Sunteți pe pagina 1din 9

CURS MACROECONOMIE                                                                                                                                                            Prof. univ. dr.

 Cosmin Marinescu 
 

Moneda și piața monetară: cererea și oferta de bani 
 

  Dintre  toate  problemele  şi  domeniile  ştiinţei  economice,  puţine  sunt  mai 
lipsite  de  confuzie  şi  consens  decât  aspectele  monetare.  La  tot  pasul  întâlnim 
polemici  acerbe:  în  ce  măsură  şi  când  sunt  mai  buni  „banii  ieftini”  sau  „banii 
scumpi”?  care  sunt  funcţiile  adecvate  pe  care  trebuie  să  le  îndeplinească  banca 
centrală  şi  de  ce?  care  este  masa  monetară  optimă  de  care  are  nevoie  sistemul 
economic? care trebuie să fie rolul guvernelor în problemele de natură monetară? 
cât de solide sunt fundamentele sistemului monetar actual? întoarcerea la etalonul 
aur constituie soluţia necesară eliminării „haosului” monetar?  

1. Moneda: instituţia fundamentală a acţiunii umane calculate 

  Apariţia monedei a constituit probabil una dintre cele mai mari binefaceri ale 
umanităţii.  Acest  eveniment  istoric  a  deschis  calea  afirmării  depline  a  sistemului 
instituţional al diviziunii muncii prin faptul că a dat naştere posibilităţii calculului 
economic  (monetar).  Avantajele  utilizării  banilor  (ale  schimbului  indirect)  în 
comparaţie  cu  trocul  (schimbul  direct)  sunt  enorme.  Derularea  procesului  de 
schimb  prin  intermediul  banilor  atrage  dispariţia  obstacolelor  reprezentate  de 
dubla  coincidenţă  a  nevoilor  şi  de  indivizibilitate,  situaţii  definitorii  pentru  orice 
schimb  direct.  Spre  exemplu,  în  sistemul  schimbului  direct,  un  profesor  de 
economie care îşi doreşte anumite cărţi trebuie să găsească un editor de carte care, 
la rândul său, să îşi dorească lecţii de economie în schimbul cărţilor respective.  

  Moneda este indispensabilă pentru dezvoltarea unei structuri de producţie 
complexe şi pentru îmbunătăţirea eficienţei alocării resurselor în cadrul acesteia. 
Banii  constituie  unitatea  de  măsură  cardinală  specifică  tuturor  schimburilor, 
necesară  efectuării  evaluărilor  relative  a  factorilor  de  producţie  şi  bunurilor 
economice. Preţurile monetare, formate în cadrul procesului de schimb voluntar al 
drepturilor de proprietate privată, indică gradul de raritate a resurselor şi bunurilor. 
Aceste preţuri monetare (formate liber) reprezintă instrumentul indispensabil de 
calcul pentru coordonarea raţională a alocării resurselor rare; ele permit oamenilor 
de  afaceri  să  calculeze  economic,  de  vreme  ce  calculul  monetar  este  baza 
intelectuală a economiei de piaţă.  
  1
CURS MACROECONOMIE                                                                                                                                                            Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu 
 

Sistemul  calculului  economic  în  termeni  monetari  este  condiţionat  de 


existenţa  anumitor  instituţii  sociale:  el  nu  se  poate  efectua  decât  în  cadrul 
instituţional al diviziunii muncii şi  proprietăţii  private a mijloacelor de producţie, 
cadru în care bunurile şi serviciile de orice ordin sunt cumpărate şi vândute contra 
unui mijloc intermediar de schimb denumit monedă. 

  Pentru  a  explica  rolul  monedei  şi  procesul  apariţiei  acestei  instituţii 


fundamentale  a  schimbului  (calculat)  e  necesară  întoarcerea  în  timp,  precum  şi 
înţelegerea motivaţiilor pentru care oamenii se angajează în schimburi. Atunci când 
o persoană acţionează în vederea obţinerii bunurilor preferate, aceasta învaţă să 
substituie,  ca  mijloc  de  schimb,  bunurile  mai  greu  vandabile  cu  bunuri  mai  uşor 
vandabile. Un asemenea comportament în procesul schimbului permite individului 
să obţină bunurile preferate într‐un mod mai rapid şi mai puţin costisitor. În cadrul 
unui asemenea proces au apărut banii.  

  Detaşarea  din  rândul  mărfurilor  schimbate  în  mod  direct  a  unora  cu  o 
capacitate superioară de vandabilitate a deschis posibilitatea afirmării schimburilor 
indirecte. Pentru un bun mai uşor vandabil decât altul va exista o cerere mai mare 
deoarece  acesta  poate  fi  utilizat  ca  mijloc  de  schimb.  Pe  măsură  ce  selecţia 
bunurilor  superior  vandabile  avansează  are  loc  dezvoltarea  cumulativă  dintr‐o 
marfă a unui mijloc de schimb pe piaţa liberă (moneda marfă) – singura modalitate 
prin  care  o  monedă  poate  lua  naştere.  Potrivit  lui  Carl  Menger  (Principles  of 
Economics, 1994, p. 262), „cu cât cultura economică avansează, unul sau mai multe 
obiecte  părăsesc  sfera  bunurilor  rămase  (ca  mijloc  de  schimb)  şi  devin  monedă. 
Banii  nu  sunt  o  invenţie  a  statului  şi  nici  un  produs  al  actelor  legislative.  Nici 
sancţiunile autorităţilor politice nu sunt necesare pentru existenţa banilor…Nimeni 
nu i‐a inventat“.  

  Faptul că moneda a luat naştere sub forma unui instrument de schimb cu 
valoare intrinsecă (ceea ce înseamnă că moneda avea valoare şi în condiţiile în care 
nu ar fi fost utilizată ca mijloc de schimb) justifică utilizarea termenului de monedă 
marfă. Aurul şi celelalte metale preţioase constituie un exemplu elocvent în acest 
sens.  Aurul  are  o  valoare  intrinsecă  deoarece  prezintă  utilizări  industriale  şi 
estetice.  Conceptul  de  etalon‐aur  desemnează  utilizarea  ca  mijloc  de  schimb  a 
aurului sau a biletelor de bancă convertibile la cerere. Deşi în prezent aurul nu mai 
este utilizat ca mijloc de schimb, istoria monetară arată că metalul preţios (aurul, 
  2
CURS MACROECONOMIE                                                                                                                                                            Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu 
 

în special) a fost cel mai practic şi general mijloc de schimb, datorită facilităţilor de 
măsurare, verificare şi transport.  

Înainte de 1933, în regimul etalonului aur, se spunea că preţul aurului era 
fixat, de exemplu, la douăzeci de dolari pe uncia de aur. În realitate, „dolarul” era 
numele dat prin definiţie unei cantităţi de douăzecimi dintr‐o uncie de aur. În aceste 
condiţii era eronat, de fapt, să se vorbească despre ratele de schimb ale monedei 
unei  ţări  în  raport  cu  alta.  Lira  sterlină  se  schimba,  în  realitate,  cu  cinci  dolari 
deoarece dolarul reprezenta prin definiţie 1/20 dintr‐o uncie de aur iar lira sterlină 
era, în acel timp, numele dat unui sfert dintr‐o uncie de aur. 

  În general, în legătură cu banii sunt luate în considerare mai multe funcţii ale 
acestora: funcţia de mijloc de schimb, funcţia de unitate de calcul sau de „măsură 
a valorii”, precum şi funcţia de „rezervă a valorii”, de formă de conservare a valorii. 
Este  însă  destul  de  clar  că  toate  aceste  funcţii  sunt  simple  corolare  ale  funcţiei 
principale: aceea de mijloc general de schimb. Este important să ne dăm seama că 
banii nu pot fi o unitate de măsură abstractă sau o creanţă asupra societăţii decât 
în măsura în care servesc ca mijloc de schimb. 

2. Cererea de bani şi preţul banilor 

  Banii sunt ceruţi în calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile 
economice,  se  caracterizează  printr‐un  stoc  existent,  se  confruntă  cu  cereri  din 
partea  oamenilor  de  a‐i  cumpăra,  de  a‐i  deţine  etc.  Ca  la  orice  marfă,  „preţul” 
banilor – exprimat în celelalte bunuri – este determinat prin interacţiunea stocului 
de bani (ofertei totale) cu cererea totală (dorinţa oamenilor de a deţine bani).  

  Preţul banilor poate fi exprimat numai în termenii celorlalte mărfuri, adică 
prin  bunurile  şi  serviciile  care  pot  fi  obţinute  pe  piaţă  în  schimbul  unei  unităţi 
monetare.  În  consecinţă,  „preţul”  sau  „valoarea  de  schimb  obiectivă”  a  banilor 
constă în „puterea de cumpărare” a unităţii monetare. Preţul banilor depinde într‐
o relaţie invers proporţională de preţurile bunurilor: dacă preţurile bunurilor sunt 
mai  mari,  atunci  fiecare  unitate  monetară  „cumpără”  o  cantitate  mai  mică  din 
aceste  bunuri,  ceea  ce  înseamnă  că  banii  au  o  valoare  mai  scăzută  şi  invers. 
Determinarea puterii de cumpărare a banilor se face conform relaţiei: 

  3
CURS MACROECONOMIE                                                                                                                                                            Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu 
 

PCB = 1/P, unde PCB este puterea de cumpărare a banilor iar P este nivelul 
preţurilor bunurilor (tranzacţionate). 

  Subliniem importanţa disocierii preţului banilor (PCB) de rata dobânzii, care 
reprezintă preţul capitalului (împrumutat). Această disociere constituie punctul de 
plecare pentru separarea analizei monedei şi a pieţei monetare de piaţa creditului. 
Aceasta din urmă are ca obiect de analiză creditul şi preţul acestuia (rata dobânzii), 
fenomene  ce  reflectă  schimbul  de  valori  prezente  contra  unor  valori  viitoare. 
Necesitatea acestei delimitări provine din faptul că, pe de o parte, cererea de bani 
nu trebuie şi nu poate fi analizată drept cerere de credit (de investiţii) şi, pe de altă 
parte,  stocul  monetar  existent  într‐o  economie  (masa  monetară)  nu  poate  fi 
echivalent ofertei de credit (de economii).  

  Pe  piaţa  creditului,  participanţii  schimbă  bunuri  diferite:  creditorul  îi  oferă 
debitorului un bun prezent, pe când debitorul oferă o perspectivă, un bun viitor, 
adică bani pentru care creditorul va trebui să aştepte perioada convenită pentru a‐
i putea utiliza. Cum fenomenul universal al preferinţei de timp face întotdeauna un 
bun prezent mai valoros decât acelaşi bun disponibil la un anumit moment în viitor, 
creditorul  va  trebui  să  perceapă  iar  debitorul  să  fie  dispus  să  plătească  o  primă 
pentru  bunul  prezent.  Această  primă  este  dobânda,  adică  preţul  schimbului  de 
bunuri prezente cu bunuri viitoare.  

  Pe  piaţa  monetară,  obiectul  de  analiză  îl  constituie  banii.  Ce  anume 
determină  valoarea  banilor,  adică  puterea  lor  de  cumpărare?  Precum  în  cazul 
tuturor bunurilor, răspunsul constă în cererea şi oferta de bani. În acelaşi fel în care 
cererea  şi  oferta  de  tutun  determină  preţul  tutunului,  cererea  şi  oferta  de  bani 
determină valoarea banilor. 

  În analiza pieţei monetare, cererea de bani reprezintă relaţia dintre preţul 
banilor  şi  cantitatea  de  bani  pe  care  populaţia  alege  să  o  deţină  sub  formă  de 
rezerve  monetare  de  bani  cash.  Fiecare  persoană  decide  alocarea  venitului  său 
monetar în următoarele trei direcţii: pentru cheltuieli de consum, pentru cheltuieli 
de investiţii şi pentru constituirea (suplimentarea/reducerea) rezervei monetare de 
bani cash pe care alege să o deţină. Totalitatea deţinerilor de bani aferente celei 
de‐a treia direcţii constituie cantitatea cerută de bani.  

  4
CURS MACROECONOMIE                                                                                                                                                            Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu 
 

  Înţelegerea  conceptului  esenţial  al  cererii  de  bani  presupune  luarea  în 
considerare a faptului că venitul bănesc este un flux iar cantitatea de bani deţinută 
este  un  stoc.  De  aceea,  măsurarea  deţinerilor  de  bani  ca  stoc  se  face  în  orice 
moment, pe când mărimea venitului ca flux se măsoară în cadrul unei perioade de 
timp.  Cantitatea  de  bani  pe  care  oamenii  aleg  să  o  deţină  (ca  stoc)  este  strâns 
corelată cu mărimea veniturilor lor (ca flux). Este posibil însă ca una dintre mărimi 
să crească iar cealaltă să se diminueze. De exemplu, cantitatea de bere consumată 
anual este un flux iar berea din frigider este un stoc. Dorinţa de a deţine mai multă 
bere în frigider nu înseamnă, neapărat, dorinţa de a consuma mai multă bere anual.  

  Preţul  banilor  (PCB)  este  determinat  de  raportul  între  cererea  de  bani 
(totalitatea deţinerilor de bani) şi stocul instrumentelor monetare care există într‐
o  economie.  Dacă  aurul  este  mijlocul  general  de  schimb  într‐o  economie,  atunci 
preţul monedei decurge din stocul de metal preţios pe care proprietarii acestuia 
decid să îl utilizeze în procesul de schimb. În economiile contemporane, stocul de 
monedă  este  determinat  de  banca  centrală  şi  de  către  sistemul  bancar,  prin 
procesul de creaţie monetară, aşa cum vom arăta în secţiunea următoare. 
PCB (valoarea banilor)              În  graficul  alăturat  am  reprezentat 
  dinamica  echilibrului  pieţei  monetare. 
 
Curba  cererii  de  bani  (Cb)  este 
PCBe0                                        descrescătoare în raport de preţul banilor 
   (PCB), care este  reprezentat pe ordonata 
PCBe1  graficului.  Abscisa  indică  stocul  monetar 
                                                             
existent  în  economie,  M  fiind  masa 
                                                              Cb 
bănească  ce  poate  fi  utilizată  pentru 
                            derularea tranzacţiilor. Stocul monetar şi 
                           M0             M1  cantitatea de bani 
cererea  de  bani  determină  nivelul  de 
Figura 1. Preţul banilor şi dinamica acestuia echilibru al preţului banilor (PCBe).  

  De  exemplu,  dacă  valoarea  banilor  este  superioară  PBCe0,  oamenii  îşi  vor 
diminua  deţinerile  de  bani,  ceea  ce  va  intensifica  „vânzarea”  banilor,  creşterea 
preţurilor bunurilor şi scăderea valorii banilor. Evoluţia se manifestă până când are 
loc refacerea echilibrului monetar, adică restabilirea valorii de echilibru a banilor. 

  5
CURS MACROECONOMIE                                                                                                                                                            Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu 
 

După cum arată graficul, să ne imaginăm că banca centrală decide dublarea 
masei monetare din economie, situaţie reprezentată prin deplasarea curbei ofertei 
de bani la dreapta, de la M0 la M1. Să luăm în considerare situaţia simplificată în 
care  creşterea  masei  monetare  se  produce  simultan  şi  uniform  în  întreaga 
economie,  precum  în  faimosul  exemplu  al  lui  David  Hume  în  care  toţi  oamenii 
descoperă, peste noapte, că în mod magic deţinerile lor de bani s‐au dublat.  

În  realitate,  modificarea  cantităţii  de  bani  din  economie  nu  se  produce 
simultan  şi  cu  aceeaşi  intensitate  în  toate  domeniile  şi  pentru  toate  persoanele. 
Aceasta însemnă că, caeteris paribus, modificările apărute în cantitatea de bani nu 
pot  afecta  niciodată  preţurile  tuturor  mărfurilor  în  acelaşi  timp  şi  cu  aceeaşi 
intensitate,  fapt  ce  infirmă  ipoteza  de  „neutralitate”  a  monedei.  Restabilirea 
echilibrului monetar prin egalizarea cererii de bani cu noul nivel al masei monetare 
trebuie  să  se  realizeze  prin  diminuarea  valorii  banilor  (PCB),  respectiv  creşterea 
preţurilor bunurilor (a nivelului preţurilor).  

Cum producţia de bunuri economice a rămas neschimbată, atunci preţurile 
bunurilor s‐au dublat iar valoarea banilor s‐a înjumătăţit. Acest tip de explicaţie a 
formării nivelului şi a evoluţiei preţurilor constituie conţinutul a ceea ce se cheamă 
teoria cantitativă a banilor. Potrivit acesteia, cantitatea de monedă disponibilă în 
economie determină valoarea banilor: cauza este modificarea lui M iar efectul este 
modificarea preţurilor şi a valorii banilor (PCB).  

  Indiferent de natura instrumentelor monetare utilizare (monedă marfă sau 
monedă  fiduciară),  în  orice  fracţiune  temporală  a  desfăşurării  procesului  de 
schimb, stocul monetar se va afla în posesia cuiva, anume în posesia persoanelor 
care se angajează sau care doresc să se angajeze în efectuarea de schimburi prin 
intermediul  banilor.  Aceasta  înseamnă  că  întreaga  masa  monetară  se  găseşte  în 
deţinerile celor care au decis să constituie o rezervă monetară (cerere de bani).  

Astfel,  într‐o  economie  monetară  formată  din  acţiunile  de  producţie  şi 
schimb a 100 de persoane, suma deţinerilor individuale de bani este egală cu stocul 
monetar existent şi utilizat ca mijloc de schimb. În termeni matematici, putem scrie: 

M = ∑ m,  unde M este masa monetară din economie iar m este deţinerea 
individuală de bani. 

  6
CURS MACROECONOMIE                                                                                                                                                            Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu 
 

  Pe  această  bază,  subliniem  inconsistenţa  punctului  de  vedere  adoptat  în 
general  de  către  economiştii  aflaţi  sub  influenţa  abordării  monetare  a  lui  Irving 
Fisher,  potrivit  căruia  analiza  monetară  este  circumscrisă  banilor  aflaţi  „în 
circulaţie”  în  opoziţie  cu  banii  „scoşi  din  circulaţie”,  adică  dihotomiei  „bani  în 
circulaţie” – „bani inactivi, nefolosiţi”. În nici o economie nu există ceva misterios 
de tipul unei arene în care banii „circulă”.  

De fapt, în orice fracţiune temporală din desfăşurarea vieţii economice banii 
se  găsesc  în  posesia  cuiva,  mai  exact  întregul  stoc  monetar  este  repartizat  în 
deţinerile de bani ale persoanelor ce susţin schimburile monetare pe piaţă. Orice 
cerere  monetară  de  schimb,  anterioară  formării  venitului  unei  persoane,  făcea 
parte  din  rezerva  monetară  a  unei  alte  persoane.  Cum  banii  desemnează  o 
fracţiune a proprietăţii oricărei persoane, în cadrul desfăşurării unui schimb aceştia 
trec  spontan  din  proprietatea  cumpărătorului  bunurilor  în  cea  a  vânzătorului 
acestora. Faptul că rezerva monetară a unei persoane nu este utilizată în derularea 
tranzacţiilor  la  fel  de  intens  ca  cea  a  altor  persoane  nu  elimină  disponibilitatea 
acelor bani de a fi utilizaţi ca mijloc de schimb, în orice moment din viitor. 

3. Oferta de bani şi procesul creaţiei monetare 

  Majoritatea  oamenilor  care  se  gândesc  la  bani  fac  referire  la  bucăţile  de 
hârtie şi monedele, de diferite dimensiuni şi culori, „produse” şi scoase pe piaţă de 
către Banca Centrală a fiecărei ţări. În prezent însă, cel mai cuprinzător mijloc de 
plată  nu  este  numerarul,  ci  banii  aflaţi  în  conturi  la  băncile  comerciale,  conturi 
operabile prin cecuri, numite depozite la cerere. Adesea oamenii au dificultăţi în a 
înţelege  că  depozitele  la  cerere  constituie,  cu  adevărat,  bani,  deşi  pretutindeni 
cecurile dobândesc un rol tot mai important în efectuarea plăţilor. Unii autori chiar 
descriu  situaţii  în  care  depozitele  la  cerere  constituie  singurul  mijloc  de  schimb, 
ceea  ce  înseamnă  că  banii  numerar  ar  putea  dispărea  fără  vreo  diminuare  în 
utilizarea monedei ca mijloc de schimb. 

  Introducerea  relativ  recentă  a  banilor  electronici  şi  a  cărţilor  de  credit  a 


contribuit  la  diversificarea  instrumentelor  financiar‐monetare  şi  la  amplificarea 
dezbaterilor cu privire la ceea ce trebuie să fie considerat ca monedă. Liberalizarea 
pieţelor  bancare  şi  inovaţiile  financiare  au  dat  naştere  diferitelor  forme  de  bani 
electronici (e‐money sau moneda digitală). Însă asemenea instrumente financiare 
  7
CURS MACROECONOMIE                                                                                                                                                            Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu 
 

nu  au  „propria  lor  viaţă”,  ele  nu  modifică  esenţa  banilor;  existenţa  şi  utilizarea 
acestor instrumente sunt posibile atâta vreme cât oamenii consideră că pot obţine, 
la cerere, bani cash prin intermediul lor. Teorema regresiei monetare contribuie la 
înţelegerea  faptului  că  stabilitatea  sistemelor  monetare  de  astăzi  decurge  din 
credinţa oamenilor că în spatele cecurilor, cardurilor şi altor diferite forme de bani 
stă „ceva”, în calitate de suport, de garanţie. Implicaţia este aceea că numeroasele 
inovaţii  financiare  nu  creează,  de  fapt,  bani  noi,  ci  mai  degrabă  noi  moduri  de 
utilizare în tranzacţii a unor bani deja existenţi. 

  Într‐o  economie  complexă  devine  dificilă  trasarea  unei  frontiere  între  aşa‐
numitele active monetare (ca elemente componente ale masei monetare) şi alte 
active.  Această  diferenţiere  este  realizată  în  funcţie  de  gradul  de  lichiditate  ce 
caracterizează diferitele active. Lichiditatea unui activ este apreciată în funcţie de 
costurile  preschimbării  acestuia  în  monedă  sau  cu  alte  active.  Un  activ  este  mai 
lichid decât un altul dacă oferă posesorului posibilitatea de a obţine cu mai multă 
uşurinţă, în comparaţie cu celălalt activ, bani sau bunuri în schimbul său.  

Monedele  şi  bancnotele  sunt  active  cu  lichiditate  perfectă,  automobilul 


personal nu este un activ monetar; însă între aceste două extreme sunt poziţionate 
o  multitudine  de  alte  active,  diferenţiate  în  funcţie  de  gradul  lor  de  lichiditate. 
Compoziţia portofoliului de active a oricărei persoane poate fi analizată în funcţie 
de lichiditatea fiecărui activ. Cererea de bani (deţinerile de monedă) reprezintă un 
activ lichid prin excelenţă. 

  Cât  de  lichid  trebuie  să  fie  un  activ  pentru  a  putea  fi  considerat  monedă? 
Această întrebare suscită numeroase controverse în rândul diferitelor curente de 
gândire economică asupra problemelor monetare. Aceste controverse decurg din 
caracterul  de  relativitate  a  calităţii  de  bani  a  unor  active.  Aceasta  înseamnă  că 
definirea  masei  monetare  are  un  caracter  oarecum  arbitrar:  nu  există  consens 
asupra unui criteriu ultim pentru a decide ce trebuie inclus în masa monetară şi ce 
trebuie exclus din definiţia banilor. De exemplu, economiştii monetarişti consideră 
că stabilizarea ritmului de creştere a masei monetare constituie cel mai important 
remediu pentru inflaţie şi pentru recesiune. Aprobarea sau dezaprobarea acestei 
recomandări este însă dificilă tocmai datorită controverselor asupra instrumentelor 
care trebuie considerate monedă şi, în consecinţă, incluse în masa monetară. 

  8
CURS MACROECONOMIE                                                                                                                                                            Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu 
 

  Banii  reprezintă  totalitatea  instrumentelor  monetare  imediat  disponibile 


pentru efectuarea plăţilor. Bucăţile de hârtie ţinute cu grijă în portofelele noastre 
reprezintă bani ce pot fi utilizaţi pentru plata bunurilor dorite şi pentru achitarea 
datoriilor.  De  asemenea,  conturile  bancare  operabile  prin  cecuri  (depozitele  la 
cerere) se consideră a fi bani, de vreme ce asemenea instrumente sunt acceptate 
pentru mijlocirea în mod curent a unei proporţii foarte importantă a tranzacţiilor. 
În  general,  sunt  conturate  două  componente  ale  masei  monetare,  care  se 
deosebesc calitativ între ele: (1) bani propriu‐zişi (bani cash), adică instrumentele 
monetare caracterizare prin lichiditate perfectă; (2) disponibilităţi semi‐monetare 
(quasi bani), adică instrumente monetare care pot fi transformate cu uşurinţă în 
bani lichizi sau pot îndeplini funcţiile acestora.  

  Analiza  masei  monetare  şi  a  componentelor  ei  este  realizată  cu  ajutorul 
conceptului  de  agregat  monetar.  Termen  asimilat  de  Sistemul  Contabilităţii 
Naţionale, agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare 
şi  semimonetare,  parte  autonomizată  prin  funcţiile  ei  specifice,  prin  agenţii 
specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile bancar‐
financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc. 
Includerea instrumentelor de schimb în agregatele monetare se face după uşurinţa 
sau  dificultatea  transformării  lor  în  bani  lichizi,  în  funcţie  de  încetineala  sau 
rapiditatea cu care se face aceasta, de riscul mai mare sau mai mic de a pierde o 
anumită valoare a acelor active (criteriul lichidităţii). 

  Agregatul  monetar  desemnat  prin  M1  reprezintă  masa  monetară  în  sens 
restrâns, fiind format din numerarul (bani de hârtie şi monedă divizionară) aflat în 
afara  sistemului  bancar,  conturile  bancare  operabile  prin  cecuri  aparţinând 
rezidenţilor  nonfinanciari,  cecurile  la  purtător  (de  călătorie).  Acest  agregat 
răspunde pe deplin conţinutului monedei şi facilităţilor sale. Componentele lui sunt 
în măsură să mijlocească direct o tranzacţie şi să stingă imediat o datorie fără ca 
deţinătorul lor să depună eforturi. 

  Agregatul monetar desemnat prin M2 desemnează masa monetară în sens 
larg, el cuprinzând, în plus faţă de M1, următoarele: depozitele la vedere aflate în 
conturile  bancare  neoperabile  prin  cecuri,  depunerile  la  casele  de  economii, 
depozitele  pe  termen  aflate  în  gestiunea  băncilor  şi  depozitele  în  valută  ale 
rezidenţilor. 
  9

S-ar putea să vă placă și