Sunteți pe pagina 1din 1

În plan real, se situează satul de pescari, aflat pe malul Bistriţei, care, atunci când primăvara zăpezile se

topesc brusc; poate provoca inundaţii şi nenorociri oamenilor. Dramele sătenilor provocate de înecuri,
precum şi faptul că locuitorii de pe malul Bistriţei sunt pricepuţi în meşteşugul pescuitului se înscriu în
planul real. Nunta din finalul povestirii, ritualul ospăţului, naşii, mireasa şi nuntaşii fac parte tot din realul
vieţii.

În plan fabulos, lostriţa sugerează ştima, duhul rău al apelor, „Necuratul”, „dracul de baltă”, care îi
vrăjise pe mulţi bărbaţi cu iubirea ei. Superstiţia populară (eres) spune că dracul ia diverse înfăţişări ca să
atragă oamenii şi să-i determine să păcătuiască, pentru a le lua sufletul şi pentru a-i distruge. Totul în
povestire stă sub semnul fabulosului, apropierea de basm constând atât în „povestea în
poveste”, cât şi în conturarea personajelor: Aliman este asemenea unui Făt-Frumos, iar
ştima, strigoaica, nagodele sunt specifice mitologiei româneşti.

Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor vieţuitoarelor
lumii este peştele, ca motiv mitic, arhetipal autohton. Aliman prinde lostriţa cu bucurie şi cu
dragoste nestăvilită, încearcă s-o ocrotească, şi se contopeşte cu ea în adâncurile
misterioase ale apelor, într-o lume necunoscută, tainică a valurilor care „s-au pecetluit
deasupra lui pentru totdeauna”, sugerând întoarcerea omului la origini, prin refacerea
legăturii totale cu elementele cosmosului. Pe de altă parte, sfârşitul tragic al tânărului
Aliman poate semnifica ideea că omul este devorat de propriul ideal, spre care aspiră
necontenit şi cu care doreşte să se identifice.

Finalul ilustrează rama care încadrează povestirea. Întâmplarea este o poveste populară, o
legendă care a rămas „vie şi mereu mlădioasă”, îmbogăţită an de an cu noi „adausuri şi
scornituri”, după închipuirile oamenilor avizi de „întâmplări de dincolo de fire”. Finalul este
tragic şi deschis interpretării cititorului, care poate percepe gestul flăcăului în sens totemic,
ca pe întoarcerea omului la origini, ori să considere că omul este devorat de propriul ideal,
spre care aspiră necontenit.