Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cosmin Marinescu
Moneda și piața monetară: cererea și oferta de bani
Dintre toate problemele şi domeniile ştiinţei economice, puţine sunt mai
lipsite de confuzie şi consens decât aspectele monetare. La tot pasul întâlnim
polemici acerbe: în ce măsură şi când sunt mai buni „banii ieftini” sau „banii
scumpi”? care sunt funcţiile adecvate pe care trebuie să le îndeplinească banca
centrală şi de ce? care este masa monetară optimă de care are nevoie sistemul
economic? care trebuie să fie rolul guvernelor în problemele de natură monetară?
cât de solide sunt fundamentele sistemului monetar actual? întoarcerea la etalonul
aur constituie soluţia necesară eliminării „haosului” monetar?
1. Moneda: instituţia fundamentală a acţiunii umane calculate
Apariţia monedei a constituit probabil una dintre cele mai mari binefaceri ale
umanităţii. Acest eveniment istoric a deschis calea afirmării depline a sistemului
instituţional al diviziunii muncii prin faptul că a dat naştere posibilităţii calculului
economic (monetar). Avantajele utilizării banilor (ale schimbului indirect) în
comparaţie cu trocul (schimbul direct) sunt enorme. Derularea procesului de
schimb prin intermediul banilor atrage dispariţia obstacolelor reprezentate de
dubla coincidenţă a nevoilor şi de indivizibilitate, situaţii definitorii pentru orice
schimb direct. Spre exemplu, în sistemul schimbului direct, un profesor de
economie care îşi doreşte anumite cărţi trebuie să găsească un editor de carte care,
la rândul său, să îşi dorească lecţii de economie în schimbul cărţilor respective.
Moneda este indispensabilă pentru dezvoltarea unei structuri de producţie
complexe şi pentru îmbunătăţirea eficienţei alocării resurselor în cadrul acesteia.
Banii constituie unitatea de măsură cardinală specifică tuturor schimburilor,
necesară efectuării evaluărilor relative a factorilor de producţie şi bunurilor
economice. Preţurile monetare, formate în cadrul procesului de schimb voluntar al
drepturilor de proprietate privată, indică gradul de raritate a resurselor şi bunurilor.
Aceste preţuri monetare (formate liber) reprezintă instrumentul indispensabil de
calcul pentru coordonarea raţională a alocării resurselor rare; ele permit oamenilor
de afaceri să calculeze economic, de vreme ce calculul monetar este baza
intelectuală a economiei de piaţă.
1
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu
Detaşarea din rândul mărfurilor schimbate în mod direct a unora cu o
capacitate superioară de vandabilitate a deschis posibilitatea afirmării schimburilor
indirecte. Pentru un bun mai uşor vandabil decât altul va exista o cerere mai mare
deoarece acesta poate fi utilizat ca mijloc de schimb. Pe măsură ce selecţia
bunurilor superior vandabile avansează are loc dezvoltarea cumulativă dintr‐o
marfă a unui mijloc de schimb pe piaţa liberă (moneda marfă) – singura modalitate
prin care o monedă poate lua naştere. Potrivit lui Carl Menger (Principles of
Economics, 1994, p. 262), „cu cât cultura economică avansează, unul sau mai multe
obiecte părăsesc sfera bunurilor rămase (ca mijloc de schimb) şi devin monedă.
Banii nu sunt o invenţie a statului şi nici un produs al actelor legislative. Nici
sancţiunile autorităţilor politice nu sunt necesare pentru existenţa banilor…Nimeni
nu i‐a inventat“.
Faptul că moneda a luat naştere sub forma unui instrument de schimb cu
valoare intrinsecă (ceea ce înseamnă că moneda avea valoare şi în condiţiile în care
nu ar fi fost utilizată ca mijloc de schimb) justifică utilizarea termenului de monedă
marfă. Aurul şi celelalte metale preţioase constituie un exemplu elocvent în acest
sens. Aurul are o valoare intrinsecă deoarece prezintă utilizări industriale şi
estetice. Conceptul de etalon‐aur desemnează utilizarea ca mijloc de schimb a
aurului sau a biletelor de bancă convertibile la cerere. Deşi în prezent aurul nu mai
este utilizat ca mijloc de schimb, istoria monetară arată că metalul preţios (aurul,
2
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu
în special) a fost cel mai practic şi general mijloc de schimb, datorită facilităţilor de
măsurare, verificare şi transport.
Înainte de 1933, în regimul etalonului aur, se spunea că preţul aurului era
fixat, de exemplu, la douăzeci de dolari pe uncia de aur. În realitate, „dolarul” era
numele dat prin definiţie unei cantităţi de douăzecimi dintr‐o uncie de aur. În aceste
condiţii era eronat, de fapt, să se vorbească despre ratele de schimb ale monedei
unei ţări în raport cu alta. Lira sterlină se schimba, în realitate, cu cinci dolari
deoarece dolarul reprezenta prin definiţie 1/20 dintr‐o uncie de aur iar lira sterlină
era, în acel timp, numele dat unui sfert dintr‐o uncie de aur.
În general, în legătură cu banii sunt luate în considerare mai multe funcţii ale
acestora: funcţia de mijloc de schimb, funcţia de unitate de calcul sau de „măsură
a valorii”, precum şi funcţia de „rezervă a valorii”, de formă de conservare a valorii.
Este însă destul de clar că toate aceste funcţii sunt simple corolare ale funcţiei
principale: aceea de mijloc general de schimb. Este important să ne dăm seama că
banii nu pot fi o unitate de măsură abstractă sau o creanţă asupra societăţii decât
în măsura în care servesc ca mijloc de schimb.
2. Cererea de bani şi preţul banilor
Banii sunt ceruţi în calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile
economice, se caracterizează printr‐un stoc existent, se confruntă cu cereri din
partea oamenilor de a‐i cumpăra, de a‐i deţine etc. Ca la orice marfă, „preţul”
banilor – exprimat în celelalte bunuri – este determinat prin interacţiunea stocului
de bani (ofertei totale) cu cererea totală (dorinţa oamenilor de a deţine bani).
Preţul banilor poate fi exprimat numai în termenii celorlalte mărfuri, adică
prin bunurile şi serviciile care pot fi obţinute pe piaţă în schimbul unei unităţi
monetare. În consecinţă, „preţul” sau „valoarea de schimb obiectivă” a banilor
constă în „puterea de cumpărare” a unităţii monetare. Preţul banilor depinde într‐
o relaţie invers proporţională de preţurile bunurilor: dacă preţurile bunurilor sunt
mai mari, atunci fiecare unitate monetară „cumpără” o cantitate mai mică din
aceste bunuri, ceea ce înseamnă că banii au o valoare mai scăzută şi invers.
Determinarea puterii de cumpărare a banilor se face conform relaţiei:
3
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu
PCB = 1/P, unde PCB este puterea de cumpărare a banilor iar P este nivelul
preţurilor bunurilor (tranzacţionate).
Subliniem importanţa disocierii preţului banilor (PCB) de rata dobânzii, care
reprezintă preţul capitalului (împrumutat). Această disociere constituie punctul de
plecare pentru separarea analizei monedei şi a pieţei monetare de piaţa creditului.
Aceasta din urmă are ca obiect de analiză creditul şi preţul acestuia (rata dobânzii),
fenomene ce reflectă schimbul de valori prezente contra unor valori viitoare.
Necesitatea acestei delimitări provine din faptul că, pe de o parte, cererea de bani
nu trebuie şi nu poate fi analizată drept cerere de credit (de investiţii) şi, pe de altă
parte, stocul monetar existent într‐o economie (masa monetară) nu poate fi
echivalent ofertei de credit (de economii).
Pe piaţa creditului, participanţii schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă
debitorului un bun prezent, pe când debitorul oferă o perspectivă, un bun viitor,
adică bani pentru care creditorul va trebui să aştepte perioada convenită pentru a‐
i putea utiliza. Cum fenomenul universal al preferinţei de timp face întotdeauna un
bun prezent mai valoros decât acelaşi bun disponibil la un anumit moment în viitor,
creditorul va trebui să perceapă iar debitorul să fie dispus să plătească o primă
pentru bunul prezent. Această primă este dobânda, adică preţul schimbului de
bunuri prezente cu bunuri viitoare.
Pe piaţa monetară, obiectul de analiză îl constituie banii. Ce anume
determină valoarea banilor, adică puterea lor de cumpărare? Precum în cazul
tuturor bunurilor, răspunsul constă în cererea şi oferta de bani. În acelaşi fel în care
cererea şi oferta de tutun determină preţul tutunului, cererea şi oferta de bani
determină valoarea banilor.
În analiza pieţei monetare, cererea de bani reprezintă relaţia dintre preţul
banilor şi cantitatea de bani pe care populaţia alege să o deţină sub formă de
rezerve monetare de bani cash. Fiecare persoană decide alocarea venitului său
monetar în următoarele trei direcţii: pentru cheltuieli de consum, pentru cheltuieli
de investiţii şi pentru constituirea (suplimentarea/reducerea) rezervei monetare de
bani cash pe care alege să o deţină. Totalitatea deţinerilor de bani aferente celei
de‐a treia direcţii constituie cantitatea cerută de bani.
4
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu
Înţelegerea conceptului esenţial al cererii de bani presupune luarea în
considerare a faptului că venitul bănesc este un flux iar cantitatea de bani deţinută
este un stoc. De aceea, măsurarea deţinerilor de bani ca stoc se face în orice
moment, pe când mărimea venitului ca flux se măsoară în cadrul unei perioade de
timp. Cantitatea de bani pe care oamenii aleg să o deţină (ca stoc) este strâns
corelată cu mărimea veniturilor lor (ca flux). Este posibil însă ca una dintre mărimi
să crească iar cealaltă să se diminueze. De exemplu, cantitatea de bere consumată
anual este un flux iar berea din frigider este un stoc. Dorinţa de a deţine mai multă
bere în frigider nu înseamnă, neapărat, dorinţa de a consuma mai multă bere anual.
Preţul banilor (PCB) este determinat de raportul între cererea de bani
(totalitatea deţinerilor de bani) şi stocul instrumentelor monetare care există într‐
o economie. Dacă aurul este mijlocul general de schimb într‐o economie, atunci
preţul monedei decurge din stocul de metal preţios pe care proprietarii acestuia
decid să îl utilizeze în procesul de schimb. În economiile contemporane, stocul de
monedă este determinat de banca centrală şi de către sistemul bancar, prin
procesul de creaţie monetară, aşa cum vom arăta în secţiunea următoare.
PCB (valoarea banilor) În graficul alăturat am reprezentat
dinamica echilibrului pieţei monetare.
Curba cererii de bani (Cb) este
PCBe0 descrescătoare în raport de preţul banilor
(PCB), care este reprezentat pe ordonata
PCBe1 graficului. Abscisa indică stocul monetar
existent în economie, M fiind masa
Cb
bănească ce poate fi utilizată pentru
derularea tranzacţiilor. Stocul monetar şi
M0 M1 cantitatea de bani
cererea de bani determină nivelul de
Figura 1. Preţul banilor şi dinamica acestuia echilibru al preţului banilor (PCBe).
De exemplu, dacă valoarea banilor este superioară PBCe0, oamenii îşi vor
diminua deţinerile de bani, ceea ce va intensifica „vânzarea” banilor, creşterea
preţurilor bunurilor şi scăderea valorii banilor. Evoluţia se manifestă până când are
loc refacerea echilibrului monetar, adică restabilirea valorii de echilibru a banilor.
5
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu
După cum arată graficul, să ne imaginăm că banca centrală decide dublarea
masei monetare din economie, situaţie reprezentată prin deplasarea curbei ofertei
de bani la dreapta, de la M0 la M1. Să luăm în considerare situaţia simplificată în
care creşterea masei monetare se produce simultan şi uniform în întreaga
economie, precum în faimosul exemplu al lui David Hume în care toţi oamenii
descoperă, peste noapte, că în mod magic deţinerile lor de bani s‐au dublat.
În realitate, modificarea cantităţii de bani din economie nu se produce
simultan şi cu aceeaşi intensitate în toate domeniile şi pentru toate persoanele.
Aceasta însemnă că, caeteris paribus, modificările apărute în cantitatea de bani nu
pot afecta niciodată preţurile tuturor mărfurilor în acelaşi timp şi cu aceeaşi
intensitate, fapt ce infirmă ipoteza de „neutralitate” a monedei. Restabilirea
echilibrului monetar prin egalizarea cererii de bani cu noul nivel al masei monetare
trebuie să se realizeze prin diminuarea valorii banilor (PCB), respectiv creşterea
preţurilor bunurilor (a nivelului preţurilor).
Cum producţia de bunuri economice a rămas neschimbată, atunci preţurile
bunurilor s‐au dublat iar valoarea banilor s‐a înjumătăţit. Acest tip de explicaţie a
formării nivelului şi a evoluţiei preţurilor constituie conţinutul a ceea ce se cheamă
teoria cantitativă a banilor. Potrivit acesteia, cantitatea de monedă disponibilă în
economie determină valoarea banilor: cauza este modificarea lui M iar efectul este
modificarea preţurilor şi a valorii banilor (PCB).
Indiferent de natura instrumentelor monetare utilizare (monedă marfă sau
monedă fiduciară), în orice fracţiune temporală a desfăşurării procesului de
schimb, stocul monetar se va afla în posesia cuiva, anume în posesia persoanelor
care se angajează sau care doresc să se angajeze în efectuarea de schimburi prin
intermediul banilor. Aceasta înseamnă că întreaga masa monetară se găseşte în
deţinerile celor care au decis să constituie o rezervă monetară (cerere de bani).
Astfel, într‐o economie monetară formată din acţiunile de producţie şi
schimb a 100 de persoane, suma deţinerilor individuale de bani este egală cu stocul
monetar existent şi utilizat ca mijloc de schimb. În termeni matematici, putem scrie:
M = ∑ m, unde M este masa monetară din economie iar m este deţinerea
individuală de bani.
6
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu
Pe această bază, subliniem inconsistenţa punctului de vedere adoptat în
general de către economiştii aflaţi sub influenţa abordării monetare a lui Irving
Fisher, potrivit căruia analiza monetară este circumscrisă banilor aflaţi „în
circulaţie” în opoziţie cu banii „scoşi din circulaţie”, adică dihotomiei „bani în
circulaţie” – „bani inactivi, nefolosiţi”. În nici o economie nu există ceva misterios
de tipul unei arene în care banii „circulă”.
De fapt, în orice fracţiune temporală din desfăşurarea vieţii economice banii
se găsesc în posesia cuiva, mai exact întregul stoc monetar este repartizat în
deţinerile de bani ale persoanelor ce susţin schimburile monetare pe piaţă. Orice
cerere monetară de schimb, anterioară formării venitului unei persoane, făcea
parte din rezerva monetară a unei alte persoane. Cum banii desemnează o
fracţiune a proprietăţii oricărei persoane, în cadrul desfăşurării unui schimb aceştia
trec spontan din proprietatea cumpărătorului bunurilor în cea a vânzătorului
acestora. Faptul că rezerva monetară a unei persoane nu este utilizată în derularea
tranzacţiilor la fel de intens ca cea a altor persoane nu elimină disponibilitatea
acelor bani de a fi utilizaţi ca mijloc de schimb, în orice moment din viitor.
3. Oferta de bani şi procesul creaţiei monetare
Majoritatea oamenilor care se gândesc la bani fac referire la bucăţile de
hârtie şi monedele, de diferite dimensiuni şi culori, „produse” şi scoase pe piaţă de
către Banca Centrală a fiecărei ţări. În prezent însă, cel mai cuprinzător mijloc de
plată nu este numerarul, ci banii aflaţi în conturi la băncile comerciale, conturi
operabile prin cecuri, numite depozite la cerere. Adesea oamenii au dificultăţi în a
înţelege că depozitele la cerere constituie, cu adevărat, bani, deşi pretutindeni
cecurile dobândesc un rol tot mai important în efectuarea plăţilor. Unii autori chiar
descriu situaţii în care depozitele la cerere constituie singurul mijloc de schimb,
ceea ce înseamnă că banii numerar ar putea dispărea fără vreo diminuare în
utilizarea monedei ca mijloc de schimb.
nu au „propria lor viaţă”, ele nu modifică esenţa banilor; existenţa şi utilizarea
acestor instrumente sunt posibile atâta vreme cât oamenii consideră că pot obţine,
la cerere, bani cash prin intermediul lor. Teorema regresiei monetare contribuie la
înţelegerea faptului că stabilitatea sistemelor monetare de astăzi decurge din
credinţa oamenilor că în spatele cecurilor, cardurilor şi altor diferite forme de bani
stă „ceva”, în calitate de suport, de garanţie. Implicaţia este aceea că numeroasele
inovaţii financiare nu creează, de fapt, bani noi, ci mai degrabă noi moduri de
utilizare în tranzacţii a unor bani deja existenţi.
Într‐o economie complexă devine dificilă trasarea unei frontiere între aşa‐
numitele active monetare (ca elemente componente ale masei monetare) şi alte
active. Această diferenţiere este realizată în funcţie de gradul de lichiditate ce
caracterizează diferitele active. Lichiditatea unui activ este apreciată în funcţie de
costurile preschimbării acestuia în monedă sau cu alte active. Un activ este mai
lichid decât un altul dacă oferă posesorului posibilitatea de a obţine cu mai multă
uşurinţă, în comparaţie cu celălalt activ, bani sau bunuri în schimbul său.
Cât de lichid trebuie să fie un activ pentru a putea fi considerat monedă?
Această întrebare suscită numeroase controverse în rândul diferitelor curente de
gândire economică asupra problemelor monetare. Aceste controverse decurg din
caracterul de relativitate a calităţii de bani a unor active. Aceasta înseamnă că
definirea masei monetare are un caracter oarecum arbitrar: nu există consens
asupra unui criteriu ultim pentru a decide ce trebuie inclus în masa monetară şi ce
trebuie exclus din definiţia banilor. De exemplu, economiştii monetarişti consideră
că stabilizarea ritmului de creştere a masei monetare constituie cel mai important
remediu pentru inflaţie şi pentru recesiune. Aprobarea sau dezaprobarea acestei
recomandări este însă dificilă tocmai datorită controverselor asupra instrumentelor
care trebuie considerate monedă şi, în consecinţă, incluse în masa monetară.
8
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu
Analiza masei monetare şi a componentelor ei este realizată cu ajutorul
conceptului de agregat monetar. Termen asimilat de Sistemul Contabilităţii
Naţionale, agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare
şi semimonetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii
specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile bancar‐
financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Includerea instrumentelor de schimb în agregatele monetare se face după uşurinţa
sau dificultatea transformării lor în bani lichizi, în funcţie de încetineala sau
rapiditatea cu care se face aceasta, de riscul mai mare sau mai mic de a pierde o
anumită valoare a acelor active (criteriul lichidităţii).
Agregatul monetar desemnat prin M1 reprezintă masa monetară în sens
restrâns, fiind format din numerarul (bani de hârtie şi monedă divizionară) aflat în
afara sistemului bancar, conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând
rezidenţilor nonfinanciari, cecurile la purtător (de călătorie). Acest agregat
răspunde pe deplin conţinutului monedei şi facilităţilor sale. Componentele lui sunt
în măsură să mijlocească direct o tranzacţie şi să stingă imediat o datorie fără ca
deţinătorul lor să depună eforturi.
Agregatul monetar desemnat prin M2 desemnează masa monetară în sens
larg, el cuprinzând, în plus faţă de M1, următoarele: depozitele la vedere aflate în
conturile bancare neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de economii,
depozitele pe termen aflate în gestiunea băncilor şi depozitele în valută ale
rezidenţilor.
9