AZILUL ŞI MIGRAŢIA

Comisar şef drd. Sandu FRANGULEA, DIRECŢIA DE COMBATERE A CRIMEI

ORGANIZATE, BCCO – Ploieşti
Rezumat
Amploarea fenomenului migraţiei, în care sunt antrenate peste o sută de milioane de persoane şi
care afectează un mare număr de state, a determinat comunitatea internaţională să-i acorde o
importanţă deosebită. Organizaţia Internaţională a Muncii,al cărui obiectiv statutar este de a
proteja interesele muncitorilor migranţi când sunt folosiţi într-o altă ţară decât a lor, a adoptat
o serie de convenţii şi recomandări în avantajul lor.
Reglementarea dreptului de azil urmăreşte asigurarea protecţiei persoanelor care din diverse
motive ajung în situaţia de a se stabili pe teritoriul altui stat şi a cărui cetăţenie nu o deţin.
Azilul ca fenomen cunoscut încă din cele mai vechi timpuri are în prezent diferite accepţiuni
cum ar fi acela de azil constituţional, convenţional, teritorial, diplomatic, maritim având ca
obiectiv asigurarea unei protecţii subsidiare şi temporare a ersoanelor aflate în această situaţie.
1. Dreptul de azil
În prezent se pune într-un mod dramatic problema dreptului de azil. Această chestiune face
obiectul multiplelor conferinţe şi documente naţionale şi internaţionale. Dreptul de azil justifică
acţiunile Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi (HCR),o întreagă politică
europeană şi mondială se preocupă de acest subiect.
Motivele pentru care o persoană se expatriază şi cere în alt stat protecţia care nu-i este asigurată
în statul său de origine sau reşedinţă sunt extrem de diverse. Poate fi vorba de un dezastru
natural, de o epidemie sau de o stare de sărăcie gravă a maselor, de război civil, de persecuţii pe
motive diverse, exercitate de autorităţile publice sau alte forţe care încalcă drepturile omului. La
acestea se pot adăuga motive economice sau delictuale. Evaluarea acestor factori conduc statele
la o opţiune care se situează între două poziţii extreme: pe de o parte o reglementare severă, pe
de alta, o îngăduinţă peste măsură care lasă câmp deschis mafiei şi instaurării regimurilor
totalitare.
Datele statistice ale Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi arată că la sfârşitul
anului 2003 s-a asigurat protecţia unui număr de 17,1 milioane de persoane (faţă de 20,8 mil. cu
un an înainte): dintre aceştia 9,7 mil. sunt refugiaţi, inclusiv solicitanţi de azil; 1 milion de
persoane s-au întors în ţara de origine; 5,3 mil.persoane s-au deplasat în interiorul ţării şi alte
categorii, la care s-ar mai putea adăuga 4 mil. de refugiaţi palestinieni monitorizaţi de o agenţie
specializată a Statelor Unite (UNRWA) – United Nations Relief and Work Agency. [87, p. 12]
În esenţă, persoanele care au beneficiat de dreptul de azil ar însuma 10,7 milioane, cifră care   s-
ar compune din refugiaţi ce au obţinut acest drept şi solicitanţi de azil, cifră stabilă din 1997 şi în
scădere cu 9% între anii 2002 şi 2003.
În materia dreptului de azil, ideea unei pretinse invazii din Nord spre Sud este contrazisă de
cifre: 68,2% din refugiaţi se găsesc în Asia şi în Africa şi numai 25,2% în Europa. Rezultatele
unui studiu arată că Franţa nu primeşte decât 1% din refugiaţii lumii.
În Franţa[1], după datele Oficiului migraţiilor internaţionale (O.M.I.), sosirea muncitorilor străini
şi regruparea familială au atins maximum 390.000 de intrări în 1970, acestea nu se ridicau la mai
mult de 192.000 în 1981 şi 54.000 în 2003. În acelaşi timp, după O.M.I., numărul solicitanţilor
de azil a trecut de 19.900 în 1981 la 52.000 în 2003 (după un maximum de 61.400 în anul 1989).
Cuvântul azil vine din grecescul asulon care desemnează un templu sau un loc sacru, cu caracter
religios, inviolabil. În timp, acest sens a evoluat pentru a desemna un loc unde o persoană
alungată (urmărită) pentru diverse motive putea să-şi găsească refugiu şi să primească ajutor şi
protecţie. În prezent, conceptul de azil are diferite accepţiuni, cum ar fi aceea de: azil
constituţional, convenţional, teritorial, azil diplomatic, maritim, de protecţie subsidiară, de
protecţie temporară şi face obiectul unor reglementări precise.
În trecut, se ştie că Egiptenii practicau azilul încă din ultimele secole înaintea erei noastre.
Era un privilegiu al suveranului acordat preoţilor pentru a proteja templele, dar şi împrejurimile.
Grecii, fondatori ai azilului, acordau o imunitate specială persoanelor, vinovate sau nu, urmărite
de duşmani.
Beneficiarii dreptului de azil[2] trebuia să stea în locuri de primire, temple, la început, dar apoi în
spaţii mai largi, permiţând cuprinderea unui număr mai mare de persoane şi desfăşurarea de
activităţi care să poată favoriza dezvoltarea economică. Protecţia acordată avea o tentă religioasă,
considerându-se că Zeus este ultima salvare.
Romanii acordau, de asemenea, un loc important azilului, considerând că legea trebuie să asigure
securitatea tuturor cetăţenilor. Evreii asociau azilul cu aplicarea legii talionului; era permis unui
apropiat al victimei unui omor să-l ucidă pe autorul involuntar al faptei, dar numai dacă acesta
părăsea centrul de refugiu în care s-a refugiat.
Principiul azilului a fost recunoscut încă de la începutul erei creştine. În spiritul milei, era
permisă acordarea unei protecţii persoanelor ameninţate pe nedrept cu o sancţiune excesivă.
După câteva încercări de formulare a acestui drept de către autorităţile religioase, la Consiliul de
la Orléans din 1511, se ajunge la o recunoaştere a acestui drept care dobândeşte o anumită
legitimitate chiar din partea suveranilor, violarea (nerespectarea) dreptului de azil, fiind pasibilă
de excomunicare.
Locurile de azil erau, de regulă, în apropierea bisericii, dar puteau fi extinse din ce în ce mai mult
spre locuinţele episcopilor, lărgind câmpul de aplicare a jurisdicţiei religioase. Conceptul de azil
este definitiv recunoscut de Gratian în anul 1145, când influenţa Bisericii asupra societăţii civile
a ajuns la apogeu.
Importanţa dreptului de azil a scăzut ulterior tot datorită autorităţilor religioase.
Ordonanţa Villiers-Cotterêts a lui François I în 1539 anulează  azilul în materie civilă iar ulterior,
mulţi papi exclud azilul în cazul aplicării sancţiunilor religioase.
În secolele următoare, Franţa[3] se arată ostilă dreptului de azil implicit faţă de străinii aflaţi în
dificultate, iar revocarea Edictului de la Nantes (1685) a provocat o expatriere în masă a
resortisanţilor naţionali, obligaţi să ceară azil în alte ţări.
Articolul 2 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789) cuprinde printre drepturi şi pe
acela al “rezistenţei la opresiune”. Constituţia din anul 1793, care a făcut din revoltă (când
guvernul violează drepturile omului), cel mai sacru drept şi cea mai indispensabilă dintre datorii
(art.35), prevedea că “poporul francez este prietenul şi aliatul natural al popoarelor libere”
(art.118): el acordă azil străinilor excluşi din ţara lor pentru cauza libertăţii, dar îl refuză
tiranilor” (art.120).
Abia în această perioadă se poate vorbi în Franţa despre azil în accepţiunea modernă. Dispoziţiile
din Constituţia anului 1793 se regăsesc în alin.4 din preambulul Constituţiei din 1946 care arată
că “orice om persecutat pentru idealul său de libertate, are dreptul la azil pe teritoriul
Republicii”. Constituţia celei de-a 5-a Republici confirmă, în Preambul, ataşamentul poporului
francez privind drepturile omului “aşa cum sunt definite în Declaraţia din 1789, confirmată şi
completată de Preambulul Constituţiei din 1946”.
Aplicând principiile promovate de Revoluţia franceză, Franţa va fi mai primitoare în privinţa
străinilor până la primul război mondial. Este perioada în care Frédéric Chopin şi poetul Heinrich
Heine găseau în Franţa condiţii bune de viaţă şi la Paris un cadru intelectual adecvat. [121]
Dreptul de azil nu cunoaşte o formulare precisă, el se înfăţişează ca o anumită libertate în luarea
deciziilor, dar primirea este relativ liberală, circulaţia oamenilor rămânând la libera alegere.
Situaţia se va schimba în secolul XX, care va fi numit “secolul refugiaţilor”. [74]
În ultimii ani, s-au făcut numeroase încercări de a se ajunge la un regim comun de reglementare
a dreptului de azil. În acest sens, Consiliul Europei a reamintit principiile Convenţiei de la
Geneva, obligaţia de a se respecta dispoziţiile Convenţiei europene de apărare a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă aceasta nu face referire la dreptul de azil.
Curtea europeană a drepturilor omului a decis că, potrivit art.3 al Convenţiei statelor nu numai că
le este interzis de a recurge la tortură sau la tratamente inumane sau degradante, dar că ele nu pot
nici să îndepărteze un străin de pe teritoriul lor într-o ţară unde el riscă de a se expune unor
riscuri asemănătoare.
Statele trebuie să ţină seama şi de prevederile art.8 din Convenţie privind respectarea vieţii
private şi familiale. În schimb, Curtea recunoaşte statelor dreptul de a controla intrarea şi sejurul
străinilor, precum şi de a lua măsuri de îndepărtare a persoanelor care aduc atingere ordinii
publice sau au comportamente ilegale.
Uniunea Europeană[4] a luat, de asemenea, în discuţie problema dreptului de azil şi recunoaşterea
calităţii de refugiat, în măsura în care se ridică problema liberei circulaţii interne nu numai a
muncitorilor, dar şi a cetăţenilor, ceea ce o obligă să precizeze care este soarta străinilor din ţările
terţe care ar intra pe teritoriul unuia din statele membre atât în ceea ce priveşte condiţiile de
intrare şi şedere, precum şi drepturile şi obligaţiile lor. Principiul liberei circulaţii nu a privat
statele să ia măsurile pe care le credeau necesare privind dreptul de azil şi controlul imigrării ce
provenea din ţările terţe.
Ca urmare, a fost încheiat la 14 iunie 1985 Acordul Schengen între Franţa, Germania, Belgia,
Ţările de Jos şi Luxemburg, completat de Convenţia de aplicare din 19 iunie 1990.
Convenţia de la Dublin din 15 iunie 1990, intrată în vigoare în 1997, ratificată de 15 ţări, şi-a
propus să determine statul responsabil pentru examinarea cererilor de azil prezentate într-unul
din statele membre ale Uniunii Europene. Această cooperare interguvernamentală a cunoscut
apoi un început de instituţionalizare prin Tratatul de la Maastricht, care a reţinut politica de azil,
politica de imigrare şi reglementarea trecerii frontierelor printre problemele de interes comun,
subliniind astfel preocuparea pentru securitatea statelor.
Tratatul de la Amsterdam – semnat între statele Uniunii Europene la 2 oct.1997 şi intrat în
vigoare la 1 mai 1999 a făcut un pas decisiv prin trecerea dreptului de azil (politica vizelor, a
imigrării, a circulaţiei persoanelor) de la cooperarea interguvernamentală, în domeniile
problemelor comunitare.
Art.63 din Titlul IV prevede că, de pildă, Consiliul European trebuie să adopte, în următorii 5 ani
măsurile relative la azil, conform Convenţiei de la Geneva, din 28 iul.1951 şi a Protocolului din
31 ian.1967 privind statutul refugiaţilor, precum şi a tratatelor pertinente, în domeniile
următoare:
a) stabilirea unor criterii şi mecanisme de determinare a statului membru responsabil de
examinarea unei cereri de azil prezentate în unul din statele membre, de un resortisant dintr-o
ţară terţă;
b) adoptarea de norme minime privind primirea solicitanţilor de azil în statele membre;
c) stabilirea de norme minime conţinând condiţiile care trebuie îndeplinite de resortisanţii din ţări
terţe pentru a putea avea statutul de refugiat;
d) norme minime privind acordarea sau retragerea statutului de refugiat în statele membre.
De asemenea, s-a prevăzut obligaţia Consiliului European de a lua măsuri relative la refugiaţii şi
persoanele deplasate, stabilind reguli minime relative la acordarea unei protecţii temporare
persoanelor deplasate provenind din ţări terţe, care nu pot să se întoarcă în ţara lor de origine şi
persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională.
Consiliul European, reunit la Tampere între 15 şi 16 oct.1999, a considerat că “regulile
comunitare ar trebui să se bazeze pe o procedură de azil comună şi pe un statut uniform, valabil
în toată Uniunea”.
Regimul “azilului european comun” ar trebui să comporte “o metodă clară şi operaţională pentru
a determina statul responsabil de examinarea cererii de azil, normele comune pentru o procedură
de azil, echitabilă şi eficientă, condiţiile comune minime de primire a solicitanţilor de azil şi
apropierea regulilor de conţinutul statutului de refugiat.”[5]
Consiliul nu s-a pronunţat încă în favoarea intensificării solidarităţii statelor membre privind
azilul temporar şi constituirea unei rezerve financiare, precum şi asupra lucrărilor sistemului de
identificare a solicitanţilor de azil (Eurodac).
Anterior, faţă de încetineala cu care dispoziţii erau puse în practică, Summitul de la Sevilla din
21-22 iunie 2002 a cerut accelerarea lucrărilor privind conţinutul statutului de refugiat, condiţiile
şi procedurile de acceptare, dispoziţiile privind regruparea familială şi statutul rezidenţilor de
durată lungă.
Termenele propuse nu au fost nici de astă dată respectate. Summitul Consiliului European de la
Thessalonique din 20 ian.2003 a constatat acest lucru şi a preconizat o nouă accelerare a
lucrărilor Consiliului privind, pe de o parte, condiţiile care permit crearea statutului de refugiat şi
conţinutul său, precum şi procedurile de obţinere şi retragere. El a recomandat “regimuri de azil
mai accesibile, mai echitabile şi mai bine administrate” şi a invitat Comisia să examineze “cum
regiunile de origine ar putea să asigure mai bine protecţia acestor persoane”.
Aceste recomandări succesive au condus la adoptarea unui ansamblu de texte comunitare care
constituie un ansamblu deloc neglijabil în perspectiva unui regim de azil european comun. Un
Fond european pentru refugiaţi a fost creat printr-o hotărâre din 28 sept.2000. Directiva relativă
la normele minime pentru acceptarea protecţiei temporare privind repartizarea efortului dintre
statele membre a fost adoptată la 20 iulie 2001.
Regulamentul EURODAC[6], destinat să permită compararea amprentelor digitale în vederea
aplicării efective a Convenţiei de la Dublin privind determinarea statului responsabil cu
examinarea cererii de azil, a fost adoptat, fiind operabil de la 15 ian.2003; el vizează accelerarea
deciziei, optimizarea cooperării între statele membre şi o mai bună protejare a unităţii grupurilor
familiale.
Dar cel mai semnificativ progres a fost realizat prin acordul din 29 aprilie 2004 asupra celor
două proiecte de directive, pe care Summitul de la Thessalonique le-a menţionat ca urgente,
respectând, astfel, perioada de 5 ani fixată de Tratatul de la Amsterdam.
Consiliul European de la Bruxelles din 5 şi 6 noiembrie 2004 a confirmat până în final realizarea
în anul 2010, a unui regim de azil comun.
Directiva asigură solicitanţilor de azil aceleaşi garanţii minime în primă instanţă, rămânând
destul de suplu în aplicarea sa pentru a combate frauda. În acelaşi timp, favorizează examinarea
rapidă a cererilor şi asigură posibilitatea de recurs jurisdicţional; garantează dreptul la întreţinere
şi asigură respectul principiilor în examinarea cererii.
Curtea de Justiţie Europeană este competentă în acest domeniu; directiva prevede excepţii pentru
cazurile de cereri nefondate, care vor permite statelor de a se concentra asupra examinării
cazurilor celor mai serioase.
De asemenea, Directiva recunoaşte calitatea de refugiat a persoanelor persecutate pentru
orientările lor sexuale sau de apartenenţă la un grup social şi conţine clauze de excludere vizând
persoanele care pot constitui o ameninţare pentru securitatea statelor membre sau care au comis
crime grave.
Aceste dispoziţii n-au fost respectate de toate statele membre. Astfel, Danemarca a declarat că nu
este legată de dispoziţiile din Titlul IV al Tratatului, ceea ce a făcut ca Proiectul de directivă
“calificarea” să fie blocat mult timp. De asemenea, Germania a refuzat acordarea aceloraşi
garanţii în materie de acces la lucru şi la protecţie socială refugiaţilor în sensul Convenţiei de la
Geneva şi beneficiarilor protecţiei subsidiare; compromisul a fost obţinut prin apropierea dintre
cele două statute.
Marea Britanie a tergiversat acordul asupra proiectului de directivă “proceduri” pentru că nu
dorea să fie legată de reguli pe care le considera excesiv de contradictorii.
Chiar dacă se manifestă un anumit progres în privinţa bazei comune de admitere a cererii de azil
există numeroase diferenţieri între ţările membre ale U.E. în politica faţă de refugiaţi şi azilanţi,
deoarece principiul suveranităţii naţionale continuă să joace un rol important în evaluarea
conceptelor şi criteriilor în materie.
Franţa, ca şi Regatul Unit, manifestă tendinţa de a recunoaşte dreptul de azil persoanelor
provenind din fostele imperii coloniale. Anumite interese, cum ar fi căutarea de noi aliaţi în
negocierile internaţionale, apărarea intereselor economice sau culturale, pot duce la neînţelegeri
şi la dificultăţi în soluţionarea problemelor refugiaţilor. Există temerea că folosind noţiunile de
“azil intern” şi “autor de persecuţie” – OFPRA (Office français de protecţie des réfugiés et des
apatrides) şi CRR (La Comisia Des Recours Des Refugies) se vor erija în calitate de judecători ai
situaţiei interne ai ţărilor care sunt în război civil şi unde linia frontului este departe de a fi
sigură, putând aprecia măsura în care un guvern străin îşi exercită responsabilitatea pe teritoriul
său sau pe o parte a acestuia ca şi eficacitatea operaţiunii de menţinere a ordinii naţionale sau
internaţionale, organizaţiile internaţionale şi regionale, fiind recunoscute ca autorităţi
susceptibile de a oferi o protecţie. [182]
Cât despre “protecţia subsidiară”, aceasta dă loc la interpretări diferite de la o ţară la alta, fiind
vorba de o situaţie conflictuală internă sau internaţională, sursă de ameninţare pentru un civil, iar
în interiorul aceleiaşi ţări între autorităţi guvernamentale şi organismele însărcinate să aplice
dreptul de azil.
Pe de altă parte, o reglementare comună a azilului face obiectul [7] unor critici virulente în
organismele nonguvernamentale care-i reproşează abandonarea preocupărilor de securitate în
favoarea protecţiei solicitanţilor de azil. După unii autori s-ar manifesta o dublă tendinţă aparent
contradictorie. Pe de o parte, un proces de renaţionalizare a dreptului de azil, iar pe de altă parte,
de deresponsabilizarea statelor prin externalizarea politicii de azil, delocalizarea sa dusă spre
Europa de Est şi Nordul Africii.
Această tendinţă a fost ilustrată de propunerea britanică la Summitul de la Thessalonique de a
constitui în exteriorul UE unele spaţii în care s-ar putea regrupa solicitanţii de azil până la fixarea
cererii lor într-una din ţările UE.
Carta drepturilor fundamentale a UE adoptată de Summitul de la Nisa precizează că “dreptul de
azil este garantat prin respectarea regulilor Convenţiei de la Geneva din 28 iulie 1951 şi a
Protocolului din 31 iulie 1967 privind statutul refugiaţilor conform Tratatului ce a instituit
Comunitatea europeană” (art.18) şi că “expulzările colective sunt interzise”.
Nimeni nu poate fi alungat, expulzat sau extrădat spre o ţară unde există riscul ca el să fie supus
pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante” (art.19).
În viziunea filozofului german Emmanuel Kant, orice persoană are dreptul sacru când ajunge pe
pământ străin, să nu fie tratat ca un duşman, existând un drept care revine oricărei fiinţe umane
în virtutea participării la posesia comună a suprafeţei pământului care exclude obligaţia
oamenilor să se împrăştie la infinit, ci îi constrânge să suporte, în ciuda propriei coexistenţe,
dreptul de a-şi găsi un loc oriunde în lume.
Acest drept de găzduire, adică autorizarea acordată noilor sosiţi străini, nu se întinde dincolo de
condiţiile posibile de a încerca o stabilire a relaţiilor cu primii locuitori. În acest mod,
continentele îndepărtate pot stabili între ele relaţii pacifiste care pot fi legalizate”.[8]
Dreptul de azil nu este privit ca un drept absolut numai pentru motivul că “toţi suntem posesori
ai suprafeţei pământului”, ci el trebuie să contribuie la unirea tuturor, bărbaţi şi femei, pentru a
înfrunta singurătatea.
Nici o comunitate nu-şi poate rezerva dreptul de a conduce valorile universale în numele propriei
sale valori. Acţiunea pentru libertate a azilului constituţional, nediscriminarea în cadrul azilului
convenţional, solidaritatea necesară a azilului temporar, compasiunea protecţiei subsidiare şi
motivaţiile altor tipuri de azil, sunt acţiuni care apropie valorile universale.
Toate aceste încercări nu trebuie să ignore faptul că în cadrul colectivităţilor istorice se creează
valori de-a lungul istoriei. Ar fi un mare pericol să fie discreditate, respinse, căci ele sunt,
totodată, locul confruntărilor creatoare şi a moştenirii conflictelor anterioare.
Interesul general, dreptul la sol (pământ), egalitatea între bărbaţi şi femei, integritatea corporală,
sunt valori cu vocaţie universală, pe care solicitantul de azil, chiar purtător al unor valori proprii,
trebuie să le recunoască. Astfel, în acest proces de diferenţiere şi convergenţă se formează
dreptul de azil, dreptul de cetăţenie, în care cetăţeanul de aici şi cel din altă parte sunt legaţi în
căutarea unei universalităţi comune.
2.Cauze, efecte, soluţii internaţionale – cetăţenia europeană.
Cauzele care determină migraţia şi traficul de migranţi sunt numeroase fiind influenţate de
zonele geografice, de specificul acestora, de nivelul cultural, de gradul de cultură şi civilizaţie,
de caracterul economic şi, nu în ultimul rînd, de factorul uman. Analiza studiilor de caz şi a
statisticilor a permis structurarea unor categorii de cauze ce generează şi susţin fenomenul
migraţionist. Aceste cauze, dintre care unele sunt de ordin personal şi contribuie la orientarea
individului spre migraţie, iar altele ţin de contextele micro şi macrosociale ce favorizează şi
menţin desfăşurarea unor astfel de tendinţe, interacţionează în proporţii diferite de la un caz la
altul.
Contextul istoric şi social [53, p. 20] este o cauză care influenţează migraţia atât în sens benefic,
cât şi distructiv. Războaiele, dictaturile, dezastrele naturale, epidemiile sunt cauze destul de
serioase care să determine schimbarea locului de domiciliu cu unul nou. Nu trebuie să uităm
exodul unui număr impresionant de oameni în timpul celor două războaie mondiale mai ales pe
continentul european. Regimurile de tip dictatorial, i-au făcut pe mulţi să-şi încerce norocul în
alte părţi.
Epidemiile de care vorbeşte istoria lumii şi în care şi-au pierdut viaţa milioane de oameni au dus
la migraţia în masă a celor sănătoşi pentru a-şi putea relua viaţa.
Stagnarea economică este, probabil, unul din motivele cele mai întemeiate care pot determina
migrarea oriunde în lume pentru un trai mai bun. Dorinţa firească pentru un nivel de trai mai bun
este, din punctul meu de vedere, principala cauză pentru care oamenii îşi părăsesc locurile de
baştină şi se îndreaptă spre altele cu posibilităţi de câştig mai bune.
Dezvoltarea inegală a unor ţări sau regiuni de pe glob, nivelul de trai şi bunăstarea populaţiilor
lor sunt un adevărat miraj pentru locuitorii ţărilor subdezvoltate sau mai puţin dezvoltate decât
acestea. Acest miraj al bogăţiei atins de către unele persoane îi face pe ceilalţi oameni să-şi
încerce şi ei norocul şi să migreze. Să nu uităm cum mirajul aurului din America de Nord i-a
făcut pe mulţi europeni în secolul XVIII să traverseze un ocean pentru a se îmbogăţi rapid.
Mirajul Africii celei bogate în aur şi diamante a avut acelaşi efect şi cam în aceeaşi perioadă. Nu
trebuie să uităm însă câţi au reuşit, câţi au plătit cu viaţa încercarea sau câţi au devenit mai săraci
în urma acestor încercări.
Şomajul. Conjunctura economică dificilă şi nesigură a unor ţări, evidenţiată prin lipsa locurilor
de muncă şi existenţa unui nivel scăzut de salarizare, lipsa unor contracte de muncă, asigurări şi
protecţie socială, duc la creşterea numărului de persoane care devin şomeri şi care pleacă în alte
state pentru a supravieţui.
Sărăcia, dar nu mizeria, ci o relativă stare de sărăcie la care ne raportăm în comparaţie cu
cetăţenii statelor dezvoltate şi puternic dezvoltate este o altă cauză. Nu toţi cei care îşi părăsesc
căminele din motive de sărăcie sunt în această situaţie, dar statutul sau condiţia socială la care au
acces rude, prieteni sau cunoscuţi după ce au muncit în străinătate sau reţetele de succes
prezentate de mass-media în întreaga lume sunt factori determinanţi. Este adevărat că există şi
latura cealaltă a sărăciei – ca mizerie – însă aceasta ţine mai mult de contextul istoric şi social de
la un moment dat al unui popor. Pentru unii dintre migranţii mai preocupaţi de propria imagine,
sărăcia reprezintă un minim de acumulare materială fără de care se consideră marginalizaţi social
în raport cu modelele de reuşită promovate de societate.
Influenţa negativă a unor curente şi ideologii este un alt factor care îşi pune amprenta asupra
tendinţelor migraţioniste ale persoanelor motiv pentru care mulţi au plecat spre ceea ce
propovăduiau iniţiatorii lor. Nu întotdeauna ceea ce se propovăduia era real. Spre exemplu,
ideologia comunistă, aşa cum o scriau Marx şi Engels, este superbă în teorie, dar imposibil de
pus în aplicare în realitate. „Toţi oamenii trebuie să fie egali” sună unul dintre concepte, fapt care
este sublim ca expresie, dar imposibil de pus în practică.
Acest tip de ideologie a fost preluată de ţările est europene şi, după 40 de ani de „ideologie”, iată
unde au ajuns. Dureros a fost pentru cei care au migrat în această zonă a lumii, crezând că aşa îşi
împlinesc idealurile şi visele, sfârşind probabil în vreun „centru de reeducare” la Colâma,
extrăgând uraniu. Nazismul şi ideologia sa au atras mulţi „arieni” care au dus lumea în cel mai
devastator război mondial cu pierderi de vieţi omeneşti care depăşesc, conform unor opinii şi
statistici, cuantumul pierderilor umane din toate celelalte războaie derulate anterior. Am dat doar
două exemple dar ele ar putea continua cu siguranţă cu acel curent flower-power în care o
anumită credinţă şi drogurile făceau casă bună cu celebrele ideologii şi curente tantrice de tip
yoga în care, sub pretextul liniştii interioare, chiar şi violul este permis, etc.
Ignoranţa – a nu se înţelege analfabetism, ci lipsa unor informaţii adecvate şi bine
structurate. Mulţi dintre cei care migrează într-o altă ţară nu o fac încercând să afle  cele mai
elementare informaţii sau cunoştinţe referitoare la statul sau zona respectivă. Cum poţi pleca
într-o ţară în care nu cunoşti limba care se vorbeşte, limbile de circulaţie internaţională în care te
poţi descurca la nevoie, cărei religii aparţin locuitorii respectivi, care sunt obiceiurile şi tradiţiile
importante, fără să mai vorbim de condiţiile de muncă şi de trai. Spre exemplu, câţi dintre
migranţi ştiu că nu trebuie să mângâi pe cap un copil musulman, că trebuie să ai o anumită
conduită, diferenţiată pe sexe, în unele state arabe, că nu te poţi lega de o simplă vacă în India
fiindcă este considerată animal sacru, şi multe altele care, odată încălcate, pot atrage diverse
penalităţi, aversiunea locuitorilor sau chiar moartea?
Educaţia. Carenţele educaţionale pot fi considerate cele care grăbesc, care precipită luarea
deciziei de a migra, gradul de instruire reprezentînd factorul cel mai important. El apare ca o
rezultantă a educaţiei primite şi receptate în familie, a pregătirii şcolare şi profesionale, a
percepţiei experienţelor de viaţă proprii.
Spritul de aventură este o altă cauză, şi nu rară, ci destul de des întîlnită. Nu de puţine ori
migrăm ca să migrăm, fiindcă aşa e la modă, sau pentru că este „cool” [9]. Nu toţi cei care
migrează, aşa cum am spus anterior, o fac fiindcă este ultima lor şansă de supravieţuire. Sunt
destule cazuri când tineri sau persoane fără nici o experienţă de viaţă pleacă în străinătate fiindcă
prietenii ori cunoscuţii au făcut acest lucru. Sau fiindcă s-au certat cu părinţii ori
prietenul/prietena şi au hotărît să-şi ia viaţa în mîini şi să migreze până cred de cuviinţă. Astfel
de plecări sunt în marea lor majoritate sortite eşecului şi, pe lîngă acesta, putem adăuga
interdicţia de a călători într-un anumit spaţiu sau în unele state, amenzi sau zile privative de
libertate.
Efectele migraţiei la nivel internaţional sunt variate şi se pot împărţi în efecte pozitiveşi efecte
negative.
Efectele pozitive sunt în general acceptate de către toată lumea. Migraţia poate însemna pentru
statul beneficiar un câştig pentru piaţa muncii prin ocuparea unor locuri de muncă pe care proprii
cetăţeni nu le doreau. Şi asta din diferite motive: pentru că erau prost remunerate, pentru că li se
par a fi înjositoare sau sub condiţia lor socială, etc. Muncitorul migrant venit pentru prima dată
într-o ţară străină în vederea obţinerii unui câştig mai bun decât cel din ţara sa de baştină, acceptă
de obicei necondiţionat locurile de muncă neocupate de cetăţenii statului respectiv. Şi, uneori,
acceptă chiar să lucreze pentru un salariu mai mic, mai multe ore, sau fără a beneficia de
protecţie socială.
De multe ori statul ştie acest lucru, dar se face că nu vede întrucât treburile pe care trebuiau să i
le facă proprii cetăţeni le fac muncitorii migranţi la un preţ mult mai mic. Este un fel de politică
de stat această practică şi este acceptată de multe din statele industrializate ale momentului.
Faptul că nu pot recunoaşte acest lucru nu le împiedică să beneficieze de rezultate.
Prezenţa migranţilor pe teritoriul unui stat poate duce la un schimb cultural între populaţii, la
însuşirea unor idei, concepte şi atitudini pozitive, pot duce la strângerea legăturilor inter etnice şi
între popoare, la o mai bună înţelegere a modului de viaţă. Ţările ale căror cetăţeni intră în
contact profită de cunoştinţele tehnologice ale celorlalţi şi le îmbunătăţesc, ducând spre progres
şi dezvoltare fără să plătească know-how-ul acestora.
Astfel, ţările dezvoltate beneficiază de cunoştinţele unui număr de persoane cu educaţie
superioară din ţări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, ţări ale căror economii nu reuşesc de
fapt să utilizeze aceste persoane pe piaţa muncii proprie. Nu de puţine ori aceştia sunt şomeri
sau, mult mai des, sunt încadraţi sau angajaţi sub calificarea lor. A permite acestor oameni să
migreze poate fi benefic nu doar pentru ei, ca indivizi, ci şi pentru ţările cu care intră în contact
pentru  ţara de origine care beneficiază de banii  şi bunurile pe care aceştia le trimit acasă.
Efectele negative ale migraţiei sunt mult mai vizibile, iar gradul lor de acceptare, ca revers al
efectelor pozitive, este ca şi inexistent. Migraţia în piaţa muncii poate avea ca efect creşterea
numărului de şomeri pentru o ţară prin ocuparea locurilor de muncă de către muncitorii migranţi.
Patronii, în baza regulii cererii şi ofertei, vor accepta lucrătorul care munceşte mai mult, cere
bani mai puţini, condiţii de muncă mai puţine, drepturi sociale mai mici,etc. Creşterea numărului
de şomeri este cealaltă faţă a monedei pe care statul trebuie să o accepte sau să-i facă faţă.
Întâlnirea a două sau mai multe influenţe culturale, reprezentate de cetăţeni etnic diferiţi, poate
genera scântei ce se pot transforma în adevărate conflicte interetnice, care pot să degenereze în
dezordini şi revolte publice. Comasarea în anumite zone urbane sau rurale a unor populaţii
migratoare poate duce cu uşurinţă la nerespectarea ordinii publice şi a instituţiilor statului.
Securitatea publică este pusă în primejdie atunci când migranţii, rămaşi fără locuri de muncă sau
nemulţumiţi de câştigurile realizate, se dedau la comiterea de infracţiuni.
Nu trebuie uitat faptul că, pe lângă persoanele care îşi părăsesc ţările în vederea realizării prin
muncă cinstită a unor câştiguri, pleacă şi indivizi aflaţi în conflict cu legea şi care, deseori în
asociere cu acelaşi gen de persoane din statul primitor, comit tot felul de infracţiuni sau încălcări
ale legii.
Presa întregii lumi abundă de ştiri despre migranţi care abuzează de dreptul de rezidenţă,
lucrează în economia subterană sau formează reţele criminale care se angajează în furturi,
tîlhării, prostituţie şi cerşetorie. Deşi numărul celor implicaţi în astfel de activităţi este mult mai
mic comparativ cu cei care muncesc legal, încălcările legii sunt repede preluate de mass-media în
căutare de senzaţional, iar radicalizarea opiniei publice a dus nu de puţine ori la schimbări de
guverne şi la alegerea unor partide care nu demult treceau ca extremiste.
Nu trebuie neglijate şi problemele de sănate publică pe care le implică migraţia. Populaţiile
migratoare aduc cu ele, pe lângă lucrurile bune, şi boli sau maladii pe care le răspîndesc în
drumul lor în ţări în care acestea sunt eradicate sau ţinute sub control de către autorităţi. Aceleaşi
populaţii transportă şi insecte sau boli ale plantelor sau animalelor, boli care pot genera epidemii
în masă.
3.Cetăţenia europeană din perspectiva Tratatului de la Amsterdam
Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică dintre o persoană fizică şi un stat, legătură care
generează drepturi şi obligaţii reciproce. Statul îşi exercită suveranitatea sa asupra propriilor
cetăţeni şi atunci când aceştia se află pe teritoriul altor state.[10]
Tratatul asupra Uniunii Europene introduce în Tratatul de la Roma pentru prima dată termenul
de “cetăţean” odată cu angajamentul solemn, după care Uniunea se constituie ca o Uniune între
popoare. Art.8 paragraf 1 din Tratat prevede că se instituie o cetăţenie a Uniunii, iar în
continuare se precizează că cetăţean al Uniunii este orice persoană având naţionalitatea unui stat
membru; potrivit par.2 al aceluiaşi articol, toţi cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi sunt
supuşi obligaţiilor prevăzute în Tratat.
Noţiunea de cetăţenie europeană îşi are originea în documentele Consiliului European de la
Fontainbleau (1984). Anterior, cu prilejul întâlnirii şefilor de state şi guverne de la Paris (10-11
decembrie 1974) se realizase acordul de constituire a unui grup de lucru care urma să studieze
condiţiile şi termenele în care se vor putea acorda, pentru cetăţenii celor nouă state membre în
momentul respectiv, drepturile speciale provenite din calitatea de cetăţean al statelor membre ale
Comunităţilor.
După încheierea lucrărilor Grupului de lucru, acesta a înaintat Consiliului European, întrunit în
şedinţă la Fontainbleau un raport cu privire la această problemă. Până în acel moment, în
documentele respective nu se conturase nimic despre instituţia cetăţeniei europene.
Această problemă a fost reluată cu prilejul reuniunii de la Dublin a Consiliului European (1990),
când s-a avut în vedere instituirea unei cetăţenii comunitare. Pe baza acestei cetăţenii urma să se
recunoască unele drepturi politice şi sociale pentru cetăţenii statelor membre ale Uniunii
Europene, ca un suport al Uniunii politice care urma să se creeze. În această viziune iniţială,
cetăţenia europeană nu însemna o contopire a identităţilor naţionale, ci reprezenta numai o
modalitate mai bună de comunicare între aceste identităţi.
În prima fază s-a avut în vedere mai ales libera circulaţie a persoanelor.
Ulterior,  s-a considerat că cetăţenia europeană trebuie să se refere în finalul construcţiei
comunitare şi la acordarea de drepturi care pot fi exercitate fără a ţine seama de frontiere şi de
alte limitări de natură naţională.
După îndelungate discuţii şi exprimarea mai multor puncte de vedere în legătură cu această
chestiune, Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 a formulat două
concluzii esenţiale: recunoaşterea unei duble cetăţenii şi atribuirea de drepturi cetăţenilor
comunitari, fără să se ţină seama de cetăţenia acestora.
În legătură cu recunoaşterea dublei cetăţenii, Consiliul a decis că deşi orice persoană are, de
regulă, cetăţenia statului său, care îi conferă anumite drepturi şi obligaţii, aceasta nu exclude
existenţa unei cetăţenii comunitare ca un complement al cetăţeniei naţionale şi nu ca o substituire
a acesteia. Cetăţeanul Uniunii rămâne mai departe cetăţean al ţării sale, cetăţenie stabilită
conform normelor juridice interne.
Această concluzie a fost întărită şi prin modul de formulare a art.F paragraful 1 din Tratatul de la
Maastricht, care subliniază că: “Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre ale
căror sisteme guvernamentale sunt fondate pe principiile democratice”.
Din analiza prevederilor Constituţiei Europene[11] rezultă că aceasta se situează pe linia Tratatului
de la Amsterdam privind plasarea politicii europene pentru migraţia legală în contextul
administrării fluxurilor de migranţi şi a creării unei baze legale clare pentru integrarea cetăţenilor
statelor terţe.
Rolul Uniunii Europene este acela de a acorda sprijinul necesar înfăptuirii acestei politici,
competenţă primară de rezolvare revenind statelor membre, în timp ce Uniunea rezolvă numai
problema în legătură cu admiterea şi rezidenţa, materie în care Uniunea stabileşte reguli
obligatorii pentru toate statele membre.
În felul acesta, Constituţia Europeană introduce o schimbare a modului de a utiliza procedura
codeciziei în cazul actelor normative şi a actelor normative cadru comunitare referitoare la
migraţie.
În mod concret, Constituţia încorporează prevederile Tratatului de la Amsterdam privind:
cooperarea în scopul armonizării legislaţiei naţionale în ceea ce priveşte condiţiile de intrare şi
şedere a cetăţenilor statelor terţe; asigurarea tratamentului egal cetăţenilor statelor terţe care sunt
rezidenţi pe teritoriul unuia dintre statele membre şi iniţierea unei politici de integrare mult mai
puternice.
Uniunea îşi propune însă să transforme aceste politici într-un model optim, folosind următoarele
procedee:
– dezvoltarea unor modele de schimb de informaţii. Programul de la Haga prevede crearea unui
„web-site” accesibil pe internet în acest scop (de pildă: site-ul „Migration Policy Group”,
European Migration Information Network (EMIN), reţeaua europeană de informaţii privind
migraţia, COMPAS – Centrul privind migraţia, politicile şi societatea, centru britanic organizat
de către mediul academic din Oxford, Consiliul de cercetare economică şi socială;
– elaborarea unui set de principii de bază. În acest scop, Consiliul European a adoptat, la data de
19 noiembrie 2004, un asemenea ansamblu de principii de bază, prin care se subliniază în esenţă
că integrarea presupune respectarea şi menţinerea valorilor fundamentale europene;
– promovarea celor mai bune practici ale statelor membre. Comisia a publicat, în noiembrie
2004, un Manual de integrare, volum ce enumeră şi dezvoltă cele mai bune experienţe
înregistrate de către statele membre. O nouă ediţie a acestui Manual va fi elaborată în anul 2006.
Consiliul European de la Salonic şi-a exprimat opinia privind politicile naţionale în acest
domeniu, subliniind că acestea ar trebui conduse şi coordonate într-un cadru coerent.
Pe baza acestui mod de abordare, Uniunea [12] a adoptat un ansamblu de măsuri, dintre care
amintim:
 în sfera financiară, Comisia a lansat, la 26 iunie 2003, un program destinat finanţării unor
proiecte pilot care se referă la integrarea migranţilor. Acest program beneficiază de 4
milioane euro pentru trei ani şi are ca scop acţiuni pentru educarea migranţilor;
 în plan legislativ, există numeroase acte normative care facilitează integrarea membrilor de
familie ai migranţilor, un exemplu îl constituie Directivele privind reunificarea familiilor.
Aceste directive acordă independent dreptul de şedere unui membru de familie după cinci ani
de şedere legală, ceea ce îi permite acestuia dreptul de a rămâne pe teritoriul statului
membru, chiar dacă dreptul solicitantului de şedere încetează;[13]
 în plan instituţional, Uniunea, în cadrul eforturilor depuse, a reuşit crearea unei reţele
europene privind migraţia, responsabilă cu observarea fenomenului din toate punctele de
vedere şi care să studieze toate dimensiunile acestui fenomen.
Experienţa în acest domeniu a ţărilor menţionate merită să fie analizată mai profund.
În Germania, problema migraţiei şi a angajării pe termen scurt a cetăţenilor statelor terţe are o
lungă şi complexă istorie. Dezbaterile privind problemele migraţiei au depăşit cotele obişnuite,
atingând medii extrem de vaste şi atrăgând interesul unui număr mare de persoane. Până în anul
1980, această politică era în legătură cu dezvoltarea pieţei de muncă; la sfârşitul anilor ’80 se
discuta despre impactul negativ pe care îl au migranţii asupra sistemului de asigurări sociale.
La sfârşitul anilor ’90, câţiva economişti (Vogel, 1996 şi Loeffeholz, 2001) au subliniat efectele
pozitive asupra performanţei economice[14] a Germaniei, ca urmare a migraţiei.
Conform prevederilor dreptului german, competenţa în materie de drepturi şi obligaţii ale
migranţilor o deţin instanţele de contencios administrativ. Acestea, de multe ori, corectează
deciziile adoptate de autorităţile administraţiei locale.
Conform principiului subsidiarităţii, programele comunitare sunt aplicate de organizaţii non-
guvernamentale şi nu de autorităţile publice. În ceea ce priveşte verificarea aplicării şi respectării
legislaţiei, această competenţă aparţine poliţiei, în general cea a landurilor. Poliţia este
responsabilă cu cercetarea tuturor delictelor săvârşite de migranţi şi cu arestarea acelora fără
permis de şedere.
În Spania, dezbaterile privind problematica migraţiei şi punctele de vedere diferite exprimate au
atras atenţia opiniei publice într-o măsură însemnată.
Se discută, în special, problema migraţiei[15] în contextul îmbătrânirii populaţiei, a declinului
demografic şi al pieţei muncii.
Experţi ai administraţiei, reprezentanţi ai mediilor academice, ai partidelor politice, ai cercurilor
economice etc. încearcă să identifice modul în care emigraţia va influenţa economia viitoare a
acestui stat.
În anul 2000, guvernul spaniol şi-a reorganizat activitatea în acest domeniu şi a creat majoritatea
structurilor administrative, care acţionează în prezent destinate să gestioneze problemele
migraţiei. Reforma a avut ca scop şi creşterea responsabilităţilor precum şi a rolului Ministerului
de Interne în acest domeniu.
Actele normative privitoare la migraţie sunt adoptate de către Parlament. Avocatul Poporului are
competenţă în soluţionarea plângerilor de la cetăţeni şi de la instituţii privind problemele legate
de managementul politic şi social al migraţiei. ONG-urile luptă pentru recunoaşterea şi apărarea
drepturilor migranţilor şi derulează proiecte pentru integrarea socială efectivă a acestora.
Partenerii sociali, organizaţiile sindicale şi patronatele critică legile promovate de guvernul
spaniol în domeniul introducerii sistemului „de cote” (limitarea numărului) pentru migranţi, fapt
ce duce la dificultăţi majore pentru unele firme în angajarea cu contract de muncă a migranţilor
(în anumite specialităţi).
Principalele autorităţi administrative spaniole responsabile cu managementul migraţiei sunt:
Ministerul de Interne şi Ministerul Muncii şi Securităţii Sociale. În coordonarea acestuia din
urmă funcţionează Institutul pentru Migraţiune şi Servicii Sociale (IMERSO).
Guvernul spaniol a lansat o strategie anume privind politica de migraţiune (cunoscută sub
numele de GRECO, Programul General pentru reglementarea şi Coordonarea Afacerilor
Străinilor şi a Migranţilor în Spania).
Programul cuprinde patru linii generale de acţiune: cadrul general de coordonare a migraţiei ca
fenomen în context naţional şi la nivel european; integrarea rezidenţilor străini şi a familiilor lor,
care contribuie în mod activ la creşterea economică a ţării; reglementarea fluxurilor de
migraţiune în scopul garantării existenţei paşnice şi a integrării acestora în societate; păstrarea
sistemului de protecţie a refugiaţilor şi a persoanelor strămutate.
În toate cele patru direcţii de acţiune Ministerul de Interne are principalul rol, urmat de
Ministerul Muncii şi Securităţii Sociale. Succesul acestei strategii generale ar fi fost asigurat în
măsura în care i-ar fi fost retribuite şi resursele materiale şi umane corespunzătoare.
În Italia, discuţii de mare amploare asupra migraţiei în vederea rezolvării problemelor legate de
locul de muncă au avut loc la sfârşitul anilor ’80, în special în condiţiile create de destrămarea
regimurilor din Europa de est. Din punct de vedere legislativ, Italia era complet nepregătită să
facă faţă fluxurilor de migraţiune, legislaţia în acest domeniu datând din anul 1930.
După 1990, un număr mare de legi au fost elaborate şi adoptate, inclusiv legea-cadru din 1998,
modificată semnificativ în 2002. După anul 1995, pe agenda dezbaterilor publice şi politice a
apărut şi problema migraţiei.
Politica italiană în materie de migraţie tinde să fie o politică pe termen scurt, dat fiind
instabilitatea guvernelor de coaliţie, care fac dificilă planificarea politică pe termen lung.
Presiunile pentru realizarea unei strategii în materie de migraţiune vin de la acele organizaţii
preocupate să protejeze interesul economic, în special asociaţiile patronale, sindicatele şi
sistemul naţional de pensii.
Modelul parteneriatului social (angajatori şi sindicate mediaţi de Guvern) rămâne extrem de
puternic în Italia. În acest context, dezbaterile privind piaţa muncii şi implicit migraţia, sunt
dominate de aceşti factori. Instituţiile care joacă un rol important în Italia sunt ONG-urile şi
Biserica catolică.
Alte entităţi implicate în adoptarea unor decizii privind migraţia sunt: sindicatele (CGIL, CISL şi
UIL), care reprezintă şi interesele migranţilor; asociaţiile patronale (CONFINDUSTRIA,
CONFARTIGIANATO sau CNA); principalele asociaţii care lucrează pentru asistenţa străinilor
(CARITAS; ARCI, CRUCEA ROŞIE ITALIANĂ), autorităţile administrative locale, în special
cele responsabile pentru servicii sociale; partidele politice şi asociaţiile migranţilor.
Ministerul Bunăstării este, de asemenea, o autoritate responsabilă în Italia pentru reglementarea
pieţei muncii şi pentru finanţarea iniţiativelor sociale.
Unităţile teritoriale ale serviciilor de ocupare a forţei de muncă furnizează ministerului estimări
pentru calcularea cotelor anuale, iar ministerul furnizează autorităţilor locale fonduri pentru
integrarea migranţilor în societate.
Ministerul de Interne este responsabil pentru reglementarea migraţiei, în general. El coordonează
Poliţia, care eliberează permisele de şedere; prefecturile, care gestionează problemele de
securitate locală şi aplică legislaţia în domeniu, precum şi Consiliile locale de migraţie. [17, p.
57]
Consiliile Locale de Migraţiune sunt organizate la nivelul fiecărei provincii şi au ca atribuţii
analiza tendinţelor fenomenului migraţiei, elaborarea programelor pilot şi a celor de integrare a
migranţilor. Acestea sunt organizate sub autoritatea prefectului şi nu a preşedintelui de provincie
care este ales, ceea ce creează unele dificultăţi la nivelul decizional. Ministerul de Interne
furnizează instrucţiuni pentru modul de organizare al fiecărui consiliu, numărul de reprezentanţi
al acestora variind de la 9 la 50 de membri.
În Franţa discuţiile care au loc în jurul problematicii migraţiunii au scos în evidenţă trei cerinţe
ale acestui fenomen: securitate, verificare şi control sever. Problemele migraţiei au luat o
amploare deosebită începând cu perioada 1980-1990, când Franţa a devenit o ţară ţintă pentru
migraţiune, chiar dacă au existat unele rezerve din partea autorităţilor pentru realizarea, ca
urmare a unei politici eficiente privind migraţia, ca urmare a afirmării conceptului de identitate
naţională şi a temerii că străinii constituie o ameninţare pentru procesul de integrare a
migranţilor deja acceptaţi.
Din cauza acestor rezerve, Franţa a oprit în mod oficial fluxurile de cetăţeni străini angajaţi cu
contract de muncă încă din 1974, pentru o durată de 20 de ani.
Cu toate aceste restricţii, la nivel european, Franţa este considerată ca fiind al doilea stat ţintă
pentru migraţiune, având 3,3 milioane de străini, ceea ce reprezintă 5,6% din populaţia totală.
Conform datelor oficiale, în prezent există câteva fluxuri bine precizate de migraţie, dintre care
unul determinat de reunificarea familială, flux care provine din ţările nord africane şi Turcia
(aceasta reprezintă două treimi din totalul intrărilor anuale); al doilea flux îl constituie numărul
de lucrători extraeuropeni care a crescut uşor odată cu nivelul de calificare al noilor veniţi şi cu
migraţia temporară, inclusiv a lucrătorilor sezonieri şi a studenţilor; numărul de solicitanţi de azil
din Europa, Asia, Africa şi din fosta URSS, ridicându-se la 25 de mii pe an.
Una dintre caracteristicile gestionării fenomenului de migraţie în Franţa o constituie
fragmentarea mecanismelor guvernamentale şi neguvernamentale responsabile în acest domeniu.
ROMÂNIA îşi aduce contribuţia la soluţionarea problematicii migraţiei , ca stat membru cu
drepturi depline al Uniunii Europene şi, implicit MOLDOVA, în contextul îndeplinirii criteriilor
de aderare la Uniunea Europeană, prin îndeplinirea criteriilor de aliniere la exigenţele europene
în materie de circulaţie a persoanelor şi anume: armonizarea politicii şi practicii în materia
acordării vizelor cu cele ale statelor Uniunii Europene; punerea în aplicare a unui sistem eficient
de acţiune pe linia combaterii descurajării şederii ilegale a străinilor; crearea unui sistem de
centre primire, triere şi cazare temporară a străinilor depistaţi cu şedere ilegală şi care urmează să
fie returnaţi în ţările de origine sau de plecare; dezvoltarea cadrului juridic bilateral care să
permită returnarea sau reîntoarcerea voluntară a migranţilor ilegali în ţările de origine;
cooperarea cu organismele internaţionale cu activitate în domeniu.
Provocări majore ale secolului, urmare a expansiunii traficului de migranţi – factori
problematici: terorismul şi crima organizată.
Nu este de neglijat faptul că migraţia poate constitui şi o ameninţare la adresa siguranţei
naţionale a unui stat, ameninţare de care populaţiile au devenit mult mai conştiente după
evenimentele din 11 septembrie 2001 din New York sau atentatul de la Madrid din 2004.
De aceea considerăm că cele două aspecte merită o abordare specială, ca efecte negative ale
migraţiei.
Este aproape unanim recunoscut că actualmente, pentru statele lumii, problemele majore ale
securităţii interne se structurează în jurul evoluţiilor alarmante ale crimei organizate,
extremismului politic şi terorismului, cu tot cortegiul de ameninţări şi implicaţii negative care
derivă din acestea.
În cercurile de specialişti se afirmă că, abia  sfârşit un ciclu istoric, respectiv cel al războiului
rece, un altul începe, şi că, din starea haotică instaurată, cel puţin pentru moment, în lume ia
naştere o ameninţare considerabilă construită din conjugarea crimei organizate cu terorismul.
[39]
Se menţionează că, în perioadele tulburi ale istoriei, în care ciclurile istorice se suprapun – unul
terminându-se celălat începând – ameninţarea cea mai importantă pentru viitorul apropiat nu o
reprezintă cea care este mai serioasă în prezent, ci, dimpotrivă, cea care în prezent este cel mai
puţin percepută şi care, tocmai datorită acestui fapt, poate să evolueze şi să se întărească în
umbra indiferenţei celor care ar trebui să se ocupe de eradicarea sa.
Trebuie să se ţină seama şi de faptul că, în timp ce lumea îşi revenea treptat din războiul rece,
îndeosebi după anii 90, respectiv după căderea comunismului în ţările satelit ale fostei U.R.S.S.,
în teritoriile retrase, neluate în seamă ale planetei, s-au produs mutaţii tocmai pe fondul euforiei
şi mai ales al indiferenţei generale. Astfel, în unele ţări ale lumii a treia, anumite formaţiuni
partizane precum “guerilleros” din America latină sau mujahedinii din Afganistan, constituiau şi
puneau în mişcare o adevărată mişcare paralelă care nu este şi nici nu poate fi inclusă în sfera
politicului şi a luptei politice.
Ocupând teritorii pe care forţele statale nu le mai pot administra şi ţine sub control, aceste forţe
au constituit şi vor constitui unul din cele mai mari pericole ale viitorului apropiat, ele îmbinând
acţiunile teroriste cu banditismul şi crima organizată pentru că în felul acesta îşi pot asigura
finanţarea rapidă în vederea procurării de arme, mijloace tehnice şi în ultimă instanţă, o
îmbogăţire rapidă şi sigură pentru membrii acestor organizaţii criminale.
Pentru a înţelege bine situaţia actuală privind terorismul, tendinţele şi corelaţia cu crima
organizată, este necesar să definim acest termen, să explicăm cauzele apariţiei sale şi modul de
manifestare.
Termenul de terorism nu are o definiţie unanim acceptată, explicaţiile date de specialiştii în
materie făcând îndeosebi referire la descrierea fenomenului prin formulări sintetice, încercându-
se surprinderea şi scoaterea în evidenţă a formelor specifice de manifestare, a motivaţiilor
acestuia.
Unii autori [67] afirmă că terorismul reprezintă folosirea violenţelor politice extraordinare sau
ameninţarea cu folosirea acestora în scopul inducerii unei stări de frică, nelinişte şi panică în
rândul ţintelor spectatoare – mai numeroase decât grupul victimelor simbolice imediate.
Într-o definiţie mai completă, terorismul înseamnă folosirea extinsă şi sistematică a violenţei
ofensive, a crimei şi distrugerii, vizând oficialităţile guvernamentale şi populaţia în general, ca şi
proprietatea publică şi privată, în scopul de a determina indivizii, grupurile, comunităţile,
entităţile economice şi administrative să-şi schimbe comportamentul şi strategiile actuale, astfel
încât să corespundă cererilor teroriştilor.
Un alt adevăr este şi acela că terorismul îşi menţine o „eficacitate” ridicată, că prin efectele sale
este foarte zgomotos şi se găseşte permanent în atenţia mass-media, aflată într-o continuă goană
de senzaţional, în acelaşi timp inspirând oroare prin suferinţele şi tragediile ce le lasă în urmă.
În mod eronat opinia publică şi chiar unii specialişti consideră că aceste suferinţe şi tragedii,
aceste crime şi distrugeri sunt obiectivele urmărite de terorişti.
Nimic mai eronat, pentru că în realitate adevăratele obiective urmărite sunt: separarea unor
regiuni şi prin aceasta constituirea de noi state, modificarea regimului politic din unele ţări,
eliberarea de sub dominaţie străină, schimbarea guvernelor sau a unor preşedinţi de state,
recunoaşterea egalităţii confesionale sau menţinerea inegalităţilor, obţinerea unor privilegii,
lichidarea unor personalităţi a căror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea unor
probleme, eliberarea unor camarazi reţinuţi sau arestaţi, obţinerea de răscumpărări pentru
finanţarea acţiunilor viitoare şi altele.
Din presa internaţională [84], dar şi din lucrările de specialitate publicate în ţările vest-europene,
la ora actuală în lume sunt cunoscute următoarele organizaţii sau grupuri teroriste importante :
Brigăzile Roşii, Armata Roşie Japoneză, Patria Bască şi Libertatea (ETA), Armata Republicană
Irlandeză (IRA), Frontul de Eliberare Naţională Farabundo Marti (FMLN), Terorismul SIKH,
Sendero Luminoso (Drumul Luminos), Organizaţia Abu Nidal, Frontul Democratic de Eliberare
a Palestinei, Hezbolah sau Jihadul Islamic (Războiul Sfînt), Organizaţia Al Qaeda, şi altele.[16]
Statisticile dar şi analizele de profunzime ale fenomenului terorist sunt unanime în a releva
creşterea acestuia, concluzie bazată în principal pe faptul că problemele politice, etnice, rasiale,
ideologice, religioase, dar mai ales economice, rămân nerezolvate de perioade mari de timp.
Astfel, deşi populaţia continuă să crească, îndeosebi în ţările lumii a treia, nu la fel se întâmplă
cu mijloacele de subzistenţă, resursele materiale diminuându-se sistematic printr-o exploatare
excesivă, ceea ce conduce la o restrângere continuă a cantităţii de bunuri pe cap de locuitor,
sărăcia devenind endemică.
Inflaţia şi şomajul devin cronice, crescând de la an la an, cu tot cortegiul lor de influenţe nocive
asupra modului de a gândi şi de a se comporta al unor mase mari de oameni. Din această cauză
mulţi tineri din ţările dezvoltate, atinşi de acest flagel, sunt recrutaţi ca elemente executante ale
actelor teroriste, iar cei din ţările slab dezvoltate emigrează în masă căutând bunăstarea în ţările
bogate, ducând însă cu ei şi conflictele din locurile de origine, conflicte pe care le plantează în
zone urbane aglomerate formând un mediu în care se dezvoltă sărăcia, promiscuitatea,
criminalitate organizată, dar şi deprinderi de natură teroristă.
O problematică de real interes practic este rezultatul simbiozei dintre terorism şi crima
organizată, fenomen cu o prezenţă cotidiană în ultima perioadă. Această simbioză s-a realizat în
primul rând din motive practice, materiale, având drept explicaţie principală faptul că
organizaţiile şi grupurile teroriste, fiind tot mai puţin finanţate de unele state sau grupuri sociale
interesate, au fost nevoite să-şi caute fiecare surse proprii de procurare a sumelor necesare pentru
dotare, plata membrilor asociaţiei, a informaţiilor şi a altor cheltuieli.
Dar, sursa cea mai sigură, rapidă şi eficientă este crima organizată, numeroase grupări teroriste
obţinând sume de bani imense din practici criminale, mafiote.
O altă cauză care a dus la simbioza între terorism şi crima organizată a fost prăbuşirea şi apoi
dispariţia blocului socialist, numeroase organizaţii teroriste, mişcări revoluţionare armate şi
gherile nemaiavând un simbol concret pentru luptă şi nici idealul unei forme statale de tip
socialist pe care doreau să-l instaureze în ţările de baştină.
În acest fel multe din aceste organizaţii, deşi formal duc aceeaşi luptă politică, fiind lipsite de
suportul material, dar şi moral acordat de unele “puteri” socialiste, au început să se alieze cu
marile carteluri criminale în serviciul cărora acţionează de multe ori ca mercenari. În felul acesta
reuşesc să se autofinanţeze prin vânzare de droguri, traficul cu fiinţe umane, spargeri sau jafuri
armate, trafic de arme şi altele.
Migranţii, refugiaţii şi persoanele dislocate pe plan intern au constituit şi constituie o problemă
pentru statele lumii. Mai mult, în noul context geo-politic cu implicaţii majore în sfera
economică, culturală şi militară de după 11 septembrie 2001, nu s-au schimbat numai măsurile şi
legislaţiile statelor, ci şi viziunea popoarelor asupra vieţii în general.
Dacă până la 11 septembrie 2001, viziunea asupra persoanelor sau grupurilor de persoane aflate
în dificultate în diferite ţări sau zone de pe glob era una de compasiune, de înţelegere, după acest
moment percepţia s-a schimbat şi uneori s-a modificat radical.
Populaţia şi guvernele statelor dezvoltate sau în curs de dezvoltare au început să devină mai
reticente faţă de categoriile de persoane aflate în dificultate, spectrul terorismului şi al acţiunilor
de acest tip devenind o problemă palpabilă cu care nu mai luăm contact prin mass-media şi care
nu se mai petrece la sute sau mii de kilometri distanţă, ci foarte aproape, poate chiar în imediata
apropiere.
Popoarele au început să-şi aleagă guverne care au programe radicale şi care, speră ele, să le
aducă sub umbrela protectoare a securităţii şi a unei vieţi în siguranţă.
Exemplul fostului guvern spaniol care a pierdut alegerile datorită incidentelor teroriste petrecute
cu numai cîteva zile înainte de desfăşurarea scrutinului este încă viu în mintea tuturor.
Terorismul este o mare provocare căreia statele, prin infrastructură şi capacitate administrativă
întărită, organizaţiile internaţionale, dar mai ales popoarele, oamenii, vor trebui să-i facă faţă în
viitor.
Tragicele evenimente din Statele Unite ale Americii, din 11 sept. 2001, au evidenţiat
dimensiunea planetară a terorismului şi consecinţele sale dezastruoase. S-a conştientizat cu
îngrijorare majoră pericolul mondial pe care îl reprezintă terorismul internaţional, precum şi
necesitatea imperioasă de a se iniţia lupta împotriva sa.
Deciziile adoptate rapid la nivel naţional şi internaţional, în cadrul ONU şi al altor instituţii
internaţionale, au demonstrat determinarea comunităţii internaţionale de a adopta urgent măsuri
pe termen lung pentru a putea face faţă provocării imense pe care o reprezintă terorismul.
Comunitatea internaţională a reacţionat prompt şi cu realism faţă de necesitatea adoptării şi
aplicării imediate de măsuri corespunzătoare împotriva terorismului, dovedind o schimbare netă
de atitudine faţă de fenomenul terorismului internaţional.
O dovadă elocventă şi convingătoare a acestei noi abordări o constituie adoptarea în unanimitate
a rezoluţiilor Consiliului de Securitate, de Adunarea Generală ONU şi de alte organizaţii
internaţionale, inclusiv regionale, care au condamnat şi au cerut adoptarea de măsuri urgente.
Concluzii
Efectele globalizării sunt multiple şi au intensităţi variate, ceea ce poate conduce la o integrare şi
asimilare deplină, necondiţionată de către societăţile unor state sau la o anumită reticenţă, dacă
nu chiar ostilitate, în acceptarea lor de către altele.
Globalizarea înseamnă reţea extinsă şi sofisticată de comunicaţii. Globalizarea conduce la
intensificarea schimbului de informaţii, iar acestea au ca rezultat integrarea culturilor naţionale,
care adeseori se realizează (conştient sau nu) prin sacrificarea valorilor identitare şi a tradiţiilor.
Procesul este adeseori privit în mod critic şi interpretat în sensul înlocuirii tradiţiilor seculare cu
nişte valori externe, străine, care nu exprimă decât consumatorism vulgar, sexualitate
strălucitoare şi violenţă.
Statele democratice trebuie să adopte în lupta lor antiteroristă o atitudine defensivă, de apărare a
întregului sistem (a cetăţenilor şi a ţărilor lor) de acţiunile pe care structurile teroriste le-au
întreprins deja sau pe care intenţionează să le întreprindă în diferite zone ale lumii. Este o acţiune
defensivă, dar prin modul de exercitare, este ofensivă. Şi de aceea, teritorialitatea în termeni de
apărare este înlocuită de capacitatea de a proiecta puterea la distanţă.
Terorismul este un fapt cert şi va persista cu siguranţă ca fenomen acut şi în viitor, pentru că
motivele nu vor lipsi niciodată. Complexitatea sistemului internaţional, frustrările unora şi
încercările de aplicare a principiului „divide et impera“ din partea altora, vor amplifica stările de
tensiune, iar incidentele de mare anvergură vor deveni mai dese. Terorismul ar putea derapa spre
megaterorism (folosirea mijloacelor de distrugere în masă), iar statele şi organizaţiile
internaţionale guvernamentale vor fi nevoite să aloce cât mai multe resurse pentru combaterea
ameninţărilor globale la adresa securităţii mondiale.
 
BIBLIOGRAFIE:
-Drăgoi Vasile şi Alexandru Corneliu, Migraţia şi Azilul, Bucureşti, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, 2002
-Duculescu Victor, Globalizarea şi dreptul internaţional, în „Revista de Drept Comercial” anul
X, nr. 7-8/2000
-Acordul Schengen şi Centrul Comun de vize, Istoria şi dezvoltarea Acordului Schengen,
http://migratie.md/topics/schengen_agreement/ (2010).
-Pescaru Alexandru, Populaţie şi economie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
-Popescu Ilie, Rădulescu Nicolae, Popescu Nicolae, Terorismul internaţional – flagel al lumii
contemporane, Editat de MAI, Bucureşti, 2003
-Toader T., Drept penal. Partea specială, Ed. All Back, Bucureşti, 2002
-Ungureanu Ricu şi colab., Scut împotriva terorismului, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2005
-Zlătescu Irina Maria, Demetrescu Radu, Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti,
1999
-Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
-Dinicu Anca, «Faţa nedorită a globalizării: crima organizată şi terorismul», Bucureşti, 2007

[1] Que sais-je? Le droit d’asile, Anicet Le Pors, président de section à la Commission des
recours des réfugiés, Paris, 2005, p.5.
[2] Montandon A., Le livre de l’hospitalité, Bayard, 2004, p.8-13.
[3] Alland D. et Teitgen-Colly C., Traité du droitd’asile, PUF, 2002, p.19.
[4] Moderne F., Le droit constitutionnel d’asile dans les Etats de l’Union européenne,
Economica, 1997, p.115.
[5] Pacte européen sur l’immigration el l’asile, Conseil Européen des 15 et 16 octombrie 2008
[6] Anicet Le Pors, op.cit., p.97.
[7] Noiriel G.,  «La tyrannie du rational. Le droit d’asile en Europe », Calmann-Levy, 2001,
p.145.
[8] Emmanuel Kant, «Pour la paix perpétuelle», Presses universitaires de Lyon, 1985,  p.17.
[9] Cool –  engl. cuvînt folosit în jargon, cu înţeles de la  modă, în vogă.
[10] Florian Coman şi colab.,Drept internaţional public, ediţia a 2-a,Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, p.201.
[11] Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam
şi unele implicaţii pe planul dreptului constituţional.„Revista de Drept Comercial nr. 7-
8/1999”;Victor Duculescu, Dreptul integrării europene, Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003,  p. 43-59
[12] Viorel Marcu, Mecanismele internaţionale de garantare a drepturilor omului,Editura Plus,
Deva, 1998, p. 27;
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Tratat de drept instituţional comunitar, Edit. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p.15- 45.
[13] Concluziile Consiliului European de la Bruxelles din 14 octombrie 2002.
[14] Germania–Raportul anual privind migraţia, mai 2003, Grupul pentru Politica privind
Migraţia.
[15] Victor Duculescu, Protecţia Juridică a Drepturilor Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998,  p. 57-73;
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981, p. 51-100;
Gheorghe Moca, Drept internaţional public, vol. I, Universitatea Bucureşti, 1989,  p. 17-67.
[16]Preston R., The demon in them freezer, The New Yorker, 12 iulie 2009
 
http://www.arduph.ro/domenii/refugiati-persoane-disparute-2/azilul-si-migratia/