Implicațiile stilurilor manageriale ale cadrelor

didactice asupra climatului şcolii și performanțelor

elevilor

Student:Rădoi Mirela-Georgiana

Specializarea:E.C.T.S.

ANUL III

1. Stilul educaţional.

Definiţie. Delimitări conceptuale.

Conceptul de stil educaţional îşi are originea în aria cercetărilor privind comportamentul
didactic al profesorului, relaţiile profesor-elevi. Acest concept a apărut pe baza contactului
interdisciplinar al cercetării pedagogice cu sociologia şi teoria conducerii şi, mai ales,
pedagogia socială şi organizaţională. Unele aspecte particulare ale stilurilor educaţionale au
fost abordate însă şi în cadrul pedagogiei clasice şi tradiţionale, în contextul reflecţiilor
teoretice.

În definirea stilului managerial există unele dificultăţi ce îşi au originea în dependenţa

acestuia de o serie de variabile personale ce nu pot fi descrise întotdeauna cu rigurozitate.
Din acest motiv descrierile tipologice ale stilurilor manageriale au un caracter descriptiv şi
metaforic, existând o oarecare distanţă între acestea şi realitatea de fapt.

O cercetare a lui Fred Fiedler introduce o departajare între comportament şi stil.

Comportamentul este înţeles ca un set de acte specifice, care-l angajează pe individ în
activitatea didactică atunci când direcţionează, conduce colectivul. Stilul reprezintă
trebuinţele fundamentale ale unui lider, care motivează comportamentul. Astfel,
comportamentul se schimbă prin modificarea situaţiilor externe, în timp ce stilul rămâne
constant.

Stilul desemnează un sistem unitar de mijloace de acţiune (de concepţie şi de execuţie) cu un

caracter relativ stabil prin care organele decizionale şi de execuţie contribuie la realizarea
obiectivelor.
Pornind de la această premisă pot fi evidenţiate o serie de caracteristici ale stilului
educaţional :

 Stilul este o variabilă organizaţională, cu mare influenţă în planul relaţional,

interacţional-pedagogic;
 Pentru o schimbare a stilului nu este nevoie de o schimbare a trăsăturilor de
personalitate, ci de o reconstrucţie şi de o reechilibrare între cele existente deja;
 Stilul are valoare atunci când este interpretat situaţional;
 Nu există stil ideal, cel mult unul mai eficient decât celălalt, explicabil prin separarea
variabilelor constitutive ale acestuia;
 Raportarea stilului educaţional la situaţiile de criză educaţională şi abordarea sa în
conformitate cu particularităţile concrete ale solicitărilor câmpului educaţional.

În realitate există un stil dominant care îşi are originea într-o combinaţie de stiluri, ceea ce
face ca el să nu fie întotdeauna constanta unei persoane, având o anumită relativitate.
Acelaşi individ, în situaţii diferite, produce comportamente manageriale variate generate de
stilul personal de conducere, care este o îmbinare a variabilelor personale cu cele
contextual-situaţionale.

Stilul reprezintă comportamentul real al managerului, adică felul în care îşi pune concret în
aplicare concepţia de manager şi calităţile.

Un bun manager se probează prin ceea ce face şi cum face, în acest caz analiza procesului
managerial bazându-se pe comportamentele caracteristice ale managerului: ce face el, cum
transmite sarcinile, cum comunică cu subordonaţii şi încearcă a-i motiva, cum îşi realizează
sarcinile.

Astfel, stilurile de conducere pot fi surprinse prin modelul comportamentului, în funcţie de

trei seturi de “forţe” care contribuie la conturarea conducerii:

- forţele managerului, ce au în vedere cunoaşterea, valorile şi experienţa managerului

- caracteristicile subordonaţilor, care joacă un rol deosebit de important în alegerea, de către

lider, a stilului de comportament. În prealabil, managerul trebuie să schimbe climatul
grupului, să-l direcţioneze spre noi valori, motivaţii şi comportamente, să-l influenţeze, astfel
încât să poată schimba eficient stilul de conducere. Rolul şi responsabilitatea managerului
este de a adopta acel stil ce poate fi cel mai performant pentru organizaţie

- forţele situaţionale: specificul grupului, natura sarcinilor, factorii de mediu etc.

E.E. Geissler consideră că numai anumite moduri de comportament, adică “cele preferate şi
care revin cu o anumită regularitate” devin stiluri de conducere şi nu toate reacţiile la mediu,
nu toate atitudinile faţă de situaţiile care devin complementare stilului.

Din perspectivă organizaţională, stilul managerial reprezintă „modul în care managerul îşi
asumă puterea cu care este investit prin statusul său în şcoală şi arta de utilizare a puterii în
practici manageriale care să permită atât realizarea obiectivelor organizaţiei şcolare, cât şi
asigurarea unui climat de participare şi manifestare personală a fiecărui membru al
comunităţii şcolare” (Păun, E., 1999, p.121).

Stilul managerial, subliniază Romiţă Iucu (2000, p.129), este „un proces prin care o persoană
sau un grup de persoane identifică, organizează, activează, influenţează resursele umane şi
tehnice ale clasei de elevi în scopul realizării obiectivelor propuse”.

În conturarea stilului managerial un rol important îl au următorii factori:

- factorii de personalitate;

- motivaţia;

- aşteptările, influenţele şi presiunile de rol ce se exercită asupra afirmării profesorului.

Aceşti factori determinanţi asupra stilului managerial al profesorului rezultă din specificul
şcolii ca organizaţie “care învaţă şi produce învăţare” prin procese pedagogice specifice;

- climatul organizaţional care poate defini,întări sau adapta stilul managerial al profesorului.

Stilul este o variabilă cauzală de care depinde o mare parte a aspectelor de viaţă şi de muncă
a oamenilor dintr-o organizaţie, apreciindu-se că numai prin îmbunătăţirea stilului
performanţa poate să crească cu 15-20%.

În concepţia lui Fred Fiedler, eficienţa procesului managerial depinde de:

- personalitatea managerului – are în vedere faptul că există manageri motivaţi de relaţiile

interpersonale şi manageri motivaţi de sarcinile instructiv-educative;

- variabilele situaţionale – care au în vedere atât situaţiile favorabile, cât şi pe cele

nefavorabile

Modele şi tipologii de manageri

Nu există un tip ideal de manager, ci există mai multe tipuri de manageri eficienţi. Eficienţa
managerului este strâns legată de concordanţa dintre caracteristicile managerului
(concepţie, calităţi, stil) şi caracteristicile grupului condus. Astfel, acelaşi manager poate avea
succes la conducerea unui grup şi eşec la conducerea altui grup.

Din acest motiv s-au elaborat diferite tipologii de manageri. Ele nu au rolul de a încadra
fiecare tip de manager într-o anumită categorie, ci urmăresc:

- să atragă atenţia asupra contrastului dintre anumite tipuri de manageri mai neeficienţi şi
alţii mai eficienţi;

- să provoace managerilor tendinţa de a se plasa, încadra în tipuri de manageri eficienţi.

Există numeroase tipologii ale managerilor, funcţie de anumite criterii, dintre care vom
enumera câteva:

După stilul de conducere:

 manageri autoritari:

- subiectivi, care i-au deciziile singuri, descurajând orice iniţiativă a subordonaţilor de a oferi
sugestii;

- obiectivi, care i-au deciziile singuri, nu cer sugestii, păreri subordonaţilor, dar dacă ele apar
şi sunt raţionale, le i-au în considerare.

 manageri democraţi:

- consultativi, care cer sistematic părerea grupului, deşi decizia pot să o ia singuri;

- participativi, în acest caz dispărând practic graniţa dintre conducere şi execuţie, decizia fiind
luată de întregul grup.

 manageri permisivi (laisser-faire).

2. După gradul de motivaţie pentru funcţia de conducere:

a) manageri hipermotivaţi;

b) manageri normal motivaţi;

c) manageri hipomotivaţi.
3. În raport cu obiectivul principal vizat:

a) manageri axaţi esenţialmente pe performanţă (eficienţă, producţie);

b) manageri axaţi esenţialmente pe oameni (pe relaţii);

c) manageri axaţi atât pe performanţă, cât şi pe oameni.

4. Tipologia Reddin, care are la bază trei dimensiuni ale managerului, înţelese ca tendinţe
psihologice care ar trebui să caracterizeze un manager: tendinţa spre sarcină, tendinţa spre
contacte, tendinţa spre randament. În funcţie de aceste tendinţe, există următoarele tipuri
de manageri:

a) managerul de tip negativ, care nu manifestă nici una dintre cele trei tendinţe;

b) managerul birocrat – nu are tendinţe spre sarcină şi contacte, având o oarecare tendinţă
spre randament (caracteristica birocratului este de a demonstra tuturor că îşi desfăşoară
activitatea în litera regulamentului);

c) managerul altruist – nu are tendinţe spre sarcină şi randament, având o oarecare tendinţă
spre contacte (caracteristica altruistului – “timpul rezolvă totul”);

d) managerul promotor – are o slabă tendinţă spre sarcini şi randament, dar foarte puternică
spre contacte;

e) managerul ezitant, managerul binevoitor şi managerul propriu-zis au o oarecare tendinţă

spre sarcini şi contacte şi o foarte mare tendinţă spre randament;

f) managerul realizator – manifestă din plin toate cele trei tendinţe.

5. R. Blake şi J. Monton , pronind de la preocuparea pentru rezultate, stabilesc

următoarele categorii de manageri:

a) manageri care se implică rareori în derularea acţiunilor şi nu încearcă să atragă nici

membrii grupului; lucrul ar merge aproape de la sine;

b) manageri care urmăresc doar membrii grupului, fără a avea în vedere rezultatele,
considerând că acestea vin;

c) manageri care acţionează exact invers, urmăresc doar rezultatele şi nu acordă atenţie
oamenilor;

d) manageri care au în vedere rezultatele, dar se ocupă şi de îndrumarea membrilor

grupului.
3. Tipologii ale stilurilor manageriale

Există numeroase descrieri tipologice ale stilurilor de conducere, unele dintre acestea fiind
adaptate la specificul şcolii.

Cea mai cunoscută şi evocată tipologie este cea produsă de K. Lewin, R. Lippit şi R.K. White,
care descriu trei stiluri ce pot fi caracterizate prin comportamentele managerilor în relaţiile
cu subordonaţii (Păun, E., 1999, pp.121-123):

a) Stilul autoritar, ale cărui caracteristici sunt:

- obiectivele generale ale grupului sunt stabilite de către manager;

- modalităţile de lucru şi etapele activităţii sunt stabilite sau decise de către lider, astfel încât
membrii grupului nu vor cunoaşte în avans ceea ce urmează să se realizeze;

- managerul este cel care decide şi impune fiecăruia sarcina de realizat şi colaboratorii cu
care va desfăşura activitatea;

- managerul personalizează elogiile şi criticile, dar atitudinea sa este mai degrabă rece şi
impersonală, decât ostilă.

Stilul autoritar generează individualism şi ostilitate şi un indice de insatisfacţie (ascunsă sau

nu) foarte ridicat.

b) Stilul democrat, care poate fi caracterizat astfel:

- managerul încurajează participarea activă a tuturor membrilor în dezbaterea obiectivelor

generale ale grupului;

- desfăşurarea activităţilor este rezultatul unor decizii colective;

- repartizarea sarcinilor este decisă de grup, iar alegerea colaboratorilor se face în mod liber;

- managerul încearcă să se comporte ca un membru obişnuit şi egal cu ceilalţi membrii ai

grupului.

Stilul democrat generează un climat cald, deschis bazat pe relaţii amicale, iar spiritul de
echipă este foarte dezvoltat.
Într-o lucrare adresată directorilor de şcoli, sunt descrise cinci stiluri de conducere (Guide
practique du director d’ecole:

1. Stilul autocrat;

2. Stilul democrat;

3. Stilul laisser-faire – se caracterizează prin formula “a da mână liberă”, controlul fiind

minimal, iar libertatea membrilor totală;

4. Stilul birocratic – managerul urmăreşte să-şi îndeplinească rolul, să respecte

reglementările de tip administrativ, fiind mai atent la ce spun superiorii săi ierarhici, decât la
ce spun subordonaţii;

5. Stilul carismatic – este axat pe personalitatea puternică şi atractivă a managerului, care

poate fi şi autoritar şi democratic în relaţiile cu subordonaţii.

Likert identifică patru stiluri manageriale:

1. Autoritar exploatator – managerul nu are încredere în subordonaţi, el deţine puterea,

controlul, foloseşte ameninţări, pedepse, monopolizează decizia, subordonaţii de la nivelul
bazal fiind rar implicaţi în luarea deciziilor;

2. Autoritar binevoitor – dezvoltă oportunităţi pentru consultare, subordonaţii fiind implicaţi

într-o oarecare măsură în luarea deciziilor;

3. Democratic consultativ – dezvoltă interacţiuni, motivează prin recompense, are încredere

în subordonaţi, comunicarea se realizează ascendent şi descendent, iar deciziile mai puţin
importante sunt luate de subordonaţi;

4. Democratic participativ – managerul tratează cu respect şi interes subordonaţii, are

încredere totală în ei, luarea deciziilor este puternic descentralizată, realizându-se un climat
favorabil bazat pe respect.

Alţi autori vorbesc despre un continuum al stilurilor manageriale:

1. Stilul dictatorial, caracteristic în bună măsură şcolii româneşti actuale, în care libertatea
elevilor este foarte mică;

2. Managerul-profesor, care practic nu există din punct de vedere funcţional, educabilii

asumându-şi responsabilitatea propriei formări, care se transformă în autoformare.

Având în vedere faptul că educaţia are ca scop, obiectiv şi subiectiv, omul, orice act
educaţional trebuie să aibă cel puţin două dimensiuni: sarcina de învăţare şi relaţia umană
(cu indivizi şi/sau grupuri).

Apare ,astfel, un alt continuum al stilurilor manageriale în care pot fi identificate patru stiluri
fundamentale:
1. Stilul directiv – în care profesorul manager trasează sarcini elevului, îi “spune” ce trebuie
să facă şi îi controlează, pe cât posibil, fiecare acţiune. Acest stil se aplică celor ce nu pot sau
nu vor să-şi realizeze activităţile;

2. Stilul tutoral – pentru elevii care nu pot, dar vor să realizeze sarcina respectivă. Profesorul
îşi “vinde” sugestiile, deciziile, încercând să convingă;

3. Stilul mentoral – în care profesorul oferă sugestii, sfaturi, ajutor atunci când acestea îi sunt
solicitate de către elevi. Acest stil se aplică elevilor a căror motivaţie şi capacităţi mai trebuie
dezvoltate, celor care pot şi vor, dar nu în suficientă măsără;

4. Stilul delegator – pentru elevii care pot şi vor în suficientă măsură. Profesorul oferă
elevilor libertatea de luare a deciziilor.

Este necesară nu numai adecvarea stilurilor la situaţia concretă, ci şi aplicarea succesivă a

acestora: când grupul de elevi şi/sau sarcina de învăţare sunt noi, profesorul trebuie să
spună elevilor ce şi cum să facă, urmând ca pe măsura dobândirii competenţelor şi
motivaţiei necesare, profesorul să treacă pe rând la celelalte stiluri.

Unii autori susţin că managementul modern poate contribui într-o foarte mare măsură la
procesul reformator declanşat în învăţământul românesc, susţinând necesitatea formării
manageriale pentru toţi agenţii educaţionali, indiferent de locul lor în ierarhia organizaţiri
şcolare, la nivelul formării iniţiale şi continue, gândite ca faze ale dezvoltării individuale şi
organizaţionale.

4. Criterii pentru evaluarea eficienţei stilurilor de conducere

În cele ce urmează sunt schiţate şi argumentate câteva criterii după care s-ar putea evalua
eficienţa practicării diferitelor stiluri de conducere.

1) Numărul sau ponderea efectelor pozitive şi negative ale stilurilor de conducere în

structura generală a activităţii de conducere.

2) Semnificaţia reală a efectelor pozitive şi negative.

3) Consecinţele practicării de lungă durată a stilurilor de conducere.

4) Criteriul situaţional.