţinerea echilibrului de forţe în Europa, asigurarea
supremaţiei maritime a Angliei, restituirea Alsaciei şi Lorenei către Franţa, destrăma-
rea dublei monarhii austro-ungare, restaurarea Belgiei, obligarea Puterilor Centrale la
plata daunelor. Proiectul francez a avut în vedere, în primul rând, restituirea Alsaciei
şi Lorenei.
Proiectul rus se referea la întărirea autorităţii imperiului asupra Prusiei Orientale,
Poznaniei, Galiţiei, Constantinopolului şi strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
Din cauza situaţiei militare, Germania a fost prima care a solicitat preşedintelui
american Wilson să înceapă medierea pentru încheierea păcii.
Anul 1917. Anul 1917 a debutat, pentru mersul războiului, sub imperativele bi-
lanţului anului precedent. În ianuarie 1917, Germania şi-a prezentat oficial punctele
de vedere privind încheierea păcii, în care se propunea: Franţa să-i restituie o porţiune
din Alsacia şi Saar, o frontieră care să garanteze securitatea Germaniei şi a Poloniei
din partea Rusiei, redarea coloniilor germane ocupate de Antantă, restaurarea Belgiei,
despăgubiri pentru întreprinderile şi germanii care au avut de suferit. Conferinţa in-
teraliată de la Roma, în ianuarie 1917, a prezentat un alt proiect. Se cerea: restaurarea
Belgiei, Serbiei, Muntenegrului şi despăgubiri pentru ele, evacuarea teritoriilor fran-
ceze, ruse şi române, respectarea drepturilor naţionalităţilor. Mediaţia Statelor Unite,
care nu a fost prea insistentă, nu a reuşit să convingă. În aceste condiţii, fără a mai avea
sprijinul austro-ungar, Germania a decis să reia ofensiva. Nici războiul submarin, nici
acţiunile terestre n-au reuşit să îngenuncheze Antanta. Între evenimentele importante
ale anului 1917 a fost şi intrarea SUA în război. Dacă la începutul conflictului America
s-a declarat neutră, ceea ce n-a împiedicat-o să facă comerţ cu ambele tabere, după
torpilarea unor vase americane a părăsit această poziţie. La 2 aprilie 1917, preşedintele

119
Wilson a anunţat intrarea în război alături de Antantă. Consecinţele acestui act au fost
multiple. În primul rând, a sporit forţa militară a aliaţilor. În al doilea rând, Puterile
Centrale (Germania, întrucât Austro-Ungaria era total slăbită) aveau două alternative,
să încheie o pace de compromis sau să continue lupta. Situaţia militară nu s-a schimbat
foarte repede. Pe fronturile europene n-au fost obţinute victorii decisive. Antanta nu
a putut trece la o ofensivă generală. Pe frontul de est situaţia s-a schimbat şi datorită
revoluţiei ruse din februarie 1917. Mai deosebit a fost succesul Angliei pe frontul din
Orientul Apropiat şi Mijlociu. Armata turcă a capitulat, dând posibilitate englezilor să
ocupe Gaza, Jaffa şi Ierusalim.
Bilanţul militar al anului 1917 lasă să se înţeleagă că războiul va continua. Bătăliile
şi agravarea situaţiei interne a fiecărei mari puteri au adus în prim plan problema în-
cheierii păcii. O primă încercare a făcut Austro-Ungaria. Se propunea încheierea păcii
pe baza „statu-quo ante”. Papa Benedict al XV-lea a propus o pace de compromis, cu
dorinţa de a salva Austro-Ungaria.
Neînţelegerile dintre cele două tabere, ca şi neînţelegerile din cadrul acestora au
făcut ca pacea să rămână doar un vis. “Oamenii care în 1914 – spunea istoricul Launay
– au fost incapabili să împiedice declanşarea conflictului s-au dovedit, în 1917, tot atât
de incapabili de a-i pune capăt…”. Este firesc ca în aceste condiţii operaţiunile militare
să fie reluate anul următor.
Anul 1918. După ieşirea din luptă a Rusiei, ca urmare a revoluţiei din octombrie,
Germania a reluat ofensiva în vest, însă a fost oprită.
Între 25 iulie şi 7 august 1918 s-a dat a doua bătălie de pe Marna. Din 8 august
Antanta a început ofensiva generală pe frontul de vest. Puterile Centrale şi aliaţii lor
au suferit înfrângeri după înfrângeri pe toate fronturile. La 29 septembrie a capitulat
Bulgaria. La 3 noiembrie Austro-Ungaria a semnat capitularea necondiţionată. La 30
octombrie Turcia a încheiat un armistiţiu. Comandamentul german a sperat să amâ-
ne capitularea. Prin nota trimisă preşedintelui american, guvernul german, condus de
Max von Baden, a încercat să obţină condiţii mai puţin severe.
Preşedintele Wilson a cerut capitularea necondiţionată. În dimineaţa zilei de 11
noiembrie 1918, la Compiègne, s-a semnat capitularea Germaniei şi încheierea Pri-
mului Război Mondial. Condiţiile armistiţiului au fost: evacuarea în decurs de 15 zile,
a tuturor teritoriilor ocupate cu excepţia regiunii de răsărit; trupele germane din Aus-
tro-Ungaria şi Turcia trebuie retrase imediat; armatele aliate vor ocupa malul stâng al
Rinului; Germania renunţă la prevederile tratatelor de la Brest-Litovsk (încheiat cu Ru-
sia) şi Bucureşti; trupele germane din Africa vor capitula; Germania va elibera toţi pri-
zonierii; Germania va da învingătorilor 25.000 miltraliere, 1.700 avioane, 5.000 tunuri
grele, 5.000 locomotive, 150.000 de vagoane, 5.000 autocamioane, toate submarinele,
8 crucişătoare, 10 cuirasate, restul flotei era dezarmată, se instituie o blocadă asupra
Germaniei până la semnarea păcii.
Bilanţul războiului. Durata în timp – 52 de luni. State participante – 28. Forţă de-
mografică angajată – 75 milioane de oameni. Pierderi umane – 37.494.156 de morţi şi
răniţi. Cheltuieli – 331,6 miliarde de dolari, pentru întreţinerea armatelor şi fabricarea
armelor şi muniţiei necesare. La acestea se adaugă pierderi materiale; flota comercială,
fabrici şi uzine distruse, căi ferate şi şosele, terenuri agricole, şeptel bovin, imobile dis-
truse, total sau parţial.
Bilanţul politic al războiului cuprinde o serie de elemente. În primul rând, au fost
evidenţiate cu claritate cauzele care l-au generat. În al doilea rând, este menţionată
schimbarea raportului de forţe în politica colonială. Germania a fost exclusă din rândul
posesoarelor de colonii. Lupta de eliberare a popoarelor aflate sub dominaţia austro-
ungară conduce de dezmembrarea imperiului dualist şi formarea statelor naţionale.

120
În urma revoluţiei din octombrie 1917 Imperiul ţarist s-a destrămat, iar Rusia are o
altă orientare politică. Prin participarea la război a Statelor Unite şi a Japoniei are loc
o schimbare a raportului de forţe pe plan mondial. Europa era subordonată economic
SUA prin cele 9 miliarde de dolari împrumutaţi în timpul războiului.
Impactul Primului Război Mondial asupra Basarabiei
Atât tratatul politic, cât şi convenţia militară au reprezentat un succes politic deo-
sebit pentru diplomaţia română, marile puteri acceptând aproape în totalitate revendi-
cările României, inclusiv recunoaşterea de către statele Antantei a dreptului poporului
român la reîntregire naţională şi a noilor hotare.
Odată cu acceptarea de către România a propunerii de a participa la operaţiunile mili-
tare Rusia a început pregătirile pentru crearea frontului român al armatei ruse cu cartierul
general la Socola, sub comandamentul superior al regelui Ferdinand I. Către 1 martie 1917
Rusia concentrase pe frontul român 35 divizii de infanterie şi 13 divizii de cavalerie, cu
un efectiv de peste 1,5 mil. de ofiţeri şi soldaţi, situaţie care a afectat, într-o mare măsură,
Basarabia. În flancul drept era plasată armata a 9-a (şase corpuri de armată) cu cartierul
general la Botoşani. În flancul stâng se afla armata a 6-a (patru corpuri de armată) cu car-
tierul general la Bolgrad. În centru se afla armata a 4-a (3 corpuri de armată) cu cartierul
general la Roman. Între armatele a 9-a şi a 4-a ruseşti era situată armata a doua română, iar
între armata a 4-a şi a 6-a a ocupat poziţii de luptă armata întîia română.
Basarabia se pomeni, astfel, angajată complet în primul război mondial, suportând
din plin greutăţile operaţiunilor militare, deoarece constituia spatele frontului român
al armatei ruse, unde se concentraseră şi numeroase forţe militare din rezervă. Toate
acestea au influenţat considerabil şi viaţa politică a Basarabiei, care mai suferea şi din
cauză că pe fronturile primului război mondial fuseseră mobilizaţi circa 250-300 mii de
basarabeni, inclusiv în garnizoanele din Iaşi – 70 mii, din Odesa – 50-60 mii etc.
Pe lângă acestea, au sporit şi achiziţiile de cereale şi de vite din Basarabia. Econo-
mia, mai ales agricultura, se pomeni într-o stare de totală decădere. Industria Basara-
biei în general era dezvoltată foarte slab, iar Primul Război Mondial i-a cauzat o criză
totală. Numărul întreprinderilor industriale în funcţiune s-a micşorat de la 128 pînă
la 83, sau cu 35%, iar numărul muncitorilor a scăzut, respectiv, de la 3 mii până la 1,8
mii, sau cu 40%.
Funcţionau numai acele întreprinderi industriale care îndeplineau comenzi pentru
front (fabricile de prelucrare a lânii, a pielii, de producere a bombelor, grenadelor, ma-
terialului explozibil, staţiile electrice, morile, oloiniţele, fabricile de cherestea).
2. Lupta de emancipare naţională a românilor din Basarabia,Transilvania, Bu-
covina la începutul secolului al XX-lea. Formarea statului unitar român
Românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară (Bucovina, Transilvania,
Banat), încurajaţi de intrarea patriei-mame în război (august 1916), sperau într-o apro-
piată întregire. Această speranţă s-a păstrat, în ciuda insucceselor militare din toamna
anului 1916 şi a măsurilor severe luate de autorităţile austriece în Bucovina şi de cele
maghiare în Transilvania (suspendarea unor publicaţii româneşti, urmărirea şi ares-
tarea fruntaşilor mişcării naţionale, interzicerea activităţilor politice etc.). Obligaţi să
se înroleze în armata austro-ungară, numeroşi ardeleni şi bucovineni au trecut linia
frontului la fraţii lor români, dovedindu-şi astfel credinţa în împlinirea idealului Marii
Uniri. În mai/iunie 1917, un contingent de ostaşi ardeleni şi bucovineni – foşti prizoni-
eri în Rusia – s-a înrolat în armata română.
Acţiunile privind înfăptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Eu-
ropa Centrală şi de Sud-Est au apărut o serie de factori favorizanţi: afirmarea ideii au-
todeterminării popoarelor, în urma revoluţiei bolşevice din Rusia (1917) şi a publicării

121
celor 14 puncte ale preşedintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare
ale Antantei; izbucnirea revoluţiilor de la Viena şi Budapesta (octombrie 1918); eşuarea
încercărilor Curţii de la Viena de salvare a Imperiului Austro-Ungar (la 3/16 octom-
brie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase”, în
care propunea federalizarea Austro-Ungariei, dar această iniţiativă nu a avut succes);
mutaţiile produse de război în mentalitatea colectivă. Au existat o simultaneitate şi o
convergenţă de acţiune în direcţia realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice şi
militare ale statului român s-au împletit cu acţiunile pentru autodeterminare naţională
ale românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină. Realizarea României Mari,
prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul ac-
ţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial, când
dispăreau de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul
României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe plan internaţional a
principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor.
Basarabia
Autonomia. În fruntea mişcării pentru autonomie s-a aflat Partidul Naţional Mol-
dovenesc, creat pe 3 aprilie (martie, pe stil vechi) 1917 şi avându-l în frunte pe Vasile
Stroescu. Începând cu aprilie 1917, în Chişinău şi în celelalte centre urbane s-a trecut
la organizarea unor întruniri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia adoptată în
noul context determinat de revoluţia rusă. Ideile fundamentale erau obţinerea autono-
miei, menţinerea ordinii, alegerea unor organe reprezentative ale populaţiei româneşti,
înfăptuirea reformelor economico-sociale: la întrunirea delegaţilor cooperativelor să-
teşti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia administrativă, religioasă, şcolară şi
economică pentru Basarabia; cu ocazia marii adunări de la Odessa, din 18 aprilie /
1 mai 1917, la care au participat peste 10.000 de militari români, precum şi numeroşi
profesori, preoţi şi studenţi, s-a hotărât formarea „cohortelor ostăşeşti” pentru menţi-
nerea ordinii publice tulburate de trupele ruseşti în dezagregare; congresul preoţimii
organizat la Chişinău pe 19 aprilie / 2 mai-20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea
unui Înalt for cu atribuţii legislative şi executive; dascălii basarabeni cereau introducerea
alfabetului latin în şcoală.
Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în
cadrul statului federativ rus (atitudine determinată de teama de Rusia şi de urmă-
rile în planul mentalităţii produse de îndelungata stăpânire ţaristă), treptat, sub
impulsul unui puternic proces de redeşteptare naţională a devenit predominantă
aspiraţia unirii cu România. Procesul de redeşteptare naţională a fost încurajat de
diverşi factori: rolul mobilizator al gazetei Cuvânt moldovenesc, care-i chema pe
basarabeni la „deşteptare din somnul de moarte”; hotărârea voluntarilor ardeleni şi
bucovineni de a lupta în armata română pentru înfăptuirea Marii Uniri (manifestul
de la Darniţa, 13/26 aprilie 1917); contribuţia intelectualilor din Ardeal, Bucovina
şi vechiul Regat (refugiaţi în Basarabia) la tipărirea unor cărţi şi abecedare în limba
română, organizarea cercurilor de istorie, geografie şi cântec românesc, editarea
ziarului Ardealul sub redacţia lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); întâlnirile sol-
daţilor basarabeni cu românii din celelalte teritorii, pe front, în spitalele de răniţi,
în lagărele de prizonieri.
Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca re-
zultat, în vara anului 1917, intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei. Parti-
dul Naţional Moldovenesc s-a străduit să dea coerenţă acţiunilor populaţiei dintre Prut
şi Nistru şi să apere Basarabia atât de pretenţiile naţionaliştilor ucraineni, care doreau
s-o integreze într-o Ucraină independentă, cât şi de bolşevicii ruşi, care încercau s-o
câştige de partea revoluţiei proletare. În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău Con-

122
gresul ostaşilor moldoveni, care a proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basara-
biei” şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul Ţării,
avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeţ. Puterea executivă era exercitată de Consiliul de
directori generali, care îl avea în frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplină a autonomi-
ei îşi găsea expresia în proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie
1917), membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.
Unirea cu România. În lunile următoare însă, situaţia Basarabiei se agravează. Des-
trămarea armatei ruse, intensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea poli-
tică şi militară a teritoriului rămas neocupat. Pentru a pune capăt anarhiei create pe
teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului român să trimită
trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În con-
secinţă, la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice
cu România şi i-a sechestrat tezaurul, care fusese transportat la Petrograd înainte de
ocuparea Bucureştiului.
În noile condiţii, Sfatul Ţării a hotărât independenţa Republicii Democratice Moldo-
veneşti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin
actul din 27 martie 1918. Sfatul Ţării a hotărât, cu majoritate de voturi, unirea Basa-
rabiei cu România. În Actul citit de deputatul Ion Buzdugan erau formulate „bazele”
pe care se realiza unirea: Sfatul Ţării urma să funcţioneze până la înfăptuirea reformei
agrare; Basarabia îşi păstra autonomia provincială; drepturile minorităţilor trebuiau
respectate; această provincie era reprezentată în Consiliul de Miniştrii de doi miniştrii
fără portofoliu, iar în parlament – de un număr proporţional cu totalul populaţiei din
acest teritoriu; erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Rezultatul votului a
fost comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, aflat la
Chişinău. Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.
Bucovina
Autonomia. Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina
erau organizaţi în Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut
intrarea României în război alături de Antanta.
Situaţia s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918).
Asupra provinciei ridica pretenţii Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de îm-
păratul Carol I (3 octombrie 1918) privind organizarea federalistă a Austro-Ungariei,
deputaţii români din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism în
Consiliul Naţional Român din Austria, avându-i în conducere pe Constantin Iosipes-
cu-Grecul şi pe liderul socialist George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, CNR a cerut
oficial, în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorinţa de secesi-
une. Deputaţii ucraineni, bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoa-
rece ridicau pretenţii asupra nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de
intelectuali de la Universitatea din Cernăuţi, condus de profesorul Sextil Puşcariu, a
scos ziarul Glasul Bucovinei, care a influenţat puternic conştiinţa colectivă; voluntarii
bucovineni, foşti militari în armata austro-ungară, aflaţi în Basarabia, au exprimat spri-
jinul pentru unire. La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat
o adunare naţională la Cernăuţi, care s-a proclamat Adunare Constituantă. Aceasta a
hotărât „unirea Bucovinei integrale” cu celelalte provincii româneşti din imperiu într-
un stat naţional independent. Tot atunci s-a format Consiliul Naţional, ca organism
reprezentativ, şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.
Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, sus-
ţinută de Aurel Onciul (fost deputat român în Parlamentul austriac), acţiona pentru
încorporarea nordului Bucovinei. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional a solicitat
sprijinul armatei române. Guvernul român a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea

123
unei divizii în Bucovina şi a informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii. La
12 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a votat Legea fundamentală provizorie asupra
puterilor Ţării Bucovinei. Faza autonomiei se încheia, trecându-se la etapa a doua.
Unirea cu România. Prin integrarea Bucovinei la România urma să se asigure aces-
tei provincii condiţiile necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu re-
prezentanţii guvernului de la Iaşi au condus la convocarea Congresului General al Bu-
covinei pentru data de 15 noiembrie 1918. Întrunit la data stabilită, Congresul a votat
în unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. La această hotărâre au
aderat locuitorii germani şi polonezi. Evreii şi ucrainenii au refuzat să participe. Unirea
Bucovinei cu România a fost consfinţită de regele Ferdinand prin Decretul-lege din 18
decembrie 1918.
Transilvania
Autonomia. În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter
popular mai accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti.
În 1918, emigraţia română din Transilvania, Bucovina şi Regatul României şi-a intensi-
ficat activitatea în vestul Europei. La 20 septembrie 1918 s-a format, la Paris, Consiliul
Naţional pentru Unitatea Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez şi italian,
ca reprezentant al tuturor românilor.
În Transilvania, în septembrie 1918 şi-au reluat activitatea cele două forţe politice
româneşti: Partidul Naţional Român (PNR) şi Partidul Social-Democrat (PSD). Româ-
nii au anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29
septembrie 1918, elaborată de cele două partide. Aceasta este o declaraţie de principii
în care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodeter-
minare pe baza principiului naţionalităţilor: libertatea naţiunii, separarea politică de
Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii în teritoriul său naţional, plebiscitul. Declara-
ţia era adresată Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de către deputatul Alexandru
Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918. Această declaraţie a căpătat valoarea
unei proclamaţii de independenţă. La 18 octombrie 1918 se constituia, la Budapes-
ta, Consiliul Naţional Român Central (CNRC), ca organ politic unic al românilor din
Transilvania, alcătuit din câte şase membri din fiecare partid (PNR şi PSD). El a devenit
centrul de coordonare a mişcării naţionale din Transilvania, mutându-şi sediul la Arad
în 21 octombrie / 3 noiembrie 1918.
În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul CNRC, consilii şi
gărzi naţionale locale. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga
provincie, reuşind să menţină ordinea în Transilvania. La 9 noiembrie 1918, CNRC
a adresat o notă ultimativă guvernului ungar, cerând „întreaga putere de guvernare”.
În acest context, la 13-14 noiembrie 1918 la Arad s-au desfăşurat tratativele cu repre-
zentanţii guvernului ungar, conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceştia au
recunoscut organismele politice româneşti, dar au oferit românilor doar autonomia ad-
ministrativă a Transilvaniei, după modelul cantonal elveţian. Propunerea părţii ungare
a fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric că dorinţa românilor era „despărţirea
totală” de Ungaria.
Unirea cu România. Manifestul Către popoarele lumii, adresat de CNRC, la 5 no-
iembrie 1918, lumii civilizate demonstrează opiniei publice mondiale că unirea Tran-
silvaniei cu România este voinţa întregii naţiuni române. CNRC a decis, în acelaşi timp,
convocarea unei mari adunări, care să dea expresie voinţei românilor transilvăneni. La
7 noiembrie 1918 s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a
Românilor pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La
Adunarea Naţională de la Alba-Iulia au participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 de
delegaţi aleşi. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimi-

124
tate declaraţia solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu România a fost însoţită de
un program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării. În Rezoluţia unirii,
căreia i-a dat citire Vasile Goldiş, se preciza că: „I. Adunarea Naţională a tuturor româ-
nilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndrep-
tăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români si a tu-
turor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi
dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa
şi Dunăre. II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie
până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal. III. În legătură cu
aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională
proclamă următoarele:
Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii pu-
blice. Votul obştesc, direct, egal, secret pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani. 4. De-
săvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândirilor
omeneşti. 5. Reforma agrară radicală. 6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi
drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române Adunarea Naţională
hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să
reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia
toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.”
La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a
desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr.
3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România.
Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat românesc, având o supra-
faţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 18 milioane de locuitori, a fost recunoscut
pe plan internaţional prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.
3. Conferinţa de Pace de la Paris şi noua ordine internaţională.
Conferinţa de la Paris – 18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920. Tratatele de pace
au fost pregătite la Conferinţa de Pace ce s-a reunit la Paris, începând cu 18 ianuarie
1919. Dezbaterile au fost dominate iniţial de Consiliul celor zece, din care făceau parte
câte doi reprezentanţi ai Franţei, Statelor Unite, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei, apoi
de Consiliul celor patru, care-i reunea pe preşedintele guvernului francez, Georges
Clemenceau, prim-ministrul britanic, Lloyd George, preşedintele Statelor Unite, Woo-
drow Wilson, şi prim-ministrul italian, Vittorio Orlando.
Principala preocupare a lui Clemenceau era obţinerea de garanţii pentru securita-
tea Franţei, în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală. Preşedintele ameri-
can considera că două elemente sunt decisive: dreptul popoarelor de a dispune de ele
însele, ce ar determina dispariţia principalei cauze a conflictelor şi crearea unei „ligi a
naţiunilor”, care să reglementeze dreptul internaţional prin impunerea autorităţii sale
morale asupra tuturor statelor. Textul ce a servit drept bază pentru discuţii a fost me-
sajul preşedintelui american din 8 ianuarie 1918, Cele 14 puncte, în care pleda pentru
dreptul popoarelor la autodeterminare şi aplicarea principiului naţionalităţilor.
Preşedintele american promova şi ideea constituirii unei organizaţii a naţiunilor,
ce trebuia să garanteze pacea mondială. În anii războiului problema organizării ordinii
mondiale a generat numeroase dezbateri, care s-au materializat în diverse proiecte, pla-
nuri, propuneri de organizare interstatală.
Toate aceste căutări urmăreau crearea unui sistem prin care pacea să poată fi apă-
rată, să fie folosite doar mijloacele paşnice pentru rezolvarea conflictelor şi eliminarea
pe această cale a războiului.
În proiectele elaborate se preconiza practic crearea unei Europe noi, organizate pe

125
baza principiului naţionalităţilor. Diverse documente adoptate în anii războiului, care
demonstrau preocuparea pentru organizarea postbelică, conţineau principii care se vor
regăsi în viitorul Pact al Societăţii Naţiunilor: egalitatea între state, dreptul de suvera-
nitate asupra teritoriului naţional, inviolabilitatea acestui teritoriu, blamarea războiului
de agresiune şi nerecunoaşterea posesiunilor obţinute prin forţă, neamestecul în trebu-
rile interne, acceptarea războiului de apărare, asistenţa reciprocă a statelor, rezolvarea
conflictelor de orice natură pe cale paşnică etc.
Tratatele de pace. Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919,
era foarte dur pentru aceasta: Germania era declarată principala responsabilă de de-
clanşarea războiului, împreună cu aliaţii săi; ea pierde o parte din teritoriu şi cele câteva
colonii.
Germania ceda teritorii Franţei, Belgiei, Danemarcei, Poloniei, cu 8 milioane de lo-
cuitori. Practic, Germania pierde o şeptime din teritoriu şi a zecea parte din populaţie:
cedează Alsacia şi Lorena în favoarea Franţei, pierderi teritoriale minore în favoarea
Belgiei (Eupen şi Malmedy) şi a Danemarcei. Cele mai însemnate cesiuni teritoriale
privesc regiunile orientale ale Germaniei: coridorul Dantzig-ului, care revine Poloniei,
Silezia Superioară, sudul Prusiei Orientale şi regiunea Teschen. De asemenea, regiunea
Memel, situată în extremitatea estică a Prusiei Orientale, va fi plasată sub o administra-
ţie internaţională până în 1923. În plus, Germania pierde toate teritoriile sale de peste
mări în favoarea Marii Britanii, Franţei, Japoniei, Belgiei şi Portugaliei, fie sub formă de
mandat, fie prin preluare directă. În plan militar, i se interzicea serviciul militar obli-
gatoriu, armata îi era redusă la 100 000 de soldaţi şi 5 000 de ofiţeri, recrutaţi pe bază
de voluntariat. Nu avea dreptul să fabrice armament şi să deţină blindate, artilerie grea,
submarine şi aviaţie militară. Teritoriul din stânga Rinului şi o fâşie largă de 50 km de-a
lungul malului drept erau demilitarizate. Bazinul Saar era pus sub administrarea Soci-
etăţii Naţiunilor. Oraşul Danzig şi teritoriul adiacent lui constituiau oraşul liber plasat
sub protecţia Societăţii Naţiunilor.
Tratatul a slăbit mult puterea Germaniei, a transformat-o pentru câţiva ani într-un
stat de rangul doi. Germanii socoteau că au fost înşelaţi din interior şi nedreptăţiţi şi
umiliţi din exterior, ceea ce va da apă la moară propagandei ultranaţionaliştilor, milita-
riştilor şi apoi naziştilor.
Tratatul de la Saint Germain-en – Laye, semnat cu Austria (10 septembrie 1919), şi
cel de la Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920), au consfinţit dezmembrarea Imperiului
Austro-Ungar în noi state: Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria şi Polonia şi au
redat anumite regiuni statelor deja existente: României – Transilvania, Italiei – Triestul
şi o parte din Istria.
Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919).
Tratatul de la Sevres cu Turcia (10 august 1920), a demilitarizat strâmtorile şi a dez-
membrat Imperiul Otoman.
La 28 octombrie 1920 are loc semnarea Tratatului de la Paris între Anglia, Franţa,
Japonia şi Italia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte. Era recunoscută suverani-
tatea României asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. Statul român se angaja să asi-
gure în acest teritoriu, tuturor locuitorilor, aceleaşi drepturi şi libertăţi ca ale celorlalţi
cetăţeni ai României.
Noua ordine. Harta Europei a fost schimbată prin crearea unor state naţionale
sau unificarea altora. Franţa recapătă Alsacia şi Lorena, Germania pierde o şeptime
din teritoriu şi este despărţită de Prusia Orientală prin coridorul Danzig, destinat
să permită Poloniei accesul la mare prin portul cu acelaşi nume, declarat oraş liber.
Pe harta politică a Europei a reapărut ca stat Polona, care cuprindea în graniţele sale
teritoriile anexate anterior de Austro-Ungaria, Germania şi Rusia ţaristă. În urma

126
destrămării imperiului dualist Boemia, Moravia şi Slovacia s-au unit în 1918 şi au
format Cehoslovacia.
În sud, Croaţia, Bosnia şi Dalmaţia au format în jurul Serbiei şi Muntenegru un alt
stat, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (din 1928 Iugoslavia). Austria şi Ungaria
au fost separate definitiv şi reduse teritorial; Austriei i-a fost interzisă unirea cu Ger-
mania. Turcia, moştenitoarea Imperiului otoman, a fost redusă la litoralul european al
Constantinopolului şi la Asia Mică, iar strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise
comerţului liber. Bulgaria, în calitate de stat învins, a fost nevoită să accepte cedarea
unor teritorii în favoarea Greciei şi Iugoslaviei.
În estul Europei, în urma dezintegrării Imperiului ţarist au obţinut independenţa
Letonia, Lituania, Estonia şi Finlanda, recunoscute oficial de sovietici în 1920.
La Conferinţa de la Paris dintre marile puteri care decideau soarta continentului
a lipsit Rusia, din cauza nerecunoaşterii regimului instaurat în octombrie 1917. A fost
prezentă însă o delegaţie de ruşi care pretindea că reprezintă interesele viitoarei Rusiei
Mari, pentru care luptau armatele albe pe fronturile războiului civil din Rusia. Totuși
noua configuraţie a frontierelor europene, fondată pe principiul naţionalităţilor, era
departe de a fi perfectă.
Noua ordine nu a reuşit să rezolve toate pretenţiile teritoriale ale învingătorilor, iar
după încheierea tratatelor au rămas multe goluri: unele regiuni vor fi obligate să decidă
prin referendum cărei ţări vor aparţine, în timp ce anumite oraşe sunt declarate libere.
O altă problemă este cea a minorităţilor naţionale, care au acceptat cu greu să se in-
tegreze. Nemulţumirile au contribuit la apariţia revizionismului. Deşi nu fusese posibil
să se realizeze ceva mai bun, aceste tratate creau numeroase tensiuni, nu mulţumeau pe
nimeni, revoltau pe mulţi.
În viziunea unor istorici, războiul a contribuit la apariţia unei Europe „şi mai fragile
decât era dinainte de război, o Europă la fel de învrăjbită, discreditată – şi sărăcită pe
deasupra”.
Conferinţa de la Washington – 12 noiembrie 1921 – 6 februarie 1922. Sistemul
conceput la Paris a fost completat cu deciziile luate la Londra (29 aprilie – 5 mai 1921),
unde a fost fixată datoria Germaniei drept despăgubiri de război la 132 miliarde mărci
aur, precum şi de cele adoptate la Conferinţa internaţională de la Washington. Des-
făşurată între 12 noiembrie 1921 şi 6 februarie 1922, reuniunea a prilejuit discutarea
situaţiei din Pacific, fiind semnate trei documente.
La 13 decembrie 1921, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Japonia încheiau
Tratatul celor patru puteri, garantându-și reciproce posesiunile din zona Pacificului.
Tratatul celor cinci puteri stabilea raportul dintre flotele de linie ale statelor sem-
natare, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, astfel: 5: 5: 3: 1,75: 1,75.
Se urmărea limitarea cursei înarmărilor navale, consfinţindu-se totodată supremaţia
americanilor şi englezilor. Dincolo de aspectele legate de disputele dintre Marile Puteri,
se impune precizarea că a triumfat principiul naţionalităţilor.
Tratatul celor nouă puteri (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olan-
da, Portugalia, Japonia şi China) prevedea independenţa şi integritatea Chinei.
Pactul Societăţii Naţiunilor. Tratatele între Aliaţi şi ţările învinse erau precedate de
preambul ce marca crearea Societăţii Naţiunilor.
Pentru supravegherea respectării prevederilor din tratate a luat fiinţă Societatea
Naţiunilor, având sediul la Geneva. Marea slăbiciune a Ligii a rezidat în faptul că, deşi
construcţia ei s-a făcut pe baza principiilor lui Woodrow Wilson, Statele Unite nu au
aderat la noua structură.
Pactul Societăţii Naţiunilor avea 26 de articole, în care erau definite obiectivele
Societăţii, componenţa şi structura ei, modul de funcţionare, drepturile şi obligaţiile

127
membrilor acesteia. Structurile Ligii – Consiliul, format din 5 membri permanenţi şi
patru membri nepermanenţi (6 începând cu 1922 şi 9 după 1926), Adunarea Generală
la care participau toţi cei 42 de membri, un Secretariat la Geneva şi o Curte Perma-
nentă de Justiţie Internaţională, stabilită mai târziu la Haga.
Articolul de bază al Pactului era articolul 16, care prevedea sancţiuni economice şi,
dacă este necesar, militare împotriva statului agresor (statul care nu respecta procedu-
rile de rezolvare a disputelor prevăzute în actul fondator al Ligii).
Scopurile esenţiale al Societăţii Naţiunilor erau garantarea păcii şi securităţii naţiu-
nilor, cooperarea dintre ele pe picior de egalitate, reducerea înarmărilor, rezolvarea tu-
turor diferendelor şi litigiilor pe cale paşnică, sancţionarea celor care încălcau tratatele
şi obligaţiile internaţionale etc.
4. SUA în perioada interbelică (viaţa politico-economică)
SUA în primul deceniu interbelic. SUA reprezentau un stat democratic constituţi-
onal, având ca formă de guvernare republica prezidenţială. SUA au beneficiat de faptul
că teritoriul naţional nu fusese câmp de luptă, având de câştigat din punct de vedere
material.
La 28 august 1920 a fost adoptat amendamentul 19 la Constituţia SUA, prin care
femeile obţin drept de vot. Alegerile generale din noiembrie 1920 au fost asigurate in-
formaţional de prima emisiune radio la nivel naţional, realizată de la Washington de
către Electrical Company.
Un rol important au jucat alegerile primare, în urma cărora cele două formaţi-
uni principale (Partidul Democrat şi Partidul Republican) îşi desemnau candidaţii la
funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte, aceştia înfruntându-se apoi pentru a obţine
votul unui număr cât mai mare de electori. De aceea, din cauza unui sistem electo-
ral diferit de cel european, uneori a fost posibil ca un candidat care a câştigat votul
popular să nu fie desemnat preşedinte din cauza faptului că nu a adunat un număr
suficient de electori.
Preşedintele Harding nu şi-a dus mandatul până la capăt, în urma decesului său el
fiind înlocuit de vicepreşedintele Calvin Coolidge, la 2 august 1923. Acesta va reuşi să
obţină victoria la alegerile din 1924, impunându-se în faţa democratului John Davis,
speculând perioada de dezvoltare economică şi de creştere a nivelului de trai din „ţara
tuturor posibilităţilor”.
Dominaţia republicanilor avea să fie confirmată şi de alegerile din noiembrie 1928,
de această dată Herbert Hoover fiind ales preşedinte. Explicaţia rezidă în creşterea con-
stantă a nivelului de trai, fapt reflectat şi de statistici: în 1920 americanii deţineau un
număr de circa 8 milioane de autoturisme, pentru ca în doar un deceniu cifra să atingă
23 de milioane. Radioul, o raritate după război, era prezent în 1930 în casele a peste 13
milioane de familii, la fel ca şi alte electrocasnice. Visul avea să se destrame însă odată
cu prăbuşirea Bursei din New York.
1918-1928 – Perioada prosperităţii. În primii ani postbelici dezvoltarea economică
a fost inegală şi cu efecte diferite de la o ţară la alta: în anul 1925, faţă de 1913, indicele
producţiei a fost de 121,6 la global, de 103,5 în Europa şi de 148,0 în SUA.
Succesul economiei americane s-a datorat „abundenţei capitalurilor”, creşterii pute-
rii de cumpărare şi procesului de concentrare a producţiei şi capitalurilor sub raportul
progresului tehnic şi ştiinţific. Abundenţa capitalurilor americane a facilitat plasamen-
tul dolarilor în afara ţării. Un exemplu este creşterea de la 7 miliarde de dolari plasaţi în
străinătate în 1919 la 17 miliarde în anul 1929. Americanii controlau surse de materii
prime indispensabile ţării: petrol, cauciuc, cupru, nitraţi.
Economia SUA a intrat în faza „capitalismului bunăstării”. Toate sectoarele economiei
cunosc o dezvoltare importantă. Cea mai dinamică a fost industria automobilului. De
128
la 4000 de vehicule care se produceau în 1900, ea ajunge la 1.500.000 în 1921 şi la peste
4.800.000 în 1929. Industria construcţiilor s-a dinamizat – apar blocurile „zgârie-nori”.
Automobilele, industria electronică şi aviaţia au stimulat dezvoltarea noilor surse
de energie, electricitatea şi petrolul. Producţia de petrol creşte de la 33 milioane tone în
1913 la 138 milioane tone în 1929.
1929-1933 – „Marea depresiune”. Al doilea deceniu interbelic a început cu o puter-
nică criză, cu impact şi consecinţe nemaiîntâlnite până atunci în economia mondială.
După Pierre Milza şi Serge Berstein, trei factori destabilizatori au fost în principal
vinovaţi de apariţia crizei:
a) un consum înfrânat de permanenţa comportamentului de austeritate şi econo-
misire, moşteniri ale unei civilizaţii rurale ce privea cu suspiciune şi chiar revoltător
facilităţile de satisfacţii materiale oferite de producţia industrială de masă;
b) efortul de investiţii din anii ’20, care a fost însoţit de riscuri şi dezechilibre, ca şi
de derapaje financiare;
c) abuzul de credite de consum şi de speculaţii bursiere, care s-a practicat în SUA în
anii primului deceniu interbelic.
Criza s-a manifestat în principal prin scăderea dramatică a preţurilor, ceea ce a
antrenat o puternică contracţie a valorii producţiei, creştere bruscă a şomajului şi a fali-
mentelor comerciale şi industriale. Cu excepţia URSS, lumea întreagă a fost afectată.
În ţările nerefăcute pe deplin după război, cele trei puncte slabe ce caracterizau
prosperitatea anilor ‘20 au fost pretutindeni prezente: criza agricolă de supraproduc-
ţie însoţită de scăderea preţurilor şi a veniturilor ţărănimii; criza de suprainvestiţii
speculative în sectoarele pilot ale economiei şi criza financiară.
4 martie 1933 – Fr. D. Roosevelt devine preşedinte al SUA. Expresia cea mai
elocventă a dirijismului liberal a fost New-Deal-ul american, lansat de preşedintele
Fr. D. Roosevelt. În discursul pronunţat la Convenţia democrată de la Chicago, pe
2 iulie 1932, acesta afirma: „Vă chem, şi mă angajez eu însumi, să realizăm o nouă
împărţire a cărţilor pentru poporul american. Ca toţi cei de faţă să fim noi înşine
profeţii unei noi ordini, a competenţei şi curajului. Este mai mult decât o campanie
politică, este o chemare sub arme”.
În concepţia preşedintelui american, fenomenele de criză nu puteau fi înlăturate
decât prin stoparea scăderii preţurilor şi creşterea profiturilor. O primă măsură a fost
luată la 19 aprilie 1933 când SUA abandonează etalonul aur, convertibilitatea dola-
rului în aur este suspendată, ceea ce conduce la devalorizarea dolarului cu până la
50%. Alte măsuri cuprinse în New-Deal: controlul preţurilor, al creditului, al puterii
de cumpărare, remonetizarea parţială a capitalului.
Statul a concentrat uriaşe fonduri pe calea împrumuturilor bancare în vederea sub-
venţionării industriei, finanţării de lucrări publice, reducerii şomajului. Programul lui
Roosevelt a fost apreciat drept „unul dintre proiectele cele mai revoluţionare şi cele mai
importante în vederea controlului industriei ce-a fost vreodată elaborat în Statele Unite”.
Depăşirea crizei. După ieşirea din impas, economia americană a atins în 1938
nivelul din 1929. Politica marilor investiţii publice practicată din 1933 a ameliorat
infrastructura ţării şi a condus, în cele din urmă, la creşterea productivităţii cu 22%
în cei zece ani.
SUA, care proteja vasta lor piaţă internă, şi-a înmulţit acordurile cu statele con-
tinentului american, ale căror monede au urmat, în 1934, politica de devalorizare a
dolarului.
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, SUA, prima putere industrială, asigurau
o treime din producţia totală. Urmau, în ordine, URSS cu 19% faţă de 6% cât era ponde-
rea Rusiei înainte de primul război mondial; Germania cu 11%; Marea Britanie cu 9%.

129
5. URSS în perioada interbelică (viaţa politico-economică)
Etapele constituirii URSS
I II III
Instaurarea puterii Crearea uniunii militar- Constituirea URSS
sovietice la periferiile politice a republicilor (22 decembrie 1922).
⇨ ⇨
fostului Imperiu Rus. sovietice: Rusia, Ucraina, Adoptarea Constituţiei
Constiuirea republicilor Bielorusia, Letonia şi (1924)
sovietice naţionale Lituania (1 iunie 1919)
Creşterea numărului republicilor unionale
Anul Republicile
1922 RSFS Rusă, RSS Ucraineană, RSS Bielorusă, RSFS Transcaucaziană (RSS
Armeană, RSS Azerbaidjan, RSS Gruzină)
1924 RSS Turcmenă, RSS Uzbecă
1929 RSS Tadjică
1936 RSS Cazahă, RSS Chirghiză
1940 RSS Lituaniană, RSS Estonă, RSS Letonă, RSS Moldovenească, RSS
Karelo-Fină
Politica „comunismului de război” şi a NEP-ului
Indicele „Comunismul de război” NEP (1921-1928)
(1918-1921)
Scopul • Construcţia comunismului • Lichidarea pericolului unui
prin metode violente, pe calea nou război civil
„atacului de cavalerie asupra • Salvarea regimului bolşevic
capitalismului” • Îmbunătăţirea situaţiei
economice a ţării, aflate în
izolare pe plan extern
Principalele acţiuni
Industrie • Naţionalizarea industriei • Denaţionalizarea parţială
• Militarizarea (arenda şi transmiterea
• Interzicerea Funcţionarii în proprietate privată a
întreprinderilor private întreprinderilor mici şi
mijlocii); concesiuni
Agricultura • S-a introdus prodrazvyorstka • Impozit în natură; arenda,
– rechiziţionarea surplusurilor munca înăimită
de produse agricole (ceea • Lichidarea serviciilor gratuite
ce depăşea minimumul • Dezvoltarea cooperării
de subzistenţă), pentru a
fi redistribuite populaţiei
orăşeneşti şi armatei
• Interzicerea arendei, a muncii
năimite
• Încercarea de a organiza
gospodării colective (comunele,
colhozurile)

130
Comerţ • Interzicerea comerţului; • Reluarea comerţului (de stat,
schimbul direct de produse; cooperatist, privat)
sistemul de cartele • Reluarea serviciilor cu plată
• Anularea achitării pentru
combustibil, locuinţă, transport
etc.
Finanţe • Anulara banilor • Reluarea activităţii sistemului
finaciar-bănesc (introducerea
valutei forte – cervoneţul)
Sistemul • Centralizarea excesivă a • Descentralizarea: introducerea
administrativ sistemului administrativ pe sistemelor adminstrative
verticală pe orizontală (sistemul
• Impozitul în muncă, trusturilor)
militarizarea muncii • Sistemul angajării libere a
• Munca forţată a „elementelor forţei de muncă
burgheze” • Stimularea materială a muncii
• Formarea detaşamentelor de • Antreprenoriatul
muncitori
Urmări • Accentuarea ruinării economice • Restabilirea industriei, a
• Mobilizarea resurselor pentru agriculturii, distruse în anii
lucrul cu forţele antibolşevice Primului Război Mondial şi ai
• Nemulţumirea generală a celui civil
populaţiei • Încetarea crizei politice
• Mişcări şi revolte ţărăneşti • Întărirea bolşevicilor la putere
Marea teroare. Între 18 – 31 decembrie 1925 are loc Congresul al XIV-lea al
Partidului. După Congresul al XIV-lea începe, de facto, ceea ce avea să devină mai
târziu “marea teroare”. A fost trasată linia politică în domeniul industrializării ţării.
Conducerea sovietică se va dezice de Noua Politică Economică şi va relansa ideea
planurilor cincinale. Prin condamnarea şi eliminarea NEP-ului se instituia planifi-
carea centralizată a economiei şi avea loc eliminarea definitivă a economiei private.
Prin planurile cincinale se introducea controlul din partea statului în toate ramurile
industriei.
Colectivizarea zonelor rurale era asigurată prin organizarea sovhozurilor şi colho-
zurilor. Scopul colectivizării era de a impune controlul statului asupra pământului; de
a elimina iniţiativa privată. În paralel, bolşevicii doreau să lichideze clasa ţăranilor în-
stăriţi – aşa-numiţii „culaci” –, care în viziunea lor era o clasă burgheză, ei devenind
ţinta propagandei staliniste, fiind supuşi persecuţiilor, deposedaţi de pământ, represaţi
şi deportaţi. În 1930 au fost luate deciziile de lichidare a „culăcimii” şi de promovare a
colectivizării forţate. Colectivizarea a avut urmări tragice pentru ţărănime: rechiziţio-
narea forţată a produselor agricole a generat foametea. Numărul celor care au murit ca
rezultat direct al foamei variază între 10 şi 15 milioane de oameni.
În URSS s-a instaurat un sistem totalitar ce se sprijinea pe un puternic aparat re-
presiv. Represiunile în rândul partidului, începute la sfârşitul anilor ‘20, au fost extinse
la nivelul întregii ţări, fiind vizaţi toţi cetăţenii sovietici. Cei represaţi erau deportaţi
în lagăre de reeducare prin muncă, înfiinţate pentru prima oară în 1919, destinate ad-
versarilor politici ai bolşevicilor. În anii ‘30 a fost creat „Gulag”-ul (Direcţia generală a
lagărelor), termen folosit pentru a denumi sistemul represiv. Stalin a creat în partid şi
în stat o atmosferă de incertitudine şi nesiguranţă. La 1 decembrie 1934 a fost asasinat
131
liderul organizaţiei de partid din Leningrad, Serghei Kirov. Stalin s-a folosit de această
crimă pentru a declanşa un val de represiuni. După masacrele din 1934-1935 Stalin
devenise stăpânul absolut asupra partidului.
În anii următori Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de „marea teroare”, ce a afectat
întreaga populaţie şi al cărei dramatism a culminat cu procesele publice din anii 1937-
1939. În 1937 a fost executat mareşalul Tuhacevski, împreună cu alţi şapte generali,
învinuiţi că au creat în armată o „conspiraţie gigantică”. Conform unor estimări, în
URSS până în 1937, au fost represaţi peste 17 milioane de oameni, dintre care peste 10
milioane au murit în lagăre. Până în 1939 au mai fost represate alte 5-10 milioane, peste
un milion de persoane au fost împuşcate, alte două milioane au murit în lagăre.

Constituţia stalinistă din 1936


(formal declara şi garanta drepturi şi libertăţi largi)
Constituţia URSS
„Constituţia socialismului învingător” (adoptată la 5 decembrie 1936)

Declara Garanta Declara


Existenţa în URSS a Inviolabilitatea persoanei (art.127); li- Dreptul de vot
două clase prietenoa- bertatea cuvântului, presei, întrunirilor, universal egal,
se – muncitorii şi ţăra- mitingurilor, demonstraţiilor şi marşu- direct şi secret
nimea colhoznică şi a rilor stradale (art. 125); dreptul asoci- (art. 134)
unui strat intermediar erii în organizaţii obşteşti (art. 126),
– intelectualitatea soci- care puteau înainta candidaţi la alege-
alistă rile în sovietele de toate rangurile

România în perioada interbelică


Teritoriul şi populaţia
Realizarea Marii Uniri, precum şi activitatea reformatoare au generat mutaţii sem-
nificative în domeniul social. România a devenit un stat de mărime medie, aflându-se,
în ceea ce priveşte populaţia şi suprafaţa, pe locul 8 şi, respectiv, 10 între statele Europei.
România avea, după unire şi până în anul 1940, 295047 km2 ; în anul 1920 – o populaţie
de 17 393 149, în 1930 – 18 025 896; în 1940 – 19 933 802 locuitori.
Conform recensământului din 1930, România avea 18 025 896 de locuitori. Din-
tre aceştia, 71,9% erau români, 7,9% – maghiari, 4,1% – germani, 4% – evrei, 3,2%
– ruteni şi ucraineni, 2,3% – ruşi, 2% – bulgari, 1,5% – ţigani, 0,9% – turci, 0,6%
– găgăuzi, 0,3% – sârbi şi croaţi, 0,3% – polonezi, 0,1% greci, 0,1% tătari, 0,3% alte
naţionalităţi.
În 1925, a fost adoptată legea despre libertatea emigrării. Până în 1938, în România
s­-au aşezat 28 580 de cetăţeni străini; au plecat 11 709 cetăţeni români.
Marea majoritate a populaţiei – 78,9% – a continuat să trăiască la stat. Restul, de
21,1%, era concentrată în oraşe, ca Bucureşti, cu 630 000 de locuitori, sau Cernăuţi,
Galaţi şi Iaşi, cu cca 400 000 ­de locuitori fiecare.
72,3% dintre locuitori lucrau în agricultură, 9,4% erau încadrați în activităţi indus-
triale, 4,8% erau funcţionari, iar 4,2% se ocupau de comerţ şi credit.
Fiecare provincie a avut elemente specifice ale structurii sociale. În Basarabia, ţă-
rănimea era numeroasă, iar intelectualitatea – redusă, dar activă din punct de vedere
politic. În Bucovina, marea majoritate a întreprinzătorilor capitalişti era de origine stră-
ină, germană sau evreiască.
În Transilvania dominau burghezia mică, industrială şi comercială, dar şi ţărăni-

132
mea şi lucrătorii industriali. Aceasta a contribuit la creşterea, în ansamblul structurii
sociale, a rolului şi importanţei burgheziei şi muncitorilor, categorii sociale între care
s­-a stabilit relaţia socială fundamentală în perioada interbelică.
Unificarea politică şi administrativă a României
Imediat după adoptarea actelor de Unire, a demarat acţiunea de integrare a provin-
ciilor istorice în cadrul noului stat naţional unitar român.
La 9/22 aprilie 1918 a fost publicat decretul prin care se ratifica unirea Basarabiei,
la 13/26 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei, iar la 19 decembrie 1918/1 ianuarie
1919 – unirea Bucovinei.
S-a adoptat calendarul gregorian (stilul nou) pe întreg cuprinsul ţării, ziua de 1
aprilie 1919, pe stil vechi, devenind 15 aprilie – stil nou.
În noiembrie 1919 au avut loc şi primele alegeri generale pe baza votului universal,
în urma cărora cetăţenii au ales un singur Parlament.
La 15 octombrie 1922 a avut loc, la Alba-Iulia, încoronarea regelui Ferdinand şi a
reginei Maria, act ce consfinţea realitatea istorică: Marea Unire.
Introducerea votului universal a însemnat un pas spre democratizarea deplină a
sistemului politic românesc. Constituţia a fost modificată în iulie 1917, iar decretul-lege
pentru reforma electorală a apărut în noiembrie 1918. Votul universal a chemat la viaţa
politică activă milioane de cetăţeni.
Regimul politic, Constituţia din 1923
Constituţia din 1923, care de fapt prelua textul celei din 1866, prevedea la art. 33:
„Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă”. Ea avea la
bază principiul separării puterilor în stat.
Constituţia din anul 1923 consfinţea regimul democratic din România şi fixa drept
formă de guvernare a statului monarhia constituţională.
Monarhia. După 1918, România a continuat să fie un stat monarhic-constituţional.
În sistemul politic al ţării, regele ocupa o poziţie centrală. Legea fundamentală avea la
bază principiul potrivit căruia „regele domneşte, dar nu guvernează”. Cu toate acestea,
regele avea atribuţii destul de largi.
Puterea legislativă (Parlamentul). După 1918 s-a menţinut Parlamentul bicame-
ral, dar au survenit importante modificări în ceea ce priveşte modalitatea de alegere,
datorită introducerii votului universal.
Legislaţia electorală prevedea că acest drept, ca toate cele politice în general, era
acordat bărbaţilor majori (de la 21 de ani în sus). Pentru a fi eligibil în Camera Deputa-
ţilor se cerea a fi cetăţean român, exerciţiul drepturilor civile şi politice, vârsta de 25 ani
împliniţi, domiciliul în România.
Senatul se compunea din senatori aleşi şi senatori de drept. Legea electorală din 27
martie 1926 a sporit numărul senatorilor de drept.
Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive. Deputaţii şi senatorii se
bucurau de imunitate parlamentară.
Puterea executivă (Guvernul). Conducerea treburilor ţării era asigurată de
Guvern. De regulă, regele încredinţa unei persoane mandatul de a forma guvernul,
iar aceasta alcătuia lista miniştrilor, pe care o prezenta suveranului pentru aprobare
prin decret. Faptul că regele era „capul puterii armate”, iar militarii nu aveau drep-
tul să facă politică, a creat obiceiul ca suveranul să-l propună pe ministrul apărării
naţionale.
Puterea judecătorească. Cea de-a treia ramură a puterii în stat era justiţia.
În iunie 1924 a fost adoptată Legea pentru unificarea judecătorească, prin care se
prevedea organizarea de judecătorii urbane, rurale şi mixte, de tribunale, a 12 Curţi de
Apel, a unei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie. Legea prevedea că magistraţii nu puteau

133
ocupa o altă funcţie publică, nu puteau fi aleşi în Parlament sau în alte organisme ad-
ministrative.
Evoluţia partidelor politice a depins de influenţa lor electorală. Astfel, Partidul
Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politi-
că în 1922. Liga (Partidul) Poporului a avut un rol politic major în anii 1919-1920, apoi
intrând în declin. Din multe partide politice s-au desprins importante grupări, care au
format mai apoi partide noi.
Astfel, în mai 1931, Constantin Stere înfiinţează Partidul Ţărănesc-Democrat, iar în
noiembrie 1932, Grigore Iunian – Partidul Radical-Ţărănesc.
În perioada interbelică, România a avut un larg evantai de organizaţii politice, de
dreapta – Partidul Conservator-Democrat, centru – Partidul Naţional Liberal, centru-
stânga – Partidul Naţional-Ţărănesc, stânga – Partidul Socialist, extremă-stângă – Par-
tidul Comunist din România, extremă-dreaptă – Legiunea Arhanghelul Mihail. Au
activat, de asemenea, partidele minorităţilor naţionale.
Alternanţa la putere a fost o realitate: 1918-1919 – PNL; 1920-1921 – Partidul Po-
porului; 1921-1922 – Partidul Conservator-Democrat; 1922-1926 – PNL; 1926-1927 –
Partidul Poporului; 1927-1928 – PNL; 1928-1931 – PNŢ; 1931-1932 – coaliţia Uniunea
Naţională; 1932-1933 – PNŢ; 1933-1937 – PNL. Nu a existat nici o situaţie în care un
partid să stea la putere peste limita de 4 ani a Parlamentului pe care se sprijinea.
De la monarhie constituţională la monarhie autoritară
Regele României era, după 1914, Ferdinand I, iar moştenitor – fiul său mai mare,
principele Carol. În 1918, 1919 şi 1925, acesta a renunţat la calitatea sa. La 31 decembrie
1925, Consiliul de Coroană a acceptat renunţarea principelui Carol la prerogativele de
moştenitor al tronului, iar în ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă
a proclamat ca succesor pe Mihai; deoarece acesta era minor, s-a hotărât instituirea unei
Regenţe.
La 20 iulie 1927 a încetat din viaţă regele Ferdinand, astfel că a intrat în funcţiune
Regenţa. La 6 iunie 1930, principele Carol s-a reîntors în ţară, iar la 8 iunie a devenit
rege sub numele de Carol al II-lea. Obiectivul central al acţiunii sale politice a fost creş-
terea rolului monarhiei în viaţa de stat. Acesta a fost atins la 10 februarie 1938, când s-a
recurs la o lovitură de stat.
Regimul de autoritate monarhică 1918-1040, Constituţia din anul 1938
În noaptea de 10/11 februarie 1938 s-a constituit un nou guvern, prezidat de patri-
arhul Miron Cristea. S-a introdus starea de asediu.
La 20 februarie, Consiliul de Miniştri a aprobat textul noii Constituţii. Plebiscitul a
avut loc la 24 februarie 1938, majoritatea votând pentru.
Noul regim a fost instituţionalizat prin Constituţia promulgată la 27 februarie 1938.
Ea menţinea unele principii, ca suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat, res-
ponsabilitatea ministerială. Recunoştea unele drepturi şi libertăţi democratice, precum
libertatea conştiinţei, învăţământului, muncii, presei, întrunirilor, de asociaţie, liberta-
tea individuală, inviolabilitatea domiciliului, egalitatea în faţa legii.
Elementele noi se refereau la prerogativele regelui. Acesta devenea un factor politic
activ, implicându-se nemijlocit în activitatea guvernamentală. El era declarat „capul
statului” şi, în această calitate, exercita puterea executivă prin guvern; acesta era numit
de suveran şi răspundea numai în faţa sa, miniştrii nemaiavând o bază parlamentară.
Un nou pas pe calea instituţionalizării noului regim s-a înregistrat la 30 martie 1938,
când s-a constituit Consiliul de Coroană, ca organ permanent, alcătuit din membri de-
semnaţi de rege. La 30 martie 1938 s-a publicat decretul lege pentru dizolvarea tuturor
asociaţiilor, grupărilor sau partidelor politice.
Noul regim a procedat la reorganizarea administrativă a ţării. La 14 august 1938
134
a fost decretată reforma administrativă, pe baza căreia, alături de vechile unităţi, s-a
introdus una nouă: ţinutul.
Reorganizarea a cuprins şi domeniul social: sindicatele au fost dizolvate, s-au creat
breslele de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi. Pentru a da suport politic re-
gimului, regele a constituit Frontul Renaşterii Naţionale.
A fost realizată reforma electorală – primeau drept de vot şi femeile.
Mişcarea Legionară s-a aflat într-o situaţie extrem de grea. Regimul a fost o reacţie
împotriva ascensiunii Mişcării. Liderul legionar, C.Z.Codreanu, a fost judecat şi con-
damnat la 6 luni închisoare, apoi la 10 ani, ca să fie executat la 29/30 noiembrie 1938.
Ca răspuns, la 21 septembrie 1939, un grup de legionari a trecut la asasinarea prim-
ministrului Armand Călinescu.
Agravarea situaţiei internaţionale l-a determinat pe Carol al II-lea să iniţieze, în
1940, politica de reconciliere naţională. Aceasta evidenţia incapacitatea regimului de a
rezolva gravele probleme. Chiar în ziua capitulării Franţei, 22 iunie 1940, Carol al II-lea
a decis transformarea FRN în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”.
Notele ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, urmate de ocuparea Basarabiei
şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie, au marcat începutul sfârşitului pentru
regele Carol al II-lea.
La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să
cedeze Ungariei jumătate din Transilvania, iar pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la
Craiova, „Cadrilaterul” Bulgariei.
În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret regal prim-ministru,
însărcinat cu formarea unui guvern de uniune naţională. Generalul Antonescu forţează
pe Carol al II-lea să abdice. La 14 septembrie 1940 s-a format un guvern din antonesci-
eni şi legionari,iar România a fost proclamată stat naţional-legionar.
Dezvoltarea economică
Unirea din 1918 a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a creat condiţiile
necesare fructificării, la scară naţională, a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat
ponderea industriei în ansamblul economiei naţionale.
Comparativ cu anul 1914, suprafaţa arabilă a României a crescut de la 6,6 milioa-
ne la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri – de la 2,5 milioane la 7,3 milioane ha,
iar reţeaua de căi ferate – de la 4 300 km la circa 11 000 km. Forţa motrice a industriei
s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria elec-
trică – 429,4% şi cea chimică – 320%.
Refacerea economică s-a derulat concomitent cu procesul de integrare a teritori-
ilor româneşti, revenite la România prin actul Marei Uniri, în mecanismul economic
naţional. Astfel, în intervalul 1923-1938 industria s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4%
pe an, unul dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, Ro-
mânia ocupa primul loc în Europa şi locul şase în lume la producţia de petrol; locul
al doilea în Europa la extracţia de aur; aceeaşi poziţie la extracţia de gaze. Potrivit
aprecierilor specialiştilor, în 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80% din necesităţile
de produse industriale ale României.
Transporturile au cunoscut şi ele o evoluţie pozitivă. Între anii 1929 și 1933
s-a realizat o reţea rutieră modernă, s-a introdus transportul interurban cu au-
tobuzul (încă din 1921). Progrese importante au fost înregistrate şi în domeniul
feroviar, prin modernizare şi acoperirea necesarului de material rulant. De ase-
menea, s-au construit noi linii pentru căile ferate (Eforie Sud-Mangalia, Caran-
sebeş-Reşiţa etc.).
România dispunea de transport prin conducte ce lega zona petrolieră din Valea
Prahovei cu Bucureştiul, Constanţa şi Olteniţa. De asemenea, dispunea de un trans-

135
port aerian modern. Transportul pe apă era asigurat de Navigaţia Fluvială Română
şi de Serviciul Maritim Român, iar prin construirea Palatului Telefoanelor (intrat în
funcţiune în 1933), dispunea şi de aparatură la nivelul tehnicii mondiale. Însă o parte
din transport se realiza încă cu tracţiune animală.
Comerţul exterior al României era la un nivel foarte scăzut în 1919, după care a cu-
noscut creşteri însemnate. Balanţa comercială a fost în general activă. În anii crizei eco-
nomice s-a aplicat o politică de forţare a exporturilor, deşi preţurile produselor româneşti
cunoşteau o scădere sensibilă. Ca urmare a mutaţiilor survenite în economia naţională,
cerealele au pierdut primul loc la export, fiind înlocuite de produsele petroliere.
Indicatorul cel mai sintetic privind dezvoltarea economiei, venitul naţional, era,
în 1938, de 110 dolari, ţări ca Ungaria, Portugalia sau Iugoslavia, situându-se sub
poziţia ocupată de România, în timp ce în SUA se înregistra o valoare de 512 dolari,
iar în Franţa – 146 dolari.

Principalele caracteristici ale evoluţiei economiei româneşti în perioada interbelică


1918-1928 1929-1933 1934-1940
Caracteristici Caracteristici Caracteristici
Refacere şi accelerare Criză economică Progres economic
- Refacerea economică - Începută pe plan internaţional - Redresarea monedei na-
după război de marele crah de la Bursa din ţionale
- Valorificarea capacităţi- New York - Comenzi de stat
lor umane şi materiale la Pe plan intern: - Reluarea schimburilor
nivelul întregii ţări - Sute de întreprinderi au fali- economice
- Modernizarea şi tehnolo- mentat - Sporirea producţiei in-
gizarea întreprinderilor - Salariaţilor li se impun curbele dustriale cu aproximativ
- În 1919 întreaga produc- de sacrificiu 22% datorită investiţiilor în
ţie a ţării se situa la 20-25% - Au loc greve şi manifestaţii ramurile de vârf
din nivelul antebelic
Priorităţi Urmări Constatări
- Legislaţii economice şi - Scăderea forţei economice a ţării - În anul 1938 România
administrative - Împrumuturi externe care au atinge punctul maxim al
- Reforma agrară condiționat presiunea capitalului dezvoltării sale economice
străin asupra economiei româ- - Creşte numărul partene-
neşti rilor în procesul schimbu-
- Creşterea preţurilor în raport cu lui de mărfuri
puterea de cumpărare a populaţiei

6. Basarabia în cadrul României (1918 – 1940) (viaţa politico-economică şi


culturală)
Unirea Basarabiei cu România în anul 1918 a pus începutul făuririi statului uni-
tar naţional român şi a unei epoci de evoluţie social-economică, politică şi culturală
strălucite, în raport cu epocile anterioare şi cu nivelul de dezvoltare al statelor lumii
în perioada interbelică. După 106 ani de ocupaţie ţaristă, populaţia Basarabiei a obţi-
nut posibilitatea revenirii la valorile naţionale şi culturale româneşti, la conştientizarea
apartenenţei sale etnice şi lingvistice. Ceea ce s-a produs după 1918 în Basarabia a fost
considerat, pe bună dreptate, „o adevărată revoluţie culturală”.
Participarea basarabenilor în viaţa politică a României. După adoptarea Actului
Unirii, a urmat procesul de integrare a Basarabiei, care a durat până în anul 1923, când
a fost adoptată constituţia. La 27 noiembrie 1918 a fost convocată ultima şedinţă a
Sfatului Ţării, la care a fost adoptată unirea necondiţionată a Basarabiei cu România,

136
Basarabiei fiindu-i rezervate un număr de locuri în parlamentul ţării. Parlamentarii
basarabeni au participat activ la viaţa politică, la adoptarea deciziilor importante şi la
adoptarea constituţiei în martie 1923, când Basarabia începe să se conducă de legile
unice pentru întreaga ţară.
Consolidarea României întregite s-a caracterizat şi prin participarea partidelor po-
litice din provinciile unite la viaţa politică a ţării. Încă în anul 1918, în Basarabia fusese
format Partidul Ţărănesc, care îl avea în frunte pe Pantelimon Halipa. Programul par-
tidului includea desproprietărirea moşierilor şi împroprietărirea ţăranilor cu pământ,
egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, votul universal pentru ambele sexe. După ale-
gerile parlamentare din 1919, majoritatea locurilor rezervate Basarabiei în Parlamentul
României au fost câştigate de Partidul Ţărănesc.
Partidul s-a scindat: gruparea condusă de S. Niţă a fuzionat cu Liga Poporului; cea
condusă de Pan Halipa a aderat la Partidul Ţărănesc, gruparea lui Ion Inculeţ a aderat
la Partidul Liberal, participând deseori la actul de guvernare.
Structura socială şi cea naţională. Drept urmare a Unirii de la 1918, România
aproape că şi-a dublat numărul populaţiei. Majoritatea populaţiei o alcătuiau românii –
71,9%. În Basarabia acest indice constituia 56,2%. În pofida politicii de colonizare şi în-
străinare promovată de regimul ţarist, românii alcătuiau majoritatea populaţiei provin-
ciei dintre Prut şi Nistru. Din totalul populaţiei provinciei ruşii alcătuiau 12,3%, rutenii
şi ucrainenii – 11%, după ei urmând evreii cu 7,2%, bulgarii – 5,7% şi găgăuzii – 3,4%.
În Basarabia populaţia rurală constituia 87%, fapt explicat prin caracterul prepon-
derent agrar. Populaţia urbană a regiunii s-a menţinut constantă pe parcursul întregii
perioade interbelice. Cel mai mare oraş al provinciei era Chişinăul (114 896 de locui-
tori), fiind depăşit doar de capitala ţării, Bucureşti, cu o populaţie de 639 040.
Predominarea proprietăţii moşiereşti şi ca urmare, lipsa de pământ a ţăranilor, ne-
cesitatea asigurării populaţiei cu produse alimentare şi, a industriei cu materie primă au
impus Statului înfăptuirea unor măsuri urgente pentru rezolvarea problemei agrare.
Reforma agrară. În Basarabia reforma agrară a avut un caracter mai radical decât
în celelalte provincii istorice româneşti. Prin legea de reformă ţăranii urmau să pri-
mească loturi de pământ de 6-8 ha, mai mult decât în alte regiuni ale ţării. Au fost
declarate expropriate proprietăţile care cuprindeau 80% din pământurile moşiereşti.
Pentru realizarea reformei a fost creat un sistem de dirijare, numit „Casa noastră” –
instituţie de stat cu sediul la Chişinău, ce se ocupa cu organizarea şi administrarea
lucrărilor de expropriere şi împroprietărire.
Reforma în Basarabia a avut unele particularităţi. Au fost expropriate şi redistri-
buite pământurile moşiereşti ocupate de ţărani în urma revoluţiei ruse. Prin legea de
reformă agrară erau repartizate loturi de colonizare în judeţele de sud ale Basarabiei.
Asemenea loturi primeau ţăranii din localităţile în care suprafaţa de teren necesară
pentru împroprietărire era insuficientă.
Agricultura. Ca şi în întreaga ţară, în Basarabia agricultura avea un caracter pro-
nunţat cerealier. În 1939 circa 87% din suprafaţa cultivată era ocupată de cereale. Faţă
de perioada de până la unire, a avut loc o creştere a suprafeţei însămânţate cu porumb,
care era folosit în gospodăriile ţărăneşti atât pentru hrană, cât şi pentru furaj. Porumbul
putea fi cultivat mai mulţi ani pe acelaşi ogor, fără epuizarea solului, fiind şi mai rezis-
tent la insecte, boli, secetă. Un loc important în economia ţinutului îl avea cultivarea
viţei-de-vie. A continuat specializarea satelor, în special din valea Nistrului, în pomi-
cultură. Basarabia producea circa un sfert din cantitatea de fructe şi struguri exportate
din ţară. În publicaţiile timpului se menţiona: „O întindere impresionantă de zeci de
kilometri a masivului de livezi cuprins între Nistru Viu şi albia Nistrului Mort […]
panoramă magnifică unică în ţară, ce se desfăşoară în faţa ochilor pe culmea dealului

137
din dreptul satelor Copanca, Chiţcani, Talmaz şi Hadjimus. Această suprafaţă de livezi
era numită California României, pentru rolul ei în producerea şi aprovizionarea ţării
cu fructe”. A fost încurajată creşterea culturilor tehnice – inului şi cânepei. Un loc im-
portant în economia ţinutului îl ocupa creşterea vitelor. De rând cu factorii naturali,
la dezvoltarea agriculturii a contribuit mişcarea cooperatistă, care în Basarabia a atins
forme mai avansate decât în alte regiuni ale ţării.
Industria. Dezvoltarea industriei regiunii era orientată mai mult spre satisfacerea
necesităţilor locale. În anul 1930, în provincie funcţionau 222 de întreprinderi. Volu-
mul producţiei industriale nu a cunoscut o creştere substanţială, rămânând în ramurile
principale la nivelul de până la Primul Război Mondial. Cele mai importante centre
industriale erau oraşele Chişinău şi Bălţi.
În anii 1920-1930, s-a păstrat specializarea ramurilor industriale, acestea fiind puse
în serviciul agriculturii, prelucrând materii prime şi producând în special mărfuri de
consum de primă necesitate. Astfel, ramurile principale erau: industria morăritului,
a spirtului, a zahărului, a uleiului vegetal, a postavului ţărănesc, a pieii şi a uneltelor
agricole. Lipsa de investiţii şi credite, insuficienţa unor măsuri bine orientate din partea
Statului au determinat nivelul scăzut al industriei Basarabiei. Predominantă în cercurile
conducătoare ale României era concepţia prin care Basarabia era privită ca o provincie
eminamente agricolă, fără perspective de dezvoltare a industriei.
În anii crizei economia Basarabiei, de asemenea, a avut de suferit din cauza su-
praproducţiei. Numai la Chişinău au fost închise 163 de întreprinderi. Dacă în 1925
volumul producţiei industriale a Basarabiei constituia 6,6% din totalul producţiei in-
dustriale a României, apoi în 1937 – doar 1,7%. În unele ramuri economia Basarabiei
ocupa ultimul loc printre regiunile ţării.
Transporturile. În Basarabia reţeaua limitată de căi ferate şi de drumuri nu co-
respundea necesităţilor comerţului intern şi extern. A fost adoptat un program care
prevedea construcţia drumurilor de legătură între Basarabia şi restul teritoriului ţării.
În perioada 1918-1937, au fost construiți 600 km de şosea naţională şi circa 200 km de
şosele regionale. De rând cu transportul terestru un rol important îl avea transportul
fluvial pe Dunăre, Nistru şi Prut.

7. RASSM (1924-1940)
După răsturnarea ţarismului în Rusia (februarie 1917), au apărut posibilităţi de
unire a transnistrenilor cu basarabenii. Destrămarea Imperiului Rus a marcat începutul
mişcării de renaştere naţională şi a românilor transnistreni. Centrul mişcării naţionale
a populaţiei din stânga Nistruşlui a devenit oraşul Tiraspol.
O susţinere considerabilă, în mişcarea de renaştere naţională, românii transnistreni
au avut-o din partea Partidului Naţional Moldovenesc, creat în aprilie 1917 la Chişinău.
Iar Sfatul Ţării a rezervat 10 locuri pentru românii din Transnistria şi şi-a declarat tot
sprijinul organizaţiilor lor culturale.
Luând exemplul basarabenilor, românii transnistreni au hotărât să convoace un
Congres la Tiraspol, care şi-a ţinut lucrările la 17-18 decembrie 1917.
Congresul de la Tiraspol – „Adunarea Naţională a Românilor Transnistreni” – a
cerut unirea românilor de pe ambele maluri ale Nistrului; limba de predare în şcoli să
fie limba moldovenească; folosirea în şcoli a alfabetului latin; slujbele în biserici să aibă
loc în limba naţională şi să se numească pentru transnistreni un arhiereu moldovean;
judecăţile să se facă în limba norodului etc. Din cauza războiului civil din Rusia (1918-
1922), aceste doleanţe n-au putut fi realizate.
Către anul 1918, pe teritoriul Transnistriei au fost create de bolşevici soviete locale
de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, formate în mare majoritate din nebăştinaşi

138
– acestea tindeau să instaureze puterea sovietică în regiune. Iar în luna martie 1918
Transnistria a fost ocupată de trupele austro-germane.
În primăvara anului 1919, trupele Armatei Roşii au ocupat Transnistria, urmărind
scopul de a anexa şi Basarabia. La 1 mai 1919 chiar au înaintat un ultimatum României,
prin care cereau „evacuarea imediată a trupelor regale de pe teritoriul Basarabiei”. În-
aintarea lor peste Nistru nu a reuşit din cauza acţiunilor lui Denikin şi ale atamanului
Grigoriev (adepţi ai puterii ţariste).
În primăvara anului 1920, trupele sovietice învingătoare au ocupat toată Transnis-
tria. S-a început procesul de aşa-numita „restabilire a puterii sovietice”. Au fost organi-
zate alegeri în sovietele locale. Peste tot au fost create comitete revoluţionare, organiza-
ţii bolşevice, comsomoliste, sindicale sovietice.
A fost introdusă starea de asediu şi promovată politica „comunismului de război”
– colectarea forţată a pâinii la Stat, restricţii privind activitatea economică subordonată
necesităţilor statului sovietic în timp de război etc., precum şi arestări, mobilizări în
armată. Aceste măsuri trezeau nemulţumirea populaţiei care în diverse localităţi se re-
volta. Revoltele erau înăbuşite violent, răsculaţii fiind condamnaţi la moarte, iar rudele
apropiate – deportate.
Formarea RASSM. După războiul civil din Rusia Sovietică (1920) şi până la for-
marea RASSM (octombrie 1924), teritoriul Transnistriei a intrat în cadrul guberniilor
Podolia şi Herson (apoi Odesa) ale Ucrainei.
Un grup format din 10 comunişti: Pavel Tkacenko (I. Antipov), S.Timov (Sol. Tin-
kelman), Gr. Kotovski, originari din Basarabia, precum şi imigranţii politici din Ro-
mânia: Ion Dicescu – Dic (I. Canton), Al. Bădulescu, T. Diamandescu, A. Zalik, T.
Popovici, A. Nicolau, T. Chioran au formulat iniţiativa creării unei republici moldove-
neşti în Transnistria și au redactat „Memoriul cu privire la necesitatea creării Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti”. La 4 februarie 1924, Memoriul este expediat la CC
PC(b) din toată Rusia spre examinare.
În acest memoriu se menţiona: „Din punctul de vedere al URSS, este cu atât mai
necesară, cu cât este posibilă eventualitatea, mai devreme sau mai târziu, a apariţiei
conflictelor militare în timpul cărora este necesar un spate al frontului bine asigurat,
lipsit de stări de nemulţumire. Republica Moldovenească ar putea juca rolul de factor
politico-propagandistic pe care-l joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă
faţă de Finlanda”. Astfel, prin crearea RASS Moldovenești a se urmărea crearea unui
„cap de pod” spre realizarea planurilor expansioniste sovietice
CC PC(b) din toată Rusia a acceptat propunerea şi a încredinţat CC PC(b) din
Ucraina să se ocupe de această problemă. Hotărârea cu privire la crearea Republicii
Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti a fost adoptată la 29 iulie 1924, în Şedinţa
Biroului politic al PC(b) din Uniunea Sovietică, care prevedea ca hotarul republicii
să fie râul Prut (Basarabia fiind în componenţa României), ceea ce trăda scopurile
expansioniste ale creării noii entităţi statale.
La 19 septembrie 1924, conducerea comunistă a Ucrainei Sovietice a adoptat Ho-
tărârea privind necesitatea formării RASSM, indicând teritoriul şi hotarele viitoarei
republici. După mai multe discuţii, la 12 octombrie 1924, Sesiunea a III-a a Comite-
tului Executiv Central din Ucraina, care şi-a ţinut lucrările la Harkov, a decis consti-
tuirea RASSM în componenţa Ucrainei Sovietice.
La finele anului 1924, republica autonomă avea o suprafaţă de 746 327 desetine,
cuprindea 12 raioane cu 392 de localităţi, în care locuiau 516 751 de oameni. Capitala
RASSM a fost stabilită la Balta, apoi, din 1929, a fost transferată la Tiraspol.
Regimul politic, represiunile şi deportările. În RASSM au fost introduse struc-
turile regimului totalitar bolşevic existent în întreaga URSS. Toată puterea aparţinea
PC(b) care, în decembrie 1924, a format structura locală – Comitetul Regional Mol-

139
dovenesc al PC(b) din Ucraina. Au fost create şi celelalte componente ale sistemului
totalitar – sovietele de deputaţi, organizaţii ale tineretului, sindicatele de tip sovietic
etc. Puterea reală era concentrată în mâinile conducerii bolşevice. Pilonii regimului
erau organele represive, în primul rând poliţia politică NKVD.
În aprilie 1925 au fost constituite organul legislativ suprem – Comitetul Executiv
Central (CEC) al RASSM – şi Sovietul Comisarilor Norodnici (SCN). Preşedinte al
prezidiumului CEC a fost ales G. Starâi (Borisov), iar preşedinte al SNC a fost numit
A. Stroev. Regimul totalitar a transformat RASSM într-un poligon pentru oribilele
experimente politice, sociale, economice, culturale şi identitare.
Colectivizarea forţată de la începutul anilor ’30 a avut loc prin anularea proprietă-
ţii private, aplicarea constrângerii şi violenţei faţă de ţăranii înstăriţi, foametea din anii
1932-1933.
La 7 august 1932, când era deja foamete în Ucraina, intra în vigoare Legea „despre
cele cinci spice de grâu”, care chiar şi pentru cele mai mici furturi prevedea împuşca-
rea, doar în cazuri rare era prevăzută o pedeapsă mai „blândă” – 10 ani de închisoare.
Foametea cumplită, represiunile şi deportările au generat un exod masiv al popula-
ţiei – fuga peste Nistru, în România. Pentru a opri exodul, s-a întărit paza frontierei,
utilizând şi armele contra transfugilor înfometaţi.
Marea Epurare din anii ’30 din URSS a lovit şi RASSM. Mecanismul terorii în
masă nu făcea distincţii între victime, nu admitea indulgenţe. Sub ghilotina aşa-numi-
tei „Troika speciale” au căzut ţărani, intelectuali, muncitori, preoţi, oameni nevinovaţi
care nu au avut parte nici de proces de judecată, nici de înmormântare creştină. Victime
deveneau înşişi responsabilii din ierarhiile de partid şi administrative. Originea socială
„burgheză”, statutul de „culac”, întreţinerea contactelor cu rudele din „ţările capitaliste”
serveau drept capete de acuzare ca „duşman al poporului” la adresa oricui.
De asemenea, regimul totalitar comunist se face responsabil de crime cultura-
le, împotriva spiritului şi identităţii moldovenilor de peste Nistru şi, ulterior, după
1940, a celor din Basarabia, prin impunerea unei „limbi” literare moldoveneşti con-
trafăcute, conform unor principii aberante „de clasă”, şi prin inventarea, în lipsa ori-
căror resorturi istorice şi etnoculturale, a unei „naţiuni” moldoveneşti, distincte de
cea română. Regimul comunist se face vinovat de reprimarea şi mutilarea conştiinţei
naţionale a băştinaşilor, de suprimarea spiritului liber, de orchestrarea unui război
cultural, identitar, propagandistic şi informaţional împotriva fraţilor de pe cele două
maluri ale Nistrului, împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Prutului, cu conse-
cinţe dramatice pentru integralitatea lingvistică şi etnoculturală a populaţiei.
8. Relaţiile internaţionale în perioada interbelică (1918 – 1939)
Sistemul Versailles s-a bazat pe Liga Naţiunilor, pe securitate colectivă şi pe dez-
armare. În paralel, statele nou-apărute au încercat să păstreze statu-quoul prin alianţe
bilaterale sau închegarea de alianţe regionale.
Problemele principale ale relaţiilor internaţionale în anii ’20 ai sec. XX
Probleme Căile de soluţionare Rezultate
ale relaţiilor
internaţionale
Dezarmarea Pregătirea de către Societatea Problema dezarmării totale a rămas
Naţiunilor a unei conferinţe nesoluţionată
pe tema dezarmării
Semnarea Pactului Briand-
Kellogg de soluţionare a liti-
giilor pe cale paşnică

140
Problema Semnarea Pactului de garanţie Problema recunoaşterii hotarelor
teritorială renan de păstrare a frontiere- postbelice se soluţiona, dar au rămas
lor existente deschise problema hotarelor de est
Recunoaşterea de către statele ale Germaniei, a hotarului dintre
occidentale a URSS România şi URSS, aceasta din urmă
Semnarea unor tratate de re- nerecunoscând unirea Basarabiei cu
cunoaştere a frontierelor din- România
tre state. Semnarea tratatelor
de recunoaştere a hotarelor
dintre URSS şi ţările baltice
Problema Încercarea de a soluţiona pro- Problema datoriilor Rusiei ţariste a
reparaţiilor şi blema datoriilor Rusiei ţariste rămas nesoluţionată. Problema plăţii
datoriilor la conferinţa din Geneva reparaţiilor de Germania a rămas
Micşorarea ratelor anuale plă- nesoluţionată
tite de Germania. Micşorarea Plata reparaţiilor, suspendată de Hitler,
sumei reparaţiilor Germaniei. a fost anulată de fapt prin “moratoriul
Anularea plăţii reparaţiilor Hoover”, în 1932, dar Germaniei îi mai
rămăsese de rambursat împrumuturile
contractate pentru plata datoriilor,
înainte de această dată
Cuceriri şi conflicte în anii ’30 ai sec. XX în Europa şi în lume
Anul Zona sau ţara Agresorul Scopurile Rezultatele
agresată
1931 Mangiuria Japonia Ocuparea unor noi teritorii Pe teritoriul Man-
în China. Mărirea influenţei giuriei a fost creat
Japoniei în această regiune. un stat marionetă,
Construirea unui cap de pod cu denumirea
pentru noi cuceriri Manchukuo
1935- Etiopia Italia Cucerirea de noi teritorii în Etiopia a devenit
1936 Africa. Mărirea influenţei colonie a Italiei.
în lume Italia a ieşit
din Societatea
Naţiunilor
1936 Zona Germania Lărgirea teritoriilor în Anexarea zonei
demilitarizată Europa. Întărirea influenţei Rinului la
a Rinului Germania
1936 Spania Fasciştii Instaurarea în Spania Instaurarea
spanioli cu a regimului fascist. în Spania a
susţinerea Consolidarea poziţiei regimului fascist
Germaniei statelor fasciste în Europa
şi Italiei
1937 China Japonia Cucerirea întregului China a devenit
teritoriu al Chinei. Lărgirea stat dependent de
sferei de influenţă Japonia
1938 Austria Germania Anexarea unor noi teritorii Austria a intrat
în Europa. Consolidarea în componenţa
influenţei şi puterii. Germaniei
(Anshluss)

141
1939 Mongolia Japonia Lărgirea teritoriilor Încercarea de a
Creşterea influenţei cuceri teritoriile
Mongoliei s-au
sfârşit cu eşec
1939 Cehoslovacia Germania Lărgirea teritoriului în Cehoslovacia
centrul Europei a intrat în
componenţa
Germaniei
Grupurile de state în ajunul celui de al Doilea Război Mondial
Indicatorii de Membrii Pactului Marea Britanie, URSS
comparare Tripartit Franţa, SUA
Scopurile Reîmpărţirea lumii şi Păstrarea ordinii Consolidarea poziţiei
politicii hegemonia mondială. internaţionale internaţionale a
externe Lupta împotriva existente. URSS. Extinderea
comunismului Împotrivirea comunismului în
comunismului lume
Particularităţile Renunţarea politicii la Marea Britanie şi Politică duplicitară:
politicii condiţiile Tratatului Franţa promovează tendinţa de a
de la Versailles. o politică de preîntâmpina
Lărgirea teritoriilor în împăciuire a războiul şi încercări
Europa. Declanşarea agresorului, de a activiza
războaielor locale de SUA – o politică mişcarea comunistă
către Italia şi Japonia izolaţionistă prin intermediul
Cominternului.
Soluţionarea
problemei unui
posibil aliat
Sfera Împărţirea lumii în Pacea cu hotarele Teritoriul fostului
intereselor sfere de influenţă fixate după Primul imperiu ţarist, zona
politice externe Război Mondial strâmtorilor şi
Balcanilor.

9. Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru popoarele din Europa


La 23 august 1939, la Moscova a fost semnat Tratatul de neagresiune dintre Uniu-
nea Sovietică şi Germania, intrat în istorie ca „Pactul Molotov-Ribbentrop”. După un
preambul în care se făcea referire la pactul de neutralitate din 24 aprilie 1926, încheiat
între cele două state, precum şi la „dorinţa de a consolida cauza păcii între Germania şi
URSS”, tratatul cuprindea şapte articole.
În tratat se vorbea despre obligaţiunea ambelor ţări de a se abţine de la violenţă,
acţiuni agresive şi orice atac una împotriva alteia. În articolul 4 se menţiona că nici una
dintre părţile contractante nu va participa la careva grupare de puteri ce – direct sau
indirect – este îndreptată împotriva altei părţi. Tratatul era încheiat pe o perioadă de
zece ani şi urma să fie ratificat în cel mai apropiat timp. Este interesant faptul că, până
la atacul din 22 iunie 1941, Stalin a respectat convenţia din 1939, după cum Hitler a
înţeles să fie de acord cu termenii documentului în cazul Poloniei.
Iniţiativa elaborării şi semnării Protocolului adiţional secret, ca parte integrantă
a Pactului, aparţine din start Uniunii Sovietice, fapt confirmat de Proiectul sovietic
al Pactului de neagresiune sovieto-german, înmânat de către Molotov părţii ger-

142
mane la 19 august 1939. În post-scriptumul Proiectului sovietic al Pactului se scrie
direct: „Tratatul de faţă intră în vigoare numai în cazul semnării concomitente a Pro-
tocolului special în problemele de politică externă ce prezintă interes pentru înaltele
Părţi Contractante. Protocolul este parte integrantă a Pactului”.
Protocolul adiţional secret era, de fapt, miezul acestui Pact, deoarece exprima
exact scopurile anexioniste imperiale ale celor doi dictatori. Prin acest Protocol, Stalin
şi Hitler recroiau harta Europei şi delimitau cele două zone de influenţă (sovietică şi
germană), de la Marea Baltică la Marea Neagră, convenind asupra „unor transformări
teritoriale şi politice” în Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România.
Articolul 3 al Protocolului adiţional secret din Pactul Molotov-Ribbentrop se re-
ferea la România şi prevedea direct anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei,
specificând: „În privinţa Europei Sud-Estice partea sovietică subliniază interesul pe
care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres poli-
tic faţă de aceste teritorii”.
Pactul i-a luat prin surprindere până şi pe japonezi, care nu înţelegeau cum se poate
împăca Hitler cu duşmanul său de moarte, comunismul, reprezentat de Statul sovietic,
Japonia hotărând ca urmare să decidă singură asupra acţiunilor din Asia şi Pacific. În
confuzie se afla şi mişcarea comunistă internaţională, incapabilă să accepte o înţelegere
cu extrema dreaptă. Efectul cel mai important a fost însă provocarea marii conflagraţii,
Hitler având de acum certitudinea că nu va fi nevoit să lupte pe două fronturi.
La 24 august 1939, preşedintele Statelor Unite va face un apel public către Adolf
Hitler, Victor Emanuel, regele Italiei, şi preşedintele polonez, Ignacy Mosciscki, su-
gerându-le trei căi concrete de soluţionare a diferendului germano-polonez: iniţierea
de negocieri directe între cele două state, arbitrajul sau concilierea sub auspiciile unei
a treia parţi. Deşi Polonia s-a declarat de acord cu ultima soluţie, iar Parlamentul
englez a dat un semnal clar că nu mai este dispus să cedeze în faţa cererilor lui Hitler,
conferind puteri dictatoriale guvernului, considerându-se stăpân pe situaţie şi având
asigurată neutralitatea lui Stalin, führerul va solicita în faţa ambasadorului britanic
la Berlin, la 25 august, „mână liberă” în Polonia. De altfel, la 29 august, cancelarul
german va cere – pe baza experienţei acumulate în crizele austriacă şi cehoslovacă –
sosirea unui plenipotenţiar polonez la Berlin în termen de 24 de ore.
Răspunsul Varşoviei a fost mobilizarea parţială a armatei la 30 august. De această
dată, războiul nu mai putea fi însă evitat. În ultima zi de pace, Sovietul Suprem al
Uniunii Sovietice ratifica Pactul Ribbentrop-Molotov, iar Berlinul propunerea Polo-
niei 16 puncte „moderate” pentru rezolvarea crizei. Simptomatic, documentul nu va
mai ajunge la Varşovia, pentru simplul motiv că între cele două capitale comunicarea
fusese deja întreruptă.
Pactul de neagresiune încheiat la 23 august 1939 între Germania şi URSS şi Pro-
tocolul adiţional secret au fost unii dintre factorii care au dus la dezlănţuirea celui
de-al Doilea Război Mondial. Pactul a dus la dezmembrarea teritoriilor statelor mici
din Europa Răsăriteană. Drept urmare a Protocolului, trupele sovietice în 1940 ocupă
Basarabia.

10. Al Doilea Război Mondial. Crime împotriva umanităţii


Premisele şi cauzele războiului. Istoricul Eric Hobsbawm menţionează că secolul
al XX-lea a fost marcat de război, a trăit şi a gândit în termenii războiului chiar şi atunci
când tunurile tăceau şi bombele nu explodau.
Tendinţele revizioniste şi revanşarde ale statelor, cauzate de deficienţele sistemu-
lui de tratate de la Versailles şi ale politicii de conciliere a marilor puteri, au fost unele
dintre principalele cauze ale războiului. A.J.P. Taylor consideră că originile celui de-al

143
Doilea Război Mondial sunt controversate. Printre sursele conflictului se regăsesc
eşecurile organizării postbelice a lumii: lipsa de coeziune a Marilor puteri la Con-
ferinţa de la Paris; neimplicarea SUA în aplicarea şi respectarea propriilor principii;
politica promovată de noua putere a Rusiei sovietice, precum şi politica revizionistă
şi revanşardă promovată de Germania, căreia i s-a alăturat Italia, Japonia şi alte state
mai mici. Printre autorii morali se înscrie Adolf Hitler, pe de o parte – creaţia Ver-
sailles-ului, pe de altă parte – creaţia ideilor comune ale Europei contemporane. Mai
mult decât atât, el a fost creaţia istoriei germane şi a prezentului german. „Hitler a
fost – menţionează istoricul A.J.P. Taylor – placa de rezonanţă pentru naţiunea ger-
mană”. Conducătorul URSS, I.V. Stalin, este şi el, la rândul său, unul dintre autorii
morali ai conflictului, prin semnarea pactului din 23 august 1939.
Fată de războiul civil din Spania, atitudinea marilor puteri a fost diferită: Marea
Britanie şi Franţa au ocupat o poziţie de neamestec în afacerile interne ale Spaniei, pe
când Germania, Italia, Uniunea Sovietică au intervenit destul de activ.
Acordul de la Munchen a fost semnat la 29-30 septembrie 1938 de guvernele Marii
Britanii, Franţei, Germaniei şi Italiei, conform căruia Cehoslovacia a fost cedată agre-
sorilor şi în curând ea a încetat să mai existe ca stat. Acordul de la Munchen a devenit
apogeul politicii de conciliere, promovate de statele occidentale faţă de Germania.
Polonia a fost următoarea ţară faţă de care Germania avea pretenţii teritoriale. Re-
prezentanţii Reichului au cerut polonezilor «returnarea» oraşului-port Danzig şi a co-
ridorului care ar fi unit acest oraş cu Germania şi Prusia Orientală. Aceste cereri au fost
respinse de guvernul polonez, care miza pe sprijinul Marii Britanii şi Franţei, sperând
că Polonia nu va fi sacrificată după modelul Cehoslovaciei. În cazul Poloniei, Germania
nazistă a reuşit să ajungă la o nouă împărţire cu Uniunea Sovietică, care a fost absentă
la Munchen. Astfel, ambiţiile revizioniste germane au contribuit la declanşarea unui
război care se va transforma în anii următori într-unul mondial.
Declanşarea războiului şi primele operaţiuni militare. La 1 septembrie 1939, in-
vadarea de către trupele germane a teritoriului polonez a declanşat cel de-al Doilea
Război Mondial (1939-1945). Prin atacarea Poloniei a fost pus în aplicare „Planul alb”,
avizat de Hitler încă la 11 aprilie 1939. Iniţial, Italia şi-a proclamat neutralitatea, fiind
urmată de Japonia, apoi de SUA. La 6 septembrie 1939 aceeaşi poziţie a fost adoptată
şi de Consiliul de Coroană al României. În schimb, Franţa şi Marea Britanie au pus în
aplicare garanţiile acordate Poloniei în primăvară şi au declarat război Germaniei.
Atacul asupra Poloniei punea în aplicare războiul-fulger – blitzkriegul, armata po-
loneză fiind scoasă practic din luptă după primele zece zile. La 17 septembrie 1939,
Stalin, punând în practică prevederile protocolului secret din 23 august, ordonă ata-
carea Poloniei dinspre Est. După ocuparea unei părţi din teritoriul polonez, Uniunea
Sovietică se îndreaptă în direcţia Nord-Vest, respectiv spre vecinii din zona baltică şi
Finlanda. Tratatele încheiate între 29 septembrie şi 10 octombrie cu Estonia, Letonia
şi Lituania au creat cadrul propice pentru ocuparea lor de către Armata Roşie, pentru
stabilirea unui „cap de pod” în vederea ofensivei în direcţia Finlandei, atacate la 30
noiembrie 1939. Liga Naţiunilor a declarat Uniunea Sovietică stat agresor şi la 14 de-
cembrie aceasta a fost exclusă din Ligă.
Pe Frontul din Vest, atât trupele Wermachtul-lui, cât şi cele ale francezilor şi en-
glezilor nu s-au antrenat în mişcări consistente, situaţia menţinându-se până la 9 mai
1940. Această linişte relativă a fost catalogată drept “război ciudat”. Franţa va capitula
la 22 iunie 1940 (planul Gelb).
Ofensiva începută la 8 august 1940 asupra Angliei, printr-un atac al flotei aeriene
germane Luftwaffe, a declanşat o ripostă engleză. După atacul masiv asupra Londrei
din 10 mai 1941, Hitler a abandonat ideea debarcării în Marea Britanie.

144
Zona Balcanilor şi Sud-Estul Europei. În 1940, România a fost “silită” să cedeze
Basarabia, Nordul Bucovinei şi partea de Nord-Vest a Transilvaniei. În aceste condiţii,
odată cu dispariţia României Mari, noua conducere de la Bucureşti – mareşalul Ion
Antonescu – se va ralia la puterile Axei.
Operaţiile militare din Africa. Benito Mussolini a declanşat, la 10 iunie 1940, ope-
raţiunea de invadare a Somaliei britanice. La 14 septembrie 1940, forţele italiene aflate
în Libia au declanşat o amplă ofensivă pentru a ocupa Egiptul. Italienii au reuşit să
ocupe câteva puncte strategice din nordul şi estul Africii. În decembrie 1940, ofensiva
italiană a fost oprită, trupele britanice trecând la contraofensivă. În ianuarie 1941 en-
glezii au trecut la ofensivă în Africa Orientală şi la 4 aprilie au eliberat Addis-Abeba, iar
în mai 1940 trupele italiene dislocate în Africa de Est au capitulat.
B. Mussolini s-a văzut obligat să ceară ajutorul lui Hitler. E. Rommel, în fruntea
unui corp expediţionar, a luat prin surprindere trupele engleze, care n-au făcut faţă
ofensivei germane declanşate la 15 martie 1941 şi s-au retras din teritoriile ocupate.
Trupele conduse de Rommel au înaintat spre Egipt, însă au primit ordin să se oprească.
Frontul s-a stabilizat în Africa de Nord; germanii nu aveau suficiente forţe pentru a
cuceri Africa, mai ales că în Europa lucrurile se precipitau.
Operaţiile militare din Balcani şi Europa de Est. Turcia şi-a declarat neutralitatea,
statut pe care a reuşit să-l menţină pe parcursul conflagraţiei mondiale.
Ofensiva italiană în Balcani n-a avut mai mult succes ca cea din Africa. La cererea
de intervenţie a Italiei, Germania a trimis în Balcani o impresionantă forţă de invazie
(70 de divizii, 2000 de tancuri şi circa 2000 de avioane). În primele zile ale lunii aprilie
1941, Iugoslavia şi Grecia au fost atacate de pe mai multe direcţii de trupe italiene,
germane, maghiare şi bulgare. România, deşi făcea parte din Axă, a refuzat să participe
la acţiuni militare. La 13 aprilie Belgradul a fost ocupat de trupele germane şi părţi din
Iugoslavia au fost anexate de Ungaria, Bulgaria şi Italia, sau ocupate de Germania.
Soarta Greciei a fost hotărâtă de armata italiană, care a atacat-o la 28 octombrie
1940, sprijinită apoi de cea germană, deşi Grecia îşi proclamase anterior neutralitatea.
La 24 aprilie 1941, armata elenă din Epir a capitulat, alte unităţi greceşti s-au retras în
insule şi nordul Africii. Până la sfârşitul lunii mai nemţii au luat sub control bazinul
mediteranean, flota engleză suferind pierderi grele. Campania din Balcani a fost o re-
uşită pentru Wehrmacht. Pe termen lung însă ea a influenţat negativ soarta războiului,
pentru că a întârziat cu peste 5 săptămâni aplicarea planului „Barbarossa”.
Diplomaţia războiului în anii 1940-1941. Victoriile militare obţinute în Europa şi
în afara ei de Germania, Italia şi Japonia le-au determinat să-şi împartă sferele de influ-
enţă în lume şi să colaboreze în vederea instaurării unei „noi ordini” internaţionale.
Înţelegerile s-au materializat în Pactul tripartit (27 septembrie 1940) care prevedea
„dreptul” Germaniei şi Italiei de a instaura noua ordine în Europa, al Japoniei – în Asia.
La pact au aderat sateliţii Germaniei, printre care şi România (23 noiembrie 1940), fără
să poată influenţa în vreun fel situaţia politică.
URSS a fost invitată să adere la Pactul tripartit. Răspunsul guvernului sovietic a fost
dat la 25 noiembrie şi era condiţionat de retragerea trupelor germane din Finlanda,
acceptul Germaniei ca URSS să construiască baze militare în Balcani şi să controleze
strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Hitler nu s-a grăbit să răspundă cererilor sovietice,
deşi colaborarea economică şi chiar politico-ideologică a „funcţionat” bine până în
preajma declanşării ostilităţilor în Est.
Planul „Barbarossa”. La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat directiva nr. 21, cu-
noscută sub numele Planul „Barbarossa”, ce avea drept obiectiv invadarea URSS. Con-
form acestui plan, trupele germane, prin metoda blitzkriegului, trebuiau să lichideze
forţele principale ale trupelor sovietice din Rusia Occidentală.

145
Hitler a declanşat, la 22 iunie 1941, cea mai mare operaţiune militară a epocii
contemporane, mobilizând circa trei milioane de soldaţi germani, sprijiniţi de ali-
aţi din România, Italia, Finlanda şi Ungaria. Documentele publicate de istoricii ruşi
după 1992 demonstrează că a existat şi un Plan operativ de război al URSS, elaborat
în mai 1941, conform căruia Moscova, la rândul său, pregătea un atac în direcţia
Germaniei, pentru a elibera ţările europene de nazism. Termenul-limită de începere
a acţiunilor era iulie 1941.
În primele luni, „războiul-fulger” a permis trupelor naziste să cucerească un întins
teritoriu sovietic. Armata Roşie a înregistrat o serie de eşecuri ce se datorau mai multor
cauze: consecinţele sistemului politico-ideologic instaurat de bolşevici; faptul că URSS
se pregătea de un război de ofensivă, şi nu de defensivă, Armata Roşie nu era pregătită
să reziste în faţa unui asemenea atac. Prima înfrângere armata germană o înregistrează
lângă Moscova la începutul lunii decembrie 1941, când trupele sovietice au reuşit să
treacă la contraofensivă.
Începutul războiului germano-sovietic a creat condiţii pentru constituirea coaliţiei
antihitleriste. Premierul britanic, Winston Churchill, a anunţat imediat sprijinul Angli-
ei pentru Uniunea Sovietică, iar la 13 iulie 1941 era semnat un tratat între cele două pu-
teri. „Carta Atlanticului”, semnată de Churchill şi Roosevelt la 14 august 1941, va prefi-
gura Marea Alianţă. Uniunea Sovietică a aderat la „Carta Atlanticului” la 24 septembrie
1941. Sprijinul aliaţilor s-a materializat în toamna anului 1941, când la Moscova a fost
semnat un protocol prin care Marea Britanie şi SUA se angajau să aprovizioneze cu
material de război Uniunea Sovietică în următoarele nouă luni. La 1 ianuarie 1942, la
Washington, 26 de state au semnat „Declaraţia Naţiunilor Unite”.
Ofensiva trupelor germane în 1942 şi contraofensiva sovietică. Germania planifi-
ca pentru anul 1942 să ajungă pe Don şi Volga, pentru a încercui Stalingradul, şi apoi să
coboare spre Caucaz, pentru a lua în stăpânire câmpiile petrolifere ruseşti. Lupta pen-
tru Stalingrad (iunie 1942 – 2 februarie 1943), în condiţiile neevacuării populaţiei, s-a
încheiat cu capitularea armatei germane conduse de von Paulus. Germania a pierdut
iniţiativa strategică pe uscat după ce o pierduseră anterior pe cea aeriană. Comandantul
sovietic a preluat iniţiativa strategică şi a menţinut-o până la sfârşitul războiului.
În acelaşi an, aliaţii au pregătit un plan minuţios de distrugere a forţelor germane şi
italiene în nordul Africii şi de preluare a iniţiativei strategice în Pacific. Bătălia de la El
Alamein (mai 1943) a fost preludiul victoriei aliaţilor în Africa de Nord. În primăvara
anului 1942 încep confruntările în Pacific. Între 26 mai și 6 iunie 1942 s-a desfăşurat bă-
tălia aeronavală din zona atolului Midway şi a insulelor Aleutine dintre flotele japoneză
şi americană. Iniţiativa strategică a trecut decisiv de partea SUA şi a aliaţilor săi.
Pierderea iniţiativei strategice de către armatele germane şi coordonarea mai efi-
cientă a acţiunilor politico-militare în cadrul Coaliţiei Naţiunilor Unite (Conferinţa
de la Casablanca din 14-16 ianuarie 1943) au dus la obţinerea altor victorii decisive pe
teatrele de operaţiuni militare din Europa şi Pacific
În vara anului 1943, la sud de Kursk (Prohorovka) a avut loc cea mai mare bătălie de
tancuri din istorie, care s-a soldat cu victoria sovieticilor. De la 12 iulie armata sovietică
trece la contraofensivă. Operaţiile militare s-au desfăşurat pe un front larg: de la Velikie
Luki până la Marea Neagră. La sfârşitul lunii noiembrie 1943, Armata 17 germană a
fost izolată în Crimeea.
În partea de nord sovieticii au eliberat Kievul. Încercarea trupelor germane de a-l
recupera printr-o contralovitură executată la 15 noiembrie 1943 a eşuat. La jumătatea
lunii decembrie 1943, Comandamentul suprem sovietic a hotărât ca în anul 1944 să
execute zece operaţii ofensive care să ducă la înfrângerea trupelor germane şi eliberarea
completă a URSS, precum şi a altor popoare europene.

146
Armata 7 americană şi Armata 8 britanică cuceresc Sicilia. În urma victoriilor ob-
ţinute de forţele aliate, regele Victor-Emanuel hotărăşte – la sfârşitul lunii iulie – să-l
înlocuiască pe Bennito Mussolini cu mareşalul Badaglio. Pe 25 iulie 1943 acesta este
demis şi apoi arestat. Pe 13 octombrie 1943, guvernul italian condus de mareşalul Bo-
daglio a declarat război Germaniei. Aliaţii au luat act de poziţia de cobeligerantă a Itali-
ei în războiul contra Germaniei naziste. Roma a fost eliberată la 4 iunie 1944.
În perioada 19-20 octombrie 1943, a avut loc Conferinţa de la Moscova, care a
adoptat „Declaraţia cu privire la Italia” şi a discutat problema deschiderii celui de-al
doilea front în Europa. S-a hotărât înfiinţarea unei Comisii europene consultative cu
sediul la Londra.
Conferinţa interaliată de la Teheran. Prima Conferinţă a şefilor de guverne din
URSS, SUA şi Marea Britanie a avut loc la 28 noiembrie şi 2 decembrie 1943, la Te-
heran. S-au discutat problemele: coordonarea eforturilor aliaţilor în lupta împotriva
Germaniei şi sateliţilor ei; colaborarea postbelică şi asigurarea unei păci trainice. A
fost adoptată „Hotărârea militară a Conferinţei de la Teheran”, conform căreia operaţia
„Overlord” urma să înceapă în mai 1944; problema viitorului Germaniei. Conferinţa
a spulberat speranţele diplomaţiei Axei cu privire la neînţelegerile dintre marile puteri
ale Coaliţiei şi eventuala dizolvare a ei.
Al doilea front şi eliberarea Europei de ocupaţia nazistă Cel de-al doilea front a fost
deschis de anglo-americani la 6 iunie 1944, în Normandia (Franţa de Nord). La sfârşitul
lunii septembrie, anglo-americanii au eliberat aproape în întregime Franţa şi Belgia.
Frontul de est. La 29 martie 1944 este ocupat oraşul Cernăuţi, ajungând pe Prut şi
pantele estice ale Carpaţilor. Operaţia „Iaşi-Chişinău” a avut drept rezultat lichidarea
grupului de armate „Ucraina de Sud”, reocuparea teritoriului românesc dintre Nistru
şi Prut şi înaintarea Armatei Roşii peste Prut. La 23 august 1944, România a ieşit din
rândurile Axei şi a luat decizia de a se alătura Naţiunilor Unite. Decizia regelui Mihai I a
contribuit la prăbuşirea frontului german din Balcani, fiind deschis drumul spre Sofia,
Belgrad, Viena, Budapesta, iar trupele române au completat efectivul Naţiunilor Unite
cu jumătate de milion de ostaşi, cu petrol şi produse alimentare.
La 5 septembrie 1944, URSS a declarat război Bulgariei. La 9 septembrie guvernul
bulgar a fost înlăturat, fiind impus un guvern comunist, care a anunţat aderarea Bulga-
riei la Coaliţia antihitleristă.
Guvernul finlandez a declarat că este de acord să semneze Armistiţiul la 4 septem-
brie 1944, rupe relaţiile cu Germania şi încetează războiul cu URSS. După Finlanda,
singurul aliat al Germaniei rămăsese Ungaria. Luptele de pe teritoriul ei au fot crâncene
şi au durat până în aprilie 1945.
Iugoslavia a fost eliberată de Armata Populară de Eliberare, sprijinită de Armata Ro-
şie. În aceste condiţii, germanii au fost siliţi să-şi retragă trupele din Grecia şi Albania.
Mijlocul lunii decembrie 1944 a însemnat intrarea trupelor sovietice pe teritoriul
german.
Înţelegerea Churchill – Stalin de împărţire a Europei. În octombrie 1944, premi-
erul britanic Winston Churchill a întreprins o vizită la Moscova, pentru a discuta pro-
blema Poloniei şi situaţia din Balcani. Pentru a reglementa situaţia din această zonă,
Churchill a propus delimitarea sferelor de influenţă a Uniunii Sovietice şi a Aliaţilor,
propuneri care se regăseau în aşa-numitul „Acord de procentaj”: „România: Rusia
90%, alţii – 10%; Grecia: Marea Britanie în acord cu SUA – 90%, Rusia – 10%; Iugosla-
via: 50% – 50%; Ungaria: 50% – 50%; Bulgaria: Rusia – 75%, alţii – 25%”.
Conferinţa de la Ialta: 4-11 februarie 1945. Printre probleme majore abordate în
cadrul Conferinţei se afla: statutul postbelic al Germaniei, zonele de ocupaţie şi parti-
ciparea Franţei cu propria zonă, problema Poloniei, care era una „de onoare” pentru

147
Churchill şi alta de „securitate“ pentru Stalin; aprobarea documentelor Conferinţei de
la Dumbarton Oaks din august-septembrie 1944, ce au dus la înfiinţarea Organizaţiei
Naţiunilor Unite. La Conferinţă a fost adoptat un document important – „Declaraţia
cu privire la Europa eliberată”.
Pentru germani situaţia era deosebit de grea. Statele-satelit părăsiseră Axa, Reich-ul
era bombardat ziua şi noaptea, iar forţele umane erau epuizate. Armata germană era
formată din copii de 14 ani şi bătrâni de peste 60 de ani. Speranţele lui Hitler legate de
noile armamente şi bomba nucleară au fost, până la armă, simple iluzii.
Sfârşitul războiului în Europa. Atacul final al ruşilor asupra Berlinului s-a dat la
12 aprilie 1945. Au încercuit capitala celui de-al treilea Reich pe 25 aprilie. La 30 aprilie
1945, Hitler s-a sinucis. Pe 2 mai rezistenţa a fost zdrobită.
În oraşul Reims, la 7 mai 1945 a fost semnat actul de capitulare necondiţionată a
Germaniei. Stalin, indignat de faptul că Actul de capitulare a Germaniei nu s-a semnat
la Berlin, a insistat pe lângă W. Churchill şi H. Truman să considere actul de la Reims
drept unul prealabil şi a cerut germanilor să semneze altul, la Berlin, la 8 mai, ora 2400
(ora locală) sau 9 mai ora 200 (ora Moscovei).
Conferinţa de la Potsdam: 17 iulie – 2 august 1945. La conferinţă au parti-
cipat reprezentanţii „Celor Trei Mari”: delegaţia sovietică, condusă de I.V. Stalin,
cea americană, condusă de H. Truman, succesorul lui Roosevelt, şi cea britanică,
condusă iniţial de W. Churchill, iar din 28 iulie – de Clement R. Atlee, noul prim-
ministru al Marii Britanii.
Problemele discutate: crearea Consiliului Miniştrilor de Externe, care trebuiau să
elaboreze tratatele de pace cu fostele aliate ale Germaniei; problema Germaniei – cea
mai intens dezbătută; chestiunea reparaţiilor; soarta Austriei, Poloniei etc.
În privinţa Germaniei, au decis ca ea să fie împărţită în patru zone de ocupaţie,
supuse unui control din partea Comisiei centrale. Principiile politice şi economice, cu
unele completări şi precizări, au fost aprobate în unanimitate de către şefii delegaţiilor.
Ele însă nu erau lipsite de anumite carenţe: dacă unul dintre cei patru conducători nu
era, de exemplu, de acord cu o hotărâre adoptată în comun, el lua decizia de unul singur
în zona sa de ocupaţie, ceea ce ducea la dezmembrarea Germaniei.
La Potsdam, după ce a fost informat că testarea bombei atomice se desfăşurase cu
succes, preşedintele american, H. Truman, i-a spus lui Stalin că Statele Unite au o armă
nouă, „de o forţă distructivă neobişnuită”. Stalin a primit cu calm vestea, spunând nu-
mai că speră că americanii „vor folosi aşa cum trebuie această armă împotriva japone-
zilor”. La vremea respectivă, reţelele spionajului sovietic îl ţinuseră pe Stalin la curent cu
desfăşurarea lucrărilor legate de bomba atomică, deşi ştirea despre experimentul reuşit
nu-i parvenise prin aceste canale.

Operaţiile din Pacific şi colapsul Japoniei. Sfârşitul celui de-al Doilea Război
Mondial
Bătăliile din insulele Solomon şi de-a lungul Coastei Noii Guinee din 1942 au sub-
minat în mod continuu vitalitatea imperiului nipon. După cucerirea arhipelagului Gil-
bert în noiembrie 1943, americanii au distrus bazele japoneze de pe insulele Caroline şi
din arhipelagul Marshall. În 1944 aliaţii au pus stăpânire pe Noua Guinee. În ianuarie
1945 trupele americane de sub comanda lui Mac Arthur ocupă Filipinele, după ce-au
câştigat cea mai mare bătălie aeronavală din cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta
a însemnat sfârşitul marinei japoneze.
În vara anului 1945 întregul imperiu japonez a început să se clatine. Trupele japo-
neze se retrag treptat din Indiile de Est şi Birmania, din sudul Chinei. Sub presiunea
bombardamentelor au fost distruse primele cinci oraşe japoneze.

148
La începutul lunii august, preşedintele american a luat decizia de a lansa bombe
atomice. Pe data de 6 august 1945, ora 915, a fost lansată prima bombă atomică asupra
oraşului Hiroşima. 80 000 de oameni au murit în câteva secunde. La 8 august 1945,
URSS a declarat război Japoniei. La 9 august a fost lansată cea de-a doua bombă nucle-
ară asupra oraşului Nagasaki. La 14 august 1945 Japonia a capitulat.
Pierderile umane în cel de-al doilea Război Mondial: URSS – 27 mil.; Germania –
13,5 mil.; Polonia – 6 mil.; China – 5 mil.; Japonia – 2,5 mil.; Indonezia – 2 mil.; Iugos-
lavia – 1,7 mil.; Filipine – 1 mil.; Franţa – 600 mii; Anglia – 375 mii; SUA – 300 mii;
Holocaustul. Crime împotriva umanităţii. Prin holocaust înţelegem exterminarea
(prin diferite metode) a unei mari părţi a populaţiei evreieşti, rome, poloneze, în lagăre
de concentrare din Europa (în Germania, precum şi în teritoriile ocupate temporar în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial) de către nazişti şi aliaţii lor (aproximativ 6
milioane de evrei europeni şi 5 milioane de „indezirabili rasial”: slavi, romi, persoane
cu handicap fizic şi mental, homosexuali, precum şi un număr considerabil de opozanţi
politici şi prizonieri de război etc.). Holocaustul înseamnă, totodată, suma tuturor acţi-
unilor antievreieşti, coordonate şi implementate de către regimul nazist din Germania
şi de către aliaţii săi europeni între anii 1933 și 1945: privarea evreilor de drepturile lor
civile şi economice, segregarea şi înfometarea, deportarea şi ghetoizarea etc. Cu alte
cuvinte, umilinţe nesfârşite, suferinţe fizice şi psihice, pierderea speranţei și, nu în ulti-
mul rând, distrugerea unor comunităţi, a unei culturi, a unei limbi, a tot ceea ce creează
împreună memoria colectiva a unui popor.
În ianuarie 1933, Hitler îi blamase constant pe evrei, pe care îi făcea responsabili de
înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, precum şi de greutăţile economice
cu care se ciocnea naţiunea germană, multe apărute pe fondul acestei înfrângeri. Hitler
a promovat în paralel teoriile rasiste, conform cărora germanii – arieni cu piele albă,
păr blond şi ochi albaştri – reprezentau rasa umană perfectă. Opusul rasial al germa-
nilor, antirasa, erau evreii, aceştia din urmă fiind totodată angrenaţi într-o conspiraţie
internaţională menită să distrugă rasa supremă, pentru a putea ulterior să-i ia locul
cuvenit acesteia din urmă la conducerea lumii. În ciuda contribuţiei şi a integrării lor
în societatea germană, începând cu 1933 evreii au fost gradual excluşi prin intermediul
unei lungi serii de legi şi decrete
Legile rasiale de la Nürnberg din 1935 i-au deposedat de cetăţenia germană şi le-au
interzis căsătoria cu persoane având o altă etnie şi religie decât cea evreiască. Evreii au
fost excluşi din şcolile de stat, li s-a interzis accesul în funcţiile plătite de stat, satisface-
rea serviciului militar, ajungându-se până la interdicţia de a sta pe aceeaşi bancă cu un
ne-evreu sau de a ocupa un loc în mijloacele de transport în comun.
Campania antisemită promovată de Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, avea
să-i prezinte pe evrei drept duşmani primordiali ai naţiunii germane. Remarci defăi-
mătoare la adresa evreilor apăreau zilnic în ziarele naziste, în postere, în filme, la radio,
în discursurile înalţilor oficiali ai partidului nazist. „Eternul evreu”, devastatorul film
propagandistic ce nu a ezitat să-i compare pe evrei cu şobolanii purtători de microbi,
era în acest sens o sumbră prefigurare a ceea ce avea să urmeze.
După anexarea Austriei (martie 1938), Reich-ul nazist îşi extinde măsurile repre-
sive şi persecuţiile şi asupra evreilor din Austria. Din primele zile evreii vienezi sunt
obligaţi să frece cu periile trotuarele din oraş în mijlocul mulţimilor exaltate de supor-
teri ai naziştilor.
La începutul lunii noiembrie, evreii vor trebui să facă faţă primului val de violenţă
antisemită, coordonat de către Stat. „Noaptea de Cristal” (9-13 noiembrie 1938) nu
reprezenta de fapt decât un test la care era supusă populaţia civilă germană. Răs-
punsul acesteia la violenţa antisemită instrumentalizată de stat trebuia să le indice

149
naziştilor dacă pot să îşi implementeze pe mai departe proiectul rasial. Incitaţi de
către Goebbels, naziştii s-au folosit de asasinarea unui diplomat german de către un
tânăr evreu drept pretext pentru declanşarea primului pogrom regizat de Stat împo-
triva evreilor. Rezultatele: 90 de evrei au fost omorâţi, 500 de sinagogi au fost arse şi
majorităţii magazinelor evreieşti li s-au spart geamurile. Are loc prima arestare în
masă 25.000 de evrei fiind arestaţi şi trimişi în lagăre de concentrare. Totodată, evreii
erau amendaţi cu 1 miliard de mărci pentru daunele produse în timpul dezordinilor
provocate (de către nazişti) în timpul „Nopţii de Cristal”.
În discursul ţinut la Berlin în 1939 Hitler remarca: „Pe parcursul vieţii mele am
fost adesea profet şi de multe ori ridiculizat din această cauză. În perioada luptei mele
pentru putere doar rasa evreiască a luat în derâdere profeţiile mele referitoare la faptul
că în ziua în care voi prelua puterea în stat şi voi conduce întreaga naţiune germană mă
voi ocupa, pe lângă altele şi de problema evreiască. Râsul lor a fost zgomotos, dar cred
că de ceva vreme râd cu spatele la noi (n.a. fugind)! Astăzi voi fi din nou profet: dacă
afaceriştii evrei internaţionali din afara şi din interiorul Europei ar reuşi încă o dată să
împingă naţiunile într-un război mondial, rezultatul nu va fi bolşevizarea planetei şi,
deci, victoria evreilor, ci anihilarea întregii rase evreieşti din Europa!”.
Hitler intenţiona să-i acuze pe evrei de declanşarea noului război. Războiul a în-
ceput în septembrie 1939, odată cu intrarea trupelor germane în Polonia, ţară în care
trăiau peste 3 milioane de evrei. După înfrângerea rapidă a Poloniei, evreii din această
ţară au fost adunaţi şi forţaţi să trăiască în nou-stabilitele ghetouri din Lodz, Cracovia şi
Varşovia. În ghetourile supraaglomerate, îngrădite şi păzite de trupe SS, organizaţia cea
mai loială şi cea mai de încredere a lui Hitler, compusă din tineri fanatici, consideraţi
impecabili din punct de vedere rasial (în conformitate cu standardele naziste), mii de
evrei au pierit de foamete, frig şi boli, în condiţii de viaţă mizere.
În primăvara anului 1940, Himmler, liderul SS, a ordonat construirea unui lagăr de
concentrare lângă oraşul polonez Oswiecim (în germană Auschwitz), destinat prizoni-
erilor polonezi care urmau să fie folosiţi ca muncitori pentru fabricile germane ce aveau
să fie construite în apropiere. Cucerirea Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Franţei, Nor-
vegiei şi Danemarcei a dus la trecerea populaţiei evreieşti din Europa sub controlul
naziştilor, care încep să-i ia în evidenţă şi mai apoi să le impună declararea tuturor
averilor. Naziştii se văd confruntaţi cu prima mare dilemă: ce să facă în viitor cu milioa-
nele de evrei care se aflau sub controlul lor direct? Ajung chiar să inventeze o denumire
pentru problema cu care se confruntă: „Judenfrage” sau „Chestiunea evreiască” .
Războiul din Est din 1941 capătă o nouă dimensiune – este o cruciadă împotriva
iudeo-bolşevismului şi, prin urmare, un necruţător război rasial dus împotriva evre-
ilor, un război în care legile războiului tradiţional urmau să fie total ignorate. În acel
moment, pe teritoriul Uniunii Sovietice trăiau aproximativ 3 milioane de evrei, dintre
care o mare parte în sate mici şi izolate, cunoscute sub denumirea de Sthetl. Tocmai
aceste comunităţi vor constitui ţinta primordială a celor patru unităţi speciale de acţi-
une („Einsatzgruppe”), al căror obiectiv era uciderea sistematică a populaţiei evreieşti.
În vara lui 1941, liderul SS Heinrich Himmler, într-o întrevedere secretă cu Coman-
dantul lagărului Auschwitz, Rudolf Höss, îl informa pe acesta în legătură cu ordinul dat
de Hitler de a se găsi o „soluţie finală” la “Chestiunea evreiască”, cu atribuirea acestei
sarcini către SS şi, nu în ultimul rând, în legătură cu decizia sa de a folosi lagărul de la
Auschwitz în acest scop. În acel moment, la Auschwitz se afla deja în construcţie un
nou lagăr, Auschwitz II Birkenau, ce va deveni simbolul absolut al distrugerii evreilor
europeni. În acest loc naziştii vor construi 4 mari camere de gazare, destinate extermi-
nării în masă a evreilor din întreaga Europă.
În ianuarie 1942, la Conferinţa de la Wansee, se stabilesc detaliile tehnice: numă-

150
rul de evrei ce fuseseră sortiţi morţii – peste 11 milioane, infrastructura de transport,
costurile, atribuţiile fiecărei agenţii. Evreii din Europa urmau a fi adunaţi, deportaţi pe
teritoriul ocupat al Poloniei, unde Reţeaua Morţii, lagărele de exterminare de la Belzec,
Sobibor, Treblinka şi Auschwitz-Birkenau fuseseră deja construite.
Oribila crimă va fi descoperită cu adevărat de către aliaţi abia după 1945. Omenirii
îi va lua aproape o jumătate de secol, pentru a putea valoriza într-un fel această istorie
de “negândit” şi adesea imposibil de redat cuvinte.
11. România, Basarabia şi Transnistria între 1941 şi 1944
28 iunie 1940: raptul Basarabiei. În 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uni-
unea Sovietică, România a fost nevoită în iunie 1940 să evacueze şi să cedeze Basarabia
şi Bucovina de Nord. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit şi Ținutul Herţa, care nu
făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, şi nu fusese revendicat de URSS.
Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome
pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind ane-
xate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupaţia sovietică a desfăşurat o cam-
panie de distrugere a fiinţei naţionale româneşti prin deportări în masă şi prin interzi-
cerea valorilor româneşti.
Instalat la 4 iulie 1940 în speranţa de a câştiga bunăvoinţa Germaniei hitleriste,
guvernul Ion Gigurtu a introdus o legislaţie antisemită după modelul german, potrivit
cu ideologia de extremă dreaptă care îl călăuzea. El însă nu a reuşit să obţină sprijinul
Germaniei.
Statul naţional-legionar. La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei
au forţat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost
cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania
de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul
de la Craiova, „Cadrilaterul” (partea sudică a Dobrogei) a fost cedat Bulgariei.
În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin decret regal de Carol al II-
lea prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune naţională. Generalul
Antonescu le-a propus ţărăniştilor şi liberalilor să colaboreze la guvernare, însă aceştia
au refuzat. După abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea lui Antonescu, în ziua de 14
septembrie 1940 s-a format un guvern din antonescieni şi legionari, iar România a fost
proclamată stat naţional-legionar.
Ion Antonescu era preşedintele Consiliului de Miniştri şi conducătorul Statului,
iar Horia Sima deţinea funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de şef al
Mişcării Legionare, unica organizaţie politică legală. Începea astfel un regim de dicta-
tură antonesciano-legionară, cu concursul Germaniei, cu trăsături specifice: excluderea
separaţiei puterilor în stat, anularea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti, desfiinţarea
instituţiilor fondate de Carol al II-lea, conducerea prin decrete-legi, încurajarea naţio-
nalismului şi antisemitismului.
Însă curând – după 14 septembrie – s-a ajuns la o confruntare între principalele
forţe aflate la guvernare: gruparea antonesciană şi cea condusă de Horia Sima. Pentru a
clarifica situaţia, Hitler i-a invitat în Germania pe cei doi. Şeful Mişcării Legionare nu a
dat curs invitaţiei. În cadrul discuţiilor purtate în ziua de 14 ianuarie 1941, Antonescu
a primit mână liberă în vederea restabilirii ordinii în ţară.
Ianuarie 1941: rebeliunea legionară şi instaurarea dictaturii lui I. Antonescu. În
zilele de 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat o rebeliune, atacând şi ocupând
instituţii administrative, secţii de poliţie, centre de comunicaţie. Generalul Antonescu
a recurs la armată şi a înfrânt rebeliunea, arestând aproximativ 8 000 de legionari. Circa
700 de membri ai Mişcării, în frunte cu Horia Sima, s-au refugiat în Germania. După
aceste evenimente, Mişcarea a fost scoasă în afara legii.

151
La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, din militari şi tehnicieni,
având ca obiective principale asigurarea ordinii publice şi administrarea eficientă a ţării.
Ion Antonescu a instaurat un regim totalitar, în care conducătorul Statului deţinea puterea
legislativă, executivă şi controla justiţia; el conducea prin decrete-legi, numea sau concedia
orice funcţionar al statului, iniţia sau modifica legile, dirija politica externă. Spre deosebire
de regimurile fasciste, acesta nu avea o ideologie şi nu se baza pe un partid politic.
Regimul antonescian a promovat o politică antisemită, acţionând mai ales împotri-
va evreilor din Basarabia, pe care îi acuza de comunism.
Intrarea României în război. Eliberarea Basarabiei. Principalul obiectiv al
politicii externe promovate de Ion Antonescu a fost refacerea graniţei estice a ţării.
În cadrul întâlnirii cu Hitler, din 12 iunie 1941, Antonescu, informat de hotărârea
Germaniei de a începe războiul împotriva Uniunii Sovietice, a decis ca România să
participe la acesta.
La 22 iunie 1941, generalul Antonescu a dat ordinul: „Ostaşi, vă ordon: treceţi Pru-
tul!”. Antonescu a angajat în campania militară grosul armatei române – 12 divizii de
infanterie, o divizie de blindate, 6 brigăzi speciale, 672 de avioane.
La 27 iulie 1941, după lupte grele, armatele sovietice au fost silite să părăsească
teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, începând astfel reintegrarea acestor teritorii
pierdute în 1940 în graniţele româneşti. La 21 august 1941, generalul Antonescu a fost
avansat de către rege la gradul de mareşal.
La 29 iunie 1941, conducătorul statului a semnat decretul-lege cu privire la orga-
nizarea Basarabiei şi Bucovinei, iar prin decretul din 19 august 1941, regiunea dintre
Nistru şi Bug (Transnistria) era pusă sub administraţie românească.
Obiectivul final al războiului, pentru România, fusese atins: prin luptă eroică, ar-
mata română a anulat efectele Pactului Ribbentrop-Molotov în ceea ce privea graniţa
de Est a statului român.
Ion Antonescu urma să decidă: fie continuarea războiului dincolo de Nistru, fie
oprirea armatei pe vechea frontieră, din 1918-1940. Antonescu a ales calea continuării
ofensivei pe teritoriul URSS, alături de trupele germane, italiene, maghiare etc.
Basarabia şi Transnistria în anii 1941-1944. După retragerea armatelor sovietice,
în Basarabia au rămas localităţi incendiate, întreprinderi distruse, căi ferate deteriora-
te. În Chişinău focul nu a putut fi stins timp de câteva săptămâni. Au fost aruncate în
aer importante clădiri şi întreprinderi: Palatul Mitropolitan, Primăria oraşului, Banca
Comercială, tipografiile, uzina electrică şi staţia de pompare a apei, postul de radio,
cartiere întregi cu sute de magazine şi case particulare. În adâncul Uniunii Sovietice au
fost evacuate 19 întreprinderi din Chişinău.
După eliberarea de către armatele române şi germane, Basarabia şi Bucovina au
constituit în cadrul statului român doua provincii separate, fiecare cu administraţie
proprie, reşedinţele fiind la Chişinău şi Cernăuţi. Locul central în administraţia provin-
ciei îl ocupa guvernatorul, învestit cu funcţii civile şi militare. Pentru conducerea diferi-
telor domenii ale vieţii sociale şi economice, au fost înfinițate 9 directorate, printre care:
al Afacerilor Administrative, Finanţelor, Agriculturii, Economiei Naţionale, Lucrărilor
Publice, Învăţămintelor şi Cultelor s. a. Poliţia, Jandarmeria şi Siguranţa, căile de comu-
nicaţie, porturile erau subordonate guvernului de la Bucureşti.
La 13 iulie 1941, guvernator al Basarabiei a fost numit generalul C. Voiculescu. Sub
conducerea lui directoratele şi-au orientat eforturile la refacerea cailor ferate, a între-
prinderilor distruse în timpul luptelor. Până la sfârşitul anului 1942, au fost restabilite
16 dintre cele 227 de întreprinderi metalurgice (turnătorii şi ateliere), altele trei erau în
curs de reparaţie. Un rol mare l-au avut industria uleiului şi morăritul. O preocupare
importantă a administraţiei erau căile ferate, refacerea şi construcţia podurilor. În cen-

152
trele judeţene au fost infinițate Camere de Comerţ şi Industrie. Regimul antonescian
a dus o politică de încurajare a capitalului românesc, a promovat specialişti de origine
etnică română, susţinând pregătirea acestora din rândurile populaţiei băştinaşe.
O atenţie deosebită a fost acordată dezvoltării agriculturii, obiectivul primordial
fiind aprovizionarea armatei şi a populaţiei cu produse alimentare necesare. Cultivarea
suprafeţelor arabile şi repartizarea produselor au fost puse sub controlul strict al Statu-
lui. Au fost întreprinse şi masuri pentru asigurarea provinciei cu seminţe, utilaj agricol,
personal tehnic.
În domeniul culturii şi învăţământului au fost urmărite obiectivele: restabilirea şco-
lilor, promovarea spiritului naţional în educaţia copiilor, alfabetizarea populaţiei adul-
te, asigurarea cu personal didactic necesar, promovarea valorilor culturii naţionale.
Pe prim-plan s-a pus organizarea învăţământului primar, fapt care avea o importanță
deosebită pentru ridicarea nivelului ştiinţei de carte a populaţiei rurale. În anul de învă-
ţământ 1942-1943, funcţionau de acum 1897 de şcoli primare. Învăţământului primar
i s-a dat un caracter practic, „spre a fi cât mai aproape de nevoile vieţii şi ocupaţiei
populaţiei”. Restabilirea învăţământului secundar a fost însoţită de mari greutăţi. Din
cauza lipsei de cadre, administraţia n-a reuşit să redeschidă toate liceele care activau în
Basarabia înainte de ocupaţia sovietica, multe dintre ele fiind transformate în gimnazii.
În anul de învăţământ 1942-1943, funcţionau 10 licee și 11 gimnazii.
În anii războiului, în Basarabia şi-au reluat activitatea un șir de muzee: la Chişi-
nău – Muzeul Regional al Basarabiei şi Muzeul Religios, iar la Cetatea Albă – Muzeul
Arheologic. A fost redeschisă Biblioteca Centrală din capitală. Statul român a acordat
mijloace pentru restaurarea monumentelor istorice şi pentru cercetări. La propagarea
valorilor culturii româneşti au contribuit Căminele Culturale sub egida Fundaţiei Cul-
turale Regale „Regele Mihai I”.
În teritoriile dintre Nistru şi Bug, după retragerea trupelor sovietice, prin decretul
mareşalului Ion Antonescu a fost înfiinţat, la 19 august 1941, Guvernământul Trans-
nistriei. În funcţia de guvernator civil a fost numit profesorul Gheorghe Alexianu. Gu-
vernământul Transnistriei cuprinde teritoriul fostei RASSM, partea de sud a regiunii
Viniţa şi unele raioane din regiunea Nikolaev, în total 44 000 km². Populaţia alcătuia 1
mil. 200 mii de locuitori. Din punct de vedere teritorial-administrativ, Transnistria se
împărţea în judeţe, raioane, comune şi municipii. În fruntea judeţului era un prefect,
iar fiecare raion era administrat de un pretor. Iniţial centrul administrativ era oraşul
Tiraspol, apoi, de la 17 octombrie 1941, drept capitală a fost desemnat oraşul Odessa.
Activitatea administraţiei a fost orientată spre menţinerea ordinii şi securităţii, comba-
terea acţiunilor subversive, restabilirea economiei.
Din martie 1942, colhozurile au fost transformate în obşti de munca, fiecare cu-
prinzând brigăzi alcătuite din 20-30 de familii. Repartizarea produselor agricole era
strict centralizată.
1941-1944: continuarea războiului în Est. Înaintarea trupelor dincolo de Nistru a
făcut ca România să ajungă în stare de război cu statele coaliţiei Naţiunilor Unite: Ma-
rea Britanie (decembrie 1941) şi SUA (iunie 1942). Au urmat marile operaţii militare
din Crimeea (octombrie 1941 – iunie 1942), Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943),
Caucaz (august 1942 – primăvara 1943), Cuban (1943 – 1944) ş.a.
Dezastrul de la Stalingrad l-a convins pe Ion Antonescu că Germania nu dispunea
de mijloace pentru a înfrânge Uniunea Sovietică şi că trebuia găsite soluţii pentru salva-
rea României. Începând cu primăvara anului 1943, el l-a autorizat pe Mihai Antonescu,
care îndeplinea din iunie 1941, pe lângă funcţia de ministru de externe, şi pe cea de
prim-ministru interimar, să demareze contacte cu puterile occidentale.
Cu ştirea sa, acesta a negociat încheierea păcii separate cu Naţiunile Unite, sondând

153
terenul la Berna, Stockholm, Vatican, Lisabona, Madrid, Ankara, Cairo. La rândul său,
liderul opoziţiei democrate, Iuliu Maniu, a adresat memorii în acelaşi scop Londrei şi a
iniţiat tratative care s-au desfăşurat în capitalele unor ţări neutre.
Acestea nu s-au finalizat cu rezultate concrete, deoarece SUA şi Marea Britanie ho-
tărâseră la Casablanca, în ianuarie 1943, să impună Germaniei şi aliaţilor ei formula
„capitulării necondiţionate”.
În martie 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, iar în aprilie au pătruns în nor-
dul Moldovei. Situaţia devenea din ce în ce mai complicată. În aprilie 1944, URSS a
transmis guvernului român condiţiile de armistiţiu, care prevedeau: ieşirea României
din război, întoarcerea armelor împotriva Germaniei, acceptarea frontierelor estice din
iunie 1940, eliberarea prizonierilor şi plata unor despăgubiri de război. Dictatul de la
Viena era considerat nedrept, iar Moscova promitea ajutor pentru eliberarea părţii de
nord-vest a Transilvaniei (anexată de Ungaria). Antonescu a respins condiţiile, con-
siderându-le inacceptabile. El a decis continuarea negocierilor cu sovieticii, la Stock-
holm, pentru ameliorarea condiţiilor de pace.
Primăvara – vara 1944: ocuparea Basarabiei de către URSS. În anul 1943 şi în
primăvara anului 1944, armatele sovietice au desfăşurat operaţii ofensive de mare am-
ploare, eliberând o mare parte a teritoriului URSS. La 26 martie 1944, trupele sovietice
au ajuns la râul Prut, ocupând teritoriile de nord-est ale României. Până la mijlocul
lunii aprilie au fost recucerite judeţele Soroca, Bălţi şi parţial judeţul Orhei. Unităţile
Armatei Roşii au ieşit pe căile de acces spre oraşele Iaşi şi Chişinău, creând un cap de
pod la Tiraspol, lângă localitatea Chiţcani.
Ofensiva armatelor sovietice pe frontul Iaşi – Chişinău a început la 20 august 1944.
Trupele Frontului II Ucrainean au desfăşurat ofensiva de pe capul de pod Chiţcani,
iar unităţile Frontului III din nord, făcând joncţiune în zona Leuşeni – Leova. Au fot
încercuite 18 divizii germano-române. La 22 august trupele sovietice au intrat în Un-
gheni, Căuşeni, Cimişlia, a doua zi – în Bender şi Comrat, iar la 24 august este recucerit
Chişinăul. Către 26 august întreg teritoriul Basarabiei se afla în mâinile armatei sovieti-
ce. În timpul luptelor au fost distruse majoritatea oraşelor, întreprinderilor industriale,
drumurilor. În stare dezastruoasă se afla agricultura.
Actul de la 23 august 1944. Soarta ţării i-a preocupat pe politicienii români de la
guvernare şi din opoziţie. La 20 iunie 1944 s-a constituit Blocul Naţional-Democrat,
alcătuit din Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-De-
mocrat şi Partidul Comunist.
Declanşarea ofensivei sovietice pe frontul Iaşi – Chişinău, la 20 august 1944, şi
activitatea desfăşurată de Ion Antonescu în aceste împrejurări au determinat o pro-
fundă preocupare din partea tuturor factorilor politici din opoziţie. În seara aceleiaşi
zile, regele Mihai a participat la o reuniune secretă, în care erau prezenţi Iuliu Maniu,
C-tin I.C. Brătianu, C-tin Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore Niculescu-Bu-
zeşti, C-tin Sănătescu, Aurel Aldea, col. Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony-Stârcea
şi col. Emilian Ionescu, la care s-a discutat ca debarcarea lui Ion Antonescu să aibă
loc la data de 26 august.
În noaptea de 21/22 august, a avut loc o altă consfătuire, optându-se devansarea
operaţiunii pentru 24 august. Antonescu a dat ordin, la 22 august, ca trupele române
să se retragă pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila. În concepţia lui, stabiliza-
rea frontului putea constitui un atu în negocierea condiţiilor de pace. La rândul său,
Mihai Antonescu stabilea legături diplomatice în vederea semnării unui armistiţiu
cu Naţiunile Unite.
Totodată regele Mihai, sfătuit de anturajul său, a hotărât să acţioneze. În noaptea
de 22/23 august 1944 a avut loc ultima consfătuire secretă a reprezentanţilor Blocului
Naţional-Democrat.

154
În numele Partidului Comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu a cerut formarea unui guvern
politic, prezidat de Iuliu Maniu, iar acesta a acceptat în principiu.
Antonescu a anunţat la 23 august că va pleca pe front, astfel planul a fost schimbat
total, devansându-se pentru această zi. Ion Antonescu a fost invitat în audienţă la Palat
şi, refuzând să se alăture noii linii, a fost arestat.
După înlăturarea lui Antonescu, regele l-a numit pe generalul Sănătescu în funcţia
de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar acesta a întocmit lista unui nou guvern.
Practic, din seara zilei de 23 august 1944, România se afla în stare de război atât cu
Germania, cât şi cu Uniunea Sovietică. Statutul ei internaţional era extrem de confuz,
iar relaţiile diplomatice – ca şi inexistente.
Actul de la 23 august 1944 a îmbrăcat forma unei lovituri de stat, realizându-se o
schimbare la vârf, fără modificări în profunzimea societăţii româneşti. Pe plan intern, el
a marcat revenirea României, pentru scurtă vreme, la un regim democratic.
Decretul regal din 31 august 1944, publicat la 2 septembrie 1944, prin care s-au pus în
vigoare 37 de articole din cele 138 ale Constituţiei din 1923, a creat baza juridică a măsuri-
lor adoptate de noul guvern şi, totodată, izvorul de drept pentru măsurile ulterioare.
De la 23 august 1944, forma de guvernământ a înregistrat o nouă schimbare, fiind
circumscrisă celei stabilite în 1923. România a redevenit monarhie constituţională, su-
veranul exercitându-şi prerogativele în conformitate cu legea fundamentală. Partidele
politice şi-au reluat activitatea legală, presa a fost eliberată de cenzură, iar dreptul de
întrunire a redevenit o realitate.
Actul de la 23 august 1944 a avut şi o mare importanţă internaţională, dând o grea
lovitură Germaniei şi contribuind la prăbuşirea frontului din Balcani şi la scurtarea
războiului în Europa.
La 12 septembrie 1944, România a semnat Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile
Unite, prin care i se impuneau condiţii grele: frontiera româno-sovietică rămânea cea
stabilită în iunie 1940; plata a 300 milioane de dolari despăgubiri de război (în produse);
o Înaltă Comisie Aliată de Control (sovietică) supraveghea respectarea Armistiţiului.
Participarea României la războiul antihitlerist. De la 23 august 1944, România s-a
alăturat coaliţiei antihitleriste, participând efectiv la război, mai întâi pentru eliberarea
Transilvaniei, obiectiv atins la 25 octombrie 1944. Apoi, trupele române au contribuit,
alături de cele sovietice, la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la 12 mai
1945. Efortul de război al României s-a cifrat, în plan economico-financiar, la peste 1
milion de dolari SUA (la valoarea anului 1938).
La 9 mai 1945, Germania a capitulat, act ce a marcat încetarea ostilităţilor militare.
Deşi s-a situat pe locul al patrulea din punctul de vedere al jertfelor, România nu a
primit statutul de stat cobeligerant, iar la Conferinţa de pace de la Paris (1946) a fost
tratată ca un stat învins. Tratatul de pace din 10 februarie 1947 prevedea, pe de o parte,
că graniţa dintre România şi Uniunea Sovietică era cea stabilită în iunie 1940; pe de altă
parte, era anulat Dictatul de la Viena din 30 august 1940; graniţa cu Bulgaria rămânea
cea din septembrie 1940.
Specificul holocaustului în spaţiul românesc. După Primul Război Mondial, prin-
tr-o legislaţie special adoptată în 1919 şi consfinţită prin noua Constituţie din 1923,
evreii vor primi cetăţenia română. Primii vor beneficia de acest drept evreii din vechiul
Regat, apoi cei din provinciile unite cu România după 1918: 267.000 de evrei din Basa-
rabia, 89.000 din Bucovina, 181.340 din Transilvania.
În 1930 numărul evreilor din România era de 750 000, pentru ca la începutul anului
1940 să ajungă la 783 000. Participanţi activi la viaţa politică, economică şi culturală a
României interbelice, la consolidarea statului democratic, evreii se vor confrunta în
această perioadă şi cu apariţia unui nou tip de antisemitism, ai cărui promotori erau
atât partidele radicale de dreapta, precum cel al lui A.C. Cuza, cât şi mişcarea „Legiunea
Arhanghelului Mihail”, condusă de Corneliu Zelea Codreanu.
155
Antisemitismul virulent al extremei drepte din România, precum şi cel moderat al
multor altor formaţiuni politice de orientare naţionalistă, nu au reuşit însă să perturbe
serios activitatea creatoare şi integrarea evreilor în societatea românească. Evoluţia nor-
mală a vieţii evreilor din România va fi însă afectată gradual după 1936, pentru a fi ulterior
întreruptă radical de evenimentele dintre 1940 şi 1945. În acest sens, intrarea treptată a Ro-
mâniei în sfera de influenţă a Germaniei naziste a jucat un rol fundamental, dar nu unic.
Noul context internaţional nu a făcut decât să promoveze cât mai aproape de vârful
politicii româneşti pe cei ce susțineau antisemitismul şi să-l transforme în politică de stat.
În 1938, guvernul condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza introducea legea de re-
vizuire a cetăţeniei tuturor evreilor din România. În mod abuziv, aveau să li se retragă
acum drepturile politice la peste 220 000 de evrei, care îşi pierdeau astfel şi dreptul de
a deţine proprietăţi funciare ori imobiliare sau de a ocupa poziţii în administraţie, jus-
tiţie, învăţământ, armată.
Situaţia lor se va înrăutăţi şi mai mult în 1940, când în timpul guvernării Gigurtu a
fost legiferat statutul juridic pentru reglementarea situaţiei evreilor din România, trans-
formarea acestora în cetăţeni de categoria a II-a. Psihoza produsă de aceste pierderi
teritoriale, în vara anului 1940 în Basarabia şi Bucovina face ca unităţi ale armatei şi
jandarmeriei din localităţi din zonă să ucidă sute de evrei, acuzaţi pe nedrept de simpa-
tii sau chiar colaborare cu sovieticii.
Pierderea Transilvaniei de Nord în toamna lui 1940 va duce la o răsturnare de si-
tuaţie, cu consecinţe extreme pentru România. Regele Carol II se vede obligat să abdi-
ce, după ce aduce la putere pe generalul Ion Antonescu, susţinut de Garda de Fier. În
septembrie 1940 România devine Stat Naţional Legionar. Printre multe altele, această
schimbare de regim politic va genera şi o intensificare şi instituţionalizare a antisemitis-
mului în România, elaborarea şi aplicarea unei legislaţii antievreieşti, menite să elimine
definitiv pe evrei din viaţa economică, socială, politică şi culturală românească.
Statul naţional legionar aduce un element cu totul nou în ecuaţia antisemitismu-
lui românesc. Regimul de teroare impus de legionari va reprezenta, începând cu acest
moment, un pericol permanent pentru existenţa fizică a evreilor din România. Astfel,
numai în timpul rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, aceștia ucid în Bucureşti
120 de evrei, mai mulţi decât fuseseră ucişi în Germania în timpul „Nopţii de Cristal”
din 1938. Tot acum sunt distruse numeroase sinagogi, devastate magazine şi locuinţe
ale evreilor, mai ales în Bucureşti.
Intrarea României în războiul contra URSS, alături de Germania nazistă, pe 22 iu-
nie 1941, război văzut de Antonescu ca o cruciadă împotriva „iudeo-bolşevismului”,
va declanşa un amplu proces de „curăţire a terenului”, de deportare şi exterminare prin
execuţii sumare şi în masă sau prin înfometare, frig şi boli în cele peste 100 de ghetouri
şi lagăre, a evreilor din Basarabia, Bucovina şi Transnistria.
În aplicarea politicii de purificare etnică a acestor teritorii, ordonată de generalul
Ion Antonescu, zeci de mii de evrei au fost executaţi de jandarmii români sau de către
trupe regulate ale armatei române, uneori cu ajutorul germanilor, încă din primele luni
ale războiului. Supravieţuitorii au fost internaţi în lagăre de tranzit şi ghetouri create
pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei, de unde, în toamna anului 1941, au fost depor-
taţi în Transnistria. Singurii care au scăpat au fost cei 20.000 de evrei din ghetoul de
la Cernăuţi, scăpaţi de la moarte prin protestele energice ale primarului acestui oraş,
Traian Popovici. Între 1941 și 1942, în jur de 150.000 de evrei deportaţi din Basarabia
şi 125.000 din Bucovina au murit în Transnistria.
Situaţia evreilor din Vechiul Regat a fost oarecum diferită de cea a nefericiţilor din
Basarabia şi Bucovina. Aceştia au fost trimişi în detaşamente de muncă, au fost privaţi
de drepturile civice, deposedaţi de bunuri, umiliţi, evacuaţi etc. Asta nu înseamnă că
în România nu au fost ucişi evrei. Astfel, numai în timpul pogromului de la Iaşi au fost

156
omorâţi în jur de 13 000 de evrei, o parte dintre ei în celebrele “trenuri ale morţii.” Alte
7 000 de evrei din Dorohoi au murit în urma deportării lor în Transnistria.
Evreii din România au scăpat însă de deportarea în lagărele de exterminare în masă
din Polonia. Un şir de motive interne şi externe, proteste ale opiniei publice şi ale unor
figuri marcante, presiuni şi ameninţări venite din partea guvernului SUA, corupţia şi
delăsarea autorităţilor etc. au făcut ca, în toamna anului 1942, regimul antonescian să
decidă contramandarea deportării evreilor din sudul Transilvaniei şi din Vechiul Re-
gat spre lagărul de exterminare de la Belzec. Totodată, li s-a permis multora dintre cei
deportaţi în Transnistria să se întoarcă în ţară. După 1942, în condiţiile în care victoria
Germaniei naziste nu mai era evidentă, guvernul antonescian începe să regândească
problema eliminării evreilor din România. Se ajunge astfel la încurajarea emigrării lor
în Palestina, neagreată atât de Germania nazistă, cât şi de Marea Britanie. Multe dintre
vasele plecate din România au ajuns cu bine în Palestina. Două dintre acestea au fost
însă scufundate, unul de către sovietici („Struma”, 769 morţi), cel de al doilea – de către
germani („Mefkure”, 394 morţi).
Cu totul diferită a fost soarta evreilor din Transilvania de Nord, aflată după 1940
sub dominaţie hortistă. După ocuparea Ungariei de către trupele Germaniei naziste în
martie 1944, cei mai mulţi dintre evreii din această regiune au fost deportaţi în lagărele
de exterminare naziste. Doar 15% dintre aceştia au supravieţuit holocaustului.
În 1944, numărul evreilor din România ucişi se ridica la aproximativ 280.000. Vic-
time ale regimului antonescian au fost însă şi cei 4 500 de evrei români din Belgia,
Franţa, Germania, Austria şi pe care SS-ul, cu consimţământul autorităţilor române, i-a
trimis în lagărele de exterminare din Polonia. La aceştia se adăuga un număr important
de evrei ucişi de trupele române în URSS, după unele estimări – peste 130.000. Evreii
ucraineni şi ruşi au căzut la rândul lor victime represiunii, cele mai cunoscute cazuri
fiind cel al evreilor din Odessa (30.000), învinuiţi că ar fi comunişti şi că ar fi participat
sau încurajat aruncarea în aer a comandamentului armatei române din acest oraş, şi cel
al evreilor masacraţi la Bogdanovka – în jur de 75.000.
12. RFG și Japonia în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Germania postbelică. Exemplu de trecere de la totalitarism la democraţie – facto-
rul determinant al avântului economic. După capitularea necondiţionată a celui de-al
III-lea Reich, la 8 mai 1945, Germania a dispărut ca stat: suveranitatea ţării a trecut în
mâinile aliaţilor, care au constituit patru zone de ocupaţie care au fost administrate în
conformitate cu înţelegerile de la Potsdam.
Însă curând funcţionarea regimului tripartit (o Comisie de Control ce reunea co-
mandanţii zonelor de ocupaţie) a fost paralizat de divergenţele dintre aliaţi. Anglo-
americanii au dorit renaşterea politică a Germaniei într-un cadru federal şi redresarea
economică, lucru pe care URSS nu l-a acceptat. Pe 1 ianuarie 1947, zonele de ocupaţie
engleză şi americană au fost unite (Bi-zonia), la care pe 3 iunie se alătură şi Franţa
(Tri-Zonia). Câteva săptămâni mai târziu, o importantă reformă monetară în zonele
occidentale, urmată de blocada Berlinului Occidental instituită de sovietici (23 iunie
1948- 12 mai 1949), a accelerat ruperea Germaniei în două state.
Viaţa politică a început să renască în zona occidentală prin organizarea de alegeri
locale în 1946. Potrivit hotărârilor luate la Londra, pe 1 septembrie 1948, la Bonn, s-a
întrunit Consiliul Parlamentar format din 65 de reprezentanţi ai partidelor politice (27
democraţi-creştini, 27 social-democraţi, 5 liber democraţi, 2 comunişti, 2 ai centru-
lui şi 2 reprezentanţi ai partidului german) a luat ulterior în dezbatere proiectul Legii
Fundamentale vest-germane. Aceasta a fost votată pe 8 mai 1949. Legea Fundamentală
instituia un stat federal reunind 10 landuri, fiecare cu parlamentul şi guvernul său, cu o
largă autonomie în administrare şi conducere. Puterea legislativă era deţinută de două
157
adunări: Bundesratul (alcătuit din delegaţi ai guvernelor landurilor) şi Bundestagul,
ales pe patru ani prin vot universal. Cancelarul, şeful puterii executive, era ales de Bun-
destag. Primul Bundestag a fost ales în august 1949 care, la rândul său, a ales primul
cancelar în persoana lui Konrad Adenauer.
În planul politicii externe guvernul nu recunoştea linia Oder-Neise ca graniţă cu
Polonia şi nici legalitatea constituirii R.D. Germane. Pe linia nominalizării situaţiei
Germaniei în lume, la 9 iulie 1950 guvernele american, englez şi francez au notificat
guvernului vest-german încetarea stării de război cu Germania, iar la 14 septembrie a
aceluia an a fost invitat să ia parte la opera de construire a „Comunităţii europene”.
La 26 mai 1952 a fost semnat, la Bonn, Tratatul General, prin care a fost remisă
guvernului german suveranitatea teritorială. La 23 octombrie 1954 s-au semnat la Paris
tratatele prin care Germania a aderat la Pactul de la Bruxelles (1948) şi s-a constituit
astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO). În acelaşi an NATO a invitat Germania să
adere la acest organism de apărare colectivă. În 1955 Germania a stabilit relaţii diplo-
matice cu URSS.
Miracolul economic. În contrast cu evoluţia contradictorie a economiei Marii Bri-
tanii, Germania Federală apărea la începutul anilor ‘70 în plin avânt. Miracolul econo-
mic german a fost legat, fără îndoială, de o politică internă realistă şi echilibrată.
Germania a beneficiat de un ajutor american substanţial, dar şi-a creat şi o se-
rie de atuuri decisive prin politici economice coerente şi realiste: o reţea bancară
legată eficient de cea productivă, o marcă competitivă şi suficient de solidă pentru
a atrage capitalurile străine, şi o situaţie privilegiată în Piaţa Comună. Astfel, în
aceşti ani Germania, care practic la sfârşitul războiului dispăruse din exporturile
mondiale (1,4% în 1948), a ajuns să tatoneze în 1972 SUA (11,2%) şi să îşi impună
moneda naţională (deutsche marck) ca una dintre valutele esenţiale ale Sistemului
Internaţional Mondial.
Rapiditatea revirimentului Germaniei Occidentale a uimit continentul european.
Sub conducerea cancelarului creştin-democrat Konrad Adenauer (1949-1963) şi a
ministrului economiei, Ludwig Erhard, începând cu anul 1956 Germania intra în era
prosperităţii. Graţie unei creşteri foarte pronunţate şi prelungite (o criză de recesiune
afectează economia germană doar în 1966-1967), economia ei, sprijinită pe o monedă
puternică, deutsche mark, şi un puternic curs ascendent al exportului, devine una din-
tre primele din lume. În următorii douăzeci de ani, imaginea unei Germanii dezvoltate
şi prospere i-a luat locul imaginii unei Germanii în ruine.
Evoluţii politice. Din 1962 până în 1966, Partidul Creştin-Democrat a cunoscut o
perioadă de mari frământări, care a culminat cu plecarea de la putere a lui K. Adenauer
în 1963 şi a succesorului său L. Erhard în 1966.
Pentru a ieşi din criză, creştin-democraţii au format atunci un cabinet de o mare
coaliţie cu socialiştii până în 1969. La alegerile din 1969, creştin-democraţii au rămas
partidul cel mai puternic în Bundestag, dar socialiştii au format guvernul cu liberalii,
care acced pentru prima dată la putere. Noul cancelar, Willy Brandlt, s-a remarcat mai
ales în plan extern prin iniţiative curajoase. A recunoscut linia Oder-Neisse ca graniţă
cu Polonia (1970) şi a lansat o politică de deschidere spre Est („Ostpolitik”): stabilirea
de relaţii diplomatice cu Polonia şi, mai ales, normalizarea relaţiilor cu RDG (1972)
care va deschide „poarta” intrării RFG în ONU. (1973).
Primul şoc petrolier afectează într-o oarecare măsură Germania, însă guvernul so-
cial-democrat al lui Helmut Schmidt, care i-a succedat lui W. Brandt în mai 1974, a reu-
şit să depăşească faza critică a crizei încă din 1976, printr-o politică bugetară favorabilă
relansării investiţiilor şi consumului. Divergenţele dintre socialişti şi liberali i-au deter-
minat pe ultimii să facă o coaliţie cu creştin-democraţii. Liderul noii coaliţii, creştin-

158
democratul Helmut Kohl, va inaugura etapa unei foarte lungi perioade de guvernare a
ţării, în care Germania se va impune prin dinamism economic – moneda germană va
fi cea de-a doua monedă de rezervă a lumii – şi printr-un rol foarte activ în dinamica
relaţiilor Est-Vest şi criza din Europa de Sud-Est în 1989-1990.
Căderea zidului Berlinului şi prăbuşirea Republicii Democrate Germane vor per-
mite cancelarului H. Kohl să pună în aplicare, cu aprobarea celor 4 mari puteri victori-
oase în cel de-al doilea război mondial, un plan de unificare a Germaniei în 10 puncte,
începând cu februarie 1990. De la 1 iulie a intrat în vigoare uniunea economică şi mo-
netară a celor două Germanii, în fapt o veritabilă „înghiţire” a RDG de către RFG, care
a plătit costul unificării. Unificarea a intrat oficial în vigoare la 3 octombrie 1990. În de-
cembrie 1990, primele alegeri legislative ale Germaniei reunificate au fost un adevărat
triumf pentru Coaliţia lui Helmut Kohl. Însă, după climatul euforic din prima perioadă
a reunificării, au apărut şi unele dificultăţi rezultate din restructurarea şi privatizarea
economiei est-germane. Acestea au fost relativ repede depăşite, Germania unificată de-
venind astfel un lider de necontestat în Uniunea Europeană.
Gerhard Schröder, membru al Partidului Social-Democrat, a fost cancelar federal al
Germaniei din 1998 până la 22 noiembrie 2005. A declarat că este contra unui război în
Irak, indiferent cine sunt participanţii, înainte ca în Consiliul de Securitate ONU să se
fi hotărât o intervenţie militară. A susţinut victimele în urma inundaţiilor, fapt pentru
care a fost reales în 2002.
Angela Merkel este prima femeie-cancelar din istoria Republicii Federale Germane.
A fost aleasă în această funcţie la data de 22 noiembrie 2005 de către Bundestag, parla-
mentul german, şi realeasă la 28 octombrie 2009. A promovat o politică de luptă cu bi-
rocraţia, de susţinere a cercetărilor ştiinţifice. A promovat reforma politicii energetice,
politicii fiscale şi alte reforme sociale, în special în domeniul protecţiei sănătăţii.
Optează pe plan internaţional pentru echilibrul de forţe, a făcut unele presiuni asu-
pra Rusiei pentru a-şi retrage trupele militare din Transnistria şi pentru rezolvarea con-
flictului Transnistrean în limitele respectării suveranităţii Republicii Moldova
Japonia
În anii 1945-1952 Japonia s-a aflat sub ocupaţia americană. Guvernul japonez se
subordonează direct autorităţii Comandantului Suprem al Puterilor Aliate. Încă din
primele zile de ocupaţie, guvernul a fost forţat să impună o serie de reforme: un Tribu-
nal international militar pentru Estul Îndepărtat a fost înfiinţat în Tokyo. A fost revizu-
ită constituţia Japoniei: împăratul a devenit simbol al Statului, s-a declarat suveranitatea
poporului, au fost garantate drepturile fundamentale ale omului; se ţintea spre un înalt
standard de viaţă, se specifica faptul că se renunţa la război ca un instrument al politi-
cii naţionale. Au fost promovate reforma educaţională, agrară, egalitatea în drepturi a
bărbaţilor şi femeilor. Au apărut partide politice democratice şi sindicate muncitoreşti,
s-au format coaliţii de guvernare.
Ocupaţia a luat sfârşit oficial în aprilie 1952, odată cu implementarea Tratatului de
pace din San Francisco, în septembrie 1951. În acelaşi timp, Japonia a semnat un tratat
de securitate cu SUA.
Independenţă şi dezvoltare economică. O serie de factori interni şi externi au reuşit
să refacă imaginea Japoniei, precum şi să ridice rata de creştere economică anuală a de la
8,6% în 1951-1955, imediat după redobândirea independenţei, la peste 9,1% în 1955-1960.
Printre aceşti factori se pot enumera: ajutorul acordat de SUA, o rată stabilă de schimb
valutar yen/dolar şi suportul acordat Americii şi ONU în Războiul din Coreea.
Japonia şi-a regăsit avântul industrial odată cu războiul din Coreea. Marile între-
prinderi, grupate în carteluri care concentrau puterea economică, s-au reconstituit
159
rapid, sprijinindu-se pe un vast sector de subantrepriză, pe care îl dominau în întregi-
me. Munca şi economisirea au fost favorizate de o puternică disciplină socială care, la
rândul lor, au fost principala sursă de investiţii care absorbeau până la 30% din venitul
naţional. Un alt element favorizant a fost şi nivelul foarte scăzut al cheltuielilor militare.
Astfel că din 1970 Japonia a devenit a treia putere economică mondială, având o efica-
citate industrială şi comercială redutabilă.
„Miracolul economic japonez” (vezi subiectele de la eseuri).

1972-1974: prim-ministru – Tanaka Kakuei. Deşi diferitele administraţii erau


adesea în funcţii pentru perioade scurte de timp, în general noul sistem s-a dovedit a fi
stabil şi eficient. În noiembrie 1955, Partidul Liberal şi Partidul Democrat Japonez s-au
unit, formând Partidul Democrat-Liberal. Devenind ulterior majoritar, conduce ţara
prin coaliţii succesive. Socialiştii, susţinuţi de SUA, formează opoziţia, însă sunt adesea
incluşi în guvern, ca urmare a guvernării de coaliţie.
Printre prim-miniştri mai cunoscuţi ai perioadei se numără Tanaka Kakuei, în
funcţia de prim-ministru în anii 1972-1974. Lansează în anul 1972 „Planul de recon-
strucţie a insulelor japoneze”, devenit program al guvernării sale, care consta în strămu-
tarea centrului industrial din regiunle oraşelor Tokyo şi Osaka, suprapopulate şi polua-
te, spre periferii, legate între ele printr-o reaţea de comunicare dezvoltată de autostrăzi,
căi ferate etc. A promovat o politică de apropiere de SUA, după o răcire a relaţiilor în
timpul predecesorului său. S-a implicat activ în relaţiile internaţionale, a vizitat Wa-
shingtonul, Moscova, a dus negocieri cu Bejingul etc. A devenit însă cunoscut opiniei
publice mondiale pentru scandalurile în care a fost implicat.
În 1976 a fost acuzat, alături de alţi demnitari, în Congresul american de luare de
mită în valoare de 2 mil. de dolari pentru semnarea unor contracte în favoarea SUA.
Opoziţia a cerut cercetarea şi condamnarea lui. În 1983 a fost condamnat la 4 ani de
închisoare şi achitarea a 500 mil. yene, dar Tanaka a atacat sentinţa în instanţele supe-
rioare, cercetarea fiind încetată în 1993, când a murit.
7 ianuarie 1989 – prezent: Era Heisei [împăratul Akihito (Heisei)]. După moartea
împăratului Hirohito în 1989, a cărui activitate de până la 1945 mai pune semne de
întrebare, fiul său, Akihito, a venit la putere ca monarh constituţional, dar fără legitimi-
tate religioasă. Din 1992, problemele economice din Japonia au anulat consensul politic
postbelic, ducând la schimbări succesive de guvern.
Conform Constituţiei Japoniei, puterea supremă în stat aparţine poporului, organul
suprem fiind parlamentul bicameral, ales de popor – Dieta Japoniei. Dieta constă din
Camera reprezentanţilor (Camera inferioară sau Shūgi-in) cu 480 de locuri, aleasă prin
vot popular, la fiecare patru ani sau la dizolvare, şi o Cameră a Consilierilor (Camera
superioară sau Sangi-in) de 242 de locuri, ai cărei membri aleşi popular au mandate de
şase ani. Există vot universal pentru adulţi (peste 20 de ani), cu vot secret pentru toate
oficiile elective.
2001-2006: prim-ministrul Junichiro Koizumi. Guvernul (puterea executivă) este
compus dintr-un prim ministru şi miniştri de stat, şi răspunde direct față de Dietă.
Primul ministru trebuie să fie membru al Dietei şi este desemnat de colegii săi. Primul
ministru are puterea de a numi sau a demite miniştri, majoritatea acestora fiind, obliga-
toriu, membri ai Dietei; toţi membrii cabinetului trebuind să fie civili. Partidul Liberal-
Democrat (PLD) a fost la putere între 1955 și 2009, cu excepţia unui guvern de coaliţie,
format de partidele de opoziţie în 1993. Din septembrie 2009, Partidul Democrat din
Japonia, de orientare liberal-socială, este la guvernare în coaliţie cu Partidul Social-De-
mocrat şi cu Noul Partid al Poporului.

160
Junichiro Koizumi, prim-ministru în anii 2001-2006, a încercat să revitalizeze eco-
nomia, introducând reforme structurale şi monetare. Au urmat Shinzo Abe, septem-
brie 2006 – septembrie 2007; Yasuo Fukuda, 26 septembrie 2007 – 24 septembrie 2008.
Taro Aso a devenit al 92-lea prim-ministru al Japoniei la 24 septembrie 2008, exerci-
tând funcţia până la 16 septembrie 2009. În perioada 16 septembrie 2009 – 8 iunie 2010
funcţia de prim-ministru a fost exercitată de Yukio Hatoyama, membru al Partidului
Democrat din Japonia; Din 8 iunie 2010 prim ministru al Japoniei este Naoto Kan,
membru al Partidului Democrat. Noul președinte al Partidului Democrat, Yoshihiko
Noda, devine prim ministru al Japoniei la 2 septembrie 2011.
Pe plan extern, relaţiile cu statele vecine s-au constituit urmând tradiţia imperialis-
tă japoneză din timpul celui de al Doilea Război Mondial. După obţinerea independen-
ţei, s-a început restabilirea relaţiilor diplomatice cu restul lumii, semnându-se tratate
de pace cu: India (1952), Birma (1954), Uniunea Sovietică (1956, an în care Japonia
aderă la Naţiunile Unite), Coreea (1965) şi China (în doi paşi, 1972 şi 1978). În 1953,
sunt returnate Japoniei insulele Amami, în 1963 – insulele Ogasawara (Bonin), iar în
1972 – Okinawa.
Odată cu încheierea Războiului rece şi datorită creşterii independenţei economice,
în anii ’90 ai sec. XX relaţiile regionale s-au îmbunătăţit.

13. Personalităţi politice marcante în epoca contemporană (Charles de Gaulle,


Margaret Thatcher, Mihail Gorbaciov) (Vezi la personalități)
14. Fondarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi rolul ei în lume. Declarația Uni-
versală a Drepturilor Omului
14 august 1941 – semnarea Cartei Atlanticului, rădăcinile istorice ale creării
ONU.
1 ianuarie 1942 – la Washington se semnează Declaraţia Naţiunilor Unite, elabora-
tă de reprezentanţii Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice, în numele celor
26 de state aflate în război cu Axa.
August 1944 – reuniunea miniştrilor de externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii la
Dumbarton Oaks, cu misiunea de a elabora proiectul Cartei ONU, documentele pre-
gătitoare fiind făcute publice la 7 octombrie 1944.
4 şi 11 februarie 1945 – la Conferinţa de la Yalta au fost decise procedura votării în
cadrul viitorului Consiliu de Securitate, precum şi data începerii şi locul de desfăşurare a
Conferinţei: 25 aprilie 1945, San Francisco. Textul invitaţiei oficiale a fost publicat în nu-
mele guvernelor Statelor Unite, Marii Britanii, Uniunii Sovietice şi Chinei, el fiind adresat
iniţial către 42 de state. Finalmente, după ce a fost clarificat statutul Argentinei, Danemar-
cei, Bielorusiei şi Ucrainei, s-a ajuns ca la San Francisco să fie reprezentate 50 de ţări.
25 aprilie – 26 iunie 1945 – Conferinţa de la San Francisco a stat sub semnul de-
cesului preşedintelui Franklin D. Roosevelt, la 12 aprilie, fapt ce a contribuit decisiv şi
la schimbarea deciziei Kremlinului de a-l trimite la reuniune pe Molotov în locul lui
Andrei Gromîko, desemnat iniţial, deşi celelalte Mari Puteri hotărâseră să-şi trimită
miniştrii de externe. Cele 50 de delegaţii au aprobat Statutul Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi pe cel al Tribunalului internaţional. Ulterior, la 15 octombrie 1945, Polonia a
semnat şi ea documentele, devenind al 51-lea membru fondator al ONU.
26 mai 1945 – semnarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, intrând în vigoare la
24 octombrie 1945, declarată Ziua Naţiunilor Unite. Ea stabileşte principiile şi scopuri-
le fundamentale, statuând totodată cele şase organisme principale
16 octombrie 1945 – a luat fiinţă FAO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură, rolul ei principal fiind dezvoltarea economiei mondiale şi
eliminarea spectrului foametei prin ameliorarea producţiei şi repartizarea produselor
161
agroalimentare. Sediul FAO a fost stabilit la Roma.
16 noiembrie 1945 – s-au pus bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Edu-
caţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), cu sediul la Paris. Scopul UNESCO este ca prin
promovarea educaţiei, ştiinţei şi culturii să contribuie la pacea şi securitatea mondială.
De la 27 decembrie 1945, ca instituţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
au început să funcţioneze Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD) şi Fondul Mondial Internaţional, sediul lor fiind la Washington. Scopul prin-
cipal al Fondului este promovarea colaborării monetare internaţionale şi dezvoltarea
comerţului dintre state.
Menţinerea păcii şi securităţii în lume a fost, conform Cartei, principalul domeniu
al activităţii ONU. După 1945, prin mijloacele aflate la dispoziţia sa, Organizaţia a reuşit
să creeze condiţii favorabile negocierilor, evitând în acest fel declanşarea unor conflicte
care ar fi avut efecte dezastruoase. Operaţiunile de menţinere a păcii au fost principala
modalitate de acţiune a Organizaţiei. Prima operaţiune de acest gen a fost organizată în
1948 în Palestina. Alte cazuri de notorietate: Kashmir, Congo, Cipru, Yemen, Republica
Dominicană, Somalia, Bosnia-Herţegovina, Kosovo etc. Acum, la începutul mileniului
trei, ONU are în curs peste 20 de operaţiuni de menţinere a păcii. ONU a activat in-
tens şi în sensul facilitării soluţionării pacifice a diferendelor internaţionale. În cei peste
patruzeci de ani de activitate, ONU a contribuit la negocierea a peste 180 de soluţii pa-
cifice care au pus capăt unor pericole reale de război sau chiar unor conflicte deschise.
Organizaţia internaţională a fost prezentă în rezolvarea unor evenimente precum criza
rachetelor din Cuba, războiul iraniano-irakian, retragerea trupelor sovietice din Afga-
nistan, războiul civil din Salvador, agresiunea Irakului împotriva Kuweitului, războiul
din Bosnia-Herţegovina sau criza din Kosovo.
Rolul ONU s-a manifestat şi prin dezarmarea mondială. Obiectivul acesteia a fost
informarea, educarea şi obţinerea suportului opiniei publice pentru scopurile ONU în
sfera dezarmării şi controlului armamentelor. Prin intermediul Agenţiei pentru energie
atomică, Naţiunile Unite diminuează pericolele unui război nuclear.
Domeniul în care Naţiunile Unite au obţinut realizări cu adevărat spectaculoase
este acela al încurajării autodeterminării şi obţinerii independenţei. După adoptarea,
în 1960, a Declaraţiei privind garantarea independenţei popoarelor şi statelor coloniale,
peste 80 de naţiuni au putut constitui state independente care, apoi, au devenit membre
ale ONU. Căderea regimului de apartheid din Africa de Sud a fost posibilă şi datorită
efortului susţinut al ONU care, în primul plan, a utilizat mijloace precum embargoul
armamentelor şi al traficului aerian.
În conformitate cu prevederile cap. 9 din Cartă, Naţiunile Unite promovează acţi-
uni pentru crearea condiţiilor favorabile pentru progresul economic şi social al statelor în
curs de dezvoltare. Anii ‘60 au fost declaraţi primul deceniu al dezvoltării.
După adoptarea, în 1948, a Declaraţiei universale privind drepturile omului, Naţiu-
nile Unite au contribuit la elaborarea a peste 90 de acorduri privind drepturile politice,
civile, economice, sociale şi culturale. În acest domeniu activitatea UNICEF este bine
cunoscută pe toate meridianele lumii.
În cele peste cinci decenii de existenţă a ONU, lumea a cunoscut schimbări uriaşe
faţă de conjunctura în care organizaţia a fost concepută. Ca urmare, în mod evident,
aceste schimbări au marcat profund şi activitatea Organizaţiei. Lumea de astăzi este
foarte diferită de cea din anii celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în planul
structurii sistemului relaţiilor internaţionale.
În ceea ce privea menţinerea păcii, Naţiunile Unite s-au aflat, în anii şaptezeci şi
optzeci, într-o criză profundă: ele au continuat să fie prezente în Orientul Apropiat şi
în Cipru cu o serie de misiuni, dar nu au putut evita – în ambele zone de conflict – noi

162
confruntări militare. Ele nu au putut interveni eficient nici pentru aplanarea conflicte-
lor mai noi din Nicaragua, din vestul Saharei, din Cambogia şi Afganistan şi nici pentru
aplanarea războiului de proporţii din ce în ce mai mari dintre Iran şi Irak.
Această criză în domeniul menţinerii păcii s-a extins, devenind o criză existen-
ţială a ONU, din pricina politicii de retragere şi de refuz al plăţii cotizaţiilor de către
SUA, conduse de R.Reagan, la mijlocul anilor optzeci. Această politică a fost declan-
şată din cauza nemulţumirii SUA cu privire la un șir de înfrângeri din Adunarea
Generală şi la rezoluţiile adoptate de Consiliul de Securitate, unde SUA se văzuseră
nevoite să facă uz de dreptul lor de veto pentru a împiedica aplicarea unor sancţiuni
asupra Africii de Sud şi sudului Rodeziei, precum şi pentru a înăbuşi critica politicii
duse de Israel faţă de statele vecine şi faţă de palestinieni.

Principalele declaraţii şi convenţii cu privire la drepturile omului


Anul Titlul/conţinutul Promotorul
1789 Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului / afirmarea Adunarea Naţională
drepturilor de libertate, egalitate, de gândire şi opinie. constituantă franceză
1948 Declaraţia universală a drepturilor omului / principiul Adunarea generală a
absolut al egalităţii între toţi oamenii: drepturi fundamentale ONU
de viaţă, libertate şi securitate; drepturi civile, economice,
sociale şi culturale.
1959 Declaraţia drepturilor copilului / copiii trebuie să se bucure Adunarea generală a
de protecţie socială şi să le fie asigurată o dezvoltare ONU
normală pe plan fizic, moral, spiritual şi social.
1961 Carta socială europeană / reglementare juridică a Consiliul Europei
drepturilor economice şi sociale prevăzute în Declaraţia
universală (1948)
1966 Pact internaţional referitor la drepturile economice, sociale Adunarea generală a
şi culturale. Pact privind drepturile civile şi politice cu ONU
valoare obligatorie pentru semnatari.
1969 Convenţie privind eliminarea oricărei discriminări rasiale. Adunarea generală a
ONU
1973 Convenţia privind eliminarea apartheidului. Adunarea generală a
ONU
1975 Respectarea drepturilor omului, a celor civile şi politice; Acordurile de la
protecţia minorităţilor. Helsinki (CSCE)
1979 Convenţie privind eliminarea discriminării femeilor. Adunarea generală a
ONU
1984 Convenţie împotriva torturii. Adunarea generală a
ONU
Sursă: Enciclopedie de istorie universală. De Agostine. Bucureşti, All Educaţi-
onal, 2003.

15. Relaţiile internaţionale în perioada 1945–1991. Europa divizată – războiul


rece şi urmările lui.
Organizarea postbelică a lumii. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Europa era devastată şi ruinată. Printre învingători se află două state ce vor dicta de

163
pe poziţii de forţă redesenarea hărţii politice a Europei şi vor impune regulile pentru
organizarea păcii: Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii.
Separarea lumii în două sisteme politico-militare
Caracteristici Tabăra capitalistă Lagărul socialist
Ţara SUA, Canada, Marea Britanie, URSS, Bulgaria, Ungaria, Polonia,
Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Cehoslovacia, România, Albania,
Danemarca, Portugalia, Grecia, RDG, China
Turcia, Spania, RFG
Blocurile 1949 – crearea Organizaţiei 1955 – Organizaţia Tratatului de la
militare; Atlanticului de Nord (NATO) Varşovia (OTV)
succesele 1952 – SUA a experimentat 1949 – URSS a experimentat
militare pentru prima dată bomba cu bomba atomică; goana înarmării;
hidrogen; goana înarmării instaurarea parităţii militare
Organizaţii „Planul Marşal”, din 1948 până 1949 – crearea Consiliului de Ajutor
economice; în 1951: 16 ţări au primit ajutor Economic Reciproc (CAER); ajutor
acţiuni financiar nerambursabil de la SUA nerambursabil acordat de URSS
ţărilor Europei de Est

Colapsul sistemului comunist – sfârşitul războiului rece (1991). Imposibilitatea


reformării sistemului sovietic, continuarea presiunii occidentale, valul revoluţionar est-
european – toate acestea au prăbuşit regimurile comuniste din Europa de Est în 1989.
Accentuarea crizei economice şi politice în URSS, reformele gorbacioviste modera-
te şi incomplete în mare parte, care au suferit eşec, tentativa comuniştilor conservatori
de lovitură de stat (puciul din august 1991) au contribuit decisiv la destrămarea statului
sovietic în decembrie 1991. Dispariţia unuia dintre principalii competitori pentru he-
gemonia mondială a dus la sfârşitul războiului rece.

16. Colapsul regimurilor comuniste. Anul 1989 în istoria Europei


1989 – premisele şi cadrul istoric. Unul dintre principalele motive ale colapsului
comunismului în Europa Centrală şi de Est a fost eşecul economic al acestor regimuri.
În deceniile şase şi şapte creşterea economică a fost substanţială, dar fusese obţinută cu
costuri sociale imense şi mai ales cu costul adoptării unui model economic deja depăşit
– cel al Uniunii Sovietice a anilor ’30. Lipsa unei elite economice bine pregătite, lipsa
concurenţei şi a inovaţiilor în economie au servit, de asemenea, drept premise ale
crizei de ansamblu a regimurilor comuniste.
În anul 1989, în majoritatea statelor comuniste din Europa populaţia a reuşit, în
general prin mijloace paşnice, să înlăture regimurile politice comuniste în Ungaria,
Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană. Acest proces a fost
posibil şi datorită politicii de destindere şi reforme promovate după 1985 de liderul
sovietic Mihail Gorbaciov. Rând pe rând, vechii lideri politici din ţările menţionate
şi-au pierdut puterea politică în favoarea unor comunişti din „eşalonul doi”, care au
pornit pe calea colaborării paşnice cu forţele politice din opoziţie.
Polonia a fost prima ţară în care a avut loc o revoluţie anticomunistă. În anii ’80,
ţara este cuprinsă de o lungă criză socială, care era de fapt un conflict între putere şi
clasa muncitoare. În vara anului 1980, şantierele navale din Gdansk sunt cuprinse de
un val de greve. A fost înfiinţat primul sindicat liber – „Solidaritatea” („Solidarnos-
ti”) – în frunte cu liderul Lech Walesa. Guvernul, pentru a menţine controlul asupra
situaţiei din ţară, a introdus în decembrie 1981 starea excepţională.

164
În funcţia de prim-ministru a fost numit generalul Wojciech Jaruzelski. Sunt rea-
lizate o serie de reforme economice, care prevedeau trecerea întreprinderilor la auto-
nomie, autoconducere şi autofinanţare.
SUA şi alte state occidentale declanşează o blocadă economică împotriva Poloniei.
Perioada 1986-1989 este caracterizată de stagnarea economiei, creşterea deficitului
bugetar, creşterea inflaţiei. Alegerile parlamentare din iunie 1989 au demonstrat slă-
birea poziţiei Partidului Comunist. În august 1989 a fost format guvernul în frunte cu
Tadeusz Mazowiecki, membru al sindicatului „Solidaritatea”.
Astfel, dominarea de peste 40 de ani a vieţii politice de Partidul Comunist a încetat.
Guvernul a propus un program de restructurare a economiei, orientat spre economia
de piaţă, numit „terapia de şoc”. A fost înlăturat controlul asupra preţurilor, a început
privatizarea proprietăţii Statului, au fost permise investiţiile străine.
Treptat s-a stabilizat piaţa. În anii 1991-1992, SUA au renunţat la 70% din datoria
externă a Poloniei, iar Clubul de la Paris – la 50% şi RFG – la 50%. În decembrie 1990,
W. Jaruzelsky a demisionat, preşedinte fiind ales Lech Walesa. În următorii ani, în
Polonia este promovată o politică de modernizare a întregii societăţi.
Ungaria a fost cuprinsă, la sfârşitul anilor ʼ80, de o profundă criză economică.
Conducerea ţării era preocupată de căutarea căilor de ieşire din criză. În aceste con-
diţii, s-a consolidat opoziţia, care îşi intensifică critica la adresa conducerii ţării și se
pronunţă pentru revizuirea aprecierii evenimentelor din anul 1956 din Ungaria. Unii
membri ai Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (PMSU), de sorginte marxist-leni-
nistă, au început să părăsească partidul.
În februarie 1989, PMSU a renunţat la monopolul asupra puterii, iar în octom-
brie are loc ultimul congres. Pentru a rămâne în viaţa politică, partidul şi-a schimbat
denumirea în Partidul Socialist Ungar. În ianuarie 1990, în Ungaria existau deja circa
20 de partide politice. La 23 octombrie 1989 a fost schimbată denumirea ţării în Re-
publica Ungaria. Între 23 martie şi 4 aprilie 1990 au loc primele alegeri libere după
anul 1945.
Căderea zidului Berlinului. Pe 23 august 1989, Ungaria comunistă a ridicat re-
stricţiile de frontieră la graniţa cu Austria. În septembrie, mai mult de 13 000 de turişti
est-germani din Ungaria trecuseră în Austria. În toamna anului 1989, în Germania
Răsăriteană au avut loc demonstraţii de masă antiguvernamentale. Liderul est-ger-
man Erich Honecker a demisionat, în 18 octombrie 1989, şi a fost înlocuit de Egon
Krenz câteva zile mai târziu.
Noul guvern a hotărât să permită est-berlinezilor să primească vize pentru a vizita
Germania Occidentală. Zeci de mii de est-berlinezi au luat cu asalt toate punctele de
control, pretinzând să intre neopriţi în Berlinul Occidental. Grănicerii, depăşiţi nume-
ric şi nedumeriţi, au dat numeroase telefoane superiorilor lor, dar în scurtă vreme a
devenit clar că nu exista nici o posibilitate de stăvilire a mulţimilor de est-berlinezi fără
folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea să-şi asume o asemenea responsabilita-
te, grănicerii au deschis barierele punctelor de trecere, lăsând mulţimea să treacă.
Ziua de 9 noiembrie este, astfel, sărbătorită ca zi a Căderii Zidului. În zilele urmă-
toare, berlinezii au venit la zid cu baroase, reuşind să dărâme porţiuni întregi ale barie-
rei. Aceşti oameni au câştigat porecla de „Mauerspechte” (ciocănitori de zid).
Regimul est-german a anunţat deschiderea a 10 noi puncte de trecere în următoa-
rele săptămâni.
Din punct de vedere tehnic, zidul a mai fost păzit încă ceva vreme după 9 noiem-
brie. Pe 13 iunie 1990, armata est-germană a început demolarea oficială a zidului. Pe 1
iulie, ziua în care Germania Răsăriteană a adoptat moneda vest-germană, toate puncte-
le de control şi-au încetat existenţa, iar frontiera intergermană a devenit doar o aminti-

165
re. Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea Germaniei, care s-a
încheiat, în mod oficial, la 3 octombrie 1990.
„Revoluţia de catifea” din Cehoslovacia. În Cehoslovacia, în anii 1988-1989
forţele anticomuniste au înteţit critica la adresa regimului comunist. Opoziţia era
organizată în jurul grupului „Carta 77”, care cerea comuniştilor să cedeze monopolul
asupra puterii şi să permită alegeri democratice.
În noiembrie 1989, la Praga are loc o demonstraţie a studenţilor. La iniţiativa
membrilor „Cartei 77”, a fost constituit Forumul studenţesc.
Data de 17 noiembrie 1989 a marcat începutul „revoluţiei de catifea”, declanşate
de către studenţi, cărora li s-au alăturat şi muncitorii. La sfârşitul lunii noiembrie
1989, Parlamentul Federal a înlăturat articolul din Constituţie ce consacra rolul con-
ducător al Partidului Comunist.
La 29 decembrie 1989, în calitate de preşedinte a fost ales în mod democratic cu-
noscutul disident, Václav Havel, autorul „Cartei 77”. La 20 aprilie 1990 a fost adoptată
noua denumire a ţării Republica Federală Cehă şi Slovacă.
Bulgaria. Din 1954 până în 1989, la conducerea ţării s-a aflat Todor Jivkov, pri-
mul secretar la CC al Partidului Comunist din Bulgaria (PCB). Criza economică şi
tensiunile etnice au intensificat nemulţumirea faţă de regimul Jivkov, nu doar în ca-
drul societăţii, ci şi în cel al conducerii Partidului Comunist.
În Bulgaria, la fel ca şi în celelalte ţări ale blocului socialist, după 1987 s-a înfi-
ripat o mişcare de disidență. Moscova i-a sprijinit pe reformatorii din cadrul Par-
tidului Comunist Bulgar, care au decis că era necesară o schimbare şi că Todor
Jivkov, care de 35 de ani se afla în fruntea partidului, trebuia să renunţe la prero-
gativele sale.
La 10 noiembrie 1989, acesta a fost nevoit să-şi prezinte demisia din funcţia de se-
cretar general al PCB. Iniţial, noul lider comunist bulgar, Petăr Mladenov, s-a orien-
tat spre o politică de restructurare de tip gorbaciovist, fără a repune în discuţie soarta
socialismului. Sub presiunea maselor, comuniştii au fost obligaţi să-şi reformuleze
poziţiile. La sfârşitul lui ianuarie 1990, Congresul extraordinar al PCB a decis schim-
barea denumirii partidului, care devine Socialist, precum şi separarea funcţiilor de
stat şi de partid. Petăr Mladenov a devenit şef de stat, iar Andrei Lukanov – premier.
În iunie 1990 au fost organizate alegeri parlamentare, care au demonstrat polarizarea
electoratului. Bulgaria a păşit pe calea democratizării.
Revoluţia din România. Evenimentele desfăşurate în fostele state comuniste din
Europa au încurajat populaţia României să se revolte împotriva regimului dictatorial
al lui Nicolae Ceauşescu.
În România, pe fondul stării de nemulţumire a populaţiei şi într-un context eu-
ropean favorabil, răsturnarea regimului totalitar s-a produs printr-o amplă mişcare
populară, care s-a transformat în revoluţie.
Revoluţia anticomunistă a început la data de 16 decembrie 1989, prin demon-
straţiile de protest de la Timişoara. Organele de ordine au acţionat violent împotriva
demonstranţilor, până la 20 decembrie 1989, dar nu i-au putut înfrânge.
La Bucureşti, pe data de 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a convocat un
miting, sperând să demonstreze susţinerea pe care o avea regimul său. Demonstraţia
s-a transformat în manifestaţie anticomunistă, astfel că, în noaptea de 21/22 decem-
brie 1989, în capitală s-au desfăşurat lupte de stradă între protestatari şi forţele de
ordine.
A doua zi, Ceauşescu a încercat să convoace un nou miting de susţinere a regi-
mului său, dar nu a reuşit. În aceste condiţii, la data de 22 decembrie 1989, dictatorul,
lipsit de sprijin intern, a fugit cu soţia sa, Elena Ceauşescu, cu un elicopter spre Târ-

166
govişte. Soţii Ceauşescu au fost prinşi, judecaţi şi executaţi într-o unitate militară de
la Târgovişte, la data de 25 decembrie 1989.
Puterea a fost preluată de un organism provizoriu, Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, în fruntea căruia s-a aflat Ion Iliescu. Regimul comunist se va sfârşi ofici-
al odată cu citirea „Comunicatului către ţară” al Frontului Salvării Naţionale (FSN)
din 22 decembrie 1989, în care se stipula: „Abandonarea rolului conducător al unui
singur partid şi instituirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”. Astfel,
noua structură politică, constituită pe baza programului în 10 puncte al FSN, şi-a
propus reinstau­rarea unui regim democratic şi edificarea statului de drept în Româ-
nia, după cinci decenii de regimuri politice autoritare şi dictatoriale.
Evenimentele violente au continuat în perioada 22-25 decembrie 1989, ceea ce a
sporit numărul victimelor revoluţiei anticomuniste din România. Dacă în alte state
est-europene regimurile comuniste s-au prăbuşit fără vărsare de sânge, în România
acest proces s-a realizat prin violenţă, bilanţul oficial al evenimentelor fiind de 1 104
morţi şi 3 321 de răniţi, civili şi militari.
Încă de la sfârşitul anului 1989, au fost reînfiinţate vechile partide politice (Par-
tidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat), iar
ulterior s-au constituit partide şi formaţiuni politice noi – Frontul Salvării Naţionale,
Partidul Unităţii Naţionale Române, Uniu­nea Democratică a Maghiarilor din Româ-
nia etc.
Consecinţe de durată. Respingerea comunismului ca regim politic şi afirmarea
independenţei statelor din Centrul şi Estul Europei nu a însemnat, din păcate, şi
eliminarea moştenirii acestuia. O cultură politică de a o anumită factură fusese inter-
nalizată de societăţile supuse deceniilor de totalitarism: absenţa unei culturi a com-
promisului, neîncrederea în instituţiile Statului, dar şi un anumit model de raportare
a acestor instituţii la societate.
Statele fostului bloc socialist s-au văzut nevoite să-şi redefinească sistemele poli-
tice, economiile şi locul în lume. În fond, au fost nevoite să-şi reconstruiască o iden-
titate, să se relegitimeze.
Abolirea aparatului totalitar prin acţiuni revoluţionare în anul 1989 nu putea re-
prezenta decât primul pas. Construirea instituţiilor regimului democratic nu a pus
mari probleme, dar funcţionarea lor a fost îngreunată de subzistenţa tradiţiilor şi
practicilor autoritare. Tranziţia de la o economie centralizată, profund ineficientă la
o economie de piaţă, orientată spre sectorul terţiar şi capabilă să concureze pe plan
internaţional, şi dificultăţile pe care le-a implicat au afectat legitimitatea noilor regi-
muri democratice.

Revoluţiile democratice din anii 1989-1991


Forma Ţara
Evolutivă Ungaria. Februarie 1989 – Plenara Partidului Muncitoresc Socialist

Ungar s-a renunţat la rolul conducător al unui partid în societate.


Primăvara 1989 – începutul activităţii „Mesei rotunde”. 1990 –
alegeri parlamentare bazate pe principiul pluripartitismului.

Polonia. Februarie 1989 – începutul şedinţelor „Mesei rotunde”.


Acordul cu privire la principiile democraţiei parlamentare.

167
Revoluţionară
„Revoluţiile RDG. Septembrie-noiembrie 1989.
de catifea” –
atingerea scopului
revoluţionar fără Bulgaria. Noiembrie 1989.
vărsări de sânge.
Mecanismul
general: proteste de
masă ale populaţiei, Cehoslovacia. Noiembrie – decembrie 1989.
înlăturarea de la
putere a conducerii
comuniste, alegeri
democratice.
Ciocniri cu organele Albania. 1990 – schimbarea cursului politic. Februarie 1991 –
de menţinere a ciocniri cu organele de menţinere a ordinii publice (au decedat patru
ordinii publice persoane). Martie 1991 – alegeri bazate pe pluralismul politic.
Revolta populară România. Decembrie 1989 – trageri de foc înspre protestatari în
Timişoara. 21-25 decembrie 1989 – revolta din Bucureşti. Bilanţul
oficial al revoluţiei române a fost de1 104 morţi şi 3 321 de răniţi.
Război civil, Iugoslavia. 1991 – dezmembrarea RSF Iugoslavia; război civil şi
confruntare etnică, conflicte interetnice. Constituirea noilor state independente: Slovenia,
implicarea forţelor Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia, Republica Iugoslavia (în
externe 2003 transformată în statele Serbia şi Muntenegru)

17. Cultura şi ştiinţa în RSSM (1944 – 1991)


Politica în domeniul culturii. Pentru a-şi întări poziţiile şi a-şi asigura dominaţia
în noua republică sovietică, regimul comunist a avut nevoie ca populaţia să aibă un
anumit nivel de pregătire profesională, instruire şi cultură.
Astfel, în perioada postbelică în republică s-au produs schimbări esenţiale can-
titative şi calitative în toate sferele de activitate – cultură, învăţământ, ştiinţă. S-au
reliefat o serie întreagă de laturi negative, care au adâncit procesul de deznaţiona-
lizare a românilor basarabeni, au contribuit la decăderea rolului limbii şi culturii
poporului român.
Societăţii basarabene i-a fost impusă cu forţa o ideologie străină aspiraţiilor naţi-
onale şi culturale ale poporului băştinaş – ideologia marxist-leninistă, care a dominat
toate sferele de activitate spirituală. Activitatea regimului totalitar bolşevic urmărea să
distrugă conştiinţa naţională.
În urma activităţii sistematice a organelor de propagandă comunistă, se implanta
ideea creării „omului nou sovietic”, care trebuia să se mândrească cu patria şi cultura
sovietică, să dispreţuiască lumea occidentală, să nu dea importanţă deosebirilor na-
ţionale, să cunoască limba rusă, să fie bine pregătit ideologic şi devotat intereselor şi
sarcinilor construcţiei socialiste.
În RSSM a fost reluată ideea existenţei poporului moldovenesc şi a limbi moldo-
veneşti, distincte de poporul român şi limba română, promovată anterior în RASS
Moldovenească (1924-1940). Limba rusă din limbă de comunicare între naţiuni s-a
transformat în limbă de stat, ea devine limba oficială în administraţia centrală şi locală,
în toate instituţiile de stat, întreprinderi, organizaţii sindicale, sociale şi, în primul rând,
de partid. Limba română (fie şi cu denumirea utilizată de „moldovenească”) a fost pusă

168
practic în afara legii, scoasă din uz, fiind marginalizată în procesul de învăţământ, înlă-
turată din ştiinţă, documentaţia oficială, cancelarie etc.
Învăţământul. Către anul de învăţământ 1960-1961, în Moldova funcţionau 1 800
de şcoli primare şi de cultură generală, dintre care 485 construite între anii 1951-1960.
În 1956 s-a trecut la învăţământul obligatoriu de 8 clase, iar în 1970 – la învăţământul
mediu general obligatoriu de 10 ani.
S-a lărgit sistemul învăţământului mediu special şi celui superior. A fost creată o
reţea întreagă de instituţii de învăţământ superior, mediu de specialitate şi profesional-
tehnic. La mijlocul anilor ʼ80, RSSM dispunea deja de 51 de instituţii medii speciale
şi 9 superioare. Apar noi şcoli speciale – sovhozul-tehnicum, studiile fiind îmbinate
cu munca în agricultură. În 1964 a fost deschis Institutul Politehnic din Chişinău cu
numele lui S. Lazo.
S-a lărgit sistemul de educaţie extraşcolară prin intermediul instituţiilor de cultu-
ralizare (cluburi, biblioteci, muzee, cinematografe), a crescut gradul de informare a
populaţiei prin intermediul mass-mediei (presa, radioul, televiziunea etc.), s-a mărit
numărul şi tirajele de cărţi editate.
În acelaşi timp, începând cu anii ʼ60 s-a micşorat brusc numărul şcolilor româ-
neşti. De exemplu, din 53 de şcoli din Chişinău 48 erau ruse sau mixte şi numai 5 erau
româneşti („moldoveneşti”); din 17 şcoli din bălţi 16 erau ruse şi mixte şi doar una cu
predare în limba română; la Bender funcţionau 14 şcoli ruse şi numai la sfârşitul anilor
ʼ80 a fost deschisă o şcoală românească; la Tiraspol, din 21 de şcoli nu era nici una
românească.
Locul profesorilor români, după 1940 şi 1944, l-au luat cadrele aduse din alte re-
giuni ale URSS, vorbitoare de limbă rusă. Aceiaşi situaţie era şi în instituţiile de învă-
ţământ mediu special şi superior, unde lipseau specialişti vorbitori de limba română,
cursurile fiind predate în limba rusă. Orice manifestare a patriotismului era calificată
drept naţionalism local.
Literatura. Încă din 1940 în Basarabia a fost interzisă difuzarea literaturii româ-
neşti, cărţile în limba română din biblioteci au fost distruse.
Literatura moldovenească în cadrul vieţii literare unionale era prezentată de crea-
ţiile lui E. Bucov, B. Istru, G. Meniuc, V. Teleucă, L. Deleanu. Au fost editate cărţile lui
A. Lupan, P. Darienco, N. Costenco, P. Cruceniuc, romanele şi povestirile lui I. Druţă,
I.C. Ciobanu, S. Şleahu, A. Şalari. Îşi încep activitatea P. Boţu, Gr. Vieru, P. Zadnipru, D.
Matcovschi, G. Makarciuc, V. Beşleagă, A. Busuioc, L. Lari ş.a.
Oamenii de cultură, savanţii, pedagogii, artiştii, muzicienii etc. trebuiau să realizeze
„comanda socială”. Orice dezacord cu politica promovată era primită ostil. Au fost su-
puşi criticii de partid intelectualii cei mai activi. Astfel, E. Bucov, G. Meniuc, A. Lupan
au fost declaraţi „naţionalişti burghezi”, iar. G. Vieru, G. Malarciuc, D. Matcovschi ş.a.
au fost numiţi „patrioţi ultralocali”. Intelectualii erau persecutaţi în ultimii ani ai epo-
cii staliniste prin deportări, concedieri, acuzaţii grave, arestări etc., în anii dezgheţului
hruşciovist şi a stagnării brejneviste erau mai des utilizate criticile, discuţiile personale
în cabinetele de partid sau ale securităţii, concedieri.
Oamenii de creaţie erau obligaţi să servească ideile Partidului Comunist şi să ur-
meze principiile „realismului socialist”. Cei ce deviau de la aceste principii erau aspru
criticaţi şi marginalizaţi. Astfel, au fost învinuiţi de „abstracţionism” pictorii M. Grecu,
V. Rusu-Ciobanu, de naţionalism – scriitorii: Gh. Malarciuc, A. Busioc, M. Cimpoi, iar
lui Ion Druţă i s-a imputat că denaturează realitatea satului moldovenesc.
Cultura artistică a Moldovei anilor ʼ50-80 era reprezentată de activitatea colecti-
vului teatrului muzical-dramatic moldovenesc, reorganizat în 1955 în Teatrul Moldo-
venesc de Stat Dramatic de Operă şi Balet. Trupa de operă şi balet a teatrului a format

169
în anul 1957 Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă şi Balet. În afară de acesta mai
activau teatrul muzical-dramatic moldovenesc „A.S. Puşkin”, teatrul muzical-dramatic
rus „A.P. Cehov”.
Muzica. Muzica profesională s-a îmbogăţit cu creaţiile lui E. Doga, L. Gurov, Şt.
Neaga, V. Poliakov, S. Lobel, V. Zagoroski. În propagarea creaţiei muzicale şi coregrafiei
moldoveneşti s-au evidenţiat colectivele artistice „Doina”, „Fluieraş”, „Joc”, orchestra
simfonică. În anul 1960 a fost deschis Teatrul de tineret „Luceafărul”, iar în 1970 şi-a
început activitatea Teatrul dramatic rus din Tiraspol. De succese se bucurau artiştii de
teatru C. Ştirbu, D. Darienco, M. Apostol, E. Cazimirova, C. Constantinov. A crescut
măiestria interpretativă a cântăreţei M. Bieşu, a artiştilor P. Baracci, M. Volontir, V.
Gherlac, T. Gruzin, I. Şcurea, M. Curagău ş.a.
Interpreţii de muzică populară erau impuşi să cânte numai despre „viaţa nouă fericită”,
despre partid, construcţii (construcţia comunismului”), roadele îmbelşugate din colhoz
etc. Cei care nu dădeau ascultare erau marginalizaţi, lipsiţi de posibilitatea de a activa pe
tărâm profesional. Astfel a fost persecutată Maria Sarabaş, preîntâmpinat N. Sulac ş.a.
Cinematografia. O amplă activitate o înfăptuia studioul „Moldova Film”, mai ales
după venirea unor maeştri ca E. Loteanu, V. Derbeniov, V. Pascaru, V. Sasenco, V. Gajiu,
V. Druc, V. Brescanu ş.a.
Ştiinţa. S-au activizat şi cercetările ştiinţifice. La 2 august 1961 a fost deschisă Aca-
demia de Ştiinţe a Moldovei în baza Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a
URSS, existente din 1949, cu o reţea întreagă de instituţii de cercetări ştiinţifice. Se
bucurau de renume şcoala de chimie a academicienilor A. Ablov şi G. Lazurievski,
şcoala de matematică a lui V. Adrunachievici. Un aport esenţial în dezvoltarea ştiinţe-
lor naturii l-au adus cercetările savanţilor T. Malinovski, A. Andrieş, J. Bersucher, M.
Bologa, D. Ghiţu, A. Drumea ş.a.
Presiunea ideologică. Ştiinţa istorică a fost supusă de asemenea dictatului ideolo-
gic. Întreaga istorie a societăţii umane trebuia tratată prin prisma ideologiei marxist-
leniniste, trebuiau utilizate citate din lucrările clasicilor (Marx, Enghels, Lenin), istoria
interpretată de pe principiul partinităţii şi a luptei de clasă, iar istoria naţională a po-
poarelor incluse în URSS reieşind din interesul politic al statului sovietic, şi nici decum
nu putea fi puse la bază valorile general-umane sau naţionale, acestea fiind „naţionalis-
te, burgheze” – deci periculoase, false, ostile societăţii sovietice etc.
În afară de restricţiile şi presiunea ideologică, precum şi cenzura dură, exista şi li-
mitarea accesului la arhive, literatură de peste hotare. Scopul principal al istoricului
sovietic era să demonstreze că toate evenimentele şi procesele ce au loc în orice parte a
globului, ca urmare a luptei de clasă, duc inevitabil la descompunerea societăţilor îm-
părţite în clase (societatea sclavagistă, feudală, capitalistă) şi la apariţia societăţii comu-
niste. Istoricii de asemenea trebuiau să demonstreze superioritatea societăţii socialiste
din URSS şi lagărul socialist faţă de cea capitalistă din Occident, care era în „putrefac-
ţie” şi unde exista „exploatarea omului de către om”.
Chiar şi literatura ştiinţelor exacte era împresurată de citate din „clasicii marxism-
leninismului”, de aprecieri tendenţioase ale vieţii social-economice, ale ştiinţei, culturii,
tehnicii etc. din ţările capitaliste, fiind demonstrată superioritatea „societăţii socialiste”.
Politica faţă de Biserică și față de identitatea națională. Ampla campanie de dez-
naţionalizare şi ideologizare a populaţiei din RSSM cuprindea şi lupta contra religiilor
din acest spaţiu, a identităţii religioase a populaţiei. Religia considerată „opiu pentru
popor” era, în opinia autorităţilor comuniste, ostilă spiritului de partid şi ideologiei.
Era promovat ateismul, inclusiv prin propagandă, introducerea disciplinelor de studii
ateiste în învăţământ. În vederea diminuării influenţei Bisericii asupra societăţii, orga-
nele represive recurgeau la distrugerea bisericilor, închiderea sau transformarea aces-

170
tora în depozite, săli de sport, muzee ale ateismului ştiinţific etc. Astfel, au fost distruse
– în anii ʼ50-70 – aproape jumătate dintre bisericile existente anterior în Basarabia.
Politica culturală a Statului sovietic în RSSM urmărea scopul ştergerii identităţii
naţionale a populaţiei româneşti autohtone, asimilarea ei de populaţiile aduse din alte
regiuni ale URSS, deznaţionalizarea şi rusificarea acesteia. Impunerea unei ideologii,
culturi, unui mod de viaţă străin valorilor naţionale a avut consecinţe grave asupra con-
ştiinţei naţionale a unui număr considerabil de locuitori autohtoni. Cu toate acestea,
regimului totalitar-comunist nu i-a reuşit ştergerea identităţii naţionale a românilor ba-
sarabeni, impunerea unei noi identităţi naţionale artificiale inventate – de moldoveni.

18. RSSM. Economie şi societate (1944 – 1991)


Reinstaurarea regimului comunist pe teritoriul Basarabiei. În perioada martie-
august 1944, în partea de nord-est a Basarabiei a fost reinstaurat regimul sovietic, cen-
trul autorităţilor sovietice fiind oraşul Soroca. După operaţia Iaşi-Chişinău, organele
sovietice şi-au extins puterea asupra întregului teritoriu al Basarabiei. Toate organele
centrale ale puterii de stat au fost transferate la Chișinău.
Articolul 4 al Convenţiei de armistiţiu, semnate la 12 septembrie 1944, prevedea
restabilirea frontierelor de stat între Uniunea Sovietică şi Romania fixate în vara anului
1940, după anexarea Basarabiei. Prin acest articol este confirmată pe plan internaţional
încorporarea Bucovinei de Nord, a judeţelor Ismail, Akerman şi Hotin în componenţa
RSS Ucraineşti şi restabilirea RSSM.
După încheierea operaţiilor militare, au apărut elementele specifice sistemului po-
litic totalitar: Partidul Comunist cu rol conducător, sovietele, uniunile profesionale,
Komsomolul ş.a. Administraţia era constituită după modelul sovietic, cu ajutorul unui
vast aparat politico-funcţionăresc coordonat de Moscova. A fost efectuată reîmpărţirea
teritorială şi administrativă a acestor teritorii, conform legislaţiei sovietice în vigoare.
De rând cu raioanele, noi unităţi administrative, s-au păstrat o perioada de timp jude-
ţele, lichidate definitiv în 1947.
Regimul sovietic ce se sprijinea pe prezența armatelor sovietice de ocupaţie a fost
restabilit cu forţa, prin metode represive. Odată cu unităţile armatei, în judeţele Basara-
biei au pătruns organele securităţii şi unităţile NKVD. Au urmat arestări şi deportările
foştilor funcţionari ai administraţiei române, membrilor partidelor politice, preoţilor şi
învăţătorilor, altor reprezentanţi ai intelectualităţii care n-au reuşit să se evacueze.
În 1952 nomenclatorul elaborat de Moscova pentru organele de partid şi de stat din
RSSM cuprindea 1657 de posturi, moldovenii alcătuind 19,3 % din ele. Prin interme-
diul numeroaselor funcţii administrative, PC(b) din RSSM controla întreaga activitate
a instituţiilor de stat, fiind introdus şi principiul supunerii faţă de conducători şi a ires-
ponsabilităţii acestora faţă de supuşi.
Anii 1944-1991 – perioadă de dezvoltare contradictorie. Această perioadă ei fost
una de dezvoltare contradictorie a proceselor istorice, legate, pe de o parte, de succesele
obţinute prin munca depusă de popor în diferite domenii de dezvoltare a economiei
naţionale, pe de alta – de denaturările şi greşelile comise de sistemul administrativ de
comandă în domeniile economic, social şi cultural.
S-a dezlănțuit încălcarea brutală a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, însoţită de
marginalizarea valorilor naţionale şi impunerea unui model străin. A fost construită
o economie întemeiată pe centralism excesiv, în care rolul prioritar revenea industriei
consumatoare de materie prime, dar ineficiente.
Specific pentru Moldova a fost transformarea ei dintr-o zonă tradiţional agrară în
una industrială, cu integrarea republicii în sistemul economic socialist, cu toate celelal-
te sfere ale vieţii sociale.
171
Moldova – sursă de materie primă şi braţe de muncă. În anii de ocupaţie sovietică,
RSS Moldovenească a fost transformată într-o sursă de materii prime şi braţe de muncă
ieftine pentru imperiu. Prin intermediul politicii fiscale erau colectate anual sute de mii
de tone de cereale, fructe, floarea-soarelui, carne, vin, lapte etc., populaţia fiind nevoită
să trăiască în mizerie şi să îndure foame. Politica fiscală stalinistă a provocat, în anii
1946-1947, în republică o foamete fără precedent.
Foametea organizată din anii 1946-1947 (Vezi la compartimentul eseuri)

Colectivizarea forţată. Colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti în RSS Moldove-


nească, ca şi în restul URSS, s-a înfăptuit prin dictat, în procesul ei recurgându-se la
forţarea ritmurilor, aplicarea măsurilor administrative, ignorarea intereselor materiale
ale ţăranilor. Pentru realizarea ei ţărănimea din RSS Moldovenească a fost deposedată
de pământ şi mijloacele de muncă, ceea ce a dus la înstrăinarea oamenilor muncii de
pământ. Colectivizarea a adus la apariţia unei noi pături sociale în satul românesc din
stânga Prutului – „aristocraţia colhoznică”, pătură care în anii de ocupaţie sovietică a
constituit sprijinul regimului comunist la sate.
Moldova – „Grădină înfloritoare”. În anii dezgheţului hruşciovist (1953-1964) s-a
aplicat o nouă politică agricolă de modernizare a economiei. RSS Moldovenească, de-
clarată „grădină înflocitoare”, trebuia să aprovizioneze cu produse agricole noile centre
industriale. După unele măsuri de încurajare a agricultorilor (micşorarea impozitelor
pentru gospodăriile individuale, creşterea preţurilor de achiziţie la produsele colectate
din gospodăriile colective, anularea unor datorii etc.), s-a trecut la o serie de iniţiative
care s-au dovedit a fi ineficiente: comasarea colhozurilor, din dorinţa de a se obţine un
randament agricol maxim, diminuarea suprafeţei gospodăriilor individuale, împărţirea
RSSM în zone agricole cu culturi specifice.
„Experimentul moldav”. După voluntarismul hruşciovist, agricultura a cunoscut
în anii 1960-1970 „experimentul moldav”, iniţiatorul căruia a fost prim-secretarul CC
al PCM, Ivan Bodiul. Esenţa experimentului consta în fondarea complexelor şi asocia-
ţiilor agroindustriale, „specializarea şi concentrarea producţiei agricole”. Prin „apropi-
erea şi contopirea” celor două forme de proprietate (de stat şi cooperatist-colhoznică)
se prevedea crearea unei singure forme – cea comunistă, acesta fiind un pas hotărâtor
spre comunizarea deplină a proprietăţii.
Experimentul respectiv a influenţat negativ nu numai situaţia social-economică a
Moldovei, ci şi pe cele demografică şi ecologică, deoarece sporirea volumului produc-
ţiei agricole, în opinia liderului CC PCM, se putea realiza pe calea intensificării exploa-
tării solurilor Moldovei, în special printr-o chimizare excesivă, ceea ce avea să aducă
prejudicii nu numai productivităţii terenurilor agricole, ci şi sănătăţii populaţiei.
Indici de dezvoltare. Moldova asigura 2,3% din producţia agricolă sovietică. RSSM
ocupa primul loc printre republicile sovietice la producţia de struguri şi tutun, locul
doi la esenţe de parfumuri şi locul trei la producţia de floarea-soarelui şi sfecla de zahăr.
Ea producea cca 20% din vinurile sovietice, 40% din tutun, 30% din coniac, 79% din
uleiurile eterice şi mari cantităţi de alte bunuri agricole.
Industrializarea. La începutul anilor ʼ50 au fost construite fabricile de zahăr de la
Ghindeşti, Drochia, Donduşeni, Fabrica de vinuri şi coniacuri din Bălţi, fabricile de vin
din Bender, Săseni, Căuşeni. Către anul 1958 în republică funcţionau 1707 întreprinderi
mari, la care erau concentraţi peste 80% din muncitori. În comparaţie cu anul 1940, indi-
cele producţiei industriale a crescut de 2,6 ori, al energiei electrice – de 28, conservelor –
de 6,5, încălţămintei – de piele de 4,4 ori. Odată cu creşterea considerabilă a capacităţii de
producţie, mai ales a celei vinicole, a crescut greutatea specifică a ramurilor de producţie
a conservelor, zahărului, uleiului vegetal, grăsimilor, untului, brânzeturilor, de cofetărie.

172
Schimbări radicale s-au produs în structura industriei uşoare şi a altor ramuri.
La Chişinău, Bender, Orhei, Cahul au apărut mai multe întreprinderi noi ale indus-
triei uşoare. O ramură de frunte a economiei devine energetica. Au fost construite
hidrocentrala de la Dubăsari, termocentralele nr. 1 şi nr. 2 din Chişinău şi Bălţi, s-au
mărit capacităţile termocentralei din Tiraspol.
În anul 1958, ponderea industriei în structura produsului social alcătuia 47,5%,
iar cea a agriculturii – 36,8 %. După unii indici de producţie (vinul, tutunul, conser-
vele, uleiul vegetal ş.a.), RSSM ocupa un loc de frunte în fosta Uniune. Către anul
1984, volumul global al producţiei industriale a crescut de 62 de ori, în comparaţie
cu anul 1940. S-au obţinut succese mari în producţia de maşini, electrotehnică şi
alte ramuri. Anume în această perioadă au fost daţi în exploatare giganţii industri-
ali pentru Moldova – uzinele „Mikroprovod”, „Volna”, „Mezon”, „Moldavhidromaş”
ş.a., în total aproape 600, unele dintre ele erau unice, înzestrate cu utilaj modern. Au
crescut considerabil capacităţile de producţie ale industriei locale şi de construcţie.
Succesele obţinute erau o realitate, dar ale erau însoţite de un şir de fenome-
ne negative, legate în primul rând de structura industriei. Centrul urmărea să-şi
consolideze influenţa în republică şi prin sistemul de întreprinderi de subordonare
unională, şi prin intermediul cadrelor aduse din alte republici.
Edificarea noilor întreprinderi nu era însoţită de pregătirea cadrelor naţionale.
Plasarea şi dezvoltarea unui şir de întreprinderi s-a făcut fără a se ţine cont de spe-
cificul economiei, al condiţiilor naturale, al densităţii excesive a populaţiei, ceea ce a
dus la grave prejudicii, în special ecologice, afectând sănătatea oamenilor, poluând
apa, aerul şi pământul. Ca urmare a politicii de restructurare a industriei, în ultimii
30 de ani ai puterii sovietice populaţia rusofonă s-a dublat.
Într-o republică lipsită, practic, de materii prime, la Chişinău se construiesc uzi-
na de tractoare, uzina de televizoare „Alfa”, uzina de computere, uzina metalurgică
de la Râbniţa, cea de ciment de la Rezina ş.a., care au schimbat în mod radical ori-
entarea industriei Moldovei, şi anume a celei de prelucrare a produselor agricole. Au
fost nimicite de uzine şi fabrici mii de ha de pământuri cu cel mai bun cernoziom
din Europa. Noile întreprinderi erau legate prin sute şi mii de căi cu toată Uniunea
Sovietică, deoarece aici se asamblau doar detaliile produse după hotarele republicii.
Industria Moldovei depindea totalmente de centru, de dictatul lui.
În schimbul produselor alimentare, din 72 de centre industriale ale URSS se
importau petrol, cărbune, fontă şi oţel, mase plastice, metale neferoase, tractoare şi
automobile, maşini agricole, maşini-unelte etc. Din Federaţia Rusă erau importate
cca 250 de articole industriale, iar din Ucraina – 368. În situaţia în care industria re-
publicii nu se dezvolta pe resursele proprii, ci numai pe materie primă importantă,
independenţa RSSM avea să devină o ficţiune.
DEPORTĂRILE STALINISTE
Represiunile şi violenţele regimului sovietic în anii 1944-1951. După reane-
xarea Basarabiei în 1944, aici revin toate structurile regimului totalitar bolşevic. În
luna mai 1945 este instituit „Biroul Comitetului Central al PC(b) din toată Uniunea
pentru Moldova”, preşedinte fiind numit F. Butov. Delegat în Basarabia cu împuter-
niciri extraordinare, F. Butov ordonă NKVD-ului să identifice „elementele chiabu-
reşti cu stare de spirit antisovietic”.
F. Butov, în baza unor liste elaborate de I. L. Mordoveţ, comisarul securităţii
republicii, întocmeşte un memoriu adresat lui Gh. Malenkov, în care informează că
în 40 de raioane ale RSSM NKVD-ul identificase în fiecare sat câte 4–5 asemenea
gospodării, iar în Basarabia, în 1945, ar fi fost în total 5 500–6 000 de gospodării
chiabureşti.
173
Pe durata anilor 1946–1947, violenţa puterii bolşevice se manifesta, mai ales,
în legătură cu rechiziţionarea produselor agroalimentare din gospodăriile ţărăneşti.
Ţăranii erau terorizaţi, cerându-li-se predarea unor cote exagerate de cereale la Stat.
În 1946 au fost traşi la răspundere penală 15 500 de persoane; în 1947 – 21 707, iar în
prima jumătate a anului 1948 – 6 903 persoane. Din numărul total al celor arestaţi,
mulţi erau declaraţi „chiaburi”. În acelaşi timp, pe parcursul a doi ani şi jumătate fu-
seseră arestaţi şi deportaţi, în partea asiatică a URSS, 757 de foşti poliţişti, jandarmi,
„vlasovişti” şi alte „elemente ostile”.
Deportările din anul 1949: „Operaţia Sud”. După depăşirea consecinţelor foa-
metei, teroarea declanşată de Statul totalitar împotriva populaţiei paşnice viza co-
lectivizarea gospodăriilor ţărăneşti. În a doua jumătate a anului 1948, F. Tutuşkin,
ministrul afacerilor interne al RSSM, solicita lui S. Kruglov, ministrul afacerilor in-
terne al URSS, să pună în faţa Guvernului URSS problema deportării din RSSM „în
regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice” a 15 mii de „familii chiabureşti”. Con-
form unor informaţii deţinute de Ministerul Securităţii Statului al RSSM, urmau a
fi deportate 40 505 persoane.
„Pericolul politic” ce-l reprezenta „chiaburul” în Basarabia era inventat, deoa-
rece i se incriminau „forme ale luptei de clasă” gen: teroare, diversiuni, agitaţie an-
tisovietică etc. Pe lângă eticheta de „duşman de clasă”, ţăranul basarabean inclus în
listele chiaburilor mai purta şi pecetea de „naţionalist”, care îi agrava şi mai mult
situaţia. „Una dintre particularităţile chiaburimii basarabene – afirma I. Mordoveţ –
o constituie apartenenţa ei la diverse partide politice burghezo-naţionaliste care au
existat în România. Cu ajutorul acestor partide şi al diferitelor organizaţii fasciste,
cercurile conducătoare româneşti au educat chiaburimea basarabeană în spiritul na-
ţionalismului româno-burghez”. Eticheta de „naţionalist român” era dublată de cea
de „duşman al Uniunii Sovietice”.
Listele fiind întocmite, urma să fie obţinut avizul Moscovei. La 17 martie 1949,
V. Ivanov, preşedintele Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru RSSM, N.
Coval, secretarul CC al PC(b) M, şi G. Rudi, preşedintele Consiliului de Miniştri al
RSS Moldoveneşti, fac un demers către I. Stalin, solicitând permisiunea CC al PC(b)
din toată Uniunea în vederea deportării din RSS Moldovenească a chiaburilor, com-
plicilor ocupanţilor şi a activiştilor partidelor profasciste, în număr de 39 092 de
persoane. Ei solicitau deportarea „elementelor chiabureşti naţionaliste” şi indicaţiile
de rigoare în vederea realizării acestei măsuri.
La 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea adoptă hotărâ-
rea „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneşti a chiaburilor, foşti-
lor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care
au colaborat cu organele de poliţie germane şi româneşti, a membrilor partidelor şi
organizaţiilor profasciste, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, precum şi a
familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotărârea prevedea „deportarea pe veci, fără dreptul de întoarcere în locurile
natale”, a 11280 de familii, sau 40 850 de persoane, în regiunile: Aktiubinsk, Kaza-
hstanul de Sud şi Djambul ale RSS Kazahe, în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiu-
men şi Tomsk ale RSFSR. În cazul evadării din locurile de surghiun, vinovaţii urmau
a fi trimişi la ocnă pe un termen de 20 de ani.
Ridicarea şi deportarea „chiaburilor”, a foştilor moşieri, marilor comercianţi şi
a familiilor acestora urma să fie efectuată potrivit listelor confirmate de Consiliul
de Miniştri al RSS Moldoveneşti, iar a celorlalte categorii – în baza hotărârii unui
„consiliu special”. A fost fixat şi termenul desfăşurării operaţiunii: începutul – la 6
iulie 1949, ora 2.00, urmând a se încheia la 7 iulie, ora 20.00.

174
Pe 28 iunie 1949, exact după nouă ani de la începutul invadării pământurilor
româneşti de la est de Prut de trupele URSS, Consiliul de Miniştri al RSS Moldove-
neşti a confirmat listele prezentate de comitetele executive orăşeneşti şi raionale ale
„sovietelor de deputaţi”, ce cuprindeau un număr de 11 342 de familii. Soluţionarea
tuturor problemelor legate de ridicarea şi deportarea celor incluşi pe liste a fost efec-
tuată de Ministerul Securităţii de Stat al RSSM, în frunte cu I. Mordoveţ.
În noaptea de 5 spre 6 iulie a fost declanşată operaţiunea de ridicare şi deportare
a basarabenilor, purtând denumirea „Iug” („Sud”). Rezultatul operaţiei a fost depor-
tarea a 35 786 de persoane, dintre care 9 864 de bărbaţi, 14 033 de femei şi 11 889 de
copii. Operaţiunea „Iug” a constituit apogeul terorii în masă între Prut şi Nistru.
Deportarea reprezentanţilor sectei „Martorii lui Iehova” (1951). KGB-ul din
RSSM, urmărind să contribuie la reducerea numărului credincioşilor, în perioada
aprilie 1944 – mai 1946, lichidase 17 organizaţii şi grupuri religioase, arestând 71 de
persoane. Agenţii securităţii afirmau cum că preoţii şi sectanţii „convoacă adunări
cu caracter antisovietic, răspândesc zvonuri antisovietice, contracarează măsurile
puterii sovietice la sat, educă tineretul în spirit antisovietic”.
La 15 februarie 1951, V. Abakumov, ministrul securităţii statului al (MGB)
URSS, într-un memoriu adresat lui I. V. Stalin, consideră necesară deportarea din
RSS Moldovenească a 1 675 de persoane (670 de familii), membri ai sectei „Martorii
lui Iehova”. Opinia acestuia era susţinută şi de secretarul CC al PC(b) din Moldova,
L. I. Brejnev.
La 3 martie, Consiliul de Miniştri al URSS adoptă hotărârea, iar la 5 martie 1951,
Ministerul Securităţii Statului al Uniunii Sovietice emite ordinul nr. 00193 privind
deportarea din RSS Moldovenească a 700 de familii din confesiunea „Martorii lui
Iehova”, cu un număr total de 2 480 de persoane.
Familiile arestate urmau a fi strămutate în regiunile Tomsk şi Irkutsk, pe veci. Către
data de 31 martie, listele cu familiile ce urmau a fi deportate din raioanele Lipcani, Edineţ,
Brătuşeni, Briceni, Râşcani, Sângerei şi Târnova erau întocmite. În aceeaşi zi, din centru
sosesc în RSSM 16 grupuri de militari din trupele de securitate, conduse de ofiţeri supe-
riori, cu un efectiv de 10–25 persoane fiecare. La 1 aprilie 1951, ora 4 dimineaţa, începe
operaţiunea cu denumirea cifrată „Sever” („Nord”), care se încheie la ora 20.00. Rezul-
tatul operaţiunii „Sever” a fost arestarea şi deportarea în Siberia a 723 de familii cu un
număr total de 2 617 persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 de femei şi 842 de copii. La 13
şi 14 aprilie 1951, cele două eşaloane cu deportaţi din Basarabia au ajuns în Siberia.
(Sursă: „Moldovenii sub teroarea bolşevică. Sinteze elaborate în baza materiale-
lor Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Repu-
blica Moldova”, Chișinău, Serebia, 2010).
19. Republica Moldova în 20 de ani de independență. Cursul Republicii Moldova
spre integrarea europeană
DEMOCRATIZAREA ŞI EVOLUŢIA VIEŢII POLITICE
1985-1989 – mişcarea de renaştere naţională şi premisele adoptării suveranti-
tăţii şi independenţei. Premisele apariţiei ideii de suveranitate naţională se regăsesc
în mişcările de renaştere naţională declanşate în întreaga Uniune Sovietică, inclusiv
pe teritoriul Republicii Moldova, după lansarea de către M. Gorbaciov a proiectelor de
restructurare şi liberalizare a vieţii social-economice şi culturale. În RSS Moldoveneas-
că luase amploare mişcarea de renaştere naţională, ce punea accent pe reîntoarcerea
la valorile naţionale, cunoaşterea istoriei adevărate a neamului, obţinerea drepturilor
politice şi cetăţeneşti, afirmarea identităţii naţionale etc.
Printre cele mai importante mişcări poate fi numită şi mişcarea democrată în spri-

175
jinul restructurării, creată la 3 iunie 1988. În primele rânduri ale acesteia era intelectu-
alitatea progresistă a republicii. În faza ei iniţială, mişcarea democratică a debutat cu
cererea de a proclama limba maternă limbă de stat şi de a reveni la alfabetul latin.
Au urmat mitinguri, demonstraţii de protest, arestări şi concedieri, campanie ane-
voioasă pentru realizarea acestui deziderat. Un rol important în trezirea conştiinţiei
naţionale a moldovenilor l-a avut Cenaclul „Alexei Mateevici”.
În sensul democratizării vieţii politice, este importantă apariţia formaţiunilor po-
litice care negau monopolul politic al Partidului Comunist: la 20 mai 1989 a fost creat
Frontului Popular, treptat au apărut şi alte mişcări politice – Partidul Naţional Creştin,
Societatea „Vozrojdenie”, „Gagauz Halcî” ş.a.
La 20 mai 1989, în cadrul Congresului constitutiv al Frontului Popular Moldove-
nesc a fost formulat obiectivul suveranităţii naţionale.
La 27 august 1989 s-a desfășurat Marea Adunare Naţională, care a adoptat hotă-
rârea de a acorda limbii române statutul limbii de stat şi de a reveni la grafia latină.
Reflectând această realitate, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat două legi prin care se
adopta drept limbă de stat limba română (deşi cu denumirea de „moldovenească”) şi
se revenea la grafia latină.
Alegerile din 25 februarie, apoi din 10 martie 1990 au acţionat anume în direcţia ma-
terializării ideii de suveranitate. Lipsa de experienţă a populaţiei în alegerile alternative,
diversiunile organelor de securitate, care s-au folosit la mitinguri de foştii colaboratori,
au asigurat Partidului Comunist majoritatea în forurile legislativ şi executiv. Preşedinte
al Sovietului Suprem al RSSM a fost ales Mircea Snegur, fost secretar al CC al PC al
RSSM. În funcţie de preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost numit Mircea Druc.
De la Declaraţia cu privire le suveranitatea Republicii Moldova la Declaraţia
de Independenţă a Republicii Moldova. Parlamentul Moldovei a adoptat, la 27 apri-
lie 1990 „Legea privind drapelul de stat – tricolorul”. La 23 iunie 1990 Parlamentul o
adoptat „Declaraţia cu privire le suveranitatea Republicii Moldova”. Tot atunci Pactul
Molotov-Ribbentrop a fost declarat nul şi neavenit.
La 19 august 1990, liderii găgăuzilor au convocat în oraşul Comrat Congresul de-
putaţilor poporului, proclamându-se – „Republica Sovietică Socialistă Găgăuză”, iar la
2 septembrie 1990 în Tiraspol, un congres extraordinar al deputaţilor poporului de
diferite niveluri proclamă o nouă republică pe teritoriul Moldovei „Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească Nistreană”. În vederea contracarării dezmembrării teritori-
ale, cu mijloace paşnice, la 3 septembrie 1990, Sovietul Suprem al RSSM introduce în
Republică instituţia prezidenţială ca forma de guvernare, declarând „congresele” de la
Comrat şi Tiraspol drept organe anticonstituţionale.
La 28 octombrie, susţinuţi de trupele armatei sovietice, liderii comunişti găgăuzi
aleg ,,Sovietul Suprem al RSS Găgăuze”, iar până la finele anului şi-au creat şi unităţi de
miliţie. Concomitent cu aceste evenimente, forţele separatiştilor transnistreni trec la 2
noiembrie 1990, la acţiuni violente.
În pofida apelului autorităţilor centrale către populaţia din stânga Nistrului de a
nu participa la „Scrutinul” anunţat de separatişti în vederea constituirii „organului su-
prem” al autoproclamatei republici, aceasta s-a produs, totuşi, între 22 şi 25 noiembrie
1990. La 27 noiembrie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a declarat nule şi fără efecte
juridice rezultatele alegerilor.
La începutul anului 1991, parlamentul Moldovei a reuşit să respingă desfăşurarea
referendumului unional pe teritoriul republicii în vederea susţinerii asocierii celor 15
state egale şi suverane în cadrul unei confederaţii. Moscova depunea eforturi disperate
pentru păstrarea, sub orice formă, a URSS. Forţele reacţionare din cadrul PCUS inten-
ţionau să întoarcă URSS pe făgaşul sistemului totalitar, să înăbuşe democraţia şi setea
popoarelor de libertate, să restabilească situaţia convenabilă PCUS.
176
Republica Moldova a urmat cursul spre desprinderea de structurile perimate ale
URSS şi spre obţinerea independenţei de stat. În zilele de 26-28 iunie 1991, la Chişi-
nău a avut loc Conferinţa Internaţională privind „Pactul Ribbentrop-Molotov şi conse-
cinţele sale pentru Basarabia”. În Declaraţia adoptată la Conferinţă se condamna acest
pact, se enumerau injustiţiile făcute prin acesta, se pronunţa pentru înlăturarea conse-
cinţelor lui.
Puciul comunist din 19 august 1991, de la Moscova, al forţelor reacţionare a apro-
piat data proclamării independenţei. În noua situaţie creată, Republica Moldova a
condamnat puciul militaro-comunist, calificându-l drept „Lovitură de stat a forţelor
reacţionare”.
La 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova a adoptat hotărârea
cu privire la PC din Moldova, prin care activitatea PC a fost suspendată.
La 27 august 1991 a fost convocată, la Chişinău, Marea Adunare Naţională, la care
au participat peste 600 000 de reprezentanţi ai tuturor raioanelor şi oraşelor Moldo-
vei. La cererea Adunării, Parlamentul a votat „Declaraţia de Independenţă a Republicii
Moldova” şi a adoptat imnul „Deşteptă-te, române”.
Prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova a fost România; în
scurt timp, independenţa a fost recunoscută de peste o sută de state ale lumii. La alege-
rile primului preşedinte, din 8 decembrie 1991, a fost ales Mircea Snegur.
În „Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova” se solicita tuturor statelor
şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale. Totodată, era exprimată dorinţa
de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii de interes comun cu
ţările europene, cu toate statele lumii. A fost adresată Organizaţiei Naţiunilor Unite
cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în această organizaţie mondială
şi în agenţiile sale specializate.
I. 1991-1994. La alegerile prezidenţiale din decembrie 1991 a învins candidatul
Mircea Snegur, care a devenit primul preşedinte al Republicii Moldova independen-
te. În condiţiile întăririi puterii prezidenţiale, regimul politic din Republica Moldova
poate fi calificat ca unul semiprezidenţial, iar după unii politologi – chiar prezidenţial.
Nesiguranţa aprecierii este explicată prin lipsa cadrului constituţional al statului, con-
stituţia fiind abia în proces de elaborare.
După dizolvarea parlamentului şi organizarea alegerilor anticipate la 27 februarie
1994, PDAM (Partidul Democrat Agrar din Moldova) a repurtat o victorie covârşitoa-
re, obţinând 43,18% din voturi şi 56 de mandate de deputat din 104; Partidul Socialist
din Moldova şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo” a obţinut 22% (28 mandate), Blocul Ţăra-
nilor şi Intelectualilor – 9,2% (11 mandate) şi Alianţa Frontului Popular Creştin Demo-
crat – 7,53% (9 mandate). PDAM şi-a asumat actul guvernării, propunând la funcţia de
prim-ministru pe Andrei Sangheli, care a fost aprobat de Parlament. PDAM s-a aflat la
guvernare practic până în anul 1998.
II. 1994-2000. Statornicirea sistemului pluripartitist şi-a găsit expresia în Con-
stituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, prin care pluralismul poli-
tic este garantat şi evidenţiat în şirul valorilor democratice supreme. Democraţia,
potrivit Constituţiei în vigoare (cu modificările şi completările din 5 iulie 2000),
se exercită în condiţiile pluralismului politic, incompatibil cu dictatura şi cu to-
talitarismul (art. 5). Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii
social-politice, ele fiind egale în faţa legii. La rândul său, tatul îşi asumă obligaţia
de a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale partidelor şi ale altor
organizaţii social-politice (art. 41).
Constituţia Republicii Moldova a consfinţit principiul separaţiei puterilor în stat şi
stabilea un regim politic de tip mixt sau semiprezidenţial, ce se apropia de variantele

177
franceză şi românească. Pu­terea executivă avea un caracter bicefal, nefiind clară supre-
maţia guvernului sau a preşedintelui. Puterea legislativă era reprezentată de către un
parlament uni­cameral, care desemna prin majoritate parlamentară guvernul şi, respec-
tiv, ace­sta din urmă era răspunzător în faţa parlamentului. Totodată preşe­di­n­te­le era
acela care prezida şedinţele guvernului. Preşedintele Republicii Mol­do­va avea atribuţii
mai largi în domeniul politicii externe, a acelei militare şi de se­curitate, în timp ce gu-
vernul se preocupa de problemele din domeniul po­li­ti­cii economice, sociale, de ordi-
ne internă etc. Puterea judecătorească aparţine instituţiilor judecătoreşti libere, curtea
constituţională reprezentând unica autoritate de jurisdicţie constituţională.
Atât în pe­ri­o­ada preşedinţiei lui M. Snegur, cât şi, în special, în perioada preşe-
dinţiei lui P. Lu­cinschi, ales în noiembrie 1996, au existat un şir de conflicte privind
controlul puterii executive. Conflictele respective au motivat parlamentul să facă tot
posibilul pentru a limita prerogativele preşedintelui. Un pas decisiv a fost introducerea
modifică­ri­lor constituţionale privind alegerea acestuia de către parlament, diminuând
în acest fel legitimitatea președintelui.
La alegerile parlamentare din martie 1998, PDAM a suferit înfrângere, iar alegerile
au fost câştigate de Partidul Comuniştilor (repus în legalitate la iniţiativa lui Petru Lu-
cinschi).
Formarea noului guvern, în frunte cu prim-ministrul Ion Ciubuc, nu a dus la for-
marea unei echipe eficiente în promovarea reformelor. Guvernul Ciubuc -2 a fost înlo-
cuit cu un alt guvern condus de Ion Sturza. Dar şi acest guvern a întâmpinat multiple
greutăţi, promovarea reformelor suferind eşec, din care cauză, la 8 noiembrie 1999, a
fost demis, fiind înlocuit cu un cabinet de miniştri în frunte cu Dumitru Braghiş.
III. 2000–2012. Reforma constituţională din iulie 2000 a reprezen­tat un eveniment
cu un impact puternic asupra vieții politice. La 5 iulie 2000, Parlamentul Republicii
Moldova a adoptat unele modificări în constituţie, în urma cărora preşedintele statului
este ales prin vot secret de către parlament. Astfel, Republica Moldova a devenit un stat
parlamentar. Încercările din decembrie 2000 ale parlamentului de a desemna un nou
preşedinte a republicii s-a soldat cu eşec. Printr-un decret prezidenţial, legislativul a
fost dizolvat, stabilindu-se data alegerilor pentru un nou parlament.
Scrutinul desfăşurat la 25 februarie 2001 a adus în parlament majoritatea absolută a
Partidului Comuniştilor din Republica Moldova. Alianţa Braghiş a căpătat 19 mandate,
PPCD – 11 mandate, celelalte formaţiuni politice n-au întrunit la alegerile parlamen-
tare nici 5%.
Preşedinte al statului a fost ales de noul parlament liderul comuniştilor din Mol-
dova, Vladimir Voronin. S-a format un nou guvern în frunte cu Vasile Tarlev, care a
guvernat ţara până în anul 2008. Noua conducere a revăzut politica internă şi externă
din perioada anterioară, a adoptat un şir de legi şi hotărâri, care au blocat procesul de
democratizare a societăţii.
Şi alegerile parlamentare din martie 2005 s-au încheiat cu victoria PCRM, aceştia
obţinând 46,10% din voturi. Pe locul al doilea s-a clasat blocul electoral „Moldova
Democrată” cu 28,41%, PPCD a obţinut 9,7% din voturi. Celelalte formaţiuni politice
participante la scrutin nu au trecut pragul electoral. Parlamentul l-a reales în funcţia
de Preşedinte al Republicii Moldova pe V.Voronin, liderul comuniştilor.
În opt ani de guvernare a PCRM, Reformele democratice au fost stopate, s-a optat
pentru centralizarea puterii de stat, lipsa transparenţei în acţiuni.
Revenirea partidului comunist la putere în anul 2001 a avut urmări deplorabile
pentru învăţământul istoric din Republica Moldova. Tendinţa de a introduce cursul
de „Istoria Moldovei” „în spiritul istoriografiei sovietice” a afectat grav educaţia isto-
rică. Guvernarea comunistă din anii 2001-2009 a încercat nu numai poluarea ştiinţei
istorice, dar şi impunerea prin introducerea pe cale administrativă a cursului de „Is-

178
torie integrată”, a unor manuale cu conţinuturi „moldoveniste”. De asemenea, guver-
narea comunistă a întreprins acţiuni împotriva presei independente, de subordonare
a mijloacelor publice de informare în masă.
Alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 au fost cea de-a V-a competiţie elec-
torală de acest fel după proclamarea independenţei Republicii Moldova, la scrutin
participând 21 concurenţi electorali (la finele campaniei au rămas 17 concurenţi).
Conform datelor re-numărării, rata de participare la scrutin a constituit 57,55%, iar
mandatele de deputat au fost distribuite în felul următor: PCRM – 60 mandate, PL şi
PLDM – câte 15 mandate fiecare şi AMN – 11. Parlamentul de legislatura a XVII-a
nu a reuşit să aleagă Preşedintele Republicii Moldova şi a fost dizolvat, alegerile par-
lamentare anticipate fiind stabilite pentru data de 29 iulie 2009.
În urma alegerilor din 29 iulie, cinci concurenţi electorali – Partidul Comunişti-
lor (44.69% voturi, 48 mandate), Partidul Liberal Democrat (16.57%, 18 mandate),
Partidul Liberal (14.68%, 15 mandate), Partidul Democrat (12.54%, 13 mandate) şi
Alianţa “Moldova Noastră” (7.35%, 7 mandate) – au depăşit pragul electoral, urmând
să fie reprezentaţi în Parlamentul de legislatura a XVIII-a. Ceilalţi 3 concurenţi elec-
torali au acumulat împreună 4.17% din voturile alegătorilor, care au fost distribuite
celor cinci învingători în mod proporţional.
Partidele de orientare democratică au constituit Alianţa pentru Integrarea Eu-
ropeană, formând guvernul în frunte cu Vlad Filat. În funcţia de Preşedinte al Par-
lamentului a fost ales deputatul Partidului Liberal Mihai Ghimpu, care a exercitat şi
funcţia de Preşedinte interimar al Republicii Moldova.
Deoarece parlamentul ales la 29 iulie 2009 a fost dizolvat, pe motiv că nu a reuşit
alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, la 28 noiembrie 2010 în Republica Mol-
dova au avut loc alegeri parlamentare (anticipate), în cadrul cărora a fost aleasă noua
componenţă a parlamentului. La scrutin au participat 40 de concurenţi electorali (la
finele campaniei au rămas 39 de concurenţi). Rata de participare a constituit 63.37%,
iar mandatele de deputat au fost distribuite în felul următor: PCRM – 42 mandate,
PLDM – 32, PDM – 15 şi PL – 12. Partidele de orientare democratică au reconstituit
Alianţa pentru Integrarea Europeană (AIE-2). Preşedinte al parlamentului a devenit
deputatul PD Marian Lupu, prim-ministru – preşedintele PLDM Vlad Filat.
La 12 martie 2012 Președinte al Republicii Moldova a fost ales Nicolae Timofti.
Perioada 2009-2012 se caracterizează prin iniţiative îndrăzneţe de reforme în do-
meniul economiei, justiţiei, drepturilor omului, integrării europene etc. Diversitatea
de opinii şi discuţiile în contradictoriu sunt factorii care stopează deseori desfăşura-
rea reformelor, ca şi boicotarea şedinţelor Parlamentului de către PCM, precum şi
încercările de blocare a iniţiativelor legislative.
VIAŢA ECONOMICĂ
Etapa I (1990-1992). Cadrul legislativ, necesar implementării reformelor economi-
ce, a început a fi creat încă din 1990. Primul document oficial de instituire a noilor in-
strumente juridice, economice şi funcţionale a fost Hotărârea Parlamentului din 1990
,,Cu privire la concepţia trecerii la economia de piaţă în Republica Moldova”.
Prăbuşirea URSS ca sistem politic şi economic totalitar a zguduit şi a destrămat
vechile mecanisme de reglare, generând un declin brusc al producţiei în toate sec-
toarele economiei naţionale, o inflaţie galopantă şi o scădere respectivă a nivelului
de trai al populaţiei. Astfel, comparativ cu anul 1989 (l00%), volumul produsului
intern brut al Republicii Moldova s-a redus la 57,1% în 1992 şi la 38,3% către mij-
locul anilor ‛90. În consecinţă, salariul real al populaţiei s-a redus la 64,4% în 1992
comparativ cu anul I989 (l00,0%), ajungând la nivelul minim în anul 1994 (33.8%),

179
după care se înregistrează o creştere nesemnificativă. În acelaşi timp, în perioada
respectivă au fost formulate principiile strategice ale tranziţiei la economia de piaţă
social-orientată, a început formarea cadrului legislativ, necesar funcţionării noului
sistem economic.
Etapa a II-a (1993-1994) a fost caracterizată prin acţiuni mai energice şi mai ample
de tranziţie graduală la economia de piaţă: completarea cadrului legal, privatizarea pro-
prietăţii de stat, inclusiv în sectorul agrar, ş.a. Moldova a început colaborarea cu orga-
nizaţiile financiare internaţionale (Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional cu
sediul la Washington), cu ajutorul cărora s-a realizat stabilizarea macroeconomică, s-a
instituit sistemul bancar naţional. Au fost stabilite, totodată, relaţii comerciale externe
şi raporturi mutuale directe. În consecinţă, leul moldovenesc s-a stabilizat, iar inflaţia
s-a redus considerabil, constituind în 1994 329,7%, comparativ cu l.276,4% în 1992.
Totuşi, măsurile în cauză nu au stopat declinul economiei naţionale: producţia a conti-
nuat să scadă, iar rata inflaţiei – să crească; scumpirea mărfurilor şi serviciilor pe piaţa
internă a depăşit tot mai mult veniturile băneşti ale populaţiei; dimensiunile şomajului
au luat amploare, iar nivelul de trai al populaţiei a degradat continuu.
Etapa a III-a (1995-1998) este marcată de aprofundarea reformelor în toate sectoa-
rele economiei naţionale. S-a încheiat privatizarea proprietăţii de stat contra bonuri pa-
trimoniale, a demarat privatizarea contra plată, a continuat reforma agrară. Ponderea
sectorului privat în produsul intern brut s-a ridicat, în proprietatea exclusivă a statului
rămânând complexul energetic, transportul, telecomunicaţiile, toată infrastructura sfe-
rei sociale. Statul mai deţine o parte considerabilă a industriei.
PDAM, aflat la guvernare în această perioadă, a încercat să salveze varianta socialis-
tă a agriculturii moldoveneşti, prin împovărarea sectorului industrial şi oferirea de faci-
lităţi întreprinderilor agricole. Acţiunile Guvernului Sangheli nu au reuşit să reformeze
agricultura şi să o transforme într-un sector competitiv viabil al economiei naţionale.
În consecinţă, în Moldova a degradat potenţialul industrial şi nici cel agrar nu a fost
salvat. Blocarea reformelor, corupţia, ignoranţa faţă de problemele fundamentale au
cauzat multiple probleme în toate sectoarele economiei naţionale, care s-au perpetuat
şi în cel de-al doilea deceniu de independenţă a Republicii Moldova
Etapa a IV-a (1999-2000) se caracterizează prin aprofundarea reformelor, conti-
nuarea procesului de privatizare contra plată a mai multor unităţi economice aflate în
declin. Au fost privatizate reţelele electrice – RED Sud, RED Centru, RED Chişinău (de
Firma spaniolă „Union Fenosa”), alte întreprinderi industriale.
La această etapă, Guvernelor Sturza şi Braghiş le-a revenit cele mai mari sume de
plată a datoriei externe, ceea ce a complicat finanţarea internă. Corupţia din domeniul
economic, neînţelegerile dintre grupările politice din parlament, care frânau procesul
adoptării legilor necesare promovării reformelor, a creat o situaţie complicată în toate
sectoarele, ceea ce a favorizat câştigarea, Partidului Comuniştilor la alegerile din 2001,
cu majoritate absolută.
Etapa a V-a (2001-2009) a fost determinată pe plan politic de guvernarea PCRM.
Conform unei analize a celor opt ani ai guvernării PCRM, efectuate de Centrul analitic
independent „Expert Grup”, PCRM a pus la punct un sistem rigid de luare a deciziilor
de politică economică (bazat pe „verticala puterii”), în care accentul se punea pe disci-
plina şi loialitatea politică şi mai puţin pe costul şi impactul deciziilor luate.
Au fost înregistrate şi multe tendinţe pozitive, printre acestea implicarea mai activă
a Moldovei în comerţul regional cu mărfuri şi servicii, dezvoltarea sectorului bancar şi
atragerea băncilor străine pe piaţa locală, creşterea treptată a veniturilor populaţiei şi
moderarea presiunilor inflaţioniste. În ultimii câţiva ani ai guvernării comuniste, pu-
tem vorbi şi despre atragerea unor fluxuri mai semnificative de investiţii străine directe.
Majoritatea indicatorilor macroeconomici într-adevăr s-au îmbunătăţit, multe dintre

180
tendinţele pozitive care s-au produs în economie s-au produs, mai degrabă, în ciuda
guvernării comuniste, şi nu datorită acesteia.
Creşterea economică din ultimii opt ani de zile a fost o creştere necalitativă. Înce-
pând cu anul 2004, rata de sărăcie generală nu a mai scăzut, iar în 2008 chiar a crescut.
În mediul rural, după anul 2005, sărăcia a crescut constant. În pofida intenţiilor de
construire a unei societăţi mai egalitare, inegalitatea veniturilor în Moldova a rămas la
fel de înaltă ca şi până la preluarea puterii de către comunişti. Astfel, am avut parte de o
creştere economică de care au beneficiat mai ales cei din „curtea domnească” (apropia-
ţii guvernării), şi nu de o creştere economică social-incluzivă.
Guvernul nu a avut o politică economică clară, continuă şi cât de cât transparentă.
Corupţia și birocraţia au rămas omniprezente. Infrastructura energetică şi de transport,
aflate în responsabilitatea directă a Statului, sunt într-o stare dezastruoasă. Întreprinde-
rile de stat au fost menţinute la linia de plutire prin suport guvernamental dubios, iar
banii publici sunt adeseori cheltuiţi în manieră netransparentă.
Etapa a VI-a (2009–2012) a fost marcată de evenimentele politice de constituire a
Alianţei pentru Integrarea Europeană şi de guvernarea de coaliţie în frunte cu Vlad Fi-
lat. Stabilizarea bugetului de stat este una dintre succesele majore, ce a permis evitarea
unui scenariu macroeconomic dezastruos, însoţit de creşterea explozivă a inflaţiei şi
colapsarea monedei naţionale.
Evoluţiile economice negative s-au temperat la începutul anului 2010, până la sfâr-
şit de an economia moldovenească urmând, după toate apariţiile, să realizeze o creştere
totală de 7%, care va fi una dintre cele mai înalte în Europa de Est şi CSI. Pe frontul
monetar, Banca Naţională a Moldovei a adoptat măsurile necesare pentru stabilizarea
sistemului bancar şi prevenirea escaladării creditelor neperformante. În anul 2010 am
fost martorii unui influx de ajutor extern fără precedent, care a permis atât stabilizarea
bugetului, cât şi startarea unor importante proiecte investiţionale.
Un progres semnificativ a fost atins în relaţiile dintre Moldova şi UE, planul de acţi-
uni pentru negocierea unui acord de Liber Schimb urmând a fi implementat începând
cu anul 2011.
În ciuda unui anumit progres, a rămas neschimbată situaţia din domeniul creării
unei economii competitive, în anumite ramuri păstrându-se monopolurile, pe care gu-
vernarea a promis – în programul său de guvernare – să le lichideze
Din cauza consultărilor limitate şi comunicării politice ineficiente, o serie de decizii
adoptate au fost contestate de societatea civilă. Recuperarea economică din 2010 a re-
prezentat o „creştere fără dezvoltare”, nefiind acompaniată de multiplicarea locurilor de
muncă, silind populaţia să emigreze. Rata şomajului a atins 7.4%, iar 10% din cei care
au loc de muncă se plâng că ar fi subocupaţi.
Realizând o apropiere fără precedent faţă de Occident, R. Moldova a eşuat în for-
mularea unei politici rezonabile faţă de Rusia, lucru care s‐a reflectat şi în unele discon-
tinuităţi comerciale.
Ritmul creşterii sau descreşterii PIB în Republica Moldova. Economia Moldovei
a scăzut cu 17,5% în 1991, cu 29% în 1992 și cu 30,9% în 1994, evoluţie care a determi-
nat o scădere a PIB-ului de la 4 miliarde dolari in 1990 la $1,75 miliarde în 1994, pentru
ca minimul sa fie atins in 1999 – $1,17 miliarde.
În 2010, PIB-ul Republicii Moldova a avut o valoare de 6,2 miliarde dolari, cu 55%
mai mare decât în 1990, însă calculat la valori constante (dolari 2005), produsul intern
brut a fost în 2010 cu 50% mai mic decât în 1990.
RELAŢIILE EXTERNE ALE REPUBLICII MOLDOVA
Recunoaşterea internaţională şi stabilirea relaţiilor diplomatice. Politica exter-
nă a reprezentat în anul 1991 o noutate pentru elita politică a Republicii Moldova. În

181
perioada sovietică acesta era domeniul de activitate exclusiv al autorităţilor unionale.
Primele obiective pe plan extern ale Statului a fost recunoaşterea internaţională a inde-
pendenţei Republicii Moldova şi stabilirea relaţiilor diplomatice cu ţările lumii.
Primul stat care a recunoscut independenţa Republicii Moldova a fost România.
Doar după scrutinul prezidenţial din 8 decembrie 1991 din Republica Moldova Kievul
s-a preocupat de constituirea unor noi relaţii cu Chişinăul, recunoscând independenţa
Republicii Moldova. Recunoaşterea independenţei Republicii Moldova de către Rusia
la sfârşitul anului 1991 a dat undă verde stabilirii relaţiilor diplomatice cu alte state.
Până la sfârşitul anului 1991, R. Moldova a fost recunoscută de Kazahstan, Elveţia, Ar-
gentina şi alte ţări. Către sfârşitul anului 1992, Republica Moldova a fost recunoscută
oficial de 112 state ale lumii, a stabilit relaţii diplomatice cu 60 de state.
La Chişinău s-au deschis 8 ambasade – ale României, Rusiei, SUA, Chinei, Unga-
riei, Bulgariei, Turciei şi Israelului; o reprezentanţă a Belarusiei. Au fost, de asemenea,
acreditaţi prin cumul cinci ambasadori, reprezentând interesele Australiei, Canadei,
Danemarcei, Filipine şi Mexicului.
Aderarea la organizaţiile internaţionale. Deja la 21 decembrie 1991, conducătorii
a 12 state – foste republici sovietice (cu excepţia statelor Baltice – Lituania, Letonia şi
Estonia) – au semnat Protocolul la Acordul privind crearea Comunităţii Statelor Inde-
pendente şi Declaraţia de la Alma-Ata. Moldova a devenit membru în structurile CSI
din 21 decembrie 1991.
Paralel au fost iniţiate primele contacte cu OSCE şi Consiliul Europei. La începutul
lunii decembrie 1991, R. Moldova a făcut demersul de a fi admisă ca observator ad-
hoc la lucrările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. La începutul anului 1992,
Chişinăul a iniţiat o serie de consultări în vederea extinderii ariei sale de relaţii oficiale
cu mai multe ţări ale lumii. La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova devine membră a
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
La 26 februarie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a semnat la
Helsinki Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Un eveniment de mare importanţă în afirmarea Republicii Moldova pe arena inter-
naţională a fost admiterea ei, prin vot unanim, la 2 martie 1992 ca membră a Organi-
zaţiei Naţiunilor Unite.
La 25 iunie 1992, la Istanbul a fost semnată declaraţia de constituire a Cooperării
Economice a Ţărilor Riverane Mării Negre. Moldova este una dintre statele fondatoare
ale acestei organizaţii internaţionale
La 27 iunie 1995, în cadrul sesiunii Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
(CE) s-a propus admiterea Republicii Moldova în CE. Începând cu 14 iulie 1995, Repu-
blica Moldova este membră a CE.
De asemenea, R. Moldova participă la programul NATO „Parteneriatul pentru
pace”, iar la 10 octombrie 1997 a aderat la grupul de state GUAM (Georgia, Ucraina,
Azerbaidjan şi Moldova), reunite de interese comune economice, politice şi de securi-
tate în spaţiul CSI.
Guverne şi politică externă. La 8 februarie 1995, Parlamentul de la Chişinău a
adoptat Concepţia Politicii Externe a Moldovei. Conform acestui document, Republica
Moldova promovează politica neutralităţii permanente, angajându-se de a nu lua parte
la conflicte armate, la alianţe politice, militare sau economice care au ca scop pregătirea
războiului; de a nu folosi teritoriul pentru amplasarea bazelor militare străine; de a nu
deţine, produce, sau experimenta arme nucleare. Concepţia declară „prioritare relaţiile
bilaterale cu Federaţia Rusă, Ucraina şi Republica Belarus”.
Pentru Chişinău, se arată în document, „sunt foarte importante relaţiile cu Româ-
nia”. Concepţia acordă „o atenţie deosebită” cooperării cu România, „în scopul depă-
şirii dependenţei economice unilaterale a Republicii Moldova”. O direcţie prioritară a

182
politicii externe a Moldovei este participarea la activitatea organismelor internaţionale,
în special în cadrul ONU. Activitatea în cadrul OSCE este considerată „una dintre di-
recţiile de bază ale politicii externe a Republicii Moldova”.
Republica Moldova şi-a continuat relaţiile tradiţionale cu statele vecine şi cele
membre ale CSI, dictate de interesele economice şi amplasarea pieţelor de desfacere a
mărfurilor.
În anul 2001, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a declarat în campania
electorală prioritară direcţia de aderare a Moldovei la Uniunea Rusia-Belarus. După
deteriorarea în câteva rânduri a relaţiilor Republicii Moldova cu Federaţia Rusă, după
refuzul preşedintelui V. Voronin de a semna Memorandumul „Kozak” în 2003, în 2005
sunt introduse interdicţii la exportul de vinuri din republică spre Rusia.
Partidul Comuniştilor, respectiv guvernul Republicii Moldova, declară drept prio-
ritară, în campania electorală din 2005, integrarea europeană a Republicii Moldova. În
situaţia stagnării reformelor interne şi a orientării europene formale, Staul nu a obţinut
succese în apropierea Republicii de UE.
Cu venirea la putere a Alianţei pentru Integrarea Europeană, direcţia prioritară în po-
litică externă devine integrarea europeană. Acţiunile întreprinse, reformele interne, deşi
desfăşurate încet, vizitele frecvente ale demnitarilor europeni la Chişinău vorbesc despre
o apropiere reală a ţării de structurile europene. Semnarea „Planului de acţiuni Uniunea
Europeană – Republica Moldova” vine să dovedească o dată în plus acest lucru.
Dacă în direcţia europeană guvernarea democratică a obţinut un şir de succese,
atunci în relaţiile cu Federaţia Rusă au avut loc un şir de deficienţe, culminate cu in-
terzicerea exporturilor de vinuri şi legume din Republica Moldova, care au fost solu-
ţionate parţial prin fixarea unor cote precise de export şi a unor standarde de calitate
controlate de ambele părţi. Nesiguranţa partenerilor estici, prin aplicarea pârghiilor
economice pentru realizarea obiectivelor politice, a reorientat o parte din producătorii
de mărfuri spre alte pieţe, prioritar cea europeană.
Conflictul militar din Transnistria
Contextul internaţional. În condiţiile prăbuşirii Uniunii Sovietice, spre sfârşitul
anului 1991 au izbucnit confruntări violente între forţele separatiste transnistrene şi
forţele de ordine moldoveneşti. Tensiunile dintre forţele separatiste şi autorităţile cen-
trale moldoveneşti au excaladat după ce, la 1 martie 1992, Republica Moldova a fost
recunoscută oficial ca membru al ONU.
Conflictul militar. Atacarea, în aceeaşi zi, a postului de poliţie din localitatea Du-
băsari (ultimul de pe malul stâng al Nistrului, care era sub controlul Chişinăului) de
către forţele separatiste a declanşat un conflict armat, care a durat aproape şase luni, în
cadrul căruia republica separatistă a fost sprijinită nemijlocit de Armata a 14-a rusă.
În timpul războiului de pe Nistru au murit 320 de persoane, iar 1180 au fost rănite.
Din zona Nistreană s-au refugiat în interiorul Republicii Moldova peste 100 de mii de
persoane. Distrugerile economice depăşeau de două ori bugetul anual al republicii.
De-a lungul confruntărilor dintre autorităţile moldovene şi separatiştii transnis-
treni, conducătorii ruşi au susţinut, prin declaraţiile lor, autorităţile separatiste, putân-
du-se afirma că Federaţia Rusă a contribuit atât militar, cât şi politic la crearea unui
regim separatist în regiunea Transnistriei. Aceasta reiese şi din faptul că încetarea con-
flictului armat a survenit în urma „Acordului cu privire la principiile reglementării
paşnice a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova”, semnat
la 21 iulie 1992 între preşedinţii Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, Mircea Snegur
şi, respective, Boris Elţin, prin care Rusia s-a impus ca „pacificator” şi „mediator” în
conflictul dintre puterea de la Chişinău şi regimul separatist din stânga Nistrului.
Încetarea focului. Acest Acord prevedea crearea unei zone de securitate, în care

183
urmau să acţioneze forţe de menţinere a păcii compuse din trupe aparţinând părţilor în
conflict şi trupe ruseşti, acestea fiind subordonate Comisiei Unificate de Control, care
era compusă în mod paritar din reprezentanţii celor trei părţi.
După încheierea conflictului, bazându-se pe sprijinul Rusiei, cerinţele liderilor
separatişti de la Tiraspol s-au radicalizat, ei subliniind necesitatea păstrării Republicii
Moldoveneşti Nistrene ca stat independent în cadrul unei federaţii moldoveneşti, în
care poate fi legată de Republica Moldova doar prin colaborarea în baza acordurilor
bilaterale, cu scopul realizării unor interese comune.
Reglementarea conflictului. Prin semnarea, la 28 aprilie 1994, la Parcani (lângă
Tiraspol), a declaraţiei comune Mircea Snegur – Igor Smirnov (contrasemnată de
şeful Misiunii CSCE de atunci, britanicul Richard Samwel, şi de reprezentantul pre-
şedintelui Rusiei) s-a marcat debutul negocierilor privind statutul special al Trans-
nistriei.
Un alt pas în încercarea de soluţionare a problemei transnistrene a fost semnarea,
la 7 februarie 1996, la Tiraspol, a Hotărârii Protocolare ”cu privire la soluţionarea
problemelor din domeniul activităţii serviciilor vamale ale Republicii Moldova şi
Transnistriei”, document care a lăsat loc la diferite interpretări. Prin adoptarea aces-
tei hotărâri Republica Moldova a eliminat orice control vamal la punctele de trecere
dinspre Transnistria, în timp ce Tiraspolul a introdus un control riguros la punctele
de trecere dinspre Moldova. Astfel, deşi iniţial s-a dorit ca prin desfiinţarea posturi-
lor vamale dintre RM şi Transnistria să se producă o apropiere între cele două părţi,
oferirea regimului de la Tiraspol a dreptului de a folosi ştampila vamală cu inscripţia
„Republica Moldova. Vama Tiraspol” şi posibilitatea de a efectua operaţiuni de im-
port-export fără nici un control din partea oficialităţilor de la Chişinău a fost inter-
pretată de separatişti ca o acceptare de către Republica Moldova a existenţei Trans-
nistriei, ca o formaţiune (entitate) distinctă de Republica Moldova.
După mai multe ezitări şi sub presiunea Moscovei, la 8 mai 1997, preşedinte-
le moldovean Petru Lucinschi a semnat „Memorandumul cu privire la bazele nor-
malizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria” (Rusia şi Ucraina fiind
declarate „ţări-garante”), prin care s-a fixat egalitatea deplină în drepturi în cadrul
procesului de negocieri a Republicii Moldova şi a regimului de la Tiraspol, fiind in-
trodusă noţiunea de „stat comun”, în calitate de formulă de organizare post conflict.
Semnarea de către conducerea de la Chişinău a acestor două documente a permis
regimului separatist din Transnistria să blocheze nemotivat adoptarea oricărei decizii
în favoarea Republicii Moldova la masa de negocieri, folosindu-se, totodată, de ştam-
pila vamală a Republicii Moldova pentru activităţi economice.
În perioada următoare au apărut mai multe planuri de soluţionare a diferendului
transnistrean, printre care şi cel al lui Dmitri Kozak (un apropiat al lui Vladimir
Putin, preşedintele rus la acea dată), care, în noiembrie 2003, a propus federalizarea
Republicii Moldova ca singură soluţie de ieşire din conflict. Planul numit „Principii
de Bază ale Structurii de Stat a Statului Unificat”­era, de fapt, un proiect de constituţie
pentru o federaţie moldovenească, în care Transnistria şi Autonomia Găgăuză căpă-
tau dreptul la referendum, pentru a stabili dacă mai doresc sau nu doresc să aparţină
Republicii Moldova, şi drept de veto asupra chestiunilor de politică internă sau ex-
ternă care ar fi „contravenit intereselor lor”. Planul Kozak a ridicat obiecţii din partea
statelor-membre ale OSCE şi a Statelor Unite, care considerau că prin acest plan se
legitima prezenţa militară a trupelor Federaţiei Ruse în Moldova şi nu se înlătura
pericolul secesiunii Transnistriei şi Autonomiei Găgăuze. De asemenea, iniţiativa lui
Dmitri Kozak a stârnit ample manifestaţii de protest la Chişinău şi a antrenat inter-
venţia diplomatică a statelor Uniuni Europene şi a Statelor Unite, fapt ce l-a determi-
nat pe Preşedintele moldovean Vladimir Voronin să nu semneze acest document.

184
Eşecul adoptării Memorandumului Kozak nu a însemnat şi sfârşitul iniţiativelor
menite să rezolve problema transnistreană. Astfel, în iunie 2004, preşedintele V. Vo-
ronin a propus Rusiei, SUA, României, Ucrainei şi Uniunii Europene desfăşurarea
unei conferinţe în cadrul căreia să fie semnat un Pact de Stabilitate şi Securitate pen-
tru Republica Moldova.
Ideea unui Pact de stabilitate, care ar avea capacitatea de a deveni o forţă motrice
în soluţionarea paşnică a conflictului transnistrean, nu a fost primită cu prea mult
entuziasm la Moscova, poziţia autorităţilor ruse fiind extrem de tranşantă: Rusia va
semna Pactul de stabilitate şi securitate pentru Republica Moldova atunci când au-
torităţile de la Chişinău vor accepta să semneze „Memorandumul Kozak” pentru
soluţionarea conflictului transnistrian. De asemenea, autorităţile transnistrene au
apreciat în mod negativ iniţiativa preşedintelui Voronin privind Pactul de Stabilitate
şi Securitate pentru Republica Moldova, aceasta fiind considerată drept o tentativă de
scoatere a Transnistriei din procesul de negocieri şi de soluţionare a conflictului fără
participarea directă a reprezentanţilor Tiraspolului.
Procesul de soluţionare a conflictului transnistrean a dobândit o nouă dimensiu-
ne după ce, în primăvara anului 2005, Piotr Poroşenko, consilier de politică externă
al preşedintelui ucrainean Viktor Iuşcenko, a propus un nou plan care viza soluţiona-
rea conflictului în trei etape, fiecare cu o durată de aproximativ 6 luni.
Planul Poroşenko a fost respins cu abilitate în Parlamentul Republicii Moldova, în
paralel cu salutarea implicării Kievului în găsirea de soluţii. Parlamentarii moldoveni
au găsit că planului îi mai trebuie adăugate o serie de prevederi, în special democra-
tizarea şi demilitarizarea Transnistriei – retragerea arsenalului şi a trupelor ruseşti
până în 2006, implicarea unei forţe de menţinere a păcii formate din militari OSCE,
supervizarea procesului de retragere a trupelor şi armelor ruseşti de către observatori
OSCE şi stoparea traficului ilegal prin instituirea unui control transparent şi legal
asupra segmentului transnistrean al frontierei de stat moldo-ucrainene.
În noua conjunctură regională creată după aderarea României la Uniunea Eu-
ropeană, problema transnistreană a căpătat o importanţă deosebită în relaţiile din-
tre Republica Moldova şi UE, datorată numeroaselor riscuri de securitate pe care le
comportă prezenţa acestui conflict nesoluţionat.
Ca urmare a conflictului militar ruso-georgian din august 2008, Uniunea Euro-
peană a început să manifeste o disponibilitate mai mare de a se angaja activ în so-
luţionarea conflictelor îngheţate şi de a transmite semnale mai clare de încurajare a
aspiraţiilor de integrare europeană pentru statele din vecinătatea sa estică. Astfel, la
Consiliul European din martie 2009, liderii europeni au decis să-şi sporească ajutorul
financiar pentru statele din regiune (dintre care unele aspiră să adere la UE), totodată
hotărând invitarea liderilor statelor din zonă la summitul de la Praga (7 mai 2009),
l care a fost inaugurat Parteneriatului Estic, al cărui scop principal este să creeze
condiţiile necesare pentru a accelera asocierea politică şi integrarea economică între
Uniunea Europeană şi ţările-partenere interesate.
ANEXE
EXEMPLU DE TEST (REZOLVAT)
Citeşte cu atenţie sursele istorice propuse. În baza conţinuturilor expuse, a
competențelor formate pe parcursul anilor de studii, răspunde la următorii itemi:
A. „[…] Crearea acestei republici va genera o serie întreagă de consecinţe de ordin
intern (din punct de vedere al intereselor nemijlocite ale URSS) şi internaţional.
Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandis-
tic, pe care îl joacă Republica Belorusă faţă de Polonia şi cea Carelă – faţă de Finlanda.

185
Ea ar putea focaliza atenţia şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica
Moldovenească a Basarabiei. Din acest punct de vedere devine imperioasă necesitatea
de a se crea anume o republică socialistă, şi nu o regiune autonomă în componenţa
URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele maluri ale Nistrului ar servi drept breşă strate-
gică a URSS faţă de Balcani, pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri
militare şi politice.”
(Memoriu cu privire la necesitatea creării RASSM, Moscova 4 februarie, 1924)
B. „[…] Pe malul stâng al Nistrului, de la Kameneţ-Podolsk şi până la Marea Neagră
locuieşte o populaţie de 7000 000 de români-moldoveni blânzi şi umiliţi […] Moldove-
nii au ocupat aceste locuri încă de pe vremurile expansiunii romanilor de la munţi spre
Răsărit şi a descălecatului Moldovei în veacul al XIV-lea.
Vicisitudinile istoriei au vrut ca acum 14 ani aceşti români să fie înglobaţi în Uni-
unea Sovietică […] Sovietele urmăresc metodic distrugerea religiei, obiceiurilor şi a fa-
miliei moldovenilor. Li se confiscă produsul muncii lor, li se sechestrează averea, oricât
de mică ar fi ea, şi îi silesc cu forţa să se înscrie în gospodăriile colective „colhozuri”,
unde ei sunt sortiţi unei existenţe de sclavi […] De la o vreme guvernul comunist al
republicii a dispus ca moldovenii să fie deportaţi treptat în Siberia şi în regiunea Arhan-
ghelsk din nordul Rusiei, unde nu-i aşteaptă decât moartea. Aceasta nu este decât adu-
cerea la îndeplinire a planului infernal sovietic de a extermina completamente această
populaţie neadaptabilă comunismului.”
(Memoriul românilor transnistreni înaintat Ligii Naţiunilor, martie 1932)

Nr. Item Scor


I. Timpul, spaţiul, personalitatea în baza analizei şi utilizării surselor istorice
(26 puncte)
1. Numeşte statele implicate în evenimentele la care se referă sursele A şi B. L
0
Sursa A – Uniunea Republicilor Sovietice Sovialiste 1
Sursa B – URSS, RASSM___________________________________________ 2

2. În spaţiul indicat numeşte şi datează trei evenimente referitoare la tema la care L


se referă sursele A şi B. 0
12
A) 12.10.1924 – Constituirea RASSM_________________________________ 3
B) 1932-1933 – Foametea din ASSM_________________________________ 4
C) 27-28.02.1938 – Grafia latină a fost interzisă şi scoasă din uz în RASSM __ 5
6

3. Plasează evenimentele indicate în itemul 2 pe segmentul de axă cronologică. L


0/1
2/3
4/5
Scara: 1 cm =1 an 6/7
8

186
4. Haşurează pe harta de contur teritoriile anexate de Uniunea Sovietică de la Ro- L
mânia la 28 iunie 1940, ca urmare a politicii expansioniste a URSS (vezi harta 0
nr. 2). 1
2
3
4

5. Formează perechi logice, unind prin săgeţi conţinutul coloanelor A şi B. L


Coloana A Coloana B 0
1
12 octombrie 1924 Legea „despre cele cinci spice de grâu”
2
Pavel Tkacenko, Sesiunea a III-a a Comitetului Executiv 3
S. Timov, Gr. Kotovski, 4
Central din Ucraina
Ion Dicescu – Dic, 5
Al. Bădulescu etc. 6
Memoriul cu privire la Necesitatea
7 august 1932 creării RASSM

II. Noțiuni (11 puncte)


6. Explicaţi termenii subliniaţi în sursele A şi B. L
Factor politico-propagandistic – condiţii şi/sau mijloace politice şi propagan- 0
distice care contribuie la crearea premiselor pentru realizarea sau chiar atingerea 1
unor obiective cu caracter politic, expansionist, religios etc. Deportare – strămu- 2
tare forţată a unei persoane sau a unui grup într-o regiune îndepărtată de la locul 3
de reşedinţă sau chiar în străinătate, ca măsură represivă.

7. Alcătuieşte cu fiecare termen subliniat câte un enunţ care să conţină un adevăr L


istoric şi să reflecte politica internă şi externă a URSS (în baza sursei A). 0
În cazul creării RASSM, în viziunea fondatorilor acesteia, ea urma să joace rolul 1
2
de factor politico-propagandistic faţă de România şi ţările din Peninsula Bal- 3
canică. 4
Ca măsură represivă, Statul sovietic utiliza, printre multiplele metode, şi deporta- 5
rea persoanelor incomode în regiuni îndepărtate ale URSS. Astfel de deportări au 6
avut loc şi din RASSM, iar ulterior şi din RSSM, în vederea accelerării ritmurilor
colectivizării şi lichidării elementelor duşmănoase puterii sovietice.
8. Enumeră două obiective ale politicii externe a Uniunii Sovietice urmărite prin L
crearea RASSM. 0
1. Extinderea influenţei URSS, a regimului totalitar comunist în Europa de Sud- 1
Est şi Peninsula Balcanică, în acest sens RASSM urma să servească drept cap 2
de pod. 3
2. URSS n-a recunoscut unirea Basarabiei cu România, iar prin crearea 4
RASSM urmărea crearea premiselor de anexare a Basarabiei la Uniunea Sovie-
tică.________________

187
III. Relații de cauzalitate (8 puncte)
9. În spaţiul rezervat indică două cauze şi două consecințe a evenimentului
istoric nominalizat.

CAUZE EVENIMENT CONSECINŢE


L
1) Dorinţa statelor învingătoare 1) A scos la iveală o serie de tensi- 0
de a supraveghea respectarea tra- uni între statele-membre. 1
tatelor semnate şi de a sancţiona Franța şi Anglia doreau să do-
încălcarea lor, precum şi de a păs- mine în Europa, iar statele mici 2
tra raportul de forţe instituit şi a si mijlocii să-și asigure securita- 3
păcii necesita instituirea unui sis-
Constituirea tea prin obținerea sprijinului din 4
tem de securitate colectivă Societăţii partea marilor puteri.
2) Lansarea de către preşedintele 2) A provocat și discutii pe tema 5
SUA Woodrow Wilson şi punerea Naţiunilor unificării europene, contele Co- 6
la baza negocierilor de la Confe- udenhove-Kalergi publicand în
rinţa de Pace de la Paris a celor 1930 un nou proiect unional 7
„14 puncte”, care în al 14-lea care considera federația europea- 8
punct prevedea „Prin tratate spe- nă care se va crea și care urma
ciale, trebuie să se înfiinţeze o ligă să aibă aceeași structură cu a
generală a naţiunilor.” Societății.

IV. Eseu (20 puncte)


10. Elaborează un text coerent, încadrat în 12-15 propoziţii, la subiectul propus. L
Rolul ONU în menținerea păcii în lumea contemporană 0
Notă: La elaborarea textului se vor respecta următoarele cerinţe: utilizarea limbajului 1
de istoric, abordarea subiectului în relevanţă tematică şi expunere logică, plasarea corectă 2
în timp şi spaţiu a subiectului istoric, argumentarea punctului de vedere propriu, încadra- 3
rea în limita de spaţiu precizată.
Cele două războaie mondiale au determinat statele beligerante învingătoare să recurgă 4
la instrumente de menţinere a păcii. Între 25 aprilie și 26 iunie 1945, la Conferinţa de la San 5
Francisco cele 50 de delegaţii au aprobat Statutul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi pe cel al Tri- 6
bunalului internaţional. La 26 mai 1945 a avut loc semnarea Cartei ONU, intrând în vigoare 7
la 24 octombrie 1945. Republica Moldova este membru al ONU începând cu anul 1992. 8
Menţinerea păcii şi securităţii în lume a fost, conform Cartei, principalul domeniu al 9
activităţii ONU. Operaţiunile de menţinere a păcii au fost principala modalitate de acţiune a 10
Organizaţiei: Prima operaţiune de acest gen a fost organizată în 1948 în Palestina, urmând 11
Kashmir, Congo, Cipru, Yemen, Republica Dominicană, Somalia, Bosnia-Herţegovina, Ko- 12
sovo etc. ONU a activat intens şi în sensul facilitării soluţionării pacifice a diferendelor in- 13
ternaţionale, contribuind la negocierea a peste 180 de soluţii pașnice care au pus capăt unor
pericole reale de război sau chiar unor conflicte deschise. Organizaţia internaţională a fost 14
prezentă în rezolvarea unor evenimente precum criza rachetelor din Cuba, războiul irania- 15
no-irakian, retragerea trupelor sovietice din Afganistan, războiul civil din Salvador, agresiu- 16
nea Irakului împotriva Kuweitului, războiul din Bosnia-Herţegovina sau criza din Kosovo. 17
Rolul ONU s-a manifestat în problema dezarmării mondiale, prin intermediul Agenţiei 18
pentru energie atomică diminuându-se pericolele unui război nuclear. 19
Pe parcursul existenţei sale, ONU a parcurs şi momente de criză în ce priveşte soluţi- 20
onarea diferendelor şi conflictelor militare, diplomatice etc. Aceste crize în activitatea ONU
reprezintă de fapt crize în relaţiile dintre cele mai puternice state ale lumii care, urmărind
realizarea intereselor naţionale, provoacă destabilizarea relaţiilor internaţionale. Prin
eforturile secretarilor generali ai ONU: Gladwyn Jebb, Trygve Lie, Dag Hammarskjöld, U
Thant, Kurt Waldheim, Javier Pérez de Cuéllar, Boutros Boutros-Ghali, Kofi Annan, Ban
Ki-moon, Consiliul de securitate şi Adunarea Generală ONU a luat atitudine în cele mai
stringente probleme ale comunităţii internaționale.
În pofida conflictelor nesoluţionate, a problemelor globale ce ameninţă umanitatea,
ONU se dovedeşte a fi o organizaţie eficientă, prin faptul că fiecare membru poate participa la
luarea deciziilor, se poate implica în soluţionarea dificultăţilor regionale şi internaționale.
Total 65

188
EXEMPLE DE TESTE (NEREZOLVATE)
Testul nr. 1
Citeşte cu atenţie documentele şi răspunde la întrebări
A. PROTECŢIA MUNCII
„Una dintre principalele diferenţe dintre clasa muncitoare şi clasa de mijloc este di-
ferenţa de protecţie. Este o diferenţă mai importantă decât cea între nivelul veniturilor.
Dacă muncitorii sau muncitoarele par să dorească cu ardoare să facă din fiii şi fiicele lor
nişte angajaţi, o fac nu pentru bani, ci pentru protecţie [...].
Muncitorul pe jumătate calificat este la discreţia raţionalizării. Un preaviz de o săp-
tămână poate pune capăt unei vieţi de muncă.” (Pilgrin Trust, Men Without Work, 1938.
Istoria universală în texte, p.228).
B. UZINELE CITROEN
„Principiul unei fabricaţii intensive şi al fabricării diferitelor piese pe bandă rulantă
[...] reglează diferitele operaţii în aceeaşi cadenţă, cu aceeaşi viteză, pentru a evita stocajele
intermediare [...]. Reglând astfel toate operaţiile, se înlătură utilajele necorespunzătoare şi
se poate ajunge la transformarea materiei (lingou de fontă, bară de oţel sau piesă de tablă)
într-o maşină, în câteva zile [...]. Organizarea atelierului, poziţia corespunzătoare a utilaje-
lor au o importanţă considerabilă [...]. E interesant să utilizezi cele mai perfecţionate ma-
şini, pentru operaţii precise, cu montaje nedereglabile, maşini extrem de robuste pentru a
permite o producţie de mare precizie şi pentru a evita uzura anormală a utilajelor.” (Andre
Citroen, conferinţă ţinută în 1929. Istoria Universală în texte, p.228).
I. Timpul, spaţiul, personalitatea în baza surselor istorice
1. Identifică în baza surselor A şi B principalele probleme ale societăţii franceze şi
engleze în perioada interbelică.
2. Numeşte şi datează trei evenimente referitoare la evoluţia politică a societăţii
engleze şi franceze în perioada interbelică.
3. Plasează pe un segment de axă cronologică evenimentele indicate în itemul 2.
4. Indică pe harta de contur teritoriile statelor la care se referă sursele A şi B şi prin-
cipalele centre economice (Vezi harta la testul nr. 1 din Anexe).
5. Formează perechi logice, unind prin săgeţi conţinutul coloanelor A și B.
Coloana A Coloana B
Guvern conservator Cârdăşia de la München
Guvern laburist Arthur Neville Chamberlain
Politica de conciliere James Ramsay MacDonald
„Blocul celor de stânga” Politică de neutralizare a mişcărilor de eliberare
naţională
Guvernul Unităţii Naţionale Edouard Herriot.
Guvernul Frontului Popular Raymond Poincare.
Problema coloniilor Leon Blum
II. Noțiuni
6. Explică noţiunile: Blocul Naţional, Commonwealth.
7. Alcătuieşte cu fiecare termen câte un enunţ care să conţină un adevăr istoric.
8. Elucidează în trei propoziţii manifestările marii depresiuni în Franţa.
III. Relații de cauzalitate
9. Indică două cauze și două consecințe ale evenimentului istoric nominalizat:
Politica externă de conciliere faţă de statele agresoare.
IV. Eseu
10. Elaborează un text coerent, încadrat în 12-15 propoziţii, la subiectul propus
Politica externă a Marii Britanii în perioada interbelică.

189
Testul nr. 2
A. Ordinul de zi către armată din 22 iunie 1941
„Ostaşi, V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la
biruinţă. Să şterg pata de dezonoare din cartea neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi
epoleţii voştri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta
pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna.
Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul. Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din
jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Ba-
sarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.
Ostaşi, Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea
ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici straja drep-
tăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc.
Comandant de căpetenie al Armatei, general Ion Antonescu”(„Monitorul oficial“, nr. 145,
din 22 iunie 1941) în: Murgescu Bogdan. Istoria României în texte).
B. Fragment din proclamaţia regelui româniei Mihai I către ţară la 23 august 1944.
„Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu
poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală:
ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.
Români, un nou Guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa
hotărâtă a Ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de
Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii [...]. Români, dictatura a luat
sfârşit şi cu ea toate asupririle.” (România-marele sacrificat al celui de-al Doilea Război Mon-
dial. Documente, vol.I, coord.M.R. Mocanu, Bucureşti, 1994, p.294-250).
I. Timpul, spaţiul, personalitatea în baza surselor istorice
1. Numeşte statul împotriva căruia armata română începea războiul conform docu-
mentului din Sursa A, şi statele de partea cărora s-a aliat România conform sursei B.
2. Numeşte şi datează trei evenimente referitoare la participarea României în cel
de- al Doilea Război Mondial.
3. Plasează pe segmentul de axă cronologică evenimentele indicate în itemul 2.
4. Haşurează pe harta de contur teritoriul eliberat de armata română de ocupaţia
sovietică în anul 1941. (Vezi harta la testul nr. 2 din Anexe).
5. Elaborează perechi logice, unind prin săgeţi conţinutul coloanelor A și B.
Coloana A Coloana B
Ordinul „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” 22 iunie 1941
Guvernator al Basarabiei C. Voiculescu
Lovitura de stat, arestarea lui I.Antonescu 23 august 1944
Succesorul lui I.Antonescu C.Sănătescu
Operatia Iasi- Chisinau  20-24 august 1944
II. Noțiuni
6. Explică noţiunile subliniate în sursa B.
7. Alcătuieşte cu fiecare termen subliniat câte un enunţ care să conţină un adevăr istoric
8. Enumeră două obiective ale politicii externe a României în 1941-1944.
III. Relații de cauzalitate
9. Indică două cauze și două consecințe ale evenimentului istoric nominalizat:
Anexarea Basarabiei de URSS.
IV. Eseu
10. Elaborează un text coerent, încadrat în 12-15 propoziţii, la subiectul: Formarea
RSSM – evenimente şi consecinţe.
190
Testul nr. 3
Citeşte cu atenţie documentele şi răspunde la întrebări
A. CONFERINŢA DE LA TEHERAN
„Nici o forţă din lume nu poate să ne împiedice să distrugem armatele germa-
ne pe uscat, submarinele lor pe mare şi uzinele lor de război prin bombardamente.
Ofensiva noastră va fi necruţătoare şi crescândă [...]. încheind consfătuirile noastre
prieteneşti, noi aşteptăm cu încredere ziua în care toate popoarele lumii vor putea
trăi libere, neatinse de tiranie şi în concordanţă cu diferitele lor tendinţe şi propriile
conştiinţe. Noi am venit aici cu speranţă şi hotărâre. Noi plecăm de aici prieteni în
faptă, în spirit şi în ţel.”
(Roosevelt, Churchill, Stalin, Teheran, 1 decembrie 1943)
B. „CORTINA DE FIER”
„O cortină de fier s- a lăsat asupra Europei de la Stettin, la Marea Baltică, până la
Triest, la Marea Adriatică. În spatele acestei cortine au rămas toate capitalele statelor
din centrul şi estul Europei: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bu-
cureşti şi Sofia. Toate aceste oraşe celebre, precum şi populaţia lor se află în sfera de
influenţă sovietică.”
(Winston Churchill, discurs rostit la Universitatea din Fulton)
I. Timpul, spaţiul, personalitatea în baza surselor istorice
1. Numeşte statele, liderii cărora au participat la evenimentul descris în Sursa A.
2. Numeşte şi datează câte un eveniment specific problemei la care se referă Sursele
A şi B
3. Plasează pe segmentul de axă cronologică evenimentele indicate în itemul 2:
4. Haşurează pe harta de contur teritoriul statelor care au rămas în spatele „cortinei
de fier”, în opinia autorului documentului C. (Vezi harta la testul nr. 3 din Anexe).
5. Elaborează perechi logice, unind prin săgeţi conţinutul coloanelor A și B.
Coloana A Coloana B
Războiul din Coreea martie 1946
Cortina de fier 1950 – 1953
Criza din Marea Caraibelor OTV
NATO J.F. Kennedy, N.Hruşciov
Noua mentalitate politică I.Antonescu
Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul M.Gorbaciov
II. Noțiuni
6. În baza sursei B explică prin trei enunţuri sensul acordat de W. Churchill noţiunii
„cortina de fier”.
7. Explică noţiunile: Coaliţie antihitleristă, război rece.
8. Alcătuieşte cu fiecare termen câte un enunţ care să conţină un adevăr istoric
III. Relații de cauzalitate
9. Indică două cauze și două consecințe ale evenimentului istoric nominalizat: Re-
anexarea Basarabiei în anul 1944 la URSS.
IV. Eseu
10. Elaborează un text coerent, încadrat în 12-15 propoziţii, la subiectul: Rolul
ONU în menținerea păcii în lumea contemporană.

191
Testul nr. 4
Citeşte cu atenţie documentele şi răspunde la întrebări
A. „Pentru fascism, totul este în stat şi nimic uman, nimic spiritual nu există şi nu
are valoare în afara statului. în acest sens, fascismul este totalitar. în afara statului, [nu
există] nici indivizi, nici grupuri (partide politice, asociaţii, sindicate, clase). De aceea
fascismul se opune socialismului, care accentuează mişcările politice ale luptei de clasă
şi ignoră unitatea statului care fundamentează clasele sociale pe o singură realitate eco-
nomică şi morală. Şi, într-o manieră omoloagă, fascismul se opune sindicalismului.”
(Benitto Mussolini, articolul „Fascismul” (pentru Enciclopedia italiană, 1934))
B. Naziştii despre Arian
“Toate realizările artei, ştiinţei şi tehnicii sunt aproape exclusiv fructele geniului
creator al Arianului. Acesta ne permite să afirmăm că el reprezintă prototipul a ceea
ce noi înţelegem prin cuvântul “om”. Arianul este Prometeul umanităţii. Existenţa
unor tipuri umane inferioare a fost întotdeauna o condiţie prealabilă esenţială pentru
formarea unei civilizaţii superioare. Nu a fost o întâmplare că primele civilizaţii s-au
născut acolo unde Arianul a întâlnit rasele inferioare, le-a înfrânt şi le-a impus voinţa
sa… Amestecarea sângelui, cu scăderea nivelului rasial care a urmat, este singura
cauză a declinului civilizaţiilor trecute. Toţi cei care, în această lume, nu aparţin rasei
pure, sunt doar nişte deşeuri. Evreul lucrează sistematic pentru a provoca o dublă
revoluţie: economică şi socială. Ei prăbuşesc economic statelşe…ei refuză statului
mijloacele de subzistenţă, aruncă oprobiul asupra istoriei şi trecutului…”
(În: Istoria lumii în texte, coordonator Bogdan Murgescu, Ed. Teora, 1999)
C. „“Puterea sovietelor a acţionat aşa cum ar trebui să acţioneze toate revoluţiile
proletare: a sfărâmat total justiţia burgheză, instrument al claselor dominante. Solda-
ţii şi muncitorii trebuie să înţeleagă că nimeni nu îi va ajuta dacă nu se ajută singuri.
Dacă masele nu se revoltă spontan, nu vom realiza nimic. Atâta vreme cât nu vom
aplica teroarea faţă de speculanţi - trăgându-le pe loc un glonte în cap -, nu vom
realiza nimic!”
“În situaţia actuală este absolut vital să consolidăm Ceka, să apărăm Republica
sovietică împotriva duşmanilor ei de clasă izolându-i pe aceştia în lagăre de concen-
trare, să împuşcăm pe loc orice individ implicat în organizaţiile Gărzilor Albe”.
(Lenin, Opere complete, Ed. Politică, Bucureşti, 1965, vol. XXXVI, p. 306)
I. Timpul, spaţiul, personalitatea în baza surselor istorice
1. Numeşte statele la care se referă sursele A, B, C.
2. Numeşte şi datează trei evenimente care au caracterizat regimurile totalitare.
3. Plasează pe un segment de axă cronologică evenimentele indicate în itemul 2.
4. Indică pe harta de contur statele totalitare din Europa despre care se vorbeşte în
surse (Vezi harta la testul nr. 5 din Anexe).
II. Noțiuni
5. Explică noţiunile: Cultul personalităţii; Sistem politic pluripartit
6. Formulează câte un enunţ cu termenii de mai sus
7. Enumeră două obiective ale colectivizării în URSS
III. Relații de cauzalitate
8. Indică două cauze și două consecințe ale evenimentului istoric: Instaurarea re-
gimurilor totalitare.
9. Indică două cauze și două consecințe a evenimentului istoric nominalizat: Tri-
umful democraţiei în spaţiul post sovietic.
IV. Eseu
10. Elaborează un text coerent, încadrat în 12-15 propoziţii, la subiectul: Democra-
ţie şi totalitarism în secolul XX.

192
Hărţi de contur la teste Harta la testul nr.1

Legendă
Harta la testul nr.2.

193
Harta la testul nr.3.

Legendă
Harta la testul nr.4

Legendă

194
1. Haşurează teritoriul a două state în care au fost instaurate regimuri totalitare (de dreapta şi de stânga) în perioada interbelică

195
Exemple de lucru cu harta de contur
2. Haşurează pe harta de contur teritoriile Anexate de Uniunea Sovietică de la România la 28 iunie 1940.

196
3. Haşurează teritoriul statelor membre ale OTV ….

197
4. Haşurează teritoriile statelor Europene care şi-au proclamat independenţa faţă de Uniunea Sovietică în anul 1991
(cu excepţia Federaţiei Ruse)

198
5. Haşurează teritoriile statelor integrate în UNIUNEA Europeană în anul 2007.

199
Adrian DOLGHI, Alina FELEA
ISTORIA ROMÂNILOR ŞI UNIVERSALĂ
GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUI
Clasa a IX-a
Lectori: Diana Culic, Larisa Erşov
Tehnoredactor: Maria Bondari
Editura ,,Cuvîntul-ABC”
Tel.: 069608115
Editor: Ana Botnaru
Î.S. Firma editorial-poligrafică ,,Tipografia Centrală”
MD-2068, Chişinău, str. Florilor, 1
Adrian DOLGHI, Alina FELEA

ISTORIA
SERIA:
ISTORIA PE
ÎNŢELESUL
ELEVILOR

ROMÂNILOR
ŞI UNIVERSALĂ
GHID
DE PREGĂTIRE PENTRU
EXAMENUL DE ABSOLVIRE
A GIMNAZIULUI

Clasa a IX -a

 Noţiuni
 Eseuri
 Documente
 Agende biografice
 Relaţii de cauzalitate
 Teste