Sunteți pe pagina 1din 28

1

LICEUL TEHNOLOGIC “VASILE DEAC”


VATRA DORNEI

PROIECT DE CERTIFICARE A
CALIFICĂRII PROFESIONALE

ÎNDRUMĂTOR: Dr. Ing. FLOCEA NECULAI MARCEL

ÎNTOCMIT:

IUNIE 2020

1
2

DOMENIUL: SILVICULTURĂ

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: PĂDURAR-NIVEL 3

DĂUNĂTORII PĂDURILOR DE FOIOASE ȘI


DE RĂȘINOASE

Cuprins pag.

2
3

Argument………………………………………………………………………………………. 5

CAPITOLUL I: VĂTĂMĂRI PRODUSE DE DĂUNĂTORII ABIOTICI.................................6

I.1. Ce sunt dăunătorii abiotici…………………………………………………………………………6

I.2.Vântul ………………………………………………………………………………………...6

I.3. Incendiile……………………………………………………………………………………..7

I.4.Zăpada…………………………………………………………………………………………7

I.5.Înghețul………………………………………………………………………………………..8

I.6.Temperatura…………………………………………………………………………………...9

I.7.Apa…………………………………………………………………………………………….9

I.8.Lumina………………………………………………………………………………………..10

I.9.Poluarea………………………………………………………………………………………11

CAPITOLUL II: DĂUNĂTORII PĂDURILOR DE FOIOASE………………………………..12

II.1.Aspecte generale…………………………………………………………………………... 12

II.2.Parectopa robiniella Clemens 1863 ………………………………………………………...12

II.3. Phyllonorycter robiniella Clemens -1859………………………………………………….13

II.4.Homopterele………………………………………………………………………………...14

II.4.1.Phyllaphis fagi…………………………………………………………………………….14

II.5.Hymenopterele………………………………………………………………………………15

II.5.1. Andricus quercuscalicis (BurgsdorFF,1873………………………………………………15

II.6.Alți dăunătări care pot afecta pădurile de foioase…………………………………………..16

CAP. III: DĂUNĂTORII PĂDURILOR DE RĂȘINOASE………………………………….18

III.1.Aspecte generale……………………………………………………………………………18

3
4

III.2.Lymantria monacha (omida păroasă a molidului)………………………………………….18

III.3.Ips typographus…………………………………………………………………………….19

III.4. Alți dăunătări care pot afecta pădurile de rășinoase……………………………………….20

CAP. IV: MĂSURI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A DĂUNĂTORILOR……………22

IV.1. Combaterea integrate……………………………………………………………………..22

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….25

Argument

4
5

Pădurea constituie ecosistemul cel mai complex de pe pământ. În acest ecosistem trăiesc,
într-o interdependență și intercondiționare exemplară un număr impresionant de macro-
organisme și ciuperci, de ierburi și arbuști, arbori repede crescători sau arbori cu lemn de mare
valoare.

În epoca contemporană, pădurea este privită ca o entitate ecologică și economică cu


rosturi multiple. Serviciile sale au o mare valoare socială, contribuind la acoperirea unor cerințe
de bază ale comunității. Pădurile au proprietatea deosebită de a se regenera, ceea ce constituie
întotdeauna o sursă sigură de materie primă pentru nevoile economice și sociale. Concomitent cu
producerea de lemn, prin prezența lor într-o bună stare de vegetație, pădurile asigură și
regularizarea debitului apelor, protecția solului contra eroziunilor și a factorilor climatici
dăunători, îndeplinesc diferite funcții de ordin estetico-sanitar.

Multe păduri din România sunt păduri cultivate şi numai în mică măsură păduri naturale.
Caracteristic acestor păduri este faptul că au o structură foarte simplă, fiind în majoritatea
cazurilor constituite din arborete pure sau aproape pure şi echiene. Ca urmare, ele sunt
ecosisteme instabile şi sunt uşor dereglate de acţiunea unor factori externi sau interni
perturbatori, dintre care un loc aparte îl au vântul, zăpada, unele animale sălbatice, insectele care
atacă între scoarţă şi lemn şi unele ciuperci xilofage. Starea actuală a acestor păduri este
rezultatul unui anumit mod de dezvoltare economico-socială, căruia i-a corespuns şi un anumit
mod de gospodărire a pădurilor, în care criteriul efcienţei economice sau criterii politice au
prevalat. Este evident că aceleaşi criterii, în contextul unui anumit nivel al cunoştinţelor şi al
tehnicii din diferite etape de dezvoltare a societăţii şi a silviculturii, au determinat şi alegerea
metodelor şi mijloacelor de protejare a pădurii împotriva acestor factori dăunători.

În aceste condiții, acest proiect nu face alceva decât aduce în atenția cititorului vătămările
produse de factorii abiotici asupra pădurilor, dăunătorii pădurilor de rășinoase și de foioase și
organizarea și executarea lucrărilor de semnalare, depistare și combatere a vătămărilor produse
de acești dăunători la nivelul ocolului silvic din zona bazinului superior al văii Ilvei.

5
6

CAPITOLUL I: VĂTĂMĂRI PRODUSE DE DĂUNĂTORII ABIOTICI

I.1. Ce sunt dăunătorii abiotici

Pădurile sunt puse în pericol de o serie de factori dăunători. Unii dintre aceştia au acționat
dintotdeauna, alții precum poluarea sau pericolul schimbărilor climatice au apărut doar în ultimul
timp.

Specialiştii obişnuiesc să împartă factorii care produc daune pădurilor în două mari
categorii:

-factori abiotici, sau de mediu, între care se înscriu factorii climatici dăunători (vântul,
gerurile, îngheŃurile, grindina etc.), incendiile de pădure, poluarea, schimbările climatice;

-factori biotici, organisme vii care atacă arborii: insecte dăunătoare (care se hrănesc cu
frunze, lemn, seminŃe, fructe), ciuperci şi animale (vânat şi rozătoare mici).

Condițiile climatice favorabile joacă un rol hotărâtor în viața pădurilor, determinând


creşterea şi extinderea teritorială a speciilor de arbori. Temperaturile şi precipitațiile suficiente
creează un climat favorabil pădurilor. Pe de altă parte, condițiile climatice ostile pot restricționa
dezvoltarea acestora, favorizând apariția stepei şi semideşerturilor/deşerturilor la latitudinii medii
şi mici sau a tundrei la latitudini mari şi în zonele montane înalte. În anumite situații, când ating
valori ce depăşesc anumite limite, factorii climatici pot produce vătămări pădurilor.

I.2.Vântul

Dintre factorii climatici, de departe cel mai dăunător este vântul, care poate produce
pagube deosebit de însemnate. Doborâturile de vânt afectează mai ales arboretele de molid, care
au o înrădăcinare superficială, suprafețele afectate ridicându-se la sute sau chiar mii de hectare.
Dispariția scutului protector al pădurii de pe versanți întregi poate lăsa solul expus eroziunii
pluviale, ceea ce duce la o serie de alte efecte negative. Alte efecte negative ale vântului sunt

6
7

ruperea frunzelor, a ramurilor și a lujerilor, afectând astfel dezvoltarea sănătoasă și armonioasă a

arborilor.

I.3.Incendiile

Declanșarea și extinderea incendiilor este condiționată de prezența simultană a trei


factori: materialul combustibil (frunziș uscat), oxigen și sursa de foc.

Incendiile se pot clasifica în trei categorii: incendii subterane (când focul se manifestă la
nivelul sistemului radicelar al arborilor și arbuștiilor, fiind specific solurilor uscate, foarte bogate
în schelet), incendii de litieră (când focul afectează doar stratul de litieră de la suprafața solului)
și incendii de coronament (când este afectat etajul arborilor, dar și subarboretul, pătura erbacee și
chiar litiera, acestea fiind cele mai periculoase).

7
8

Deşi la noi în țară pagubele produse de incendii de pădure sunt relativ reduse, cele mai
frecvente fiind cele de litieră (care afectează doar pătura de frunze moarte de la sol), situația s-ar

putea schimba în contextul posibilelor schimbări climatice.

I.4.Zăpada

Existența zăpezii, a unor ochiuri de pădure și umiditatea ridicată a solului pot amplifica
acțiunea distructivă a vântului. Efectele negative ale zăpezii stau în îndoirea arborilor tineri și
ruperea ramurilor. Depunerile masive de zăpadă din unele ierni pot duce la apariția de avalanșe.
Avalanșele, cunoscute și sub denumirea de lavine, constituie fenomene natural ce constau în
antrenarea unor mase mari de zăpadă, moale și grea, care se desprind și se rostogolesc pe
versanții munților, antrenând și distrugând totul în cale, inclusive arbori.

Factorii de risc care influențează producerea avalanșelor sunt: climatici (grosimea


zăpezii, temperatura, aerului, temperature în stratul de zăpadă, intensitatea și direcția vântului,
etc.), de relief (altitudinea, panta, expoziția, configurația terenului), starea suprafeței terenului
(rugozitatea, gradul de umezire și îngheț, gradul de acoperire cu vegetație și natura acesteia) și
factori accidentali (prăbușirea unei cornișe, căderea de bolovani, trecerea unor animale, zgomote

puternice care produc vibrații).

8
9

I.5.Înghețul

Pentru păduri foarte periculoase sunt temperaturile negative care apar toamna devreme şi
primăvara târziu, numite înghețuri timpurii şi înghețuri târzii, care pot surprinde arborii mult mai
vunerabili, cu lujerii nelignificați sau înfrunziți. Se pot observa efectele unui îngheț târziu, într-
un sfârşit de mai sau chiar început de iunie la poalele munților, când verdele crud al funzişului
proaspăt (mai ales de fag) se colorează ruginiu roşcat, făcându-i pe unii să bănuiască un episod
de poluare. De fapt este vorba de un îngheț târziu, care poate afecta suprafețe relativ întinse de
pădure, efectele depinzând în mare măsură de momentul apariției, în raport cu evoluția
procesului de înfrunzire. Pădurile pot fi afectate şi de chiciura grea amorfă, care poate rupe
ramurile arborilor, de grindină sau de zăpezile umede şi grele care, pe lângă ruperea crengilor,
poate produce chiar aplecarea până la pământ a unor arbori subțiri. Aceasta se întâmplă mai ales
în arboretele tinere de fag, care sunt prea dese (nefiind rărite corespunzător prin anumite lucrări
silvice, numite curățiri) şi din această cauză, arborii fiind prea subțiri, sunt culcați la pământ de

zăpezile grele şi rămân, apoi, permanent aplecați.

I.6. Temperatura

Temperatura este indispensabilă creșterii și dezvoltării arborilor, arbuștilor, plantelor


ierboase, dăunătorilor și patogenilor.

Fiecare specie arboricolă prezintă o temperature optima de dezvoltare, limitele de


temperatură fiind cuprinse între -25 și 30 grade Celsius, în cazul stejarului și fagului.

9
10

Temperaturile ridicate înregistrate vara, în timpul zilei, unde solul închis la culoare este
expus direct acțiunii razelor soarelui, pot ridica temperatura solului la 50-60 grade Celsius.
Această temperature poate determina uscarea puieților aflați în primul an de vegetație.

Temperaturile scăzute afectează, în special, puieții și arborii tineri, provocând degerături

vârfurilor crude și mugurilor.

I.7.Apa

Secetele prelungite și ploile torențiale pot provoca vătămări însemnate vegetației


forestiere. Lipsa precipitațiilor și temperaturile ridicate determină reducerea cantității de apă din
sol, ceea ce îngreunează accesul la substanțele nutritive și influențează transpirația frunzelor,
determinând apariția fenomenului de ofilire temporară sau de lungă durată, urmată de uscarea
întregii plante. Deficitul de apă din sol împiedică încolțirea semințelor, determinând uscarea
semințelor încolțite și a plantelor tinere, putând încetini sau stagna dezvoltarea puieților. Secetele
prelungite pot afecta chiar și pădurile bătrâne, la început determinând uscarea vârfurilor,
ramurilor și apoi a întregului copac.

Excesul de apă produce vătămări importante prin asfixierea și putrezirea rădăcinilor și


crearea de condiții pentru apariția ciupercilor și bacteriilor. Ploile torențiale pot determina

10
11

spălarea humusului, bătătorirea solurilor, formarea unei cruste, dezrădăcinarea puieților,

distrugerea florilor și a fructelor tinere.

I.8.Lumina

Lumina are o importanță deosebită pentru ecosistemele forestiere, datorită faptului că


influenșează creșterea și dezvoltarea plantelor, etajarea arboretelor și a pădurii, precum și
succesiunea speciilor.

Lumina slabă afectează sinteza clorofilei în Frunze, procesul de asimilație și determină


stagnarea dezvoltării plantelor, iar lujerii se alungesc anormal.

Excesul de lumină produce arsuri ale frunzelor și pârlirea scoarței atunci când plantele au
fost ținute perioadă îndelungată la umbra, iar apoi sunt expuse brusc la soare puternic.

11
12

I.9. Poluarea

Unul dintre principalii factori care produc vătămări însemnate ecosistemului forestier este
poluarea produsă de rafinăriile și fabricile din apropierea pădurilor, mijloacele de transport și
gunoaiele aruncate la întâmplare. Poluarea afectează procesele fiziologice ale arborilor,
diminuează acumulările de masă lemnoasă și debilitează arborii, făcându-i sensibili la atacurile
ciupercilorși insectelor.

Dintre poluanții cei mai periculoşi pentru vegetația forestieră putem enumera oxizii de
sulf şi de azot, fluorul, metalele grele etc. Bioxidul de sulf, pe lângă efectul toxic direct, se
transformă prin oxidare în trioxid de sulf. Acesta se combină cu apa, rezultând o soluție de acid
sulfuric, care cade pe sol sub forma aşa numitelor „ploi acide”. Acest fenomen este extrem de
periculos pentru plantele lemnoase, fiind frecvent asociat cu uscarea în masă a arborilor, numită
adesea „moartea pădurilor” în ultimele decenii ale secolului XX. Fluorul şi compuşii acestuia
afectează clorofila, producând pete galben-brune pe frunzele plantelor, care cad timpuriu (chiar
vara), ceea ce reduce considerabil producțiile vegetale. Oxizii de azot cauzează, de asemenea,
necroze la plante.

CAPITOLUL II: DĂUNĂTORII PĂDURILOR DE FOIOASE

II.1.Aspecte generale

Starea fitosanitară a pădurilor este o rezultantă a multiplelor interacțiuni dintre mediul


fizico-geografic în care se află pădurile, biocenozele forestiere și activitățile umane.

În România, din punct de vedere geografic, pădurile fiind localizate aproape în


exclusivitate în zone cu un grad relativ ridicat de favorabilitate (65 % în zona montană, 28 % la
deal, 7 % la câmpie) - sunt afectate în principal de factori biotici și mai puțin de factori abiotici.
12
13

Împreună, aceste două categorii de factori afectează anual suprafețe ce variază între 5% și peste
30-40% din suprafața totală a pădurilor, din care cca. 85% sunt suprafețe afectate de factori
biotici, în principal de insecte și în mai mică măsură microorganisme patogene, mamifere etc.
În pădurile de foioase, unde se înregistrează majoritatea atacurilor puternice și foarte
puternice, există un număr mare de specii de dăunători.
II.2. Parectopa robiniella Clemens – 1863
Adultul are o lungime a corpului de 4 - 5 mm. Anvergura aripilor este de 7 - 8 mm.
Aripa anterioară este de culoare maro închis, prezentând pe marginea costală patru benzi de
culoare albă. Pe partea posterioară a aripii există trei benzi albe orientate spre vârful aripii şi
intercalate cu primele benzi de pe marginea costală. Antenele sunt filamentoase, mai lungi decât
aripile. Pe cap prezintă solzi albicioşi. Oul este mic (aproximativ 0,30mm), incolor depus de
obicei izolat pe partea inferioară a unei foliole de salcâm în apropierea nervuri principale. Larva
la început are culoarea albă, apoi devine galben – verzuie iar la maturitate poate să ajungă la
5mm lungime . Pupa este la început verzuie iar apoi se brunifică. Împuparea se realizează într-un
cocon alb format pe frunzele din litieră .

Ciclul de viaţă al speciei Parectopa robiniella Această molie poate să dezvolte două sau
trei generații. Ouăle sunt depuse pe epiderma inferioară a frunzelor tinere. Din ele ies larve ce
formează mine triunghiulare vizibile doar pe partea inferioară a frunzei. Aceste mine sunt plasate
la locul de inserţie al unei nervuri secundare cu nervura principală. Larva produce apoi o mină
penată ce se extinde în mezofilul frunzei. În această mină nu se acumulează excremente deoarece
ele sunt în permanenţă evacuate printr-un orificiu din epiderma inferioară. După ce larva ajunge
la dimensiunea corespunzătoare părăseşte mina coborând cu ajutorul unui fir de mătase la
suprafaţa litierei. Ajunsă pe litieră formează un cocon alb. Zborul de împerechere are loc seara,
iar după acesta ouăle sunt depuse pe frunze.

Specia este dăunătoare datorită minelor săpate în mezofilul frunzei de către larve în
procesul de hrănire. Consumând ţesutul asimilator o dată cu săparea minei, din frunză rămân cele
două epiderme şi vasele conducătoare care se închid la culoare. Din datele de pe teren s-a
constatat că pe o foliolă pot exista mai mult de trei mine.

II.3. Phyllonorycter robiniella Clemens -1859

13
14

Adultul are o dimensiune cuprinsă între 3 – 4 mm. Anvergura aripilor este de 5 - 6 mm.
Aripa anterioară prezintă o alternanţă de benzi dispuse în V cu vârful spre apex de culoare brună,
oranj şi alb. Marginea posterioară a aripii prezintă trei strigule albe. Apical, aripa prezintă o pată
neagră înconjurată de o zonă portocalie cu contur circular negru. Aripa posterioară are o culoare
gri cu numeroşi peri de culoare brună. Antenele sunt lungi, filiforme, mai deschise la culoare
spre vârf. La nivelul capului adulţi prezintă numeroşi peri de culoare alb - cenuşie. Oul este mic
fiind depus pe partea inferioară a frunzei spre marginea acesteia. Larva are 3 – 4 mm şi este de
culoare galben - verzui. Pupa se dezvoltă într-un cocon alb şi dens şi are o dimensiune de circa 3
mm. Din pupă iese adultul ce părăseşte mina prin epiderma inferioară. Cercetările au demonstrat
că este o specie bivoltină, dar există studii ce indică faptul că în anii cu toamnă lungă dezvoltă şi
o a treia generaţie. Adulţii zboară în lunile iulie şi august iar după împerechere femela depune
câte un ou pe partea inferioară a frunzei. Din ou apare larva care se hrăneşte cu ţesutul lacunar
iar apoi înaintează şi spre ţesutul palisadic. Spre deosebire de Parectopa robiniella, excrementele
acestei larve rămân în zona centrală a minei. Când larva ajunge la maturitate la nivelul minei mai
rămân cele două epiderme şi fasciculele libero - lemnoase. Epiderma inferioară de la nivelul
minei are aspectul unei pâsle albicioase iar cea superioară are aspect mozaicat (galben - verzui).
Împuparea are loc în interiorul minei într-un cocon alb dens mătăsos. Specia poate ierna sub
formă de pupă iar primăvara fluturele părăseşte mina printr-o crăpătură a epidermei inferioare.

Phyllonorycter robiniella este o specie dăunătoare datorită minelor de tip stigmatonom pe


care le produce frunzelor de salcâm. Mai întâi larva consumă ţesutul lacunar iar apoi pătrunde în
profunzime consumând ţesutul asimilator până la epiderma superioară. Încă de la început
epiderma inferioară este alburie şi va rămâne în acest fel pe tot parcursul dezvoltării insectei.
Vasele conducătoare nu sunt consumate dar ele cu timpul se brunifică şi se usucă. Deoarece
larvele se hrănesc cu ţesut asimilator productivitatea arborelui este mult diminuată. S-a constatat
de asemenea că frunzele atacate cad prematur. În general pe o foliolă se dezvoltă o singură mină,
dar există şi posibilitatea dezvoltării pe frunză a 2 - 3 mine. Trei patru mine pe o foliolă pot
acoperii întreaga foliolă.

II.4. Homopterele

Homopterele sunt insecte ce au dimensiuni variabile de la câţiva milimetri până la câţiva


centimetri. Corpul lor are formă convexă iar unele specii prezintă formaţiuni pe cap sau pe torace
14
15

ce le conferă un aspect particular. Capul este hipognat sau ortognat iar aparatul bucal este
specializat pentru înţepat şi supt. Antenele sunt filiforme iar aripile sunt membranoase. Unele
specii prezintă glande ceriere ce produc secreţii de culoare albă ce le maschează corpul. Unele
specii sunt aptere, heterometabole, fitofage, ce se hrănesc cu sucuri vegetale. Dejecţiile lor
bogate în zaharuri favorizează dezvoltarea ciupercilor.

II.4.1. Phyllaphis fagi

Familia Aphididae cuprinde insecte cunoscute sub numele de păduchi de plante. În ciclul
de viaţă se succed forme aripate şi nearipate, sexuate şi agame. Din oul de iernare apare femela
nearipată numită fundatrix care formează partenogenetic câteva generaţii de femele fundatrigene.
Fundratigenele sunt aptere şi dau naştere partenogenetic la femele nearipate şi aripate ce se
răspândesc pe alte plante. Toamna generaţia asexuată depune ouă mari din care ies masculi
aripaţi şi femele aptere. Aceasta reprezintă generaţia sexuată care va depune după împerechere
ouă de rezistenţă

Phyllaphis fagi este un afid răspândit în pădurile de fag ale Europei. Această specie
prezintă în timpul unui an o alternanţă de generaţii asexuate (fundatrixul, fundatrigenele) şi
sexuate. Fundatrixul este reprezentat de femele aptere cu o dimensiune cuprinsă între 2 - 3 mm
ce au o culoare de verde deschis sau galben pal şi pe partea dorsală pete închise. Corpul lor este
acoperit cu filamente ceroase albe ce sunt secretate de organimul lor. Acestea dau naştere
partenogenetic unor femele aptere numite fundatrigene. Fundatrigenele sunt asemănătoare cu
fundatrixul dar au dimensiunea redusă. Acestea formează partenogenetic femele aptere şi aripate
ce migrează generând noi atacuri. Spre toamnă apare partenogenetic generaţia sexupară care
depune ouă mari din care se dezvoltă femele aptere şi masculi aripaţi. Femelele depun după
împerechere 10 - 15 ouă de rezistenţă (de iarnă) şi ciclul se reia.

Cercetarea insectelor dăunătoare pădurilor de fag a scos la iveală faptul că s-au mai
înregistrat atacuri și a altor dăunători, cum ar fi şi speciile Mikiola fagi, Orchestes fagi care
alături de alţi factori biotici şi abiotici contribuie la uscarea fagului. Atacul este puternic
primăvara când pe dosul frunzelor de fag se formează colonii albicioase. Deoarece au un aparat
cu bucal adaptat pentru înţepat şi supt se hrănesc cu seva din frunze. În atacurile puternice se
constată înnegrirea frunzelor datorită unor mucegaiuri ceea ce duce la scăderea productivităţii.

15
16

II.5. Hymenoptere

Ordinul Hymenoptera, cuprinde un grup mare de insecte libere sau parazite. Acestea
prezintă două perechi de aripi membranoase, străbătute de nervuri longitudinale şi transversale.
Aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare şi sunt unite printr-un rând de croşete. La
majoritatea himenopterelor aparatul bucal este pentru supt şi lins adaptat la hrana lichidă.
Dezvoltarea acestor insecte este holometabolă.

II.5.1.Andricus quercuscalicis (Burgsdorff, 1783)

Familia Cynipidae cuprinde viespi producătoare de gale, ce au dimensiuni mici cu aripi


dezvoltate, abdomenul turtit lateral şi corpul peţiolat. Aparatul bucal este specializat pentru
roaderea unor orificii în care insectele depun ouăle. Ouăle prezintă pedunculi, larvele au corpul
curbat, moale şi sunt apode. Aparatul lor bucal este de tip masticator şi se hrănesc prin roaderea
pereţilor interni ai galelor. Sunt insecte ce au o succesiune de generaţii sexuate şi asexuate. Între
cele două generaţii, dar şi între galele produse de cele două generaţii există deosebiri
fundamentale. Dezvoltarea are loc direct în gală din care apar adulţii. Gala este utilă numai
organismului galigen producându-i plantei numai daune. Adulţii depun ouăle pe frunzele tinere
şi pe flori. Galele provin prin proliferarea ţesutului adiacent stimulat de secreţiile larvelor. O gală
este o cameră protectoare alcătuită dintr-un strat intern cu rol în hrănire şi un strat extern ce-i
conferă rezistenţă. Dacă la început galele sunt verzi şi moi cu timpul ele devin tari şi se închid la
culoare. Moartea parazitului înaintea maturării galei determină oprirea procesului de
cecidogeneză. Din punct de vedere chimic galele speciilor ce atacă stejarul au un conţinut ridicat
de tanin (peste 80%).

Cuprinde două generaţii pe an generaţia agamă şi sexuată. Formele sexuate apar în gale
ce au formă alungită, de culoare aurie, cu o suprafaţă fină reticulată şi acoperită de un puf
maroniu. Acestea măsoară de la 1 la 4 mm şi conţin o singură viespe, însă pot exista mai multe
gale pe un ament bărbătesc. Se maturizează în aprilie, iar adulţii zboară între lunile aprilie şi
iunie, când se împerechează şi îşi depun ouăle în mugurii ghindelor de stejar . Femela are capul
negru, cu ochii de culoare brun închis iar antenele sunt segmente. Toracele este de culoare
neagră cu dungi galbene murdare. Galele formei agame cresc în medie până la 20 mm, deşi
ocazional se pot găsi şi de mărimi mai mari. Acestea se pot observa în arbori până în luna

16
17

octombrie şi au fie culoare verde, fie culoare roşie. Au o formă neregulată, fiind acoperite cu o
substanţă lipicioasă. Când se maturizează (în septembrie) devin maronii, işi pierd substanţa
lipicioasă şi cad din stejari înainte sau o dată cu ghindele. Viespea eclozează în anul următor în
perioada martie, aprilie, mai, iar dacă condiţiile nu sunt optime, pot rămâne în gale pentru încă
un an.

II.6.Alți dăunători care pot afecta pădurile de foioase:

-croitorul stejarului - Cerambyx cerdo ( depistarea lui se face în stadiile de larvă, pupă și
adult și în funcție de caracteristicile atacului produs).

-cariul lemnului de foioase - Trypodendron domesticum (depistarea lui se face după


caracteristicile atacului produs de acesta).

-Saperda populnea - croitorul mic al plopului, S. carcharias - croitorul mare al plopului și


Paranthrene tabaniformis - sesia mică a plopului etc. (depistarea lor se face în stadiul de adult și
după galele și galeriile caracteristice atacului).

-sfredelitorul tulpinilor - Cossus cossus și a sfredelitorului ramurilor - Zeuzera pyrina


(depistarea lor se face în stadiul de adult al insectelor și după caracteristicile atacului produs de
acestea).

-țânțarul de gale al tulpinilor de salcie - Rhabdophaga saliciperda (depistarea lui se face


după atacul caracteristic produs de larvele insectei pe tulpini și pe ramuri).

-Insecte defoliatoare (Lymantria dispar - omida păroasă a stejarului, Tortrix viridana -


molia verde a stejarului, Operophtera brumata - cotarul verde, Erannis sp. și alți cotari,
Semiothisa alternaria - cotarul salcâmului, Malacosoma neustria - inelarul, Euproctis
chrysorrhoea - fluturele cu coadă aurie, Thaumaetopoea processionea - omida procesionară a
stejarului, Drymonia ruficornis, Apethymus filiformis - viespe, Dasychira pudibunda - omida cu
coadă roșie, Tischeria complanella - molia minieră a frunzelor de stejar, Parectopa robiniella -
molia minieră a frunzelor de salcâm, Hyponomeuta rorellus - molia punctată a sălciilor, Phalera
bucephala - omida cu dungi galbene și negre, Hyphantria cunea - omida păroasă a dudului,
Stilpnotia salicis - fluturele alb al sălciilor, Pygaera anastomosis, Phyllocnistis suffusella și

17
18

Lithocolletis populifoliela) Depistarea lor se face în anumite stadii de dezvoltare ale insectei,
pentru fiecare specie separat.

-gândacii defoliatori din pădurile de foioase: Haltica quercetorum - gândacul de frunză al


stejarului, Melolontha sp., Polyphylla fullo și alte specii de cărăbuși, Orchestes fagi - trombarul
frunzelor de fag, Stereonichus fraxini - trombarul frasinului, Lytta vesicatoria - gândacul
frasinului, Galerucella luteola - gândacul de frunză al ulmului, Melasoma sp. - gândacii roșii ai
plopului, Agelastica alni - gândacul de frunză al aninului etc. _ depistarea lor se face numai în
anumite stadii de dezvoltare ale insectelor, pentru fiecare specie separat)

-gândacii: Scolytus scolytus - gândacul mare al scoarței de ulm, S. multistriatus -


gândacul mic al scoarței de ulm, S. pygmaeus, S. kirschi, Pteleobius vittatus, Hylesinus fraxini -
gândacul mic al scoarței de frasin, H. crenatus - gândacul mare al scoarței de frasin, H. oleiperda
- gândacul negru al scoarței de frasin, Dryocetes villossus - gândacul scoarței de stejar,
Ernoporus fagi și E. Tiliae (depistarea lor se face după prezența insectelor în diferite stadii de
dezvoltare și în funcție de caracteristicile atacului).

CAPITOLUL III: DĂUNĂTORII PĂDURILOR DE RĂȘINOASE

III.1. Aspecte generale

În pădurile de rășinoase, principalii dăunători sunt gândacii de scoarță (în special Ips
typographus), a căror înmulțire în masă este favorizată, de regulă, de abundența arborilor lipsiți
de apărare în urma dezrădăcinării sau ruperii lor de către vânturile puternice sau de către zăpezile
abundente.
Cea mai periculoasă specie de insecte defoliatoare din pădurile de conifere este
Lymantria monacha care a dezvoltat o gradație puternică în perioada 1953-1958, în zona Mureș
18
19

(Borsec, Toplița, Tulghes, Gheorghieni, Lunca Bradului, Răstolnița, M. Ciuc), Suceava


(Broșteni, V. Dornei) si Neamț (Bicaz, Ceahlău, Galu, Borca).

III.2. Lymantria monacha (omida păroasă a molidului) 

Lymantria monacha este considerat a fi dăunătorul forestier numărul unu din cauza


pierderilor economice fără precedent pe care le provoacă în ciuda tratamentelor chimice de
protecție intensivă care se aplică, deoarece provoacă defolierea și duce la moartea molidului și a
pinilor. Este răspândit în aproape toate regiunile emisferei nordice și se poate muta foarte ușor
dintr-o regiune în alta pentru că, deși ouăle sunt în mod normal depuse în crenguțe și pe scoarță,
acestea ar putea fi, de asemenea, depuse în crepe pe containere, palete, nave etc., deoarece nu
sunt ușor vizibile.  Stabilirea sa în zone cu gazde adecvate este dezastruoasă datorită obiceiurilor
sale de hrănire polifagă, capacității de colonizare a habitatelor noi și capacității de a se răspândi
rapid prin femele zburătoare.

Lymantria. monacha este listată ca o specie invazivă de îngrijorare. În copacii de


conifere, larvele Lymantria monacha proaspăt eclozionate se deplasează de obicei în coroane și
încep să se hrănească cu ace moi și tinere, sau cu muguri și conuri masculine până la ruperea
mugurilor frunzelor. Hrănirea cu conuri masculine la speciile Pinus este adesea esențială pentru
supraviețuirea larvelor, deoarece de obicei ele eclozează înainte de ruperea mugurilor
frunzelor. Când larvele se hrănesc cu conuri masculine deschise de pin, ele se acoperă adesea în
polen, astfel încât să pară galbene și negre. În timp ce se hrănesc cu ace Pinus, Abies, Picea și
Larix larvele sunt foarte distructive; mai întâi taie jumătatea superioară apoi mănâncă partea
rămasă.  La copacii de foioase perforează inițial frunzele tinere și mai târziu consumă toate
țesuturile frunzelor, cu excepția vaselor necomestibile. Aproximativ 600 până la 1000 de larve
sunt suficiente pentru a defolia complet un copac Pinus sylvestris, iar în focare pot exista până la
20.000 de larve.

III.3. Ips typographus 

Gândacul european de scoarță de molid ( Ips typographus ), este o specie de gândac din


subfamilia Weevil Scolytinae , gândacii de scoarță și se găsește din Europa până în Asia Mică și
în unele părți ale Africii.

19
20

Adulții au, de obicei, 4,0–5,5 milimetri (0,16–0,22 in) lungime, cilindrici și robusti, negri
sau maronii-negri. Oul este alb-gălbui. Larva este albă. Pupa este de asemenea albă.
Gândacii de scoarță sunt numiți astfel, deoarece se reproduc în scoarța interioară,
țesuturile florale vii și moarte, ale copacilor.Gândacii adulți hibernează în copacii gazdă atunci
când condițiile de mediu nu sunt favorabile pentru reproducere. Când condițiile sunt favorabile,
călătoresc în căutarea unei gazde vulnerabile. Odată ce gazda este localizată, adultul se strecoară
prin scoarța slăbită pentru a construi tuneluri unde se pot împerechea și depune ouă. Ele
eliberează feromoni pentru a atrage mai mulți indivizi în arborele gazdă. La două până la cinci
săptămâni după contaminare, acestea pot migra către o altă gazdă și pot repeta procesul. Odată ce
larvele eclozează, se hrănesc și pupează sub scoarță. Până la trei generații sunt produse pe an.
Gândacii de scoarță comunică între ei folosind semiochimice , compuși sau amestecuri care
poartă mesaje. Unele statistici electrofiziologice și comportamentale arată că gândacii de scoarță
nu pot doar să simtă semnale olfactive direct de la alți gândaci de scoarță, ci și unii compuși din
copaci.
De asemenea, este posibil ca gândacii să fie atrași de ipslura feromonică. De asemenea,
se crede că sunt atrași de etanol , unul dintre produsele secundare ale creșterii microbiene în
țesuturile lemnoase moarte.
Gandacii de scoarță pot forma o relație simbiotică cu anumite ciuperci Ophiostomatales . 
Gândacii europeni au capacitatea de a se răspândi rapid pe suprafețe mari. Mișcări ca acestea se
pot întâmpla atunci când diverși factori de mediu, cum ar fi furtunile severe, seceta sau infecțiile
fungice în masă deteriorează sau ucid copaci gazdă. Copacii din
genurile Picea (molid), Abies (brad), Pinus (pin) și Larix (zada) sunt arborii de gândaci de
scoarță.  Copacii sănătoși folosesc apărare prin producerea de rășină sau latex , care ar putea
conține mai mulți compuși insecticide și fungicide care ucid sau rănesc insectele atacante. Cu
toate acestea, în condiții de focar, gândacii pot copleși apărarea copacului. 
III.4 Alți dăunători care pot afecta pădurile de rășinoase

20
21

-insecta Trypodendron lineatum - cariul lemnului de rășinoase (depistarea acestei insecte


se face după zborul adulților, prezența orificiilor de intrare și sistemul de galerii practicat în lemn
de insectă).

-Tetropium castaneum - croitorul mic al scoarței de molid, Urocerus gigas - viespea


lemnului de rășinoase, Monochamus sp. - croitorii mari ai scoarței de molid, Paururus (Sirex)
juvencus, Criocephalus rusticus - croitorul pinului, Callidium violaceum - croitorul pinului și al
laricelui etc. (depistarea, prevenirea înmulțirii în masă și combaterea lor se fac după zborul
adulților, prezența orificiilor de intrare și sistemul de galerii practicat în lemn de insectă).

-Choristoneura (Cacoecia) murinana - tortricidul cu cap negru al bradului, Semasia


rufimitrana - tortricidul cu cap roșu al bradului, Pristiphora abietina, Coleophora laricella - molia
minieră a laricelui, Diprion pini - viespea cu ferăstrău a acelor de pin, Neodiprion sertifer -
viespe, Dendrolimus pini - omida păroasă a pinului, Epiblema tedella - molia acelor de molid etc.
(depistarea lor se face în anumite stadii de dezvoltare ale insectei, pentru fiecare specie separat).

-Cydia strobilella - molia conurilor de brad, Dioryctria abietella - fluturele conurilor de


molid, Strobilomya anthracina - musca conurilor de molid, Kaltenbachiola strobi - musculița
conurilor de molid, Plemeliella abietina - musculița semințelor de molid, Megastigmus
strobilobius - viespea semințelor de molid, Barbara herrichian - molia conurilor de brad,
Reseliella piceae - musculița conurilor de brad, Earomya impossibile - musca conurilor de brad,
Megastigmus suspectus - viespea semințelor de brad, Retinia (Petrova) perangustana,
Strobilomya laricicola, S. melania, S. infrequens, Resseliella skuhravyorum, Megastigmus
pictus, M. spermotrophus - viespea semințelor de duglas, Cydia conicolana și Pissodes
validirostris - trombarul conurilor de pin (depistarea lor se face după prezența insectei în diferite
stadii de dezvoltare și după atacul caracteristic în conuri).

-Physokermes piceae - păduchele țestos al molidului se depistează după țestele prezente


pe ramuri, Dreyfusia piceae, în stadiul de adult, iar Adelges laricis, după galele identificate în
arboret.

-Ips amitinus - gândacul de scoarță al molidului, Pityogenes chalcographus - gândacul


mic de scoarță al molidului și alte insecte de scoarță ale molidului, Pityokteines curvidens -
gândacul de scoarță al bradului, Cryphalus piceae - gândacul mic de scoarță al bradului și alte

21
22

insecte de scoarță ale bradului, Blastophagus piniperda - gândacul mare de scoarță al pinului,
Blastophagus minor - gândacul mic de scoarță al pinului, Ips acuminatus - gândacul mic de
scoarță al vârfului de pin, Ips sexdentatus și alte insecte de scoarță ale pinului se depistează în
diferite stadii de dezvoltare ale insectei, precum și după caracteristicile atacului produs.

CAPITOLUL IV: MĂSURI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A DĂUNĂTORILOR

  Prevenirea înmulțirii în masă a insectelor de scoarță se asigură prin:

- interzicerea menținerii în pădure a lemnului de rășinoase doborât și necojit, în intervalul de


timp 1 aprilie - 1 octombrie;

- aplicarea de măsuri silviculturale și fizico-mecanice.

Combaterea insectelor de scoarță se realizează prin metode silviculturale, biologice și


chimice.

IV.1.Combaterea integrată

22
23

Dezvoltarea conceptului de "combatere integrată", ca reacţie la faptul că pesticidele pot


avea efecte negative nu numai asupra organismelor "ţintă", ci şi asupra altora, inclusiv asupra
omului, a însemnat luarea în considerare şi a criteriului ecologic în aprecierea diferitelor acţiuni
de combatere a factorilor biotici dăunători. Această nouă viziune a stimulat căutarea unor noi
procedee şi mijloace de protejare pădurilor împotriva dăunătorilor biotici specifici. Deşi s-au
înregistrat progrese pe această linie, în special în ce priveşte dezvoltarea unor procedee
biotehnice bazate pe utilizarea feromonilor, o protejare eficientă a pădurilor împotriva acestor
dăunători, prin procedee care să nu aibă efecte ecologice negative, nu s-a reuşit decât în mică
măsură, şi aceasta în primul rând pentru că noile procedee, mai puțin "agresive", nu pot fi
eficiente decât dacă sunt susţinute de măsuri silviculturale, menite să asigure stabilitate
ecosistemelor forestiere, şi de alte măsuri care să limiteze înmulţirea dăunătorilor, dar fără a
polua mediul înconjurător.

Astfel, atacurile puternice la arbori pe picior, înregistrate în ultimii 5 ani pădurile din
România, arată cu prisosinţă că procedeul de combatere a lui Ips typographus cu ajutorul
curselor feromonale are limitele sale, mai ales atâta vreme cât în pădure există cantităţi
însemnate de materiale favorabile pentru ovipoziţie şi pentru dezvoltarea larvelor. Astăzi este
aproape unanim acceptat că procedeul este cu atât mai eficient cu cât în pădure sunt mai puţine
asemenea materiale.

Date fiind limitele procedeului menţionat, s-a căutat în ultimul timp tot mai mult o nouă
strategie de combatere a acestui dăunător. Aceasta se bazează pe utilizarea combinată a nadelor
feromonale şi a unor insecticide sistemice, nadele fiind folosite pentru amorsarea arborilor pe
picior trataţi cu asemenea insecticide. Pentru o eficienţă corespunzătoare, şi acest procedeu
presupune însa îndepărtarea rapidă din arboret a materialelor favorabile ovipoziţiei şi dezvoltării
larvelor, precum şi a arborilor atacaţi pe picior, ori tocmai acest lucru nu se reuşeşte în timp util
în cazul doborâturilor de vânt pe suprafeţe mari sau în locuri greu accesibile.

În ce privește combaterea biologică a gândacilor de scoarţă, deşi teoretic există


numeroase posibilităţi, în special prin utilizarea ciupercii Beauveria bassiana sau a diferiţilor
prădători, la ora actuală nu există nici un procedeu aplicabil în practică. În cazul dăunătorului
Lymantria monaha, se afirmă uneori că poate fi ţinut sub control, prevenindu-se intrarea în
gradaţie, cu ajutorul curselor feromonale amplasate la densitatea recomandată pentru sistemul de

23
24

monitorizare a populaţiilor acestei specii, dar acest lucru este dificil, atâta timp cât suprafaţa
controlată de o cursă în condiţii optime este de cca. 3 ha. Având în vedere însă faptul că prin
dezorientarea fluturilor cu ajutorul feromonilor sexuali sintetici se poate obţine o diminuare cu
cca. 80 % a nivelului populaţiilor dacă acestea au o densitate redusă, îndesirea reţelei feromonale
actuale până la o desime de 1 cursă/3 ha ar putea fi o măsură de adoptat la începutul înmulţirii în
masă, dar rămâne încă de verificat dacă o asemenea măsură este sau nu în stare să oprească o
gradaţie când aceasta este pe punctul de a se declanşa.

Pentru evitarea unei gradaţii, intervenţia cu biopreparate pe bază de virus (VPN), singure
sau în amestec cu preparate pe bază de Bacillus thuringiensis ar putea fi de asemenea folositoare.
Condiţia unei eficienţe sporite şi imediate este - şi în acest caz - aplicarea tratamentelor la
începutul înmulţirii în masă, când populaţiile sunt puţin numeroase, altfel se înregistrează
defolieri ce duc la uscarea arborilor. Deşi teoretic există aceste posibilităţi, practic, şi în cazul
defoliatorului Lymantria monacha, în prezent nu există nici un procedeu de combatere biologică
aplicabil şi singura posibilitate o reprezintă tot metoda chimică, respectiv cu Dimilin 25 WP.
Acest produs, considerat selectiv, este în fapt foarte controversat, căci afectează toate
organismele din pădure care, în dezvoltarea lor ontogenetica, prezintă fenomenul de năpârlire.
Cât priveşte prevenirea sau combaterea lui Heterobasidion annosum, în România nu s-au
întreprins multe de măsuri practice. Pentru prevenirea infestării cioatelor proaspete de către
această ciupercă s-a recomandat adesea utilizarea ureei, dar aceasta nu totdeauna s-a dovedit a fi
eficace. De aceea, se recomandă utilizarea nitritului de sodiu, care însa este toxic pentru om,
utilizarea lui nefiind admisă în apropierea apelor sau în păduri cu rol de protecţie a surselor de
apă.

Doborâturile de vânt, rupturile de zăpadă, atacurile de insecte, putregai cauzat de ciuperci


xilofage fac parte din viaţa normală a pădurilor naturale, având un anumit rol în funcţionarea şi
evoluţia ecosistemelor respective. Ele nu capătă decât în mod cu totul excepţional o amploare
atât de mare încât să ducă la distrugerea în întregime a arboretului, aşa cum se întamplă frecvent
în pădurile cultivate. Amploarea şi frecvenţa acestor fenomene arată clar că modul în care aceste
păduri au fost gospodărite nu este adecvat funcţionării normale a ecosistemelor respective. S-a
ajuns astfel să se înţeleaga că numai o gospodărire pe baze ecologice poate asigura stabilitatea
lor şi, implicit, poate evita producerea pagubelor (atât în ce priveşte producţia de masă lemnoasă,

24
25

cât şi în ce priveşte îndeplinirea celorlalte funcţii ale pădurii) cauzate de întregul ansamblu de
factori dăuntori. Însă şi acest concept poate fi interpretat diferit. Chiar şi atunci când se intervine
în pădure cu pesticide care otrăvesc şi insectele utile, păsările sau chiar oamenii, se poate
argumenta că s-a intervenit astfel pentru a salva arboretul de la distrugere, deci cu un scop
justificat şi din punct de vedere ecologic.

Gândita în acest fel, protecţia pădurilor de molid împotriva factorilor biotici şi abiotici
dăunători va trebui să fie - într-o măsură mult mai mare - preventivă şi nu curativă, iar eficienţa
ei va trebui judecată în primul rând din punct de vedere ecologic şi nu economic.

BIBLIOGRAFIE

Simionescu, A., 1990 : Protecţia pădurilor prin metode de combatere integrată. Editura Ceres,
Bucureşti.

Ichim, R., 1990: Gospodărirea raţională pe baze ecologice a pădurilor de molid. Editura Ceres.
Simionescu, A., 1987: Protecţia răşinoaselor împotriva dăunătorilor de tulpină. Ed. Ceres.

Simionescu, A., 1990: Protectia pădurilor prin metode de combatere integrată, Ed. Ceres.

Florescu, I.I., Nicolescu, V.N., 1996, Silvicultura vol. II, Studiul pădurii, Editura Lux Libris,
Brașov.

25
26

Giurgiu, V., 1995, Protejarea si dezvoltarea durabilă a pădurilor României, Societatea Progresul
Silvic, Bucuresti.

Teodorescu, I., Vădineanu A., 1999, Controlul populațiilor de insecte, Editura Universității din București,
ISBN 973-575-368-5;

LICEUL TEHNOLOGIC “VASILE DEAC”


VATRA DORNEI

26
27

PROIECT DE CERTIFICARE A
CALIFICĂRII PROFESIONALE

ÎNDRUMĂTOR: Dr. Ing. FLOCEA NECULAI MARCEL

ÎNTOCMIT:

IUNIE 2020

DOMENIUL: SILVICULTURĂ

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: PĂDURAR-NIVEL 3

27
28

DĂUNĂTORII PĂDURILOR DE FOIOASE ȘI


DE RĂȘINOASE

28