Constantin Marinescu

Franţa în Istoria şi Cultura Românilor

Interferenţe

Editura „Samia”, Iaşi, 2014

1
2
Universitatea „Apollonia” Iaşi
Liga Culturală Română. Departamentul Moldova
Academia Oamenilor de Ştiinţă din România.
Filiala Iaşi

Franţa în Istoria şi Cultura Românilor

Interferenţe
Prof. univ. Dr. Doc. Constantin Marinescu

Editura Samia
2014
3
Tehnoredactare: Laura Mahu
Coperta: Alex Vera

Editura „Samia”, Iaşi, 2014

4
 SUMAR

Cuvânt introductiv
- Acad. Victor Crăciun, Preşedintele Ligii
Culturale Pentru Unitatea Românilor De
Pretutindeni…………………………….……. 7

Prefaţă
- Prof. univ. Dr. Constantin Frosin - Franţa,
România: francofonia, francofilia…..….... 13

În loc de Prefaţă
- Discurs rostit în faţa Marii Adunări Naţionale
a României, la 15 mai 1968, de către Generalul
Charles de Gaulle, Preşedintele Franţei…….29

Cap. I. Relaţiile politice şi culturale româno-

franceze. Consideraţiuni introductive…….33

Cap. II. Relaţiile politice româno-franceze

1. Acţiunea studenţilor români din Franţa, în
sprijinul Revoluţiei de la 1848 din Principatele
Române……………………………………...45
2. Opinia publică franceză în sprijinul Unirii
Principatelor Române………………………..54
3. Activitatea studenţimii române din Franţa în
sprijinul mişcării pentru unitate naţională din
Transilvania şi Bucovina…………………….64
4. Poporul francez în sprijinul luptei pentru
Unitatea Naţională,a Secţiunii din Paris a Ligii
Culturale Române…………………………...71
5
 5. Solidaritatea opiniei publice franceze şi a
autorităţilor statale cu Mişcarea Memorandistă
a românilor transilvăneni …………………...82
6. Sprijinul opiniei publice franceze acordat luptei
românilor pentru desăvârşirea unităţii naţional-
statale, în perioada 1895-1916 …………….105
7. Alianţa şi solidaritatea franco-română în timpul
primului război mondial …………………..117
8. Recunoaşterea de către diplomaţia şi opinia
publică franceză a rolului României în lupta
împotriva Puterilor Centrale, alături de Antantă,
în primul război mondial şi legitimitatea Marii
Uniri ……………………………………….129
9. Marea Unire din 1918 a românilor. Solidaritatea
şi sprijinul Republicii Franceze ……………146
10. Diplomaţia franceză în sprijinul României la
Conferinţa de Pace de la Paris. Recunoaşterea
internaţională a Marii Uniri ……………..…162

Cap. III. Relaţiile culturale româno-franceze.

Interferenţe: Franţa în Cultura Română.
Românii în Cultura Franceză …………..193
1. Personalităţi emblematice în cultura română şi
franceză ………………………………………215
Postfaţă
- Contribuţia Emigraţiei române la cauza unităţii
naţional-statale, pe solul Franţei …………..243

6
 Cuvânt introductiv

Prof. univ. Dr.Victor Crăciun

Membru de onoare al Academiei de
Ştiinţe din Republica Moldova

În decursul istoriei, poporul român s-a afirmat

atât prin personalităţi politice, precum Decebal,
Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul,
Tudor Vladimirescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru
Ioan Cuza, Carol I, Ferdinand Întregitorul, Nicolae
Titulescu, cât, mai cu seamă, prin contribuţiile aduse
în toate domeniile de activitate, la dezvoltarea ştiinţei,
culturii, literaturii şi civilizaţiei universale. Nu se
poate concepe istoria aeronauticii fără Traian Vuia,
Aurel Vlaicu şi Henri Coandă. Speologia îşi are în
Emil Racoviţă un deschizător de drumuri. Gheorghe
Marinescu a fundamentat fiziologia şi anatomia
patologică a creierului, fiind părintele şcolii medicale
în acest domeniu. Victor Babeş este considerat
continuatorul savantului francez Pasteur. Nicolae
Păulescu este adevăratul descoperitor al insulinei,
comisia pentru atribuirea Premiului Nobel făcându-i o
uriaşă nedreptate – una dintr-un lung şir, care i-a avut
pe români printre marii dezavantajaţi, între aceştia
numărându-se şi Ştefan Odobleja, adevăratul
7
descoperitor al tainelor Ciberneticii. Cu marele
sculptor Constantin Brâncuşi începe o nouă epocă în
sculptura modernă mondială, în vreme ce geniul lui
George Enescu a fermecat iubitorii de muzică din cele
mai îndepărtate colţuri ale pământului. Istoricul savant
Nicolae Iorga a fost un Voltaire al românilor, iar
apropierea, similitudinea dintre Călinescu şi Sainte-
Beuve, în ceea ce priveşte dinamica vie a expresiei
critice, s-a impus în literatura universală. Panait Istrati
a fost denumit, cu legitim temei, de Romain Rolland
„un Gorki al Balcanilor”. Acestea sunt doar câteva
nume dintre cele care s-ar putea cita, exemplifica
pentru a ilustra spiritul creator românesc, aportul
românilor la îmbogăţirea Patrimoniului Spiritual
Universal, edificatoare asupra inteligenţei şi măiestriei
poporului român. Lor ar trebui să li se adauge şi alte
personalităţi din toate domeniile: matematicieni,
fizicieni, chimişti, medici, actori, muzicieni, scriitori,
artişti plastici preţuiţi pe plan mondial.
Cultura lumii s-a îmbogăţit substanţial prin
contribuţia românească, inclusiv cea care a fost
elaborată de personalităţile româneşti de notorietate
aflate peste hotare, în comunităţile noastre europene şi
mondiale.
8
 Pe lângă tălmăcirea capodoperei populare
Mioriţa şi a liricii de dor în franceză, engleză,
germană, italiană etc., numeroase opere româneşti
trecuseră graniţele ţării, fiind cunoscute în mediile
intelectuale europene. Este vorba despre contribuţiile
aduse de Nicolaus Olahus, Nicolae Milescu, Dimitrie
Cantemir, apoi de reprezentanţii iluminismului Şcolii
Ardelene, care, la rândul lor, au predat torţa primilor
scriitori români moderni. Aproape concomitent cu
folclorul românesc, păşesc în alte medii culturale şi
scriitori ca D. Bolintineanu şi C. Bolliac, Costache
Negruzzi şi V. Alecsandri, N. Bălcescu şi Alecu
Russo, Al. Odobescu şi N. Filimon, precursori ai
marilor clasici români.
Odată cu M. Eminescu, I. L. Caragiale, I.
Creangă - tripticul de aur al literelor româneşti, s-a
produs un salt în ceea ce priveşte interesul mondial
pentru valorile poeziei, prozei şi dramaturgiei noastre.
Secolul al XX-lea vine, evident, cu valorile lui.
Chintesenţe unice ale spiritualităţii româneşti sunt
operele unor scriitori ca M. Sadoveanu, L. Rebreanu,
L. Blaga, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G.
Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin
Sorescu şi mulţi alţii.
9
 Existenţa românilor în întreaga lume a însemnat
şi aceeaşi manifestare spirituală, făcând parte din
acelaşi neam şi în consecinţă din aceeaşi cultură, chiar
dacă unii reprezentanţi ai lor au scris şi în alte limbi,
în primul rând din motive obiective, pentru că se
adresau altor cititori, ceea ce s-a întâmplat şi cu
scriitorii şi istoricii din ţară care propagau astfel, idei
importante şi ofereau imaginea României în context
mondial. Petru Movilă şi Dimitrie Cantemir sunt
unele dintre cele dintâi nume care au îmbogăţit cultura
României şi, totodată, pe cea europeană, dând
prestigiu Rusiei şi Kievului. Fiul lui Cantemir,
Antioh, a fost cel dintâi poet elevat din literatura rusă,
iar Al. Puşkin, Gogol, Dostoievski, BranislavNuşič şi
alţi scriitori europeni au legături colaterale cu neamul
românesc. Reprezentanţii Şcolii Ardelene s-au
manifestat deopotrivă în Transilvania, dar şi la Roma,
Padova, Viena, Berlin, unde au învăţat, au trăit sau şi-
au publicat scrierile. Întregul exil românesc de la 1848
a conceput opere reprezentative la Paris, Berlin,
Istanbul şi în alte locuri.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
celui de al XX-lea se deschid alte căi pentru numeroşi
scriitori, artişti, medici, ingineri, profesori care îşi
10
desfăşoară activitatea şi în străinătate, unii stabilindu-
se definitiv în Europa occidentală, îndeosebi în Franţa,
Germania, Italia. Două genii ale artei româneşti,
Constantin Brâncuşi şi George Enescu au creat
îndeosebi în Franţa, unde şi-au găsit şi sfârşitul. Este
şi cazul marilor artişti Eduard de Max şi Elvira
Popescu, urmaţi de cineastul Jean Negulescu, al
cercului de scriitori care au născut curentul „Dada”,
având efecte asupra literaturii şi artei din prima
jumătate a veacului trecut, apoi de marile nume care
au îmbogăţit şi cultura română şi alte literaturi. Nu ne
propunem să oferim liste de nume, ci să extragem
câteva dintre cele mai semnificative, aşa cum le-a
aşezat viaţa în afara graniţelor în veacul al XX-lea: H.
Coandă, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Aron Cotruş,
Vintilă Horia, C. V Gheorghiu, N. I. Herescu, Horia
Stamatu, Al. Ciorănescu, Ştefan Baciu, Lucian Boz,
Constantin Brăiloiu, Nicolae Titulescu, Sergiu
Celibidache, Eugen Coşeriu, Horia Damian, Neagu
Djuvara, I. C. Drăgan, Eugen Drăguţescu, Lucky
Galaction, Al. Gregorian, Claudiu Isopescu, Petru
Iroaie, Dinu Lipatti, Paul Miron, Alexandrina
Mititelu, Jean Moscopol, George Emil Palade, C.
Papanace, Ionel Perlea, Sever Pop, Mircea Popescu,
11
Stelian Popescu, Ion Raţiu, Anghel Rugină, Pius
Servien, Pamfil Şeicaru, Nicolae Ţimiraş, Remus
Ţincoca, George Uscătescu, Maria Ventura, Octavian
Vuia, Virginia Zeani, Nicolae Herlea, Gheorghe
Zamfir, Gheorghe Apostu, Ioana Ungureanu, Grigore
Arbore, Emil Loteanu, Eugen Doga, Andrei Sorel şi
iarăşi lista este greu de încheiat, fiind vorba de o
întreagă enciclopedie.
Atâtea alte personalităţi româneşti completează
aceste nominalizări în domeniul creaţiei, ştiinţei,
medicinei, inventicii în toate ţările lumii. Cele mai
multe sunt îndeobşte citate, altele rămân doar în
cadrul instituţiilor şi comunităţilor unde au activat.
Fără opera românilor din afara Ţării nu putem
concepe cultura naţională!

12
 Prefaţă

F R A N ȚA, R O M Â N I A
Francofonia, Francofilia

Prof. univ. dr. Constantin FROSIN

Univ. „Danubius” Galați

François Mitterand, excelent filolog și

coordonatorul unor faimoase manuale de literatură
pentru colegiu (fost Președinte al Republicii
Franceze), a lansat celebra butadă: „Ce ar fi
francofonia, dacă nimeni nu ar vorbi limba franceză?
Următoarea întrebare vine de la sine: Și de ce ar
trebui să vorbim limba franceză? Désiré NISARD ne
oferă un prim motiv: „Imaginea cea mai exactă a
spiritului francez este întruchipată de limba franceză”.
Thomas Jefferson, un fost Președinte american,
pretinde că „Pentru orice om, prima țară este patria
sa, a doua este Franța”. În opinia lui Rivarol, „Ceea
ce nu este limpede, nu este (din limba) franceză”…
Iar un proverb rus spune că dacă „Englezii au
inteligența în vârful unghiilor, francezii o au pe vârful
limbii…” (Se pare că însăși marea Împărăteasă
Ecaterina ar fi spus asta, à propos de francezii care
roiau la curtea ei).

13
 O pledoarie indirectă în favoarea limbii franceze,
face Ernest Renan: „Franța excelează în tot ceea ce
este distins/deosebit, și este mediocră în tot ceea ce
este comun”. Dacă un proverb portughez spune că
„Franța este inima lumii”, Heinrich Heine spune, mai
în glumă, mai în serios: „Glorie Franței! Care a trudit
pentru cele două griji/preocupări ale omenirii: mesele
copioase și egalitatea civilă!”
Desigur, despre Franța și limba ei s-au spus atât
de multe de-a lungul timpului, încât ar fi, probabil,
nevoie de câteva tomuri, însă noi ne oprim aici,
punând o a doua întrebare firească - pe care ar pune-o
orice cititor al acestei cărți: Și totuși, ce este
Francofonia? Un prim răspuns ne dă Gilles
VIGNEAULT: „Francofonia este o mare țară, fără
frontiere. Cea a limbii franceze. A forului lăuntric.
Este țara invizibilă, spirituală, morală, care e în fiecare
din noi.” Elvețianul Maurice Chappaz face o
afirmație uimitoare, dar de bun simț: „Voi merge până
la a spune că limba franceză este patria noastră, care
nu se identifică totuși cu Franța politică. Nici cu
capitala literaturii, care este Parisul.” Ceea ce vine,
întrucâtva, în completarea lui Cioran: „Nu locuim o
țară, ci o limbă. Asta este patria, și nimic altceva.”
Precursorul OIF (Organizația Internațională a
Francofoniei), Léopold SédarSenghor, căruia „îi vom
da curând cuvântul” mai pe larg, consideră că „Limba
franceză este o limbă internațională de comunicare,
14
care ne oferă, concomitent, limpezime și bogăție,
preciziune și nuanțe.” Maurice Druon, fostul Secretar
Permanent al Academiei Franceze, consideră că „A
apăra francofonia, înseamnă a apăra latinitatea”. Iar
Jacques ATTALI face o remarcă de care ar trebui să
țină seama și politicienii noștri: „Supraviețuirea unei
limbi trece prin / depinde de cultura pe care o
vehiculează”.
Termenul de francofonie apare pentru prima oară
prin 1880, în lucrarea: „Franța, Algeria și coloniile”,
al cărei autor, geograful francez OnésimeReclus,
desemna prin acel termen spațiile geografice în care
se vorbea limba franceză. Astăzi, prin francofonie se
înțelege ansamblul popoarelor sau al grupurilor de
locutori care utilizează parțial sau integral limba
franceză în viața lor cotidiană sau în comunicarea lor.
Termenul de Francofonie desemnează mai degrabă
ansamblul guvernelor, țărilor sau instanțelor oficiale
care au în comun folosirea limbii franceze în lucrările
sau în schimburile lor. În acest ultim caz, Francofonia
se asociază cu OIF.
Valorile pe care le împărtășesc statele membre
(77 în martie 2014, din care 57 membri deplini și 20
observatori), pe lângă limba franceză: diversitatea
culturală, pacea, guvernarea democratică a statelor și a
lumii, consolidarea statului de drept, protecția
mediului). Cele 77 state totalizează cca 890 milioane
de locuitori de pe cele cinci continente.
15
 O altă întrebare pe care o intuim deja pe buzele
cititorilor, este cum de a fost posibil să apară o limbă
atât de elegantă, distinsă, precisă și concisă, de o
preciziune nu doar matematică, ci de-a dreptul
geometrică, subtilă și nuanțată – de altfel, cineva
definea limba franceză ca fiind patria nuanțelor… Ei
bine, dacă istoricul francofoniei îi interesează pe unii
și pe alții nu prea, o scurtă trecere în revistă, în cele de
mai jos, a evoluției limbii franceze, considerăm că
este binevenită.
Aventura modernă a limbii franceze începe în
secolul al XVI-lea, prin Ordonanța Villers-Cotterêts,
considerată ca momentul decisiv al instaurării oficiale
a limbii franceze în regat. În acel secol, Franța avea
peste douăzeci de milioane de locuitori – fiind, din
acest punct de vedere, țara cea mai populată din
Europa, iar capitala Paris avea peste trei sute mii
locuitori, fiind cel mai mare oraș din lumea creștină.
Nu e de mirare deci că această limbă a contribuit la
reunirea teritoriilor controlate de rege.
Primul care a ridicat limba franceză pe culmi, a
fost Montaigne. Eseurile lui au adus la cunoștința
francezilor faptul că limba lor este proprie /adecvată
conversației și că se putea bucura de o mare
independență. Este deja limba conviețuirii în comun,
dar concepția limbii în sine nu se bucură de
unanimitate. Malherbe, în schimb, pune hotărât
problema existenței unei norme a limbii franceze.
16
Această normă avea să reconcilieze uzanțele
lingvistice și lexicale ale tuturor nivelurilor societății.
Hotărârea lui Richelieu, la 1635, de a întemeia
Academia Franceză pentru a-i încredința uzanțele
limbii, vine în prelungirea celor întreprinse de
Montaigne și Malherbe. Noțiunea de geniu al limbii
franceze își capătă locul cuvenit în gândirea tuturor.
Iată ce ne spune Vaugelas în acest sens: „Nu a existat
nicicând o limbă în care să se fi scris mai pur, mai
curat decât într-a noastră” (e vorba de limba franceză,
desigur). Și alți gânditori s-au exprimat în această
privință: „Nu este niciuna care să fie mai civil(-izat)ă,
mai tandră și mai afectuoasă”, consideră Laboureur,
iar părintele Bouhours îl completează: „Dintotdeauna,
națiunile au vorbit fiecare în funcție de geniul lor.”
Mai aproape de noi, Charpentier privește dincolo
de hotarele Franței: „Limba franceză nu este închisă
între frontierele Franței, ci este cultivată cu ambiție de
străini și face deliciile politeței tuturor națiunilor din
Nord.” În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea,
limba franceză se răspândește în întreaga Europă ca
limbă de cultură, pentru a cunoaște apogeul în secolul
al XVII-lea. Ispita și patima/pasiunea pentru această
limbă a elitelor de pretutindeni, este așadar ușor de
înțeles.
La curtea regilor Angliei, era de bon ton să se
vorbească limba franceză, mai ales după sosirea
Henriettei de Franța, la fel stăteau lucrurile și în
17
Germania, iar Țările de Jos făceau și mai mult:
atrăgeau autorii francezi în dificultate la ei acasă,
tipăreau gazete pe care le trimeteau în Franța, asupra
cărora autoritățile nu aveau niciun fel de control. Un
rol important au jucat și studenții care studiau în
Franța,profesorii francezi invitați în cele mai
prestigioase universități din țările vecine. Scăderea
influenței limbii latine, o oarece diminuare a artelor în
Italia, orientarea puternicei Spanii spre alte orizonturi
au acționat și ele, indirect, desigur, în favoarea limbii
franceze. Franța pătrunde în nordul Europei, iar
cuceririle coloniale îi deschid accesul spre Canada,
spre Insule.
Progresul acestei limbi este remarcabil în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea și, mai ales, în
secolul al XVIII-lea, când pătrunde în Prusia,
influențând mai ales Academia din Berlin, în Suedia și
la curtea imperială a Rusiei. Se poate astfel afirma că,
în secolul al XVIII-lea, limba franceză a devenit
universală. Condillac și Voltaire au încercat să explice
acest fenomen. Primul spune că „Limbile cele mai
bogate sunt cele care au cultivat artele și științele”, cel
de-al doilea constatând că franceza a vehiculat mai
mult decât alte limbi, lucrări științifice, filosofice sau
literare.
Preluând o idee a lui Kant, care afirma în 1798,
că Franța se caracterizează prin gustul pentru
conversație, constituindu-se în model pentru celelalte
18
țări în acest sens, putem conchide că limba franceză a
devenit simbolul unei culturi europene, a unui ideal
de toleranță, sociabilitate, civilitate și artă de a trăi
frumos. Mai mult chiar, a devenit limba schimburilor
internaționale, a tratatelor, a dreptului internațional.
Poate și pentru că Franța este țara în care relația dintre
limbă, cultură și destinul național a fost foarte
puternică. Pentru o mare parte a Europei, limba
franceză e sinonimă nu numai cu cultura franceză, ci
cu cultura universală, și cu valorile progresului uman.
Celebrul abate Gregoire a jucat un rol decisiv,
afirmând că trebuie renunțat la dialecte și
universalizată limba franceză, iar Revoluția franceză a
vrut să lege destinul întregii națiuni de cel al limbii.
Dacă în ultimii ani, statutul de lingua franca este
revendicat de limba engleză, de fapt un amestec de
engleză și americană, limba franceză își păstrează
totuși o poziție importantă printre limbile lumii,
rămânând o formă de universalitate, ca și o alternativă
posibilă – singura, de altfel – în fața hegemonicei
ambiții a limbii engleze de a deveni singura limbă de
largă circulație pe întreg globul.
Singurul temei al francofoniei este alegerea,
pasiunea pentru o limbă asociată cu valorile
independente ale unei anumite națiuni, respectul
pentru Celălalt, spiritul de libertate și de toleranță.
Ceea ce face ca și astăzi această limbă să sudeze, ca să
spunem așa, o comunitate umană răspândită în spațiu,
19
oameni diferiți prin origine, cultură, aspirații, limbă
maternă. Iată așadar că, în ciuda eforturilor disperate
ale promotorilor limbii engleze ca limbă unică -
lingua franca, limba franceză, prin aptitudinea ei de a
deveni liantul unor țări prea puțin dispuse să accepte
ori să suporte dictatura limbii engleze, își păstrează
universalitatea!
Această scurtă trecere în revistă a evoluției limbii
excepționale care este franceza, a urmărit să justifice
alegerea noastră de a fi membri ai f/Francofoniei,
perseverența noastră și a altor popoare mai mult sau
mai puțin latine, de a-și păstra latinitatea, sau
independența în fața dominației invazive și extrem de
pernicioase pentru arta și cultura lumii, dar și pentru
modul de a gândi al umanității, a limbii engleze.
Paradoxal, în Europa limba engleză e pe locul trei
după germană și franceză (ca număr de locutori), iar
la ea acasă, în SUA, e pe locul doi, după limba
spaniolă, hispanicii depășindu-i ca număr pe locutorii
de engleză! Este ridicolă, penibilă chiar pretenția
englezei de a deveni prima limbă a lumii, atâta vreme
cât la ea acasă – în Europa și în SUA, ocupă locul doi,
respectiv trei…
După ce afirmă, peremptoriu, că lui Charles de
Gaulle i se datorează, încă din ianuarie 1944, ideea
și voința, dar mai ales posibilitatea francofoniei,
Léopold SédarSenghor creionează, în linii mari, cam
ce ar însemna aceasta: „Înainte de toate, pentru noi
20
Francofonia înseamnă cultură. Este o comunitate
spirituală, o noosferă în jurul Pământului… De ce ar
trebui să existe acest atașament față de limba
franceză? Pentru că este o limbă internațională de
comunicare, care ne oferă claritate și bogăție, precizie
și nuanțe”.
„Francofonia înseamnă folosirea limbii franceze
ca instrument de simbioză, dincolo de propriile
noastre limbi naționale sau regionale, întru
consolidarea cooperării noastre culturale și tehnice, în
ciuda civilizațiilor noastre diferite. (…)
Pentru a face din Francofonie modelul și motorul
Civilizației Universale, va trebui să favorizăm
schimburile de idei, respectând personalitatea
originară și originală a fiecărei națiuni. (…)
Pe viitor, cred în Francofonie, mai exact în
Francitate, integrată într-un mare ansamblu, și dincolo
de acesta, într-o Civilizație a Universalului”.
În ce privește România, ea rămâne țara cea mai
francofonă din Europa Centrală și Orientală, unde
învățământul în limba franceză și predarea limbii
franceze ocupă încă un loc destul de consistent, care a
dat Francofoniei secolului XX și nu numai, numeroși
scriitori importanți, precum Panait Istrati, Tristan
Tzara, Eugene Ionesco, Emil Cioran și atâția alții.
Încă de la intrarea sa în Francofonie ca membru
cu drepturi depline în 1993, în cadrul întâlnirii la vârf
din Insula Maurițiu, România participă la viața
21
instituțională și asociativă a Francofoniei, integrându-
se în programele și proiectele vizând dezvoltarea
economică și tehnică, modernizarea și democratizarea
societății și a instituțiilor sale, schimburile culturale și
științifice.
Ceea ce conferă un sens ansamblului
francofon, este cultura, care devine și mai puternică
prin culturile constituente, exprimată într-o limbă
comună (franceza). Această întreprindere, subliniază
și Jean-François de Raymond, de pace, dezvoltare
reciprocă și promovare culturală este capabilă de
entuziasm, de generozitate și de atragere a
competențelor. Locul și mesajul Francofoniei sunt
esențiale pentru mondializare”.
Francofonia românească este una de tip
intelectual, chiar savantă pe alocuri, rămânând
apanajul, în punctele ei forte, esențiale, elitelor
universitare și academice. Dar, pentru că limba
franceză a trezit în noi afinități elective (nu doar
selective…), francofonia noastră (sic!) este și una
afectivă, structurată de imaginarul cultural, devenind
un factor stimulant în momentele importante ale
istoriei naționale. Pe lângă recuperarea și păstrarea
romanității noastre, mecanismul mental și psihic
regulator al procesului francofon(-izant), înlesnește,
grație limbii franceze, asimilarea unui model cultural
adecvat idealului nostru cultural. Că este vorba de un
atașament afectiv, ne-o dovedește și următoarea
22
aserțiune a marelui nostru Diplomat Nicolae
Titulescu: „Când este vorba de Franța și de România,
este greu să desparți inima de rațiune”. Să reamintim
doar că elitele românești s-au format în primul rând,
în Franța… Convingătoare, chiar patetică, este
afirmația unui fost Ambasador al României la Paris,
Alexandru Paleologu: „Dacă România pierde limba
franceză, își pierde memoria!” Celor care ar ridica
nedumeriți din umeri, le răspunde marele Titulescu:
„Istoria relațiilor franco-române, este istoria unei
prietenii senine și a unei înțelegeri neîntrerupte”.
Dar să vedem și punctul de vedere al unui mare
francez, academicianul Jean d'Ormesson: „Datorăm
mult românilor. Nu numai că ne-au furnizat cu
dărnicie actori și sculptori: un Brâncusi, o Elvira
Popescu, cu neuitatul ei accent în capodoperele lui
Flers și ale lui Armand de Caillavet, atât de apreciate
de Jankelevitch în „Vesta verde” sau „Regele”. Tot ei
ne-au dat cei mai buni artizani ai limbii noastre, pe
care o cunoșteau mai bine decât noi și pe care o
iubeau la fel de mult ca noi: Anna de Noailles,
născută Brâncoveanu, toți acești Bibești atât de dragi
lui Proust; într-un gen destul de diferit, Tristan Tzara,
fondatorul dadaismului; Panait Istrati, un romancier
al aventurii, autor al „KyreiKyralina”; și mai ales pe
cei trei prieteni pe care-i vedem împreună în fotografii
și care ilustrează la modul strălucit literatura franceză
de după Al Doilea Război Mondial: Mircea Eliade
23
romancier, mitolog, istoric al religiilor; Eugène
Ionesco, fire lunară și rafinată, care, dimpreună cu
Beckett, dă peste cap teatrul contemporan, ale cărui
opere „Cântăreața cheală” și „Scaunele” au fost
jucate fără încetare peste tot în lume, vreme de un
sfert de secol; și, nu în ultimul rând, Cioran”.
Charles Drouhet afirma, în lucrarea sa „La
culturefrançaise en Roumanie”, din 1920: „Dacă este
o țară în care călătorul francez nu se simte
dezorientat, aceea este România!” Mai aproape de
noi, Xavier Deniau se pronunță și el asupra
francofoniei și francofiliei românilor: „Cazul
României este deosebit de interesant. Expansiunea
limbii franceze în provinciile danubiene ale Moldovei
și Valahiei este considerabilă în secolul al XVIII-lea.
Cauzele ar fi două: una lingvistică, deoarece româna
este o limbă romanică (apropiată deci de franceză) și
una istorică. Voința domnitorilor, curiozitatea
femeilor, a înaltei societăți, pentru care cunoașterea
limbii franceze era indispensabilă, difuzarea cărților
franceze, contactele cu rușii francizați, frecventarea
școlilor grecești concurează la implantarea limbii
franceze în viitoarea Românie, pe care Franța o ajută
să se constituie ca stat unic și independent”. Mai mult
chiar, am spune noi alături de alți observatori ai
fenomenului în chestiune, „sora mai mare” Franța
devine aproape un mit de cultură, libertate și
democrație pentru români…
24
 Dar iată ce ne recomanda Jules Michelet în 1859,
cu ocazia Unirii Principatelor Române: „Fiți voi
înșivă, nu imitați pe nimeni, aveți în jurul vostru și
sub picioarele voastre izvoare de apă vie. Nu invidiați
popoarele mai vechi, priviți-l pe al vostru. Cu cât veți
săpa mai adânc, cu atât veți vedea cum țâșnește
viața…”
Interesant și incontestabil este și punctul de
vedere al lui Charles de Gaulle: „Dintotdeauna, în
cursul dramelor în care, de-a lungul secolelor, au fost
aruncați laolaltă români și francezi, orice s-ar fi
întâmplat, ei s-au considerat reciproc doar cu stimă și
simpatie.”
Vom încheia cu câteva considerații referitoare la
francofonie. Tot Charles de Gaulle spunea: „Franța
pune la dispoziția lumii o limbă adaptată prin
excelență, caracterului universal al gândirii.” Cât se
poate de adevărat, o spunem din proprie experiență.
Xavier Deniau,pe care l-am citat mai înainte:
„Limba, cultura și civilizația franceză aparțin tuturor
familiilor spirituale și politice ale țării noastre și ale
celorlalte țări care au legătură cu idiomul nostru.
Limba franceză este mediatoare și nu dictatoare!”

25
 *
* *
Prin cartea pe care Acad. Constantin
MARINESCU ne-a făcut onoarea de a o prefața,
neobositul mare Patriot și Erudit revine în forță pe
scena atât de necesarelor studii referitoare la locul,
rolul și rostul României în Europa și în lume. Cu
acribia-i binecunoscută, printr-o îndelungată și
migăloasă documentare, cu un stil participativ (și nu
doar simplu constatativ), Autorul pune lucrurile la
punct, într-o vreme în care astfel de lucrări ar trebui să
invadeze piața cărții din Occident, unde românii sunt
confundați cu romii, unde România nu mai este țara
latină, sora Franței, Italiei, Spaniei, Portugaliei, ci țara
romilor… care au speriat Vestul!
Argumentat, printr-un limbaj academic de înalt
nivel, limpede și concis, cu decența și pertinența
specifice sobrietății universitare, C. Marinescu
demonstrează că suntem o țară europeană, care s-a
implicat de la început în viața și istoria Europei și a
lumii, care a dat lumii o sumă de valori care au intrat,
rând pe rând, în patrimoniul universal. Faptul că am
fost preferații Franței secole de-a rândul, în anii în
care Franța era port-stindardul și farul Europei,
emancipând cu luminile sale întreg continentul și nu
numai, ar trebui să spună multe detractorilor noștri,
care nu văd decât jumătatea goală a paharului, și
pentru câteva excepții nefericite (care nu fac decât să
26
confirme regula) anulează și trimit la coșul de gunoi al
Istoriei toate calitățile și meritele neamului nostru, ale
nației române.
Cartea de față se constituie într-o necesară
restitutio a adevărului, vine la momentul oportun și
iarăși ne exprimăm speranța că Ministerul de Externe
al României va publica pe speze proprii (și) această
lucrare, alături de multe altele de același fel, pentru că
e de datoria oficialilor acestei țări să-i refacă imaginea
șifonată tot din vina lor, de cele mai multe
ori…Alteori din pricina ignoranței occidentalilor, care
nu mai recurg la istorie când e vorba de țările
emergente sau în curs de dezvoltare sau foste
comuniste, ci le acuză a priori de toate păcatele
capitale…
După un Cuvânt introductiv al Acad. Victor
CRĂCIUN, Considerațiunile introductive de la
Capitolul I tratează despre Relațiile politice și
culturale româno-franceze,pentru ca, în Capitolul II,
să dezvolte nuanțat Relațiile politice româno-franceze,
făcând precizările necesare și ajustările de mult
necesare în acest domeniu. Adevărul merge
șchiopătând, dar ajunge întotdeauna unde trebuie…,
spune un proverb francez. Cum era de așteptat,
Capitolul III dezvoltă Relațiile culturale româno-
franceze, după care lucrarea se încheie cu o Postfață
semnată de… Charles de Gaulle.

27
 Onestitatea și obiectivitatea cercetătorului sunt
manifeste în această lucrare de înaltă ținută
academică, rod al unei gândiri rodate în focul luptelor
propagandistice ale Istoriei, în care blatul, cacialmaua
și falsul tind să ia locul valorilor veritabile, creându-se
inevitabil acel vid axiologic care se dovedește sursa
tuturor relelor. Era menirea unui intelectual rasat și
patriot, al unui Academician și Universitar de talia
dlui Constantin Marinescu, să clarifice anumite
chestiuni nebuloase, păstrate intenționat în ceață de
anumite interese nu neapărat oculte, cât mai ales
inculte…
Lucrarea prefațată de noi reașează România
printre țările civilizate și culturale ale Europei și ale
Lumii, făcând dreptate poporului român, ironizat și
insultat pe nedrept de mass media occidentală,
reînvățându-ne, practic, demnitatea și mândria de a fi
români! Poate n-ar fi rău ca retroversiunile de la orele
de limbi străine să folosească astfel de texte, poate
chiar ca această carte să fie inclusă printre lecturile
obligatorii sau să facă parte din bibliografia indicată
pentru orele de Istorie. Dacă Președinția și Guvernul
ar avea o vitrină cu trofee, printre exponatele de acolo
ar trebui să figureze și lucrarea dlui Acad. Constantin
MARINESCU!
 

28
 În loc de Prefaţă

Discurs rostit în faţa Marii Adunări Naţionale a

României,la 15 mai 1968, de către Generalul
Charles de Gaulle, Preşedintele Franţei

„Domnule Preşedinte,
Doamnelor şi Domnilor Deputaţi,

Primirea solemnă pe care Marea Adunare

Naţională mi-o face pune în lumină elementele
fundamentale ale raporturilor dintre statele noastre, în
situaţia emoţionantă în care se găsesc astăzi, pe de-o
parte Europa noastră, pe de altă parte lumea întreagă.
La drept vorbind, oricare ar fi fost cursul
Istoriei, la baza raporturilor franco-române a stat
mereu sentimentul unei asemănări profunde de
interese şi o prietenie perpetuă. Căci, pe un
continent populat în special de latini, Germani şi
Slavi, noi (francezii) suntem de la începuturi
campionii Occidentului, iar voi sunteţi «România»!
Nimic nu este deci mai firesc decât legăturile
de suflet, de inimă şi de acţiune care s-au stabilit de
mult timp între popoarele noastre, legături în
virtutea cărora vechile voastre Principate au
căutat şi au obţinut odinioară ajutorul Franţei
regale, pentru a-şi ocroti existenţa lor materială şi
spirituală. Apoi s-au impregnat de ideea de libertate,
egalitate şi fraternitate, care inspiră marea
Revoluţie. În cele din urmă, pentru a învinge şi a se
29
uni, în vremea lui Cuza, Principatele au primit
sprijinul lui Napoleon III.
Sunt aceleaşi legături care, de-a lungul Primului
Război Mondial, au determinat ţara voastră să lupte
alături de Republica Franceză şi trecând prin probe
dure, a luat parte la victoria comună. După aceasta,
România şi-a văzut oamenii săi de stat (mai ales pe
Titulescu), jucând în viaţa Europei un rol de prim
plan, cu ajutorul Parisului.
Astăzi, aceleaşi legături aduc România şi Franţa
împreună, în scopul de a repara consecinţele şi
tulburările suportate de continentul nostru în urma
războiului declanşat de Reich, de a remedia divizarea
Europei, aşa cum a fost făcută la Yalta, de a pune
capăt sistemului celor două blocuri.
Desigur, condiţiile interne şi externe ale celor
două ţări trebuie luate în seamă. La voi şi la noi sunt
regimuri politice şi economice care, în prezent, nu se
aseamănă. Dar, în ciuda acestei diversităţi, aceleaşi
motive animă ambele popoare care, cu o simpatie
firească şi multiseculară, acţionează împreună.
În primul rând, români şi francezi, vrem să
fim noi înşine, urmând vorba lui Eminescu: «Statul
naţional şi nu Statul cosmopolit».
Aceasta nu înseamnă deloc că refuzăm să legăm
relaţiile privilegiate cu cei care se învecinează cu noi
prin raţiuni geografice, historice sau economice sau că
refuzăm să semnăm anumite angajamente
internaţionale privind progresul sau securitatea
mondială sau că nu sperăm că într-o zi Umanitatea
se va organiza, prin consimţământ general, în aşa
30
fel încât tuturor să li se asigure dreptatea şi pacea.
Dar, cu condiţia ca destinul, calea, politica să fie ale
noastre (să nu ne fie impuse). Iar aceasta nu doar
pentru că noi credem că naţiunile, fiecare cu
spiritul şi scopul lor propriu, constituie, în cele din
urmă, elemente ireductibile şi resorturi indispensabile
vieţii universale.
Cunoaştem, în Franţa, că România menţine
contactul strâns cu vecinii săi şi astfel raporturile sale
cu Vestul şi mai ales cu Parisul capătă un caracter
nou. Pe de altă parte, se cunoaşte, în România, că
Franţa face exact la fel. Într-adevăr, ea se îndepărtează
de orice subordonare, fie ea politică, militară sau
monetară. Ea restabileşte cu naţiunile din est şi din
Centrul Europei (mai ales cu Rusia), relaţii cordiale pe
care le-a întreţinut util mult timp. La chemarea
amabilă a d-lui Preşedinte Ceauşescu, după fructuoasa
vizită la Paris a d-lui Preşedinte Maurer, acum 4 ani,
Franţa vine în persoana mea să salute România la
ea acasă şi să marcheze legătura fraternă şi liberă
a popoarelor noastre.
Da, pentru unitatea continentului nostru, să dăm
exemplu împreună. Să facem aceasta din motive care
sunt regionale şi europene, dar care interesează toată
omenirea. Căci, dacă civilizaţia maşinăriilor aduce
lumii vaste posibilităţi de bunăstare, tot ea conţine şi
modalităţi de asuprire şi distrugere. În plus, pe măsură
ce ritmul său se accelerează, ea creează diferenţe
majore între statele deja dezvoltate şi cele care nu sunt
încă.

31
 Dacă statele dezvoltate nu vor aduce ajutoare
masive şi organizate celor mai puţin dezvoltate,
riscăm să se producă nedreptăţi şi lupte din ce în
ce mai odioase şi mai dezastruoase.
Ieri, Europa a fost cea care, destrămându-se, a
aruncat universul în nefericire. Astăzi, tot ea, unindu-
se, poate şi trebuie să restabilească de la un capăt la
altul un echilibru rezonabil, să asigure pacea peste tot
şi să meargă către progres.
Într-adevăr, Domnule Preşedinte, Doamnelor şi
Domnilor Deputaţi, acordul activ dintre România şi
Franţa, în timp ce întăreşte independenţa uneia
faţă de cealaltă, este pentru Europa un factor al
salvării sale şi un serviciu adus omenirii.”

32
 Capitolul I
Relaţiile politice şi culturale româno-franceze.
Consideraţiuni introductive

Interferenţele noastre cu poporul francez,

manifestarea sincronică a conştiinţelor naţionale, a
latinităţii limbii şi culturii, a spiritului de solidaritate
reciprocă, nu s-au produs numai în momente istorice
cruciale ale destinelor şi idealurilor noastre comune,
ci pe întreaga durată, traiectorie a timpului, în epoca
modernă şi contemporană.
Numeroşi exponenţi de prestigiu ai naţiunii
franceze în secolele 18 şi 19 îi numeau pe români
„verii noştri de la Carpaţi”. Cei mai mulţi cărturari
români, ca şi poporul de rând, au simţit o atracţie
deosebită pentru Franţa, pentru istoria, cultura şi
valorile sale, care se interferau cu cele ale poporului
român.
Spiritualitatea franceză a reprezentat, permanent,
o sursă benefică de formare a sute de intelectuali
români, care aveau să translateze şi să promoveze
apoi, în Principate, curente de idei, procese şi
proiecte, reforme structurale social-economice şi
politice remarcabile, de provenienţă franceză,
experimentate pe solul Franţei. Avem în vedere ideile
Revoluţiei franceze de la 1789, a celei din 1848 dar şi
ansamblul de reforme şi proiecte de modernizare şi
democratizare a vieţii publice, la care se adaugă
experienţa franceză din domeniile Educaţiei şi
Culturii Naţionale. Acestea au contribuit la
revoluţionarea şi modernizarea societăţii din
33
Principatele Române, la conturarea personalităţii şi
identităţii noastre naţionale, la revigorarea conştiinţei
naţionale a tuturor românilor.
Franţa a fost spaţiul, terenul ospitalier şi influent
pentru activitatea tinerilor cărturari revoluţionari şi
unionişti români. De aici, aceştia au fost contaminaţi
de „mirabila sămânţă” a emancipării naţionale, a
aşezării Principatelor Române pe făgaşul Libertăţii,
Independenţei şi Unităţii politico-statale.
Deşi ideile cruciale înainte menţionate au încolţit
pe solul străbun, ele au putut fi temeinic formulate şi
exprimate pe solul Franţei, datorită politicii agresive,
reprimante a regimurilor fanariote, antiromâneşti din
Principate. Aici, pe solul Franţei, au fost conturate
Programele tinerilor cărturari români, de emancipare
şi modernizare a societăţii româneşti.
Franţa a fost un model, un reper demn de urmat
pentru intelectualii români, pentru tânăra generaţie de
cărturari care-şi asumau schimbarea destinului, a
realităţilor şi mentalităţilor din Ţările Române.
Pe de altă parte, exponenţii vieţii politice şi
culturale franceze au susţinut, sprijinit efectiv,
multivalent idealurile şi proiectele revoluţionarilor şi
cărturarilor români.
Relaţiile dintre români şi francezi sunt străvechi,
îşi au rădăcinile în secolul al XIV-lea. În 1396,
cavalerii lui Jean Nevers, fiul ducelui de Bourgogne,
au luptat la Nicopole împotriva turcilor, alături de
soldaţii domnitorului Valahiei Mircea cel Bătrân. În
secolele următoare, comercianţi şi oameni de cultură
francezi călătoresc în Principatele Române. Pe viitorul
34
domn al Ţării Româneşti, Petru Cercel, îl regăsim, la
1579, în Franţa, unde locuieşte o vreme, la curtea
regelui Henric III de Valois.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, relaţiile
franco-române s-au intensificat şi diversificat, în
special datorită numeroşilor comercianţi şi intelectuali
francezi care au călătorit în Principatele Române.
În 1762, diplomatul şi scriitorul Claude-Charles
de Peysonnel propunea crearea unei reprezentanţe
franceze în Principatele Române, deziderat care se va
materializa abia după Revoluţia Franceză. În 1798, un
consulat general a fost deschis la Bucureşti şi altul la
Iaşi.
Majoritatea studenţilor români cu stare materială,
în secolul al XIX-lea, îşi făceau studiile la Paris,
dobândind astfel, din plin, bogate cunoştinţe, dar şi
idei moderne de reînnoire şi reformare politică a
societăţii. În 1846 s-a constituit, în Cartierul latin,
Societatea Studenţilor Români din Paris, al cărei
preşedinte va fi ales Ion Ghica, iar secretar C. A.
Rosetti. Membri ai acestei asociaţii au fost, printre
alţii, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu,
Nicolae Bălcescu, reprezentanţi de frunte ai mişcării
revoluţionare din 1848, din Principatele Române.
Poetul Alphonse de Lamartine va accepta funcţia de
preşedinte de onoare al acestei Asociaţii a Studenţilor
Români. El va deveni, apoi, ministrul afacerilor
externe al guvernului revoluţionar provizoriu francez.
După Unirea Principatelor, în 1859, este deschisă
calea spre extinderea relaţiilor diplomatice între
România şi Franţa. Iniţial acestea au fost stabilite, la
35
nivel de legaţie, la 20 februarie 1880. Mihail
Kogălniceanu a fost primul ministru plenipotenţiar al
României la Paris. Raporturile între România şi Franţa
au cunoscut un avânt deosebit după primul război
mondial. Diplomatul român de renume european
Nicolae Titulescu a fost, fără îndoială, arhitectul
acestor relaţii privilegiate româno-franceze.
Secolul al XIX-lea a fost, incontestabil, secolul
francez al românilor. Un mare număr dintre fiii de
boieri din ambele principate îşi fac studiile la Paris,
fiind sub influenţa marilor idei de reînnoire politică şi
socială pe care Revoluţia franceză, apoi era
napoleoniană, şi Revoluţia de la 1848 le vor transmite
întregii Europe.
Revoluţia care a urmat a avut încă mai puţin
succes în Ţările Române decât în vestul Europei, dar a
creat atât o solidaritate trans-europeană, cât şi o
viziune strategică pe care elitele politice româneşti
aveau să o pună în operă sistematic până în anii care
au urmat primului război mondial, şi în care relaţiile
privilegiate cu Franţa aveau să joace un rol de prim
rang. Datorită propriilor sale-interese. Franţa susţine
constant realizarea primei etape strategice din
proiectul românesc de integrare europeană – unirea
Moldovei cu Ţara Românească, în 1859 şi deschide
calea spre noi relaţii între România şi Franţa.
Raporturile diplomatice între România şi Republica
franceză fuseseră stabilite, la nivel de legaţie, la 20
februarie 1880. Pentru a semnala importanţa deosebită
pe care o acorda acestor relaţii, România îşi
desemnează cel dintâi ministru plenipotenţiar al
36
României la Paris în persoana luiMihail
Kogălniceanu, fost ministru al Afacerilor Externe şi
prim-ministru.
Raporturile între România şi Franţa s-au extins,
diversificat şi consolidat cu timpul, dar mai ales în
timpul şi după primul război mondial. Nicolae
Titulescu a fost unul dintre animatorii, artizanii
acestor relaţii privilegiate, dar şi după ce Titulescu a
fost scos din joc de către regele Carol al II-lea, această
direcţie a fost continuată de clasa politică
românească.1
Franţa a jucat un rol proeminent, determinant în
istoria modernă a României. Fără ajutorul Franţei,
apariţia statului român pe harta politică a Europei,
poate, nu s-ar fi produs la timpul respectiv. Poporul
român are o mare gratitudine faţă de poporul francez
şi este inadmisibil şi inexplicabil faptul că, în ultimii
ani, relaţiile franco-române s-au diminuat. Altă dată,
Franţa era considerată „sora latină” sau „a doua
patrie” a românilor.
Universitari, intelectuali francezi de mare
prestigiu, precum Jules Michelet sau Edgar Quinet, au
sprijinit lupta pentru libertate şi unitate a poporului
român. Cel mai mare susţinător al cauzei românilor a
fost, însă, împăratul Napoleon III. Decizia acestuia de
a participa la Războiul din Crimeea pentru a stăvili
expansionismul rus a salvat încă o dată cele două
principate de la anexiune, de la acapararea ţaristă.
Napoleon III a sprijinit multivalent aspiraţiile
                                                            
1
Apud Florin Gh. Gheţău, Rolul Franţei în istoria României, op. cit., loc.
cit.,
37
românilor la unitate. Actul de la 24 ianuarie 1859 s-a
finalizat cu sprijinul Franţei al lui Napoleon III. Şi
venirea pe tron a lui Carol I (1866) este, în mare
măsură, opera celui de-al doilea împărat francez.1
Relaţiile culturale, universitare, academice,
social-economice şi politice s-au amplificat şi
intensificat după anul 1912. Astfel, Primarul Parisului
Felix Róussel şi Preşedintele Camerei Deputaţilor,
Paul Deschanel, au vizitat Bucureştiul. De asemenea,
un moment nou în relansarea raporturilor academice şi
intelectuale a fost marcat prin fondarea Alianţei
Universitare Franco-Române de la Paris, care a reunit
profesori de mare prestigiu şi studenţi din ambele
state.2
România şi Franţa s-au situat pe aceeaşi poziţie
în cadrul Antantei. Refacerea armatei române după
dezastrul din campania din 1916 s-a putut realiza, în
primul război mondial, cu aportul Misiunii militare
franceze, condusă de generalul Henri Mathias
Berthelot. Prietenia franco-română s-a cimentat pentru
totdeauna în luptele armatelor franco-române
împotriva Puterilor Centrale. România a fost obligată
să iasă temporar din război, deşi prin tratatul semnat
cu Antanta în 1916 se angajase să nu încheie pace
separată. În pofida acestui fapt, Franţa a susţinut
justele revendicări teritoriale ale ţării noastre în cadrul
Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), a
recunoscut şi drepturile României asupra Basarabiei

                                                            
1
Ibidem
2
Ibidem
38
prin Protocolul de la Paris (28 octombrie 1920)1.
Prietenia franco-română s-a consolidat şi prin
semnarea, în anul 1926, a unei Convenţii de asistenţă
mutuală. După al doilea război mondial, vizita
Preşedintelui Charles de Gaulle, din 15 mai 1968, a
deschis României calea spre dezvoltarea relaţiilor
politice, economice şi diplomatice cu statele
occidentale. După evenimentele din decembrie 1989,
Franţa a fost marele sprijinitor al aspiraţiilor europene
şi euro-atlantice ale României. Schimburile de vizite
oficiale s-au multiplicat, inclusiv la cel mai înalt nivel,
fapt care a permis să se pună bazele unui solid
parteneriatpolitic, economic şi cultural între cele
două ţări. Franţa a acordat un sprijin multivalent
pentru integrarea României în structurile politice,
economice şi de securitate europene şi euro-atlantice.
Franţa este azi al treilea partener comercial şi
unul din primii investitori ai României (aproape 5
miliarde de euro de capital investit).Franţa este cel de-
al 5-lea furnizor al României, după Germania, Italia,
Ungaria şi Rusia.Exporturile franceze se ridică mult
peste2,2 miliarde de euro. Societăţile transnaţionale
franceze îşi extind şi consolidează prezenţa în
economia naţională. Importurile franceze provenind
din România au depăşit cifra de 1,8 miliarde de euro.
Remarcabil este faptul că Franţa se află pe locul întâi
în rândul investitorilor străini.Investitorii francezi au
venit în România încă de la începutul anilor 90. După
                                                            
1
Hadrian Gorun, Aspecte ale relaţiilor româno-franceze înainte de primul
război mondial, Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Tg. Jiu,
Seria Litere şi Ştiinţe Sociale, Nr. 209, p. 139-146, passim.
39
Polonia, a doua piaţă din rândul ţărilor din Europa
centrală şi de est este România. Importante
întreprinderi franceze aleg România ca platformă
regională, ca loc de producere şi/sau de distribuţie.
Investiţiile recente importante sunt efectuate pe baza
celor mai moderne tehnologii. „Renault Dacia” este al
doilea exportator al României. Întreprinderile franceze
sunt adesea lideri de piaţă în România.
În acelaşi timp, colaborarea culturală,
universitară şi lingvistică, academică şi multivalentă,
este deosebit de intensă. Limba franceză este studiată
de mai bine de jumătate dintre elevii români, iar
Franţa este prima ţară de primire pentru studenţii
români, în număr de aproximativ 5.000.
Nicolas Sarkozya semnat la Bucureşti, în
februarie 2008, împreunăcu preşedintele român,
Parteneriatul strategic dintre Franţa şi România.
Subliniind „deosebitaarmonie de opinii cu România”,
Nicolas Sarkozy s-a felicitat pentru această
colaborare, „element decisiv pentru Franţa, în
această Europă de Est pe care a neglijat-o prea mult
în ultimii ani şi înrândul căreia doreşte să-şi recapete
întreg prestigiul”.
„Popoarele francez şi român – releva
preşedintele Franţei François Mitterand în cadrul unui
dialog cu Ştefan Andrei, Ministrul Afacerilor Externe
al României – sunt legate prin istorie, prin limbă,
prin cultură, prin alte legături. Se pot schimba
preşedinţii, guvernele, sistemele social-politice, dar
aceste legături nu pot fi eliminate pentru că popoarele
noastre rămân, fac parte din istorie. Eu în ţările din
40
Est, am făcut vizite puţine. Am fost în Ungaria şi
Uniunea Sovietică. Acum am o invitaţie din Bulgaria
şi de la Dumneavoastră. Rămân deschis dialogului cu
Preşedintele României”1.
În cadrul discuţiei s-a conturat, în mod expres,
aprecierea şi chiar simpatia pe care Preşedintele
Republicii Franceze o nutrea pentru reputatul Ministru
de Externe Ştefan Andrei. „Aş vrea ca ori de câte ori
treci prin Paris – sublinia François Mitterand,
adresându-se ministrului nostru de Externe – să-mi
faci o vizită. Totdeauna mie îmi face plăcere să
discutăm amândoi”2.
Adresându-se ambasadorului României, prezent
la această întâlnire, Preşedintele francez a adăugat:
„Te rog, Domnule ambasador, ca atunci când domnul
Andrei vine la Paris să mă anunţi şi pe mine şi să-l
aduci la Elysée. Amândoi sunteţi bineveniţi la Elysée.
M-aţi înţeles? Altfel mă voi supăra pe
Dumneavoastră”3.
– „Fiţi sigur că o voi face cu plăcere”, a răspuns
ambasadorul.4
– „Eu voi scoate în curând o carte de memorii.
Îţi voi trimite şi dumitale un exemplar”, a adăugat
François Mitterand. Apoi, adresându-se consilierului
său prezidenţial Musitteli, i-a transmis: „Te rog să nu

                                                            
1
Petre Gigea-Gorun, Din însemnările unui ambasador român la Paris. O
întâlnire a lui Ştefan Andrei cu François Mitterand, Preşedintele Republicii
Franceze, „Flacăra lui Adrian Păunescu”, Nr. 39 (665) din 26 sept – 2 oct.
2014, p. 15
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
41
uiţi ca Domnul Andrei să primească această carte din
partea mea”1.
Preşedintele Franţei îşi amintea cu plăcere de
vizita sa în România şi discuţiile purtate cu
Preşedintele României, Nicolae Ceauşescu.
În acest context, al dialogului cu Ştefan Andrei,
Preşedintele Franţei a formulat şi unele aprecieri
deosebit de valoroase cu privire la interferenţele
spirituale româno-franceze: „Atunci, în România –
declara înaltul demnitar – mi-am dat seama cât de
aproape sunt limbile celor două popoare. Înţelegeam
ce mi se vorbea, deşi nu cunoşteam limba română,
puteam citi ziarele româneşti şi să înţeleg ştirile
transmise la televiziune. Limba română este o limbă
latină şi de aceea mi-a fost uşor a înţelege”2.
De altfel, în contextul unei alte vizite efectuate în
România, după 1989, Preşedintele Franţei avea să se
destăinuie că datorează mult Culturii Române, că şi-
a format Cultura personală sub înrâurirea operei unor
personalităţi româneşti de notorietate, de mare
prestigiu în cultura universală, cum sunt: Emil Cioran,
Eugen Ionescu, Constantin Brâncuşi, George Enescu,
Elena Văcărescu şi alţii.
În cele ce urmează prezentăm principalele
momente, activităţi şi manifestări derulate pe teritoriul
Franţei, vizând înfăptuirea Revoluţiei de la 1848,
Unirea Principatelor, Războiul de Independenţă,
Mişcarea de Eliberare şi Unitate Naţională a
românilor din Transilvania şi Bucovina ş.a.

                                                            
1
Ibidem
2
Ibidem.
42
 Bibliografie generală
1. Cipăianu, George – Dilemmes, options et risques
dans lesrelationsinternationales de la Roumanie
pendant la PremièreGuerre Mondiale, in La fin
de la PremièreGuerre Mondiale et la
nouvellearchitecturegéopolitiqueeuropéenne,sous
la direction de George Cipăianuet Vasile Vesa,
PressesUniversitaires de Cluj, Cluj- Napoca, 2000
2. Iordache, Anastasie, Începutul reorientării
politicii externe româneşti înaintea izbucnirii
primului război mondial, în Revista română de
studii internaţionale, V, nr. 3 (13), 1971
3. Iorga, Nicolae –Relationsdes
RoumainsaveclesAlliés,Jassy, 1917
4. Maciu, Vasile – La Roumanie et la politique des
grandespuissances à la veille de la
PremièreGuerre Mondiale (octobre 1912 - août
1914), in Revue Roumaine d’ Histoire, 1976, XV,
nr. 4
5. Marinescu, C.Gh. – Epopeea marii Uniri, Editura
Porto-Franco, Galaţi, 1993
6. Marinescu, C. Gh. – Diplomaţia României şi
Tratatul de la Trianon, Academia Română. Filiala
Iaşi, Institutul de Istorie şi Civilizaţie Europeană,
Iaşi, 1998
7. Marinescu, C. Gh. – Conştiinţa unităţii naţionale
în gândirea şi istoria românilor, Editura „Samia”,
Iaşi, 2012
8. Marinescu, C. Gh. Naţional şi universal în cultura
românilor, Editura „Samia”, Iaşi, 2012
9. Pascu, Ş.; Marinescu, C. – Răsunetul
internaţional al luptei românilor pentru unitate
naţională, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1981
43
10. Oprescu, Paul –Problema naţională în politica
externă a României din preajma primului război
mondial,în Revista de istorie, 1983, XXXVI, nr.
11
11. Oprescu, Paul –Pourquoi la Roumanie est entrée
dans la PremièreGuerreMondiale, in Revue
Roumained’Histoire,1989, nr. 3
12. Popa, Mircea –
Contributionsconcernantlesrelationsfranco-
roumainsentre 1900 et 1914, in Revue Roumaine
d’ Histoire, 1979, XVIII, nr. 3
13. Popa, Mircea –Contribuţii privindrelaţiile
româno-franceze în anul 1914, în Analele
Universităţii Bucureşti, 1969, XVIII, nr. 2
14. Şeicaru, Pamfil–România în Marele Război,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1994
15. Vesa, Vasile–Din activitatea diplomatică a
Antantei şi a Puterilor Centrale în România în
cursul anului 1914, în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai Historia, 1971, fasc. 1, nr. XVI
16. Vesa, Vasile –Relaţiile politice româno-
franceze în perioada 1910-1914 în lumina
corespondenţei diplomatice franceze, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai Historia, 1970, fasc. 2,
nr. XV
17. Idem, România şi Franţa la începutul secolului al
XX-lea (1900-1916), Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1975
18. Zbuchea, Gheorghe – România şi războaiele
balcanice (1912-1913), Editura Albatros,
Bucureşti, 1999

44
 Capitolul II
1. Acţiunea studenţilor români din Franţa,
în sprijinul Revoluţiei de la 1848 din Principatele
Române

Revoluţionarii munteni şi moldoveni, stabiliţi la

Paris şi în alte centre, tot mai convinşi de necesitatea
Unirii Ţărilor Române, au început să se reorganizeze
în vederea împlinirii acestui mare ideal, care îi
interesa deopotrivă pe toţi românii. Tinerii
revoluţionari au desfăşurat în acest sens o intensă pro-
pagandă în jurul ideii unităţii naţionale a românilor,
asigurând publicarea unor articole favorabile Unirii
Principatelor Române în presa franceză şi europeană,
tipărind şi răspândind broşuri, memorii etc. În acest
mod, cauza naţională a poporului român a fost tot mai
cunoscută, fiind privită cu tot mai multă simpatie şi
interes de puterile europene.1
La 27 decembrie 1848, cu prilejul unei festivităţi,
adresându-se studenţilor români aflaţi la Paris şi
compatrioţilor în emigraţie, Costache Negri şi-a
încheiat cuvântarea, încrezător în victorie, astfel:
„Trăiască Valahia! Trăiască România Unită! Suntem
milioane de români răzleţi, ce ne lipseşte ca să
ajungem un neam mare? Unirea, numai Unirea. Să
trăiască Unirea românilor!”2.
Ideea de unitate propagată de emigranţii români
                                                            
1
N. Corivan, Din activitatea emigranţilor români în Apus (1853-1857),
Bucureşti, 1931, p. 4-12.
2
C. Gh. Marinescu, I. Brezeanu, 90 de ani de la moartea lui Costache
Negri, în „Pagini dunărene”, Galaţi, 1968, p. 275-284.
45
a fost susţinută şi de numeroşi oameni politici
progresişti din diferite ţări europene. La Paris,
Costache Negri, V. Alecsandri şi Al. Golescu
(Arăpilă) întreţin relaţii strânse cu oameni de prestigiu
francezi, între care Edgar Quinet, Jules Michelet,
Arthur Baligot de Bayne, convingându-i să sprijine
cauza românilor1. Ion Heliade-Rădulescu a avut la
Londra, în această perioadă (martie 1849), întrevederi
cu unele personalităţi ale vieţii politice britanice, cu
care a discutat şi în faţa cărora a susţinut ideea de
unitate politică a românilor din Imperiul habsburgic
cu cei din Moldova şi Muntenia. Tot el, într-o
scrisoare adresată din Paris, la 5/17 decembrie 1849,
revoluţionarilor români din Brusa, sublinia că nu e
român „care să nu arză în sufletul său a se realiza
odată o Românie tare şi unită... Această dorinţă
patriotică nu e o crimă, ca s-o ascunză un român, ci
este un cuget, o credinţă; şi nici o lege nu pedepseşte
cugetul, oricare va fi, necum un cuget lăudabil2.
În articolul Mersul revoluţiei la români, publicat
la Paris, în revista „România viitoare”, N. Bălcescu
exprima în cuvinte vibrante, dorinţa de unitate
naţională a românilor: „Vrem să fim o naţie, una
puternică şi liberă prin dreptul şi datoria noastră,
pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, căci voim
fericirea noastră şi avem o misie a împlini în
omenire”.3 Tot la Paris, în 1851, un grup de emigranţi
                                                            
1
Emil Boldan, C. Negri. Scrieri social-politice, Bucureşti, 1978, p. 12.
2
Gândirea social-politică despre unire (1859), Bucureşti, 1966, p. 52.
3
N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor,în N. Bălcescu,
Opere,I,Studii şi articole, Bucureşti, 1953, p. 305.
46
munteni şi moldoveni au înfiinţat societatea „Junimea
română”, iar trei dintre membrii acesteia au editat, în
acelaşi timp, o revistă cu acelaşi nume, care-şi
propunea să pregătească opinia publică din Principate
pentru a doua revoluţie, ale cărei obiective trebuiau să
fie: dreptate socială, unitate şi independenţă
naţională.1
Cu acelaşi scop, de a întreţine vii şi de a înfăptui
marile idei, C. A. Rosetti publică, la Paris, Apelul
către toate partidele, iar ceilalţi emigranţi redactează
manifeste pe care le răspândesc în Principate, spre a
menţine trează conştiinţa naţională a românilor şi a-i
îndemna la lupta pentru unitate politică. Tot C.A.
Rosetti, cu sprijinul fraţilor Brătianu şi al lui Cezar
Bolliac, a editat, la Paris, începând din noiembrie
1851, şi revista „Republica română”2, care din 1853
continuă să apară la Bruxelles, ca organ al emigraţiei
române, având ca ţel final realizarea unităţii politice a
românilor.
În noiembrie 1856 sosea la Bruxelles
moldoveanul N. Ionescu; aici a început editarea
revistei „L’Etoile du Danube”, continuare, în versiune
franceză, a foii „Steaua Dunării”3, în coloanele căreia
s-a făcut o vie propagandă în favoarea unirii
Principatelor Române. Această activitate a stârnit un
mare răsunet, fiind socotită în interesul tuturor
popoarelor dornice de emancipare şi unitate, de marea
majoritate a revoluţionarilor europeni emigranţi, în
                                                            
1
Istoria României, vol. IV, p. 703.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
47
frunte cu Giuseppe Mazzini, de toate emigraţiile
revoluţionare. Problema românească a avut răsunet şi
a găsit un sprijin tot mai larg în opinia publică euro-
peană. Au avut loc mitinguri în Anglia, la Manchester,
Birmingham şi Brighton, prin care era popularizată
cauza românească în faţa opiniei publice britanice,
determinând în cele din urmă schimbarea poziţiei
antiunioniste a guvernului englez1.
Tânărul patriot şi revoluţionar V. A. Urechia a
desfăşurat, la rândul său, în Franţa, o amplă activitate
în sprijinul Unirii. El a făcut parte din „comisiunea”
sau „biroul” de propagandă a intereselor române în
calitate de secretar, alături de C. A. Rosetti şi
Romallo.2
Împreună cu ceilalţi studenţi şi cărturari români
aflaţi înFranţa, el întreţine legături cu fruntaşii
unionişti din ţară, sincronizându-şi acţiunile politice
puse în slujba idealului naţional şi îndeosebi cu Mihail
Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri3.
Profesorii săi francezi, Saint Girardin şi D. Hase,
convertiţi de înflăcăratul unionist pentru cauza noastră
naţională, vorbeau de la tribuna amfiteatrelor, în faţa
unui public numeros, despre „acea mică naţiune de
origine latină dintre Carpaţi şi Dunăre”, precum şi
                                                            
1
N. Corivan, op.cit., p. 49-50.
2
V. Goia, V A. Urechia, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1979, p. 24.
3
După cum avea să se confeseze în câteva scrisori trimise în ţară poetului G.
Sion, tânărul Urechia a depus în favoarea cauzei naţionale o activitate
prodigioasă, pertinentă, neobosită. „N-am dat înapoi de la nici un mijloc”,
arăta acesta. „Am făcut anticameră pe la toate persoanele influente”. Printre
acestea se cuvin menţionaţi diplomaţi de mare suprafaţă ca lordul britanic
Clarendon, francezul TalleyrandPérigordşi mulţi alţii, receptivi faţă de
cauza unităţii noastre naţionale.
48
„despre dreptele şi îndreptăţitele sale idealuri
politice”. Numeroase alte personalităţi franceze, în
frunte cu Edgar Quinet, Paul Bataillard, Julles
Michelet ş.a. sprijină cu energie şi căldură cauza
unităţii noastre naţional-statale, se alătură fără rezervă
demersurilor politice ale tânărului patriot
moldovean .Îndeosebi „Revue des mondes”, condusă
1

de Edgar Quinet, reflectă consecvent aspiraţiile şi

lupta mişcării unioniste din Principate, prin grija şi
eforturile lui V. A. Urechia.
O vie propagandă desfăşoară studentul V. A.
Urechia în legătură cu obiectivele mişcării unioniste,
atât pe cale orală, prin conferinţe şi dialoguri purtate
în cercurile universitare, cultural-ştiinţifice pariziene,
cât şi prin articole publicate în cele mai prestigioase şi
răspândite ziare: „Le Constitutionnel”, „Gazettede
France”, „La Patrie”, „Le Siècle”2. Pentru a asigura o
informare mai largă şi la obiect a opiniei publice
franceze cu privire la dorinţa arzătoare de unire a
românilor din principate, V. A. Urechia redactează
revista „Opiniunea” şi intervine pe lângă patrioţii din
ţară să adreseze scrisori de mulţumire şi recunoştinţă
personalităţilor franceze solidare cu mişcarea
unionistă3. Ca o încoronare a acestor contribuţii
politico-patriotice în sprijinul Unirii din anul 1859, V.
A. Urechia întocmeşte, pe baza consultărilor avute cu
P. Bataillard, două memorii, unul pentru Congresul de
                                                            
1
C. Gh. Marinescu, V. A. Urechia şi unitatea naţional-statală a românilor,
„Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice”, Seria IV, 1984, Editura Academiei,
p. 112-125.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
49
Pace de la Paris şi altul destinat împăratului Franţei,
Napoleon al III-lea, în care demonstrează, pe baza
unor temeinice argumente istorice, etnico-lingvistice
şi demografice, a dreptului ginţilor, caracterul profund
legitim, obiectiv, al luptei românilor pentru făurirea
statului naţional unitar modem.
Exilaţii români organizau, de asemenea,
mitinguri şi demonstraţii pentru a exprima dorinţa de
Unire a Principatelor, în principalele oraşe din
Europa. Astfel, în Anglia au avut loc asemenea
manifestaţii la Londra, Manchester, Birmingham şi
Bringhton. Acţiuni similare aveau loc în Franţa,
Belgia, Italia, care urmăreau să atragă sprijinul opiniei
publice din aceste ţări pentru cauza noastră naţională.
Activitatea prounionistă a emigraţiei române a
fost continuată în anii 1848-1859 şi prin întocmirea,
editarea şi difuzarea a numeroase broşuri, articole de
presă, solicitarea unor audienţe şi întrevederi cu
reprezentanţii de frunte ai vieţii politice şi spirituale
franceze.
Mai ales în perioada Congresului de pace de la
Paris din anul 1856, în urma războiului din Crimeea
şi a Conferinţei puterilor europene, organizată în
acelaşi oraş, în anul 1858, emigranţii români au
desfăşurat o vastă şi neobosită activitate politică, în
vederea demonstrării caracterului necesar obiectiv şi
legitim al Unirii Principatelor, pe baza unor
argumente puternice, naţionale şi internaţionale.
Această activitate externă prodigioasă, multi-
dimensională, a patrioţilor români, militanţi pentru
triumful cauzei revoluţiei şi a unităţii naţionale, n-a
50
rămas fără răsunet în conştiinţa europeană. Înainte de
toate au fost obţinute unele modificări în viziunea şi
poziţia guvernelor europene privind realităţile şi
interesele legitime româneşti, prin atragerea unor
spirite progresiste de partea cauzei noastre naţionale.
Astfel, unii ziarişti şi publicişti vest-europeni,
îndeosebi francezi, cu vederi avansate, s-au deplasat
în Principate pentru a se documenta asupra aspiraţiilor
naţiunii române şi au pledat apoi, în faţa guvernelor
din ţările lor, pentru sprijinirea revendicărilor
românilor. Eforturile revoluţionarilor şi unioniştilor
români au fost încununate de succes, deoarece până la
urmă cauza românească a fost susţinută de opinia
publică progresistă europeană, de exponenţii de
notorietate ai acesteia, în frunte cu: Jules Michelet,
Edgar Quinet, Jean Vaillant, Paul Bataillard, Victor
Hugo, Elias Regnault, Alphonse Lamartine, Nicolae
Cernişevschi, Nicolae Dobroliubov, Marco Antonio
Cavini, VegezziRuscalla şi foarte mulţi alţii1.
Ansamblul acestor date şi fapte atestă largul ecou
al ideii de unitate naţională în conştiinţa celor mai
înaintate spirite ale poporului nostru, permanenţa şi
viabilitatea sa, dar mai ales ampla solidaritate a
opiniei publice europene cu cauza naţională a
românilor. Înfăptuirea idealului de unitate naţională
însemna, s-a văzut, condiţia conservării şi afirmării
fiinţei poporului român, a făuririi unei patrii române.
Activitatea acestor emigranţi, continuată prin
                                                            
1
Dan Berindei, L’union des PrincipatesRoumaines, Bucureşti, 1967,
passim; Cf. şi Antologia gândirii social-politice revoluţionare şi
democratice româneşti, Bucureşti, 1975, p. 61.
51
memorii, broşuri, articole de presă, audienţe şi discuţii
cu reprezentanţii de frunte ai vieţii politice
occidentale, îndeosebi franceze, a avut un rol
important în crearea atmosferei de simpatie pentru
Principatele Române în acele momente hotărâtoare.
Pentru a atrage atenţia diplomaţiei occidentale, pentru
a trezi interesul marilor puteri, memoriile emigranţilor
români dezbăteau problema Principatelor în cadrul
problemelor general-europene, subliniind rolul pozitiv
ce-1 poate juca un stat naţional unitar al românilor în
sud-estul Europei. Nu lipseau demonstraţiile cu
privire la năzuinţele românilor, temeiurile istorice ale
acestora, oferind prietenilor de peste hotare subiecte
importante de analiză şi meditaţie.1 Erau dovedite, cu
argumente temeinice, legitimitatea idealului de unitate
naţională al românilor, necesitatea asigurării
suveranităţii Principatelor, „dorinţa profundă” de a
putea dispune liber cu privire la existenţa lor politică
în viitor. Apelând la sprijinul Europei şi desfăşurându-
şi acţiunile în limitele circumscrise de Congresul de la
Paris, românii înţelegeau să-şi afirme puternic dorinţa
de a fi ei înşişi făuritorii propriului lor viitor,
materializat în actul de însemnătate istorică al Unirii
Principatelor Române.
După cum sublinia şi Acad. Victor Crăciun,
Preşedintele Ligii Culturale Pentru Unitatea
Românilor De Pretutindeni şi al Congresului
Spiritualităţii Româneşti, despre relaţiile multivalente
dintre Franţa şi România s-au scris şi se vor mai scrie
                                                            
1
Gh. Platon,Lupta românilor pentru unitate naţională, 1855-1859. Ecouri în
presa europeană,Iaşi, 1974, p. 33.
52
cărţi de referinţă care să evoce faptul că
„revoluţionarii români de la 1848 şi militanţii pentru
Unirea Principatelor şi Marea Unire s-au format şi au
acţionat de la început pe solul Franţei”1.
„Aici au apărut – menţionează reputatul om de
cultură – cele dintâi publicaţii ale românilor din exil şi
cea dintâi biserică ortodoxă a comunităţii noastre”.2

                                                            
1
Victor Crăciun, Din nou la Dieuze, în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, Nr.
42 din 17-23 octombrie 2014, p. 4.
2
Ibidem.
53
 2. Opinia publică franceză în sprijinul Unirii
Principatelor Române

Fenomenul predominant al perioadei ce a urmat

revoluţiei din 1848 a fost încrederea şi speranţa în
realizarea idealului naţional, lupta pentru împlinirea
căruia fiind extinsă dincolo de fruntariile ţării,
impunând problema Principatelor Române în
contextul politicii generale europene.
Eforturile intelectualilor români au fost
încununate de succese. Cauza dreaptă a unirii
Principatelor Române a fost îmbrăţişată şi susţinută cu
căldură de opinia progresistă europeană, de
personalităţi marcante din principalele ţări europene,
îndeosebi franceze, ca Jules Michelet, Edgar Quinet,
Jean Ubicini, Saint-Marc Girardin, ThibaultLefebre,
Jean Vaillant, Pal Bataillard, Victor Place, Victor
Hugo, Elias Regnault, Alphonse Lamartine, Nikolai
Cernîşevski, Nikolai Dobroliubov, Marco Antonio
Canini, VegezziRuscalla ş.a.1. De asemenea, Marx şi
Engels au privit cu admiraţie lupta eroică a poporului
român pentru eliberare naţională şi socială, pentru
unirea într-un singur stat naţional, pentru scuturarea
jugului asupririi şi dominaţiei străine2.
Prin intermediul presei, al unor lucrări sau
conferinţe publice, aceste personalităţi s-au pronunţat
                                                            
1
N. Adăniloaie, A. Petric, Unirea de la 1859 şi însemnătatea sa istorică,
Bucureşti, 1974, p. 26.
2
K. Marx, Însemnări despre români, Bucureşti, 1964, p. 19-20.
54
pentru Unirea Principatelor Române într-un stat
independent, considerând că acesta ar constitui un
factor de echilibru în cumpăna Europei. De asemenea,
numeroase ziare, ca „Le Siècle”, „Journal des
Debats”, „Messager du Midi”, „Nord”, „Globe”,
„L’IndependanceBelge”, „Sovremennik”, „The
DailyNews” ş.a. au asigurat, prin condeiul unora
dintre personalităţile susmenţionate sau al unor pu-
blicişti de profesie, popularizarea idealului de unitate
politică al românilor1.
În febra luptelor pentru unire, cel ce s-a situat
permanent alături de poporul nostru a fost marele
cărturar francez Edgar Quinet. În 1856, el publica în
„Revue des DeuxMondes” un articol atât de favorabil
luptei noastre naţionale, încât M. Kogălniceanu l-a
apreciat ca fiind „pagina cea mai sublimă ce s-a scris
vreodată despre ţară şi naţia noastră”2.
În această atmosferă favorabilă şi sprijinitoare a
luptei românilor pentru unitate politică, propaganda
unor ziare reacţionare a fost lipsită de urmări. Cu atât
mai mult cu cât ziarul „L'Etoile du Danube”, prin
temeinice argumente istorice şi umanitare, a reuşit să
câştige de partea forţelor unioniste numeroşi
reprezentanţi ai vieţii politice şi cultural-ştiinţifice din
ţările occidentale, să creeze un puternic curent de
opinie în sprijinul idealului naţional românesc.
Comentând acest rezultat, M. Kogălniceanu conchidea
cu emoţie că „tot ce are pană neatârnată în Europa ne
                                                            
1
N. Adăniloaie, A. Petric, op. cit., p. 28.
2
Al. Zub, Unirea, ecouri în conştiinţa europeană, în „Magazin istoric”,
1968, nr. 3, p. 1.
55
apără”1.
În acelaşi spirit de adeziune, în broşura Premier
point de la questiond’Orient. LesPrincipautes de
Valachie et de Moldavie devant le Congres (din
1856), francezul filoromân Paul Bataillard,
considerând Principatele „cheia” Turciei europene,
denunţă scopurile cotropitoare ale Imperiului
habsburgic şi propune unirea şi independenţa
viitorului stat român De asemenea, cunoscutul om de
cultură, democrat-revoluţionarul rus Cernîşevski
declara, în perioada premergătoare Unirii Prin-
cipatelor, că „Rusia simpatizează cu dorinţa poporului
român de a se uni într-un singur stat... A sosit timpul
recunoaşterii acestei ţări, generos înzestrată de natură,
dar care n-a auzit decât tunetul armelor în loc să aibă
parte de brazda fertilă a plugului paşnic2. Cernîşevski
exprima sentimentele opiniei publice progresiste din
Rusia acelei vremi.
Cât priveşte guvernele europene, poziţia lor faţă
de problema Unirii Principatelor Române a ieşit mai
pregnant în evidenţă după războiul Crimeii, fiind
amplu discutată în 1856, la Congresul de pace de la
Paris şi la Conferinţa de la Paris a marilor puteri din
1858. Problema Principatelor Române a stârnit
interesul puterilor europene, care urmăreau crearea
unui echilibru şi a unei stări de pace durabile. Situaţia
geografică a Principatelor Române şi trecutul lor
istoric erau alte motive care explică interesele unor

                                                            
1Ibidem.
2
N. Ceachir, 100 de ani de la Unirea Principatelor, Bucureşti, 1959, p. 134.
56
mari puteri faţă de ele1.
Pe adresa Congresului de pace de la Paris din
anul 1856, a Ministerului de Externe al Franţei, au
sosit numeroase memorii şi petiţii din partea
militanţilor unionişti din Principate şi ale emigranţilor
români, prin care cereau forului european susţinerea
unirii Moldovei şi Ţării Româneşti2. Cu toate acestea,
Congresul s-a încheiat fără rezultatul aşteptat de
susţinătorii Unirii Principatelor Române. Austria nu
acceptase propunerea lui Cavour, reprezentantul
Sardiniei. Turcia se arătase intransigentă faţă de
chestiunea unirii şi a prinţului străin, iar Anglia nu
susţinea cu prea mult entuziasm o asemenea propu-
nere, de teamă ca problema prinţului străin să nu
ascundă o combinaţie franco-rusă, ori alegerea
vreunui Bonaparte. Anglia era îngrijorată de
ascendentul ce l-ar căpăta pe continent Franţa, prin
sprijinirea idealurilor naţiunilor oprimate3.
La 10/22 mai 1858, şapte ţări europene, Franţa,
Rusia, Anglia, Prusia, Austria, Turcia şi Sardinia s-au
întrunit în Conferinţa de la Paris pentru a discuta din
nou problema unirii Principatelor Române. În cadrul
conferinţei, delegatul Rusiei, contele Pavel Kisseleff,
a susţinut cauza unirii acestora. El cunoştea bine
situaţia, întrucât condusese mai mulţi ani, direct,
administraţia celor două ţări. El a declarat că
divanurile ad-hoc au fost convocate pentru a exprima
                                                            
1
N. Corivan, op. cit.,p. 31-37; cf. şi Leonid Boicu, Diplomaţia europeană şi
triumful cauzei române,Iaşi, 1978, p. 14.
2
Ibidem.
3
Gh. Platon, op. cit., p. 46.
57
voinţa populaţiei, iar aceasta s-a pronunţat „în
unanimitate, în favoarea unirii Principatelor sub un
prinţ străin”1. Kiseleff judeca „aceste revendicări
gândite, legitime” şi considera realizarea lor necesară,
„pentru a asigura populaţiei moldovene un viitor
fericit”2. „Nici o hotărâre nu poate fi definitivă — sub-
linia acesta — dacă nu se întemeiază pe unire3.
De asemenea, Franţa a sprijinit, prin toate
mijloacele, în timpul Conferinţei de la Paris, Unirea
Principatelor. În şedinţa din 22 mai 1858 delegatul
Franţei, contele Walewski, arăta că încă la Congresul
de la Paris (1856), guvernul francez şi-a expus
motivele pe baza cărora se pronunţa în favoarea unirii
celor două Principate într-un singur stat4.
Un alt moment care a prilejuit evidenţierea
poziţiei puterilor europene, a guvernelor acestora, ca
şi a opiniei publice faţă de cauza noastră naţională îl
constituie dubla alegere a lui Al. I. Cuza, ca domnitor
al Principatelor Unite. Dimensiunile ecoului acestui
act, în Occident, reies dintr-o telegramă trimisă din
Paris, de Iancu Alecsandri, care, după ce-1 felicită
călduros pe Cuza pentru alegerea sa, arată că această
alegere este apreciată de presa franceză ca un
„eveniment european5. Evenimentul a fost adus la
cunoştinţa marilor puteri de domnitorul Al. I. Cuza,
prin nota din 25 ianuarie 1859, în care arăta că
                                                            
1
N. Ceachir, op. cit., p. 113.
2
Ibidem; cf. şi L. Boicu, op. cit., p. 19.
3
Ibidem.
4
C. C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1966, p. 49.
5
Ibidem.
58
alegerea sa ca unic domn al Principatelor Unite este
rezultatul „persistenţei românilor în dorinţa unirii, o
dovadă netăgăduită că satisfacţia adevăratelor
trebuinţe şi a aspiraţiilor legitime ale ţării consistă în
realizarea completă a acelei dorinţe”. Acea persistenţă
constituia un argument puternic în ochii marilor
puteri; de aceea Cuza spera că ea va merita o aprobare
unanimă în consiliile Europei1. Plin de încredere „în
înalta dreptate a puterilor”, Cuza le ruga să
consfinţească actul măreţ îndeplinit, pentru a feri
astfel naţiunea română „de adânca disperare în care ar
cădea dacă ar vedea înlăturându-se realizarea dorinţei
sale, cea mai scumpă şi mai statornică”2.
Diplomaţia şi opinia publică franceză, diplomaţia
rusă au sprijinit ferm şi deschis actul politic care
exprima o dorinţă seculară a românilor. Vasile
Alecsandri, trimis în misiune specială de Al. I. Cuza
la Paris, a fost imediat primit în audienţă de împăratul
Franţei, Napoleon al III-lea, care a felicitat, cu acest
prilej, „pe români pentru înţeleapta cale pe care au
apucat” şi l-a asigurat pe diplomatul român „de tot
sprijinul şi bunăvoinţa lui”. Declaraţia s-a concretizat
în curând în cadoul pe care Napoleon al III-lea l-a
făcut armatei române: 10.000 arme, 2 baterii de
tunuri, învoirea pentru câţiva ofiţeri români de a
studia la şcolile militare din Saint Cyr şi Metz.
Totodată, împăratul Franţei a hotărât stabilirea unei
agenţii diplomatice a Principatelor Unite la Paris şi a
promis sprijinul pentru obţinerea unui împrumut de
                                                            
1
N. Ceachir, op. cit., p. 135.
2
Ibidem.
59
12.000.000 de franci1.
În discuţia deosebit de cordială pe care a avut-o
cu Vasile Alecsandri, mai bine de o oră, Napoleon al
III-lea a făcut, între altele, următoarea afirmaţie
semnificativă: „Simt o mare simpatie pentru naţia
română şi pentru Domnul Cuza şi văd cu
mulţumire că nu m-am înşelat când am judecat
cauza Principatelor demnă de sprijinul Franţei.
Actul patriotic ce aţi desăvârşit de curând prin
înălţarea unui singur om pe ambele tronuri, al
Moldovei şi al Valachiei, tactul politic ce aţi probat
săvârşindu-1, îmi dau încredere că meritaţi viitorul la
care aspiraţi”2.
O altă personalitate franceză, Eduard Thouvenel,
care a sprijinit lupta pentru alegerea deputaţilor
unionişti în Divanul ad-hoc, îşi exprima, de asemenea,
admiraţia pentru curajul şi patriotismul românilor.
„De mult aşteptam — declara acesta — ca naţia
română să dea semne de viaţă şi sunt fericit că aştep-
tarea mea nu va fi înşelată. Încât un popor nu dă acele
semne el nu merită de a atrage atenţia şi simpatia
lumii”3. Cu aceeaşi atitudine favorabilă a întâmpinat şi
Lamartine informaţiile prezentate de V. Alecsandri
privind Unirea Principatelor. Considerând necesară
continuarea luptei românilor pentru afirmarea lor ca
naţiune, poetul francez spunea că deşteptarea unei
naţii este cel mai sublim spectacol ce-1 poate da
omenirea... „Eu, domnul meu, fac sincere urări pentru
                                                            
1
V. Alecsandri, Proză, Bucureşti, 1967, p. 570-571.
2
Ibidem, p. 573.
3
Ibidem.
60
prosperitatea şi mărirea românilor, căci mi-a plăcut
totdeauna a vedea pe copii păşind pe urmele onorabile
şi glorioase ale străbunilor”1.
La rândul său, prinţul Napoleon, exprimându-se
într-un mod încurajator asupra evenimentelor din
Principatele Unite, arăta simpatie pentru poporul
român şi pentru domnitorul Al. I. Cuza. El îi vorbea
lui Alecsandri cu deosebit entuziasm despre cauza
unităţii naţionale a italienilor. Prinţul se interesa
dacă această problemă găseşte răsunet în România.
„Îmi place de a vă şti animaţi cu asemenea
simţire — arăta acesta — căci e cu putinţă ca Italia să
aibă nevoie de concursul dvs. Pentru a merita de a fi
liber, un popor trebuie să fie gata la mari sacrificări”.
Ambasadorul român a fost primit la Torino de regele
Vittorio Emmanuele al II-lea şi de primul ministru
Cavour. Alecsandri menţiona într-o scrisoare că a fost
primit excelent de către înaltele personalităţi politice
italiene, că peste tot a întâlnit „o profundă simpatie
pentru succesul cauzei noastre; suntem trataţi ca
fraţi”2.
Ambasadorul Rusiei la Paris, contele Kiseleff,
cel care supraveghease aplicarea Regulamentelor
organice în Principate, favorabil aspiraţiilor de unitate
naţională ale românilor, declara în acest timp lui
Alecsandri ataşamentul său faţă de cauza noastră.
„Dacă ar fi să urmez numai după dorinţa mea, aş face
cea mai sigură promitere; însă ştiţi că ambasadorii nu
sunt totdeauna stăpâni pe voinţele lor... Cu toate
                                                            
1
Ibidem.
2
C. C. Giurescu, op. cit., p. 81.
61
acestea, nu trebuie a dispera de nimica pe lume...
Simpatiile mele personale le aveţi, ele mă vor
conduce, pe cât îmi va fi iertat, pe calea cea mai favo-
rabilă a acelor ţări iubite în care am petrecut anii cei
mai plăcuţi ai vieţii mele”1.
În cele din urmă, aderând şi Anglia la
recunoaşterea alegerii lui Cuza, alături de Franţa,
Rusia, Prusia şi Sardinia, celecinci puteri au hotărât că
„deşi alegerea nu este conformă cuînţelesul
Convenţiei, totuşi pentru astă dată şi în chip excep-
ţional, să se numească Cuza ca Domn al ambelor ţări,
pe câttimp va trăi el”2.
Actul Unirii s-a bucurat, totodată, de sufragiile
presei progresiste, de aprobarea unor ziarişti,
îndeosebi din Franţa şi alte ţări de origine latină, care
reprezentau opinia publică. Astfel ziarele „Le Siècle”,
„Journal des Debats”, al lui Saint-Marc Girardin, „Le
Constitutionnel” etc. revistele „L’Illustration”,
„Revue de Paris”, „Revue des DeuxMondes” ş.a. s-au
ocupat în coloanele lor de Unirea Principatelor. Ziarul
„Le Siècle” se întreba dacă nu are dreptate să spună că
„spiritul naţional al unui popor triumfă asupra tuturor
piedicilor?”, iar „Le Pays” elogia simţul politic şi
moderaţia unioniştilor din cele două Principate Unite.
Presa engleză, de asemenea, în special „The
DailyNews”, publica săptămânal articole privind
Principatele Unite3.
Actul de la 24 Ianuarie 1859 a reprezentat
                                                            
1
V. Alecsandri, op. cit., p. 593-595.
2
N. Ceachir, op. cit, p. 144.
3
Istoria României, vol. IV, p. 250-251.
62
evenimentul hotărâtor al realizării statului naţional. El
a fost înfăptuit de masele populare româneşti, de toate
clasele şi păturile sociale de la oraşe şi sate, în condiţii
externe favorabile şi cu sprijinul unor forţe politice
străine, îndeosebi franceze, care au înţeles
legitimitatea idealului nostru naţional. Faptul
confirmă pe deplin principiul dialectic privitor la
raportul dintre naţional şi internaţional, dintre factorii
interni şi externi, care influenţează evoluţia
fenomenelor şi proceselor sociale, primul având, aşa
cum demonstrează istoria poporului român, un rol
decisiv, hotărâtor.
Unirea din 1859 a fost, înainte de toate, o
necesitate istorică, rezultatul evoluţiei istorice şi al
luptei de veacuri a poporului român pentru eliberarea
sa socială şi naţională. Românii înşişi au fost artizanii
propriei lor organizări naţional statale, a propriului lor
destin1.

                                                            
1
Leonid Boicu, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române, Iaşi, 1978,
p. 14-15.
63
 3.Activitatea studenţimii române din Franţa în
sprijinul mişcării pentru unitate naţională din
Transilvania şi Bucovina

Una din direcţiile fundamentale ale activităţii

„Ligii Culturale Române” a constituit-o informarea
sistematică, prin toate mijloacele, a opiniei publice
internaţionale asupra problemei naţionale a românilor
din provinciile aflate sub dominaţie străină, din
Transilvania, Bucovina şi Basarabia, precum şi
solidarizarea acesteia, ca şi a oficialităţilor (guverne,
parlamente) din diferite ţări cu cauza poporului
român.
Activitatea externă a fost desfăşurată cu
deosebită insistenţă, cu tact şi prudenţă, fără
ostentaţie, ceea ce a contribuit la câştigarea unui mare
număr de sprijinitori în toate straturile şi mediile
sociale din Franţa, Italia, Belgia, Anglia, Spania etc.,
şi chiar în Germania şi Austro-Ungaria cisleitană între
care, lucru foarte important pentru succesul acţiunii
sale, mulţi miniştri, foşti miniştri, parlamentari,
ziarişti, oameni de cultură etc., cu influenţă în viaţa
politică internă şi internaţională.
Activitatea de influenţare, lămurire şi atragere a
opiniei publice internaţionale a fost dirijată de la
Bucureşti, de Comitetul Central Executiv al „Ligii
Culturale”, care a stabilit legături directe cu societăţi
cultural-politice similare din străinătate, a întreţinut o
amplă corespondenţă cu diverse personalităţi şi oficia-
lităţi, cu ziare şi reviste de toate orientările şi
atitudinile, solicitându-le sprijinul de a face cunoscut
64
opiniei publice justeţea luptei poporului român. De
asemenea, „Liga Culturală” a difuzat în întreaga
Europă mai multe documente edificatoare privind
situaţia românilor din teritoriile menţionate, aflate sub
dominaţie străină, prin care motiva dreptul acestora la
autodeterminare, a susţinut cu competenţă şi
obiectivitate problema naţională românească în
diferite congrese şi reuniuni internaţionale.
Unul din memoriile care a provocat un puternic
ecou în conştiinţa popoarelor europene a fost cel
întocmit de V. A. Urechia, în calitatea sa de
preşedinte al „Ligii Culturale”, în primăvara anului
1894, înaintea începerii procesului Memorandului.
Memoriul respectiv şi altele asemănătoare acestuia,
acţiunile numeroase desfăşurate în străinătate, mai
ales importanţa problemei în sine au stârnit un mare
răsunet în opinia publică internaţională.
Telegrame, scrisori, poezii, articole şi studii au
sosit pe adresa lui V. A. Urechia, neobositul luptător
pentru cauza naţională. Volumul Voci latine, în care
au fost cuprinse acestea, este deosebit de elocvent în
ceea ce priveşte solidaritatea şi sprijinul popoarelor
europene cu lupta românilor pentru drepturi şi
dreptate. Volumul amintit, datorită însemnătăţii sale
s-a bucurat şi de atenţia opiniei publice progresiste, a
presei europene. Astfel, numărul din 26 august 1894
al ziarului „Germania” din Berlin atrăgea atenţia
autorităţilor austro-ungare cu privire la necesitatea
schimbării atitudinii faţă de naţionalităţi, altfel „vocile

65
latine” vor deveni vocea Europei întregi1.
Elementul cel mai dinamic şi mai cutezător în
organizarea acţiunilor iniţiate şi organizate de secţiile
externe ale „Ligii Culturale” l-au constituit studenţii
români, care au reuşit să polarizeze atenţia şi sprijinul
nu numai al societăţilor studenţeşti, dar şi al
numeroaselor personalităţi universitare de prestigiu,
să organizeze acţiuni de mare răsunet, de solidaritate
cu lupta de eliberare naţională a românilor din
teritoriile de sub dominaţie străină.
Activitatea secţiilor externe ale „Ligii Culturale”
era coordonată de la Bucureşti, dar acestea au
desfăşurat şi alte importante acţiuni, de sine stătătoare,
între care difuzarea unor memorii-proteste adresate
guvernelor şi parlamentelor din ţările respective,
demonstraţii de stradă, mitinguri în universităţi,
uneori în colaborare cu studenţii aparţinând altor
naţiuni oprimate din Imperiul austro-ungar (cehi,
slovaci, sârbi, croaţi), articole publicate în ziare şi
reviste de mare circulaţie etc.
Studenţii români şi secţiile Ligii culturale au
organizat asemenea acţiuni îndeosebi în marile centre
politice şi spirituale europene: Paris, Bordeaux,
Marsilia, Bruxelles, Liège, Anvers, Berlin, Halle,
Veneţia, Roma, Bologna, Madrid, Graz, Viena ş.a.2.
Secţiile Ligii culturale de peste hotare îşi
desfăşurau activitatea pe baza programului şi
                                                            
1
C. Gh. Marinescu,Secţiile din străinătate ale Ligii culturale în sprijinul
luptei de eliberare naţională a românilor transilvăneni, în Anuarul
Institutului de istorie şi arheologie„A.D. Xenopol”, 1978, XV, p. 243-244.
2
Biblioteca Acad., fond Manuscrise româneşti, mss. 4855/1893, Liga
culturală, f. 156.
66
statutelor aprobate de congresele societăţii, sub
îndrumarea Comitetului central executiv al Ligii1.
Membrii secţiilor erau mai ales studenţi români (din
România, Transilvania, Bucovina etc.), doctoranzi,
membri ai coloniilor româneşti din oraşele europene.
Comitetele de conducere erau formate aproape în
exclusivitate din studenţi ai ultimilor ani2.
Cea dintâi secţie a Ligii culturale din străinătate a
luat fiinţă in februarie 1891 în Franţa, la Paris; în
cadrul ei activau peste o sută de studenţi români3. Din
primul comitet de conducere, prezidat de Stroie
Brătianu, făceau parte profesori şi studenţi, între care
Victor Antonescu, N. N. Zlătescu, G. Ocăşanu,
Pompiliu Eliade, C. Alimănişteanu, A. Teohari etc. Iar
în anii următori s-au adăugat alţi viitori oameni de
ştiinţă: Ovid Densusianu, Panait Cantilli, Gheorghe
Marinescu etc.4.
Activitatea secţiei pariziene a „Ligii Culturale” a
fost cea mai bogată dintre toate secţiile externe. Lucru
pe deplin explicabil, dacă ne gândim la numărul mare
de studenţi şi oameni de cultură români aflaţi la Paris,
şi dacă nu uităm că terenul era defrişat de mai multă
vreme prin activitatea unor mari personalităţi
ştiinţifice şi politice franceze în sprijinul cauzei
                                                            
1
Ibidem.
2
Statutele societăţii din anul 1893, în capitolul IX, stabileau atribuţiile
secţiunilor externe şi condiţiile de constituire ale acestora. Ele precizau că
„studenţii români de pe lângă universităţi şi alte şcoli superioare din
străinătate se pot constitui în secţiuni îndată ce vor întruni cinci membri în
acest scop”.
3
B. Teodorescu, Nicolae Iorga şi educaţia maselor, Bucureşti, 1967, n. 75.
4
G. Moroianu, Recunoştinţa Ardealului către Liga culturală şi vechiul
Regat, Cluj, 1922, p. 3.
67
românilor din Transilvania. De aceea, presa franceză
salută înfiinţarea „Ligii Culturale”, înştiinţându-şi
cititorii cu privire la scopul şi programul ei, la
mijloacele ce le va folosi pentru realizarea
programului, asigurând-o de simpatia şi sprijinul
tuturor celor ce iubesc libertatea. Ziare de mare
popularitate şi influenţă în opinia publică:
„L’Europe”, „La Gazette Diplomatique”, „Le
Memorial Diplomatique”, îi anunţă înfiinţarea şi îi
asigură sprijinul1.
În răspândirea unor documente de mare
însemnătate politică, secţia din Paris a „Ligii
Culturale” şi-a câştigat merite deosebite. Între acestea
Memoriul studenţilor români din 1891 s-a bucurat de
o consideraţie specială. Stroie Brătianu, Gheorghe
Ocăşanu, dintre membrii secţiei, profesorul şi
prestigiosul filolog francez Emil Picot sunt cei mai
activi dintre popularizatorii importantului memoriu.
Presa franceză din Paris şi din alte oraşe este
alimentată din belşug, Memoriul studenţilor
bucurându-se de comentarii foarte favorabile, fiind
totodată sursă de inspiraţie pentru numeroasele
articole apărute în ziare cu influenţă în opinia publică:
„Le National”, „La France”, „Le Figaro”, „L’Eclair”,
„Le Memorial Diplomatique”, „Le Journal Officiel”
etc.
Un mare răsunet a stârnit Memoriul studenţilor
în asociaţiile studenţeşti franceze, constituind prilej de
                                                            
1
Ş. Polverejan,Activitatea secţiei din Paris a Ligii culturale,înRomânii din
Transilvania împotriva dualismului austro-ungar (sub red. acad. Şt. Pascu),
Cluj-Napoca, 1978, p. 281.
68
manifestaţii şi demonstraţii în favoarea românilor
ardeleni. Prin acest document şi prin activitatea secţiei
din Paris a Ligii, personalităţi politice şi culturale,
ziare franceze şi societăţi ştiinţifice sunt antrenate în
dezbaterea problemelor româneşti.
Secţia pariziană a „Ligii Culturale” supune unei
analize severe Memoriul-Răspuns al studenţimii
maghiare1, dezvăluindu-i toate limitele, lacunele şi
erorile pe care le-a făcut publice în presa franceză.
Cea mai importantă activitate a secţiei din Paris a
„Ligii Culturale”, în anul 1892, a fost popularizarea
problemei naţionale româneşti prin sprijinirea acţiunii
iniţiate de Liga culturală din Bucureşti, privind
traducerea, tipărirea (în limbi de circulaţie
internaţională) şi difuzarea documentelor de bază ale
mişcării naţionale, în special a Replicii junimii
academice române din Transilvania şi Ungaria. Vreo
2.000 de exemplare au fost răspândite în Franţa,
Belgia, Luxemburg, Elveţia, Spania, Portugalia şi
Italia2.
Difuzarea Replicii s-a făcut în colaborare cu
Comitetul studenţilor români din Graz, de sub
preşedinţia lui Aurel C. Popovici. Fiecare exemplar
din Replică era însoţit de o adresă semnată de
Comitetul studenţilor români din oraşul austriac3.
Răspândirea Replicii a avut rezultatul scontat,
adică un mare succes. Zeci de reviste şi ziare,
personalităţi de diferite orientări politice din Franţa şi-
                                                            
1
A magyarrománokés a magyarnemzet, Budapest, 1891.
2
Bibl. Acad., fond. cit., mss. Nr. 4855/1893, f. 158-159.
3
V. Curticăpeanu, op. cit., p. 214.
69
au exprimat, în scrisori de răspuns, unele publicate în
presă, adeziunea la mişcarea naţională românească1.
Paralel cu acţiunea de răspândire şi popularizare
a Replicii, secţia din Paris a „Ligii Culturale” îşi
înscrie, în acelaşi an 1892, încă un merit incontestabil:
publicarea Protestului studenţimii române din Paris
contra politicii maghiare din Transilvania, iscălit de
150 membri ai secţiei şi adresat „opiniei publice a
Europei întregi”, cu scopul dezvăluirii „persecuţiilor
sistematice contra naţiunii române” prin politica
oficială, în general, şi îndeosebi prin legiuirile cu
caracter administrativ şi juridic, cultural şi şcolar2.
Protestul,Memorialul şi Replica din 1892 se bucură
de o foarte bună presă în Franţa. „Le Memorial
Diplomaţique” îl publică în întregime „cu plăcere”;
„Le Temps” şi „Le Voltaire” încurajează activitatea
studenţilor români, asigurându-i că Protestul lor va fi
bine primit în Franţa; „Le Siècle”, „Journal des
Debats”, „La RépubliqueFrançaise”, „La Paix”,
„L’Eclair”, „La France” şi alte ziare comentează favo-
rabil Protestul3 studenţilor români, relevând spiritul
patriotic şi obiectiv în care era prezentată opiniei
publice franceze, europene, situaţia, statutul românilor
oprimaţi din Transilvania.

                                                            
1
Bibl. Acad., fond cit., mss. nr. 4855/1895, f. 159-160, 255.
2
Ş. Polverejan, op. cit., p. 290.
3
Ibidem.
70
 4.Poporul francez în sprijinul luptei pentru
Unitatea Naţională, a Secţiunii din Paris a Ligii
Culturale Române

Importantul Memorand din 1892 oferă un alt

prilej bine venit pentru activitatea secţiei pariziene a
„Ligii Culturale”. Stroie Brătianu, preşedintele secţiei,
referindu-se la refuzul împăratului Austro-Ungariei de
a citi Memorandul românilor din Transilvania,
sublinia „concluzia acestei fapte”, anume „că românii
nu mai pot aştepta mântuirea lor decât de la o acţiune
strânsă cu celelalte naţionalităţi asuprite din
monarhie”1.
În toamna anului 1892, problema Memorandului
revine din nou în dezbatere. George Moroianu, noul
preşedinte al secţiei, prezintă o dare de seamă asupra
evenimentelor politice petrecute în cursul anului 1892
în Transilvania şi Ungaria, în centrul cărora s-a situat
prezentarea MemoranduluiPartidului Naţional Român
din Transilvania, autorităţilor imperiale de la Viena.
Concluziile erau optimiste, în sensul că „deşi
deputaţiunea română care s-a dus în luna mai 1892, cu
Memorandul la Francisc Iosif n-a fost primită, totuşi
românii pot să fie mândri, căci ei au dat prin acest pas
al lor, cei dintâi semnalul unirii tuturor popoarelor
asuprite din monarhia habsburgică spre o luptă co-
mună contra cotropitorilor”2.
În acest context, toţi cei ce sufereau opresiunea
                                                            
1
Bibl. Acad., fond cit., mss. nr. 4855/1893, p. 154.
2
G. Moroianu,Luptele de emanciparealeromânilor din Ardeal în lumină
europeană,Bucureşti, 1929, p. 50.
71
se bucură de atenţia secţiei pariziene a Ligii culturale.
Astfel, aceasta i-a adresat lui
SzvetozarHurbanVajansky, fruntaş al mişcării
naţionale slovace, cu prilejul condamnării sale de
către autorităţile maghiare, o scrisoare de solidaritate,
în care studenţii români din Paris îl asigurau de
„expresiunea sincerei lor admiraţiuni pentru
entuziasmul şi abnegaţia cu care luptă pentru
libertăţile şi drepturile sfinte ale vajnicului popor
slovac, atât de dureros prigonit...”. Condamnarea
luptătorului slovac şi a neînfricatului luptător român
Vasile Lucaciu — căruia studenţii români din Franţa
îi adresează, de asemenea, o scrisoare de îmbărbătare
— de către tribunalele maghiare „a provocat o justă şi
legitimă indignare între toţi aceia care mai au încă
conştiinţă de drept şi de dreptate”, studenţii declarând
că „iubirea de libertate şi naţionalitate, aceste principii
nobile care constituiesc ţara şi gloria naţiunilor, prin
nimic în lume nu pot fi înduioşate”. Îndemnându-1 să
aibă încredere în triumful cauzei sfinte pe care o
apăra, studenţii îl asigurau de simpatiile şi sprijinul
lor1.
Pregătirea procesului memorandiştilor de către
autorităţile maghiare, a pus în mişcare, cu o intensitate
sporită, secţiile externe ale „Ligii Culturale”. Cea din
Paris este din nou în frunte. Redacţiile ziarelor sunt
informate cu privire la evenimentele din Transilvania.
Scriitori, ziarişti, oameni politici şi de cultură francezi
sunt solicitaţi să-şi facă publice opiniile în legătură cu

                                                            
1
Bibl. Acad., fond. cit.,mss. nr. 4854/1892, p. 22-27.
72
aceste evenimente. Ceea ce şi fac, între alţii Georges
Clemenceau, Jules Simon, Henri Gaidoz, Emil Picot,
Ernest Lavisse, Alexandre Ribot, Emil Deschanel,
Georges Lorand şi alţii. Acţiuni întregite de
Manifestul studenţilor români, adresat presei franceze,
prin care se făcea cunoscută situaţia încordată din
Transilvania din cauza opresiunii, pentru a-i
determina pe „fiii Carpaţilor” să nu mai „rabde
apăsarea”, iar „România să nu mai rămână inactivă”1.
Şi, de asemenea, de influenţarea opiniei publice
engleze prin activitatea în Anglia a preşedintelui
secţiei pariziene, George Moroianu, sub influenţa
căruia o parte a presei ia atitudine proromânească; se
organizează mitinguri de solidaritate cu românii, ca
cel de la Oxford din 5 martie 1894.
Evenimentele din Transilvania din acei ani grei
au oferit alte motive temeinice secţiei din Paris a Ligii
culturale pentru o activitate deosebit de intensă. Secţia
intenţiona, în vara anului 1893, să organizeze,
împreună cu studenţii români de la toate universităţile
din Franţa, demonstraţii de protest împotriva pro-
cesului de la Cluj, să tipărească un manifest
protestatar şi să sprijine un număr cât mai mare de
români de a participa la procesul memorandiştilor2.
Acţiunile Ligii pariziene s-au bucurat de un succes
deosebit. Întreaga presă franceză a acordat spaţii
apreciabile şi comentarii favorabile documentului3.
                                                            
1
Ş. Polverejan, op. cit., p. 308-309.
2
Bibl. Acad., fond. cit.,mss. nr. 4855/1893, f. 175.
3
Extrasele din presa europeană au fost colecţionate şi păstrate de V. A.
Urechia, preşedintele Comitetului central al „Ligii culturale”. În prezent ele
73
 P. G. Cantilli, vicepreşedintele secţiei din Paris a
Ligii culturale, publică o broşură-răspuns unor broşuri
polemice maghiare, traduce o lucrare favorabilă
românilor, scrisă de publicistul italian Roberto Fava;
iar Al. Djuvara dă publicităţii un studiu cu privire la
raporturile româno-maghiare, care se bucură de
aprecierile elogioase ale unor personalităţi politice:
William EwartGladstone, prim-ministru al Angliei,
Casimir Perier, viitorul preşedinte al Franţei,
Alexandre Ribot, ministru de externe francez şi prim-
ministru al Franţei, Ernest Lavisse, mare istoric etc.
Activitatea secţiei pariziene a Ligii culturale se
întregeşte cu scrisorile adresate în anii 1892-1893
unor personalităţi politice, cărora li se solicita
sprijinul pentru cauza unităţii poporului român.
Printre acestea era preşedintele Franţei, François Sadi
Carnot, omul de stat englez Gladstone, prim-ministru,
regele Italiei Umberto etc.1.
Răspunsul încurajator al preşedintelui Republicii
franceze, trimis prin ministrul de externe Alexandre
Ribot,Legaţiei române din Paris, este concludent: „Le
president a été très sensible a cette attention et il vous
serait reconnaisant, si vous voulez bien vous charger
de faire parvenir aux membres de l’association des
etudiants roumains de Paris, ses vifs remerciements”2.
Rezultatele activităţii secţiei din Paris a Ligii
culturale se vădesc şi în scrisorile de solidaritate ale
unor personalităţi politice din Danemarca şi Elveţia cu
                                                                                                                              
se află în Biblioteca „V. A. Urechia” din Galaţi.
1
Bibl. Acad.,fond cit., mss. nr. 4856/1893, f. 160-163.
2
Ibidem, mss. Nr. 4855/1893, f. 161.
74
lupta românilor pentru dreptate socială şi naţională:
una de la FredricBojer, deputat în Folketingul din
Copenhaga şi preşedinte al Comisiunii Biroului
Internaţional de Pace, cealaltă de la Elie Doconume,
director al Biroului central din Berna pentru
Congresul de pace1. O scrisoare de mulţumire faţă de
aceste personalităţi era sugerată lui V. A. Urechia
„pentru interesul ce-1 arată românilor subjugaţi” şi
pentru a dovedi că românii nu rămân nepăsători faţă
de preţioasele dovezi de simpatie ce le dau oamenii de
importanţă europeană, pe de o parte, iar pe de altă
parte, pentru a demonstra că tineri şi bătrâni lucrează
în „comună înţelegere şi într-o perfectă armonie
pentru dezvoltarea sfântului nostru ideal”2.
În 1896, cu prilejul sărbătoririi „mileniului
maghiar”, secţia Ligii culturale din Paris, în
colaborare cu comitetele naţionale ale slovacilor şi
sârbilor, organizează în sala „Wagram”, un impunător
miting de protest împotriva politicii de asuprire
naţională din Austro-Ungaria. Adunarea a fost
prezidată de deputatul Em. Flourens, fost ministru al
afacerilor externe. Comitetul naţionalităţilor oprimate
din Austro-Ungaria, în afişul3 prin care invita publicul
la această manifestare protestatară, sublinia că sursa
de inspiraţie a cauzei naţiunilor oprimate sunt „ideile
Revoluţiei franceze, care a proclamat drepturile

                                                            
1
Bibl. Acad., fond cit., mss. nr. 4855/1893, f. 203.
2
Ibidem.
3
Afişul era semnat din partea Comitetului român al Ligii culturale din Paris,
de G. Ocăşanu.
75
omului şi a trezit ideea de naţionalitate”1.
Un alt gen de activităţi ale secţiei din Paris a
Ligii culturale au fost aniversările unor evenimente
istorice şi cinstirea unor personalităţi culturale. Astfel,
aniversarea Adunării naţionale din 3/15 mai 1848 de
la Blaj a avut loc în capitala Franţei în cadrul unei
însufleţite adunări a Ligii culturale din Paris, la 1 mai
1892. Despre semnificaţia evenimentului a vorbit P.
G. Cantilli. El a evocat, între altele, amploarea şi
importanţa Adunării naţionale de pe Câmpia
Libertăţii, rezoluţiile adoptate şi urmările pentru
propăşirea politică, culturală şi naţională a românilor
din Transilvania2. A doua zi a avut loc un festin cu
participarea mai multor personalităţi ale vieţii politice
şi culturale franceze3.
Aniversarea Unirii Principatelor şi cea a
întemeierii Ligii culturale a avut loc din iniţiativa
secţiei din Paris în cadrul unei adunări extraordinare,
la 23 ianuarie 1893. Simion Mehedinţi a susţinut
atunci conferinţa Despre datoria prezentă, expunând
„misiunile cele mari pe care le poate săvârşi un popor
                                                            
1
Biblioteca „V. A. Urechia” Galaţi, Arh. V. A. Urechia, fond: afişe,
programe, foi volante, Mapa X; cf. şi Şt. Pascu, Un meeting roumain,
serbeet slovaque en 1896, „Revue de Transylvanie”, 1939, 5, nr. 1, p. 230-
235, 241.
2
Bibl. Acad., Cabinetul de manuscrise,fond. cit.,mss. nr. 4855/1893, Liga
culturală, f. 152.
3
„Deodată se ridică din mijlocul numeroşilor participanţi un tânăr ofiţer de
marină, frumos şi voinic ca un brad — scrie un martor ocular. Îl chema
Demetriad... şi, urcându-se pe un scaun îşi scoase sabia. Apoi cu o voce
tunătoare rosti numai aceste câteva cuvinte profetice care ne subjugară pe
toţi: Fraţilor, toate bune — dar unitatea naţională a neamului românesc nu
se va face decât cu jertfa de sânge, cu sabia. Şi ridicând sabia cât putu mai
sus adăugă: Trăiască deci şi înflorească România... s-ajungem ceasul
Unirii”.
76
când are voinţă”. În numele secţiei din Paris a vorbit I.
Ianculescu, care a subliniat că „tinerimea română din
străinătate merită mult de la patrie şi naţiune pentru
sarcina sacră şi nobilă ce şi-a luat-o de a arăta lumii
occidentale ce acte se săvârşesc împotriva românilor
(transilvăneni)”1. El a arătat totodată necesitatea
unităţii de acţiune a românilor din ţară cu cei din
Austro-Ungaria, pentru triumful idealului naţional,
„deoarece şi unii şi alţii avem o datorie supremă,
aceea de a veghea asupra viitorului neamului nostru”2.
Iar tinerii intelectuali români care, după terminarea
studiilor, se reîntorceau în patrie, aveau datoria sfântă
să devină „adevăraţi apostoli ai ideilor de naţionalitate
şi unitate”3.
În luna mai 1893, secţia din Paris a Ligii
culturale a cinstit memoria fruntaşului mişcării
naţionale din Transilvania şi a neobositului luptător cu
condeiul, G. Bariţiu, preşedintele Academiei Române
şi al Asociaţiei Transilvane pentru Literatura şi
Cultura Poporului Român, cu ocazia încetării din
viaţă. Participanţii au hotărât arborarea în bernă a
steagului naţional timp de 40 de zile şi trimiterea
familiei defunctului a unei telegrame de înaltă simţire
şi preţuire pentru marele patriot: „Durerea noastră este
împărtăşită de un neam întreg, care plânge în George
Bariţiu pe un fiu neobosit în munca pentru binele
naţional şi care pierde într-însul unul din geniile
sale”4.
Conferinţele publice şi tipărirea unor broşuri de
                                                            
1
Bibl. Acad.,fond. cit.,mss. nr. 4855/1893, f. 155.
2
Ibidem, f. 34-36.
3
Ibidem, f. 37.
4
Ibidem,mss. nr. 4856/1893, f. 158.
77
propagandă constituiau alte prilejuri de afirmare a
membrilor secţiei din Paris a Ligii culturale. Încă din
primul an al existenţei sale, secţia pariziană a
organizat asemenea conferinţe în săli publice sau în
cadrul programului unor instituţii culturale1.
În luna iulie 1892, cu concursul lui Leon Rosny,
preşedintele Societăţii etnografice franceze, G.
Ocăşanu, lider al Societăţii patriotice unioniste
„Carpaţi”, a prezentat o conferinţă cu privire la
raporturile naţionale din Austro-Ungaria, cu referire
specială la situaţia de inegalitate a românilor.
Conferinţa a fost publicată în presa pariziană şi în
buletinul societăţii etnografice. Însuşi buletinul oficial
francez, „Le Journal Officiel”, o rezumă, accentuând
cu căldură „legăturile frăţeşti ce leagă poporul francez
de latinii din Orient”2. În toamna aceluiaşi an, G.
Ocăşanu a prezentat în sala Capucinilor din Paris, un
număr de şase conferinţe cu privire la drepturile
naţionale ale românilor din Austro-Ungaria. În
conferinţa inaugurală de la 2 octombrie 1892, G.
Ocăşanu, după cum remarca şi ziarul „Le Memorial
Diplomatique”, a expus „plângerile românilor
transilvăneni cu o manieră calmă şi fără nici o trufie”3.
Acelaşi ziar relata că „un public numeros şi elegant a
salutat cu vii aplauze devotamentul d-lui Ocăşanu
pentru cauza unui popor oprimat4. Iar articolul apărut
în „BulletinDiplomatique”, intitulat Les persécutions
de Magyars contre les Roumains, elogia conferinţa lui
                                                            
1
Ibidem,mss. nr. 4855/1893, f. 155.
2
C. Gh. Marinescu,Secţiile din străinătate ale Ligii culturale...,p. 248.
3
I. Lupulescu,Raportul general despre activitatea Comitetului central al
Ligii culturale,p. 39.
4
Ibidem.
78
G. Ocăşanu, intitulată: Sur les relations politique et
sociales de l’Austriche-Hongrie et spécialement sur
celles de la Transylvanie. În încheierea manifestaţiei au
fost citite scrisori de încurajare, primite din partea unor
personalităţi franceze, profesori universitari ca Felix
Leseur şi Jalabert etc.1.
Cu sprijinul neprecupeţit al prof. Emil Picot,
secţia din Paris a Ligii culturale reuşeşte să-şi asigure
şi sprijinul altor personalităţi de seamă franceze: Leon
Rosny, Jules Simon, profesorii universitari L.
Constans şi Henri Gaidoz, al reprezentanţilor cehilor
din Paris etc.
Însuşindu-şi propunerea secţiei din Anvers,
Secţia din Paris a Ligii Culturale hotărăşte convocarea
unui congres naţional al studenţilor români de la toate
universităţile europene. Scopul urmărit era
statornicirea unei mai bune colaborări între secţiile
Ligii şi diferitele societăţi studenţeşti din străinătate,
pentru realizarea unităţii de vederi şi de acţiuni.
Congresul a fost convocat de secţia din Paris pentru
3/15 mai 1892, şi urma să hotărască şi înfiinţarea, la
Paris, a unei reviste comune, menită să se ocupe „de
soarta românilor asupriţi”2. Motive nu îndestul de
convingătoare au împiedicat întrunirea congresului,
nu însă şi sărbătorirea zilei de 3/15 mai, adică
Adunarea naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj,
din 1848.
Secţia din Paris a Ligii culturale, care şi-a sporit
şi diversificat contactele şi legăturile cu diferitele
                                                            
1
Bibl. Acad.,fond. cit.,mss. nr. 4855/1893. Liga culturală, f. 135; cf. şi V.
Netea, C. Gh. Marinescu, Liga culturală şi Unirea Transilvaniei cu
România,p. 173.
2
Ibidem,p. 292, 302-303; cf. şi C. Gh. Marinescu,Secţiile din străinătate ale
Ligii culturale...,p. 249-250.
79
societăţi şi asociaţii culturale din Franţa, face apel şi
la „Felibrige-ul latin din Montpellier”, solicitându-i
sprijinul în dezvăluirea înaintea Europei civilizate a
politicii de deznaţionalizare a guvernelor maghiare.
Drept răspuns, „Asociaţia felibrigilor” din Montpellier
organizează cursuri de limba română la universitatea
locală, precum şi o conferinţă a lui George Moroianu,
preşedintele secţiei pariziene a Ligii, cu privire la
lupta politică şi aspiraţiile naţionale ale românilor din
Transilvania. Succesul manifestaţiei îi inspiră
cunoscutului poet de limbă provensală Charles Gros
poezia François Joseph, o ironie la adresa
împăratului-rege pentru atitudinea duplicitară faţă de
memorandiştii români1.
La propunerea lui Simion Mehedinţi, Secţia din
Paris iniţiază o „foaie jurnal” itinerant cu numele
semnificativ „Charta rotunda”, care urma să circule pe
la toate secţiile, pentru ca acestea să-şi consemneze
activitatea şi, totodată, să se asigure contactul
nemijlocit pentru acţiuni coordonate, unitare2.
Secţiile din Belgia ale Ligii culturale: de la
Bruxelles, Anvers, Gand, Liége, tineretul aflat la
studii, precum şi numeroşi alţi români din această ţară
au desfăşurat, de asemenea, o amplă activitate pentru
câştigarea opiniei publice în sprijinul cauzei naţionale
a românilor. Ca urmare a acestor acţiuni, presa
belgiană, oameni politici, foşti miniştri, artişti, oameni
de ştiinţă şi cultură s-au solidarizat cu cauza românilor
                                                            
1
Ibidem.
2
Ş. Polverejan,Din activitatea studenţilor români din străinătate. „Charta
rotunda”(1893), în „Apulum”, 1969, VII/2, p. 187-202; M.
Băltescu,„Charta rotunda” (1893) o tribună de luptă a tinerimii uni-
versitare pentru unitate naţională,în „Cumidava”, 1971, V, p. 189-220.
80
oprimaţi, sprijinind ideea constituirii unei Românii
întregite, care să unească în hotarele ei pe românii de
pe ambele versante ale Carpaţilor1.
Referindu-se la eforturile pentru câştigarea
opiniei publice în favoarea cauzei românilor din
Transilvania, studenţii români din Anvers îl asigurau
pe preşedintele Ligii culturale din Bucureşti că ei nu
vor cruţa nimic pentru interesele românilor2. La rândul
lor, studenţii români de la Universitatea din Gand,
încă din anul 1891 au folosit prilejul serbărilor anuale
studenţeşti pentru a susţine mişcarea naţională a
românilor.

                                                            
1
A. Loghin, C. Marinescu, L’opinion publique belge et l’achevement de
l’unification de l’état national roumain, Gand, Overdruc Uit „De Brug”, nr.
1/1972, p. 58-68.
2
Bibl. Acad., fond. cit.,mss. nr. 4855/1893, f. 203.
81
 5. Solidaritatea opiniei publice franceze şi a
autorităţilor statale cu Mişcarea Memorandistă a
românilor transilvăneni

Prolegomene
Manifestările de solidaritate cu lupta poporului
român pentru unitate sunt consemnate în ţară de
numeroase ziare, dintre care „Lupta naţională”,
organul secţiei Ligii culturale din Brăila, le acordă o
mare atenţie. Într-un articol publicat în 1894, ziarul
scria că „entuziasmul arătat de România neoficială în
chestiunea românească s-a răspândit cu profunzime şi
s-a comunicat străinătăţii. Popoare şi naţiuni culte s-
au simţit atinse de suferinţele poporului nostru (ale
românilor din Transilvania, n.n.).
Din toată Europa, ba şi din celelalte continente s-
au ridicat voci de protestare contra atentatelor ce se
îndreptau contra românilor1. Iar într-un articol apărut
în revista „Liga română” se arată că problema româ-
nilor din Transilvania reprezintă o importantă
chestiune politică europeană.
Aceste atitudini au o semnificaţie majoră în lupta
pentru promovarea ideilor de libertate şi progres, care
au călăuzit spiritele cele mai luminate în decursul
vremurilor. Ele sunt o urmare a faptului că poporul
român s-a integrat organic în străduinţele de progres
                                                            
1
„Lupta naţională”, nr. 31, din 7 septembrie 1894; cf. şi A. Loghin, C. Gh.
Marinescu, L’opinionepubblica italiana, in sostegnodellalotta per
ilcompimentodell’unificazionedello stato nazionaleromeno, „Atti e
Memorie dell’AccademiaPatavina din Scienze, LettereedArti”, vol.
LXXXIV (1971-1972), Parte III: Classe di Scienze Morali LettereedArti, p.
156.
82
ale popoarelor, sprijinind, la rândul său, aspiraţiile
acestora, lupta pentru împlinirea lor, deoarece erau în
consens cu propriile idealuri naţionale1.
Afirmaţia e dovedită atât de ceea ce se cuprinde
în paginile de până acum, mai mult încă în cele ce vor
urma. Pagini dense de dovezi concludente din punct
de vedere al întinderii geografice, de la Atlantic şi
până la Urali, de la Mediterana şi până în Scandinavia.
Iar din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi din-
colo de Ocean, în Statele Unite ale Americii — toate
la un loc ilustrează nu numai ecoul pasiv, ci în aceeaşi
măsură şi sprijinul activ. Mai intens, fireşte, în ţările
cu îndelungate legături afective şi politice, devenite de
acum tradiţionale, cum a fost Franţa, Italia, Anglia şi
Belgia, dar din ce în ce mai vizibile şi în altele, ca de
exemplu, Rusia, Elveţia, Spania, Suedia, Norvegia,
Serbia, Croaţia, Slovenia, Cehia, Slovacia. Nu au
putut fi împiedicate manifestările opiniei publice în
sprijinul luptei poporului român pentru dreptate,
libertate independenţă şi unitate, nici chiar în ţările
unde oficialitatea nu era deloc interesată în realizarea
acestor aspiraţii, deoarece interesele de dominaţie ale
claselor suprapuse erau prejudiciate într-un grad
superior, cum a fost Austro-Ungaria şi Germania. În
unele momente şi în unele probleme, când interesele
le dictau, însăşi oficialitatea în ţările respective caută
soluţii care să atenueze tensiunea şi să predispună spre
colaborare oficialitatea din România. Motivul princi-
pal al tensiunii fiind situaţia nedreaptă creată
                                                            
1
„Liga română”, nr. 22 din 1 iunie 1897.
83
românilor din Imperiul austro-ungar de clasele
dominante.Spre îndreptarea parţială a acesteia insista
oficialitatea germană şi într-o măsură oarecare chiar şi
cea austriacă, pe lângă oficialitatea maghiară.
Principiul dominant al vremii fiind al autode-
terminării popoarelor pentru a-şi hotărî singure
viitorul, soluţiile parţiale nu mai mulţumeau popoarele
de sub dominaţia străină, care, voiau cu toată
hotărârea unirea lor în state naţionale independente.
*
* *
Legăturile româno-franceze erau de acum tra-
diţionale, atât cele culturale, cât şi cele politice,
datorită sprijinului Franţei, în momente hotărâtoare
pentru istoria poporului român, în secolul al XIX-lea,
lupta românilor pentru unitate naţională a găsit la
poporul francez un sprijin moral şi politic inestimabil,
dezinteresat şi consecvent. În Franţa, numeroşi
români şi-au însuşit principiile libertăţii şi
independenţei naţionale, proclamate de Revoluţia
franceză şi de comunarzii parizieni. Totodată fruntaşii
mişcării naţionale româneşti au găsit aici condiţii
prielnice pentru exprimarea idealurilor poporului
român, au desfăşurat o vie propagandă în favoarea
ideii de unitate naţională a românilor, despărţiţi de
vitregiile istorice1.
În acest context se explică receptivitatea şi
sprijinul opiniei publice franceze faţă de lupta
poporului român pentru libertate, dreptate şi unitate
                                                            
1
C. Gh. Marinescu, Franţa şi lupta românilor pentru desăvârşirea Unirii, în
„Cronica”, Iaşi, nr. 3 (311) din 21 ianuarie 1972, p. 10.
84
naţională.
Memorialul din 1882, al românilor transilvăneni,
tradus în franceză de Bonifaciu Florescu, a fost bine
primit şi activ sprijinit pentru demonstraţia
convingătoare a problemelor dezbătute şi, de
asemenea, pentru sublinierea originii latine comune a
popoarelor român şi francez. O seamă de publicaţii
franceze iau atitudine împotriva opresiunii suferite de
poporul român, subliniind sentimentele de prietenie
ale românilor faţă de Franţa. Unul din cei mai activi
sprijinitori ai cauzei româneşti — care şi cu această
ocazie se dovedeşte acelaşi prieten al românilor —
prestigiosul filolog Emil Picot, publică în ziarul „Le
Bien Public” articolul, foarte favorabil românilor, cu
titlul Roumains et Magyars1.
Un larg ecou şi un viu interes a avut în Franţa, de
asemenea, Memoriul studenţilor din România din
1890. Tipărit în limba franceză, în câteva mii de
exemplare, el a fost difuzat în 1891 pe adresa unor
societăţi cultural-patriotice, ştiinţifice, a unor ziare,
reviste, asociaţii studenţeşti, a unor oameni politici, de
cultură şi de ştiinţă, solicitându-li-se sprijinul în lupta
de eliberare naţională a românilor transilvăneni2.
O primă dovadă, deosebit de elocventă, a
modului în care opinia publică franceză a primit acest
document al luptei naţionale a românilor a fost
                                                            
1
M. Dan şi L. Maior, Emil Picot şi românii din Transilvania, „An. Inst. de
ist. din Cluj”, XII, 1970, p. 184-198; I. Chindriş, Bonifaciu Florescu şi
Memoriul transilvănean din 1882, „Studia et Acta Musei Nicolae
Bălcescu“, IV, 1972, p. 135-139.
2
G. Moroianu,Les luttes des Roumains transylvains pour la liberté et
l’opinion européenne. Episodes et souvenirs, Paris, 1933, p. 71-73.
85
publicarea sa, parţială sau in extenso, în presa
franceză de diferite orientări politice. Studenţii
francezi au fost printre primii din Europa care au tri-
mis scrisori de sprijinire a revendicărilor naţionale
cuprinse în memoriul tineretului universitar român, au
organizat adunări de solidaritate, au publicat în presă
moţiuni şi articole în favoarea cauzei naţionale
româneşti1. Asociaţia generală a studenţilor din Paris
dezbate Memoriul în una din şedinţele sale, după ce
acesta fusese prezentat de studentul român Marin
Dumitrescu, iar ziarul societăţii, „L’Universitéde
Paris”, îşi declară întreaga simpatie faţă de români.
Aceeaşi atitudine se degajează şi din
articolulRevendicationsroumains, semnat de Louis
Carmelin, care dezaprobă fără rezerve pe cei ce
„mutilează popoarele şi violentează conştiinţele
naţionale”2.
În acelaşi timp, studenţimea din Dijon îi asigură
pe studenţii români de tot sprijinul în „realizarea
dorinţelor lor patriotice3. Nu rămân mai prejos nici
studenţii din Lille, care trimiteau studenţilor români o
scrisoare semnificativă pentru solidaritatea lor în lupta
pentru o cauză identică: unitatea naţională a
românilor, unirea cu Franţa a provinciilor franceze
Alsacia şi Lorena. După ce-i asigură pe studenţii
români că şi ei ştiu „a stima pe aceia care luptă în
                                                            
1
I. Lupulescu,Raport general despre activitatea Comitetului central al Ligii
pentru unitatea culturală a românilor,Bucureşti, 1892,p. 68-69.
2
Ibidem, p. 65-67; cf. şi V. Netea, C. Gh. Marinescu, op. cit.,p. 168-170; cf.
şi C. Gh. Marinescu, Franţa şi lupta românilor pentru desăvârşirea Unirii,
p. 10.
3
I. Lupulescu, op. cit., p. 69-70.
86
numele convingerilor sincere”, le dezvăluie rana de pe
inimă, „care e departe de a fi cicatrizată”, precum şi
sentimentele lor de solidaritate: „Suntem mai aproape
decât oricine de a fraterniza cu voi, după ce două
provincii franceze îndură deznaţionalizarea. Binevoiţi
a numi Franţa sora mai mare a României. Fiţi siguri
că ea nu va rămâne indiferentă la noutăţile ce-i vor
veni de acolo, de jos, de la sora sa mai mică, de la
amica sa”1. Nu numai studenţii, ci şi un număr
apreciabil de profesori universitari, oameni politici, de
cultură, ziarişti etc. au adresat, la începutul anului
1891, scrisori de încurajare pentru lupta naţională a
românilor.
Între cei sensibilizaţi de această problemă era şi
Jules Simon, fost prim-ministru al Franţei, care scria,
la 10 aprilie 1891, la Bucureşti, că simpatizează şi
sprijină mişcarea pentru unitatea naţională începută de
studenţimea română2.
La rândul său, profesorul universitar L. Constans
din Aix-en-Provence îşi manifesta în modul cel mai
deschis sentimentele de solidaritate şi admiraţie faţă
de lupta naţională a românilor, aşa cum rezultă din
scrisoarea în care mulţumeşte „sincer pentru
trimiterea memoriului studenţilor universitari asupra
situaţiei fraţilor noştri din Transilvania şi Ungaria”3,
pe care l-a citit „cu cel mai viu interes”, l-a comunicat
şi colegilor săi, iar un exemplar l-a depus la Biblioteca
Universitară, pentru ca studenţii francezi să ia
                                                            
1
Ibidem, p. 68-69.
2
Ibidem, p. 97.
3
Ibidem, p. 99-100.
87
cunoştinţă de el. „Nu se poate destul aplauda
generoasa voastră protestare care reclamă pentru
românii oprimaţi liberul exerciţiu al drepturilor lor
imprescriptibile, şi în particular întrebuinţarea limbei
lor. Eu nu rămân indiferent la sforţările voastre şi le
aplaud din toată inima mea. De ar putea să deştepte
triumful drepturilor fraţilor voştri oprimaţi!”, încheia
omul de cultură francez1.
Scriitorul francez RaoulFrary, la rândul său,
publică în ziarul „La France” un articol foarte
favorabil aspiraţiilor de libertate şi unitate naţională
ale poporului român. Între argumentele invocate este
şi acela cu privire la originearomană a poporului
român, apoi încrederea în viitorul naţiunii române,
„care a supravieţuit şaptesprezece veacuri invaziilor
străine, şi-a păstrat numele şi limba în mijlocul unor
încercări şi suferinţe nemaiauzite, şi-a dovedit pe
deplin vitalitatea-i neînvinsă”2. Scriitorul francez
dezvăluie politica de oprimare naţională a românilor
din Transilvania, faptul că „o lege electorală
nedreaptă îi pune în neputinţă de a alege deputaţi de
naţionalitatea lor şi prin urmare de a face să se audă
plângerile lor”3. El relevă aceeaşi situaţie nedreaptă în
justiţie, instrucţia superioară şi secundară, anunţând,
totodată, persecuţia exercitată împotriva naţionalităţii
şi limbii române până şi în şcoala primară şi biserică.

                                                            
1
Ibidem.
2
„La France” din 12 februarie 1891, în Biblioteca „V. A. Urechia”, Galaţi,
Arhiva V. A. Urechia, fond Articole decupate din ziare străine, Mapa II,
vol. I, II, III, 1894-1895-1896.
3
I. Lupulescu, op. cit., p. 94.
88
Datoria francezilor era de a lua apărarea „verilor latini
de la Carpaţi, apăsaţi sub jugul asupririi naţionale”1.
Charles Loiseau, redactor al ziarului „Courrier
du Jura” şi unul dintre principalii colaboratori ai
ziarului de mare tiraj „L’Univers”, publică, de
asemenea, un amplu şi interesant articol despre
românii din Transilvania şi comentează favorabil
Memoriul studenţilor din România2.
Ziarul „L’Europe”, la rândul său, reproduce
integral textul Memoriului, iar „Le National” publică
articolul Le mouvement roumain et slave.
Numeroase alte ziare franceze, între care „Le
Figaro”, „La Bataille”, „LaVerite”, „Le Soleil”, „La
République Française”, „Le Siècle”, „Le Memorial
Diplomatique”, „Le XIX-ème Siècle” ş.a. au asigurat
popularizarea Memoriului şi sprijinirea acestuia de
opinia publică franceză3.
La rândul ei, profesoara universitară Juliette
Adam a sprijinit cu căldură, în „Revue des
DeuxMondes”, cauza românilor din teritoriile aflate
sub dominaţie străină4.
O poziţie asemănătoare manifestă şi ziarul „Le
Reveil du Nord” din Lille care, sub semnătura lui
Montagnac, publică un articol plin de simpatie faţă de
                                                            
1
Ibidem, p. 94; cf. C. Gh. Marinescu, Franţa şi lupta românilor pentru
desăvârşirea Unirii, p. 10.
2
Ibidem; „Courrier du Jura”, din 4 mai 1891.
3
G. Moroianu, Lesluttes des Roumainstransylvains, p. 72; cf. şi Bibl. Acad.
fond V. A. Urechia.
4
I. Lupulescu,op. cit., p. 67; cf. şi C. Gh. Marinescu, Rolul„Ligii culturale”
în Unirea Transilvaniei cu România, în „Cronica”, nr. 48 (670) din 1
decembrie 1978, p. 7.
89
aceeaşi cauză1.
În primăvara anului 1891, acelaşi sincer prieten
al poporului român, care a fost prof. univ. Em. Picot,
întruneşte la domiciliul său din Paris, o seamă de
reprezentanţi ai vieţii universitare, politice şi culturale
şi discută chestiunea românească2.
Iar un grup de parizieni organizează un miting în
care se discută soarta „latinilor oprimaţi” şi adresează
o scrisoare de simpatie secţiei din Paris a Ligii
culturale, în care îşi exprima deplina solidaritate cu
Memoriul studenţilor români3.
În această conjunctură, broşura anonimă (în
realitate scrisă de prof. renegat Moldován Gergely),
cu titlul Roumains et Magyars, plină de neadevăruri,
stârneşte reacţia promptă a presei franceze. „Le
Memorial Diplomatiaue” o supune unui sever
rechizitoriu, dezvăluind tendinţele şi scopul
diversionist al lucrării4.
În acelaşi timp însă, opinia publică franceză se
asociază tot mai mult luptei poporului român pentru
dreptate şi unitate. Cu ocazia conferinţei lui Gheorghe
Ocăşanu la Societatea etnografică din Paris, deputatul
Jules Delafosse a criticat politica opresivă a
oficialităţii austro-ungare, solicitând o revizuire a
opticii tradiţionale faţă de Austro-Ungaria. Iar gazeta
„Le Journal Officiel” foloseşte prilejul pentru a face
unele aprecieri foarte favorabile faţă de cauza
                                                            
1
G. Moroianu,Leslutes des Roumainstransylvains,p. 72.
2
I. Lupulescu, op.cit., p. 9; cf. şi C. Gh. Marinescu, op. cit.,p. 7.
3
I. Lupulescu, op. cit., p. 9.
4
Ş. Polverejan,Activitatea secţiei din Paris a Ligii Culturale,p. 216.
90
românească, aprecieri în fond oficiale, având în
vedere caracterul ziarului. Românii erau caracterizaţi
„sentinela lumii latine în orientul european, şi ca
atare ei sunt factorii de pace, de ordine şi de progres
în evoluţia universală a umanităţii”1.
Opinia publică franceză a primit, de asemenea,
cu viu interes documentele-protest ale românilor din
Transilvania, respectiv Memorandumul din anul
1892, prin care aceştia aduceau la cunoştinţa naţiu-
nilor, guvernelor şi popoarelor europene faptul că,
sfidând spiritul de justiţie, al raţiunii şi demnităţii
umane, autorităţile austro-ungare intensificau politica
de asuprire naţională.
În cursul anului 1892, prin intermediul unui nou
document politic de răsunet: Replica junimii
academice române din Transilvania şi Ungaria,
opinia publică franceză este din nou informată asupra
măsurilor opresive la care erau supuşi românii din
Transilvania. Ziarul „La RépubliqueFrançaise” din 2
septembrie 1893, prin articolul semnat de cunoscutul
publicist Felix Leseur, aprecia argumentarea
elocventă, spiritul patriotic în care a fost redactată
Replica şi efectul mare al acesteia peste hotare. Opinie
împărtăşită şi de alte ziare franceze, printre care „Le
Parti National”. Sentinţa de condamnare a lui A. C.
Popovici2, militant patriot transilvănean, a fost aspru
criticată de presa franceză. Astfel, influentele ziare

                                                            
1
Ibidem, p. 287.
2
În septembrie 1893 a fost condamnat la 4 ani închisoare şi la 5000 forinţi
amendă.
91
„Journal des Débats”1 şi „La RépubliqueFrançaise”
publică articole împotriva condamnării fruntaşului
mişcării naţionale a românilor.
Solidaritatea unor personalităţi şi cercuri largi ale
opiniei publice franceze progresiste cu cauza
românilor din Transilvania s-a manifestat şi prin
conferinţe, declaraţii de presă, adunări publice etc.
Însuşi preşedintele Republicii Franceze, Sadi Carnot,
a trimis pe adresa secţiei din Paris a Ligii culturale o
scrisoare de simpatie pentru lupta naţională a româ-
nilor transilvăneni2. Şi, de asemenea, Jules Simon, fost
prim-ministru, care-i asigura pe români de toată
simpatia sa. Iar cunoscutul publicist elveţian Elie
Ducommun, preşedintele Biroului internaţional al
păcii, apreciază Replica deosebit de favorabil,
considerând-o „cea mai valoroasă lucrare ce s-a scris
în problema românească”; de aceea a fost integrată în
dosarul special al Biroului cu privire la românii din
Transilvania, un al doilea exemplar fiind dăruit
„bibliotecii” Biroului, pentru a servi la studierea
gravelor chestiuni pe care le tratează3.
Ziarul „La RépubliqueFrançaise”, unul dintre
cele mai răspândite din Franţa, a publicat, sub
semnătura aceluiaşi FélixLeseur, în anul 1893, mai
multe articole de protest împotriva persecutării
românilor din Imperiul habsburgic. În ianuarie, ziarul
făcea un edificator rechizitoriu la adresa măsurilor de
                                                            
1
„Journal des Débats” din 2 septembrie 1893, în Biblioteca „V. A. Urechia”
Galaţi, Arhiva V. A. Urechia, fond Articole decupate din ziare străine,
Mapa II.
2
Bibl. Acad. fond cit.,mss. nr. 4855/1893, f. 161.
3
Ş. Polverejan, op. cit., p. 299.
92
asuprire naţională a românilor. „Domnul Raţiu a fost
dat afară din biroul Comitetului său — scria ziarul —,
celălalt, domnul Lucaciu, se află sub greutatea unei
condamnări de un an închisoare. Şi pentru ce aceste
pedepse? Pur şi simplu pentru că s-au dus la Viena să
depună un Memorandum de protest contra politicii de
asuprire naţională, în virtutea împuternicirii ce le-o
dăduseră peste 200 de delegaţi ai diferitelor centre ale
ţării” (Transilvaniei, n.ns.)1.
Un alt articol, apărut în februarie 1893, găsea
justificată înfiinţarea Ligii pentru unitatea culturală a
românilor, precum şi activitatea sa, exprimând ideea
necesităţii unei alianţe a popoarelor oprimate din
imperiu pentru triumful idealului naţional2. Iar la
semnele de recunoştinţă, manifestate de secţia din
Paris a Ligii culturale, publicistul francez răspundea:
„je n’ai pourtant fait que défendre selon mes
convictions et ma conscience des droits sacrés,
imprescriptibles d’un peuple, à sa langue, à sa
nationalité et à sa légalité”, fiind mândru a fi în
această chestiune urmaşul lui Michelet, Quinet, Hugo
şi Gambetta3.
În semn de solidaritate cu cauza naţională
românească, profesorul Henri Gaidoz de la College de
France a consacrat, începând din luna aprilie 1893,
câte o oră din cursul său de etnografie, situaţiei
românilor din Transilvania. În 1894, el publica în
                                                            
1
Bibl. Acad. fond cit.,mss. nr. 4856/1893, f. 187.
2
Ibidem, f. 8 ; cf. şi C. Gh. Marinescu, Franţa şi lupta românilor pentru
desăvârşirea Unirii, în „Cronica”, nr. 3 (311) din 21 februarie 1972, p. 10.
3
Bibl. Acad. fond cit.,mss. nr. 4855/1893, f. 155.
93
„Revue de Paris” articolul Românii din Ungaria,
originea, istoria şi starea lor prezentă1. Combătând
teoria lui Röesler, autorul scria că românii nu numai
că nu sunt veniţi în Transilvania în secolele XII-XIII,
dar sunt poporul cel mai vechi de aici2. Omul de
cultură francez îşi exprima încrederea în realizarea
unei noi Dacii prin unirea Transilvaniei cu România,
şi sublinia că aceasta va putea avea loc „în urma unui
cataclism european şi după dislocarea monarhiei
austro-ungare”3, ceea ce avea să se producă peste
câteva decenii.
Aceeaşi conduită manifestă, în continuare, în
chestiunea românilor din monarhia dualistă, Louis
Carmelin de la revista „L’Université de Paris”, care
intenţiona să scrie şi el o broşură în favoarea
românilor; apoi Charles Loiseau, redactor şef al
ziarului „Courrier de Jura”; încă o dată RaoulFrary,
care publicase în ziarul „La France” unul din cele mai
importante articole privitoare la români, Leon
Sentupéry ş.a.4
La rândul ei, Asociaţia latină din Montpellier
(sub auspiciile căreia a fost consacrat V. Alecsandri
pentru poezia sa Ginta latină) a organizat o conferinţă
cu privire la luptele politice şi aspiraţiile naţionale ale
românilor din Transilvania. Conferinţa rostită de
George Moroianu într-un cadru festiv, în iulie 1893, a
                                                            
1
Ibidem, mss. nr. 4856/1893, 55 ; cf. şi Ş. Polverejan, op. cit., p. 300.
2
G. Moroianu, Prefaţă la lucrarea lui H. Gaidoz, Românii din Ungaria,
originea, istoria şi starea lor prezentă, Bucureşti, 1894, p. 7-10.
3
Ibidem.
4
Ş. Polverejan, op. cit., p. 299.
94
prilejuit o manifestare emoţionantă a solidarităţii
franco-române1. Cu această ocazie, poetul Charles
Gros a citit o poezie care glorifica originea romană a
românilor şi exprima solidaritatea poporului francez
cu revendicările naţionale ale poporului român,
condamnând totodată poziţia curţii imperiale de
respingere a Memorandului2.
*
* *
Un puternic ecou a produs în opinia publică
franceză şi din alte ţări Memorandul din 1892 al
Partidului Naţional Român din Transilvania, şi mai
ales procesul intentat autorilor lui. În ansamblul
acţiunilor iniţiate şi organizate în vederea luptelor
pentru dreptate şi libertate ale poporului român din
teritoriile de sub dominaţie străină, acest document şi
mişcarea memorandistă în general au jucat un rol
fundamental şi de aceea au avut un răsunet atât de
puternic în toată Europa şi dincolo de Ocean. Toate
aceste evenimente la un loc au oferit opiniei publice
franceze bune prilejuri de a-şi manifesta făţiş opţiunea
în luptele dintre opresori şi reprezentanţii celor
oprimaţi. Şi opţiunea a fost afirmată fără rezerve.
Conţinutul progresist al Memorandului, care
cuprindea concepţiile înaintate ale vremii cu privire la
drepturile naţiunilor, este însuşit de presa franceză. Ca
urmare, în cursul anilor 1892-1894, ziarele franceze i-
                                                            
1
G. Moroianu, Lesluttes des Roumainstransylvains, p. 139.
2
Ibidem; cf. şi M. Constantinescu, Şt. Pascu (sub redacţia), Desăvârşirea
unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie,
Bucureşti, 1968, p. 62.
95
au asigurat o largă publicitate. Au fost tipărite pasajele
cele mai semnificative privind situaţia românilor
transilvăneni şi revendicările acestora; s-au înfăţişat
demersurile delegaţiei române pentru a înmâna
împăratului Austro-UngarieiMemorandul, refuzul
acestuia de a o primi şi indignarea populaţiei
româneşti etc.
În iunie 1893, marele ziar parizian „Journal des
Debats” sublinia că, după ce Memorandul s-a tipărit în
limbile franceză, engleză şi germană şi a fost trimis
numeroaselor personalităţi europene, într-un timp
scurt, pretutindeni lumea a fost lămurită asupra
adevăratei situaţii a românilor din Ungaria. Subliniind
că prin Memorand românii n-au făcut decât să uzeze
de dreptul de petiţionare, garantat de constituţie, ziarul
conchidea că în felul acesta autorii documentului au
spus tot ceea ce naţiunea lor avea pe inimă1. Se
asociază ziarul „La RépubliqueFrançaise”, unde din
nou Felix Leseur sublinia prejudiciile aduse „întregii
societăţi de politica de intoleranţă” practicată de
oficialitatea austro-ungară, relevând că există la
„poalele Carpaţilor o naţiune martiră”, iar românii de
pe ambele versante ale Carpaţilor sunt „foarte agitaţi”
din cauza acestor nedreptăţi. Drept încurajare,
cunoscutul publicist trimitea „din toată inima
condamnaţilor de la Cluj (în procesul Replicii) şi
naţiunii române pe care o reprezintă, omagiul
simpatiei (sale) sincere”2. Nu întârzie să-şi precizeze
                                                            
1
G. Moroianu, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal în lumina
europeană, Bucureşti, 1922, p. 34.
2
G. Moroianu, Lesluttes des Roumainstransylvains…, p. 134.
96
poziţia, în acelaşi sens, nici ziarul „La Justice”, şi de
asemenea, cunoscuta publicaţie „La vie politique à
l’étranger” de sub direcţia prestigiosului istoric Ernest
Lavisse; la fel publicistul Leon Sentupery, într-o
broşură de largă circulaţie, analizează cu deosebită
competenţă problema naţionalităţilor din Imperiul
habsburgic1.
În primăvara anului 1894, cu ocazia începutului
procesului memorandiştilor intentat de autorităţile
maghiare autorilor acestui document protestatar,
problema naţională a românilor din Transilvania a
constituit unul din subiectele cele mai frecvent dez-
bătute în coloanele revistelor şi ziarelor politice
franceze. Procesul de la Cluj a suscitat un viu interes
in opinia publică franceză, printre oamenii de cele mai
diferite apartenenţe politice şi sociale2.
Încă înainte de începerea procesului, presa
franceză îşi pregătea cititorii pentru ce avea să urmeze
şi în general cu privire la „chestiunea română”. Iar în
timpul procesului, opinia publică era ţinută la curent
cu ceea ce se petrecea la Cluj, în sala Redutei. „Le
Journal des Débats”, datorită activităţii neobosite a lui
George Moroianu, corespondentul său la Cluj, publică
cuprinzătoare şi revelatoare aspecte cu privire la în-
tâmplările din Transilvania.
Alte ziare franceze şi-au exprimat, de asemenea,
simpatia pentru memorandişti şi pentru cauza lor
justă. În „La Justice”, Georges Clemenceau, primul
ministru al Franţei, publică un articol de mare răsunet,
                                                            
1
Ş. Polverejan,op. cit., p. 310.
2
Bibl. „V. A. Urechia”, Galaţi, Arhiva V. A. Urechia,fond cit.,Mapa X.
97
intitulat La lutte des races1, un adevărat rechizitoriu
cu privire la stările de lucruri din Austro-Ungaria, la
situaţia naţionalităţilor în general, a românilor
îndeosebi. „Românii din Ungaria şi Transilvania, în
număr de trei milioane şi jumătate, luptă deja de
vreme îndelungată pentru a obţine autonomia în pri-
vinţa căreia sunt desigur îndreptăţiţi”, afirmă
cunoscutul şi prestigiosul om politic şi publicist.
Relatând această luptă îndelungată, mai ales de la
1848, Clemenceau cere guvernului maghiar „să
recunoască celorlalte naţionalităţi acelaşi drept la
viaţă pe care maghiarii l-au revendicat atât de hotărât
pentru ei înşişi”, de la austrieci2.
Opresiunea practicată de oficialităţile Imperiului
Austro-Ungar împotriva naţionalităţilor, determină
apariţia altor articole, cu conţinut asemănător. Astfel,
Henri Rochefort, director politic al ziarului
„L’Intransigeant”, publică, în numărul din 13 mai al
ziarului, un articol virulent contra politicii de
asuprire naţională a românilor transilvăneni3, iar „Le
Figaro” din 9 mai îşi încheia observaţiile cu
sublinierea că „rar s-a văzut un popor care a luptat
atâţia ani pentru obţinerea libertăţii şi independenţei”4.
În acest context, cunoscutul profesor de la
Collège de France, Henri Gaidoz, publică, la
                                                            
1
G. Moroianu,Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal, p. 38-39.
2
V. Netea, Istoria Memorandumului românilor din Transilvania şi Ungaria,
Bucureşti, 1974, p. 320-321.
3
Bibl. „V. A. Urechia”, Galaţi, Arhiva V. A. Urechia, fond. Cit, Mapa II; cf.
şi C. Gh. Marinescu, Secţiile din străinătate ale „Ligii culturale”, loc. cit.,
p. 254.
4
Ibidem.
98
îndemnul istoricului Ernest Lavisse, în „Revue de
Paris”, studiul intitulat LesRoumains de Hongrie. Leur
origine, leurhistoire — leuretatpresent, punând în
contrast originea romană şi trecutul demn al româ-
nilor, cu opresiunea la care sunt supuşi din partea
oficialităţilor. Studiul a produs o impresie puternică,
fiind tradus, de aceea, în mai multe limbi.
În acelaşi timp, gazeta „La Libre Parole”,
referindu-se la procesul memorandiştilor, oferă o altă
dovadă de adeziune cu lupta pentru drepturi a
românilor din monarhia habsburgică, subliniind
interesul Europei faţă de soarta lor, „demnă de destulă
simpatie pentru ca să fie urmărită cu interes această
luptă, care este cu siguranţă una din cele mai eroice
din istorie”1.
Alte publicaţii ca, de pildă, „La Gazette de
France”, „Le Temps”, şi-au informat cititorii cu
privire la manifestaţiile de adeziune cu care românii
transilvăneni i-au însoţit pe memorandişti în drumul
lor spre Cluj, despre prezenţa celor peste 30.000 ţărani
români sosiţi din toată Transilvania pentru a-şi
manifesta solidaritatea cu cei judecaţi, curajul fe-
meilor de a purta cocarde tricolore cu inscripţia:
„Totul pentru naţiune”, atitudinea demnă a
fruntaşilor politici români, care din acuzaţi au devenit
acuzatori. „Procesele politice — scria «La Gazette de
France» — au fost totdeauna vătămătoare guvernelor
care le-au intentat. Dreptul românilor în această
                                                            
1
G. Moroianu, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal în lumină
europeană, p. 40; cf. şi Bibl. „V. A. Urechia”, Galaţi, Arhiva „V. A.
Urechia”, fond. cit.
99
împrejurare este atât de evident, încât toate simpatiile
se îndreaptă către acuzaţi, care de altminteri n-au pă-
răsit niciodată terenul legal”1.
La rândul său, ziarul parizian „L’Europe” din 11
mai 1894 îşi exprima fără echivoc poziţia favorabilă
faţă de conţinutul Memorandului şi-i condamna pe cei
ce au organizat, procesul de la Cluj. „Nu vom încheia
acest buletin fără a trimite vitezelor populaţii române
din Transilvania, care luptă cu atâta curaj contra
opresorilor neamului lor şi cu ocazia procesului de la
Cluj, asigurarea admiraţiei noastre şi a profundei
noastre simpatii. Noi le-am apărat neîncetat cauza în
Europa şi sperăm, ca şi dânşii, că glasul dreptăţii şi al
libertăţii lor va suna în curând şi pentru ei”2, spunea
mesajul trimis din capitala Franţei.
La 11 mai 1894, în timpul dezbaterilor
procesului Memorandului, intelectualitatea franceză
progresistă şi îndeosebi profesorii şi studenţii din
Paris şi-au manifestat simpatia pentru românii din
Transilvania prin organizarea unui miting la Sorbona,
sub patronajul rectorului Octave Gréard, la care au
participat peste 3.000 de persoane. În afară de
studenţii francezi, români şi de alte naţionalităţi ce-şi
făceau studiile la Paris, au participat numeroşi
profesori, oameni de cultură, ziarişti etc.3 Preşedintele
adunării, istoricul Ernest Lavisse, a rostit o scurtă
cuvântare, pătrunsă de sentimente generoase în
favoarea revendicărilor naţionale ale românilor, iar
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem, p. 40.
3
G. Moroianu, Recunoştinţa Ardealului către „Liga cultuurală” şi vechiul
regat, Cluj, 1929, p. 1.
100
profesorul Emil Picot a prezentat conferinţa: Situaţia
actuală a românilor din regatul României şi din ţările
vecine, subliniind, între altele, dârzenia românilor
transilvăneni în lupta pentru apărarea fiinţei lor
naţionale. La sfârşitul mitingului, întreaga asistenţă a
aclamat, mai multe minute, pentru România şi pentru
românii subjugaţi, reprobând politica de opresiune
naţională1.
În urma Apelului adresat de V. A. Urechia elitei
intelectualităţii europene, prin care era solicitată să ia
apărarea memorandiştilor, pe adresa Ligii culturale au
sosit numeroase scrisori de condamnare a procesului
de la Cluj şi a sentinţei pronunţate împotriva
memorandiştilor. Reputatul om politic francez Em.
Flourens, fost Ministru de Externe, îşi intitula,
semnificativ, articolul trimis lui V. A. Urechia: Un
proces monstruos. „Judecătorii de la Cluj vor fi
condamnaţi de opinia unanimă a tuturor popoarelor
pentru care cuvintele justiţie şi libertate nu sunt
cuvinte despuiate de orice sens”2, scria Em. Flourens.
La rândul său, Georges Clemenceau scria că
„doctorul Raţiu şi amicii săi pot fi condamnaţi,
opinia publică europeană i-a achitat dinainte”3. Iar
istoricul Alfred Rambaud nota, cu ocazia procesului,
cuvinte impresionante, exprimând aprobarea unanimă
a intelectualităţii progresiste europene faţă de lupta
naţională a românilor. „Aceia care au fost condamnaţi
                                                            
1
G. Moroianu,Unirea de la 1859 şi contribuţia vechiului regat la Unirea
cea mare,Cluj, 1927, p. 40.
2
„Le Journal des Débats” din 9 mai 1894; vezi Bibl. „V. A. Urechia”,
Galaţi. Arhiva V. A. Urechia, fond. cit., Mapa II.
3
„La Justice” din 12 mai 1894, în Bibl. „V. A. Urechia”, Galaţi, Arhiva V.
A. Urechia, fond. Cit., Mapa II; cf. şi M. Constantinescu, Şt. Pascu (sub
redacţia), op. cit., p. 74.
101
la Cluj, vor fi achitaţi pretutindeni aiurea, în lumea
întreagă şi glorificaţi de conştiinţa universală — scria
reputatul istoric francez. Chiar prin suferinţele lor, ei
au ridicat o chestiune care nu peste multă vreme va
primi o soluţie. Ei se pot consola de încercările la care
sunt supuşi, deoarece ele avansează ora mântuirii
lor”1. Binecunoscutul om de cultură Emile Picot,
profesor la Sorbona, îi scria şi el lui V. A. Urechia, în
limba română, că este „din toată inima cu românii din
Transilvania în lupta lor pentru dreptate şi viaţă”. Este
acelaşi învăţat care a publicat într-o ediţie bilingvă,
Cronica lui Grigore Ureche, în 1878; iar peste patru
ani publică o frumoasă monografie despre Alexandru
cel Bun şi tot Picot, din aceleaşi considerente de
dreptate şi justiţie proiectează o Istorie a Românilor
(Histoire des Roumains), în care demonstrează
originea daco-romană a românilor şi continuitatea lor
neîntreruptă în teritoriile lor naţionale2.
De asemenea, profesorul Anatole Leroy-
Beaulieu adresa Ligii culturale din România, la 19 mai
1894, o scrisoare în care îi cerea să fie numărat „printre
amicii românilor”. „Puternica voastră rasă — afirma
Leroy —, sora noastră depărtată, mi-a inspirat totdeauna
un viu interes”3. Acelaşi Leroy organiza, peste o lună, o
manifestaţie la vila sa de lângă Paris, la care a invitat
studenţi de diferite naţionalităţi de la Şcoala politică,
precum şi mai multe personalităţi marcante franceze:
                                                            
1
V. A. Urechia, Vocilatine. De la fraţi la fraţi. Prima culegere de adeziuni
ale ginţii latine la mişcarea naţională în Transilvania şi Banat, p. 7; vezi şi
Bibl. „V. A. Urechia”, Galaţi, Arhiva V. A. Urechia, fond cit.
2
Bibl. „V. A. Urechia”, Galaţi, Arhiva V. A. Urechia, fond. cit.; cf. I.
Ranea, Istoria românilor în viziunea unui savant francez, Revista de istorie,
30, 1977, nr. 9, p. 1669-1675.
3
V. A. Urechia,Voci latine. De la fraţi la fraţi, p. 56.
102
profesori, oameni politici, academicieni, diplomaţi etc.,
între care Al. Ribot, Gaston Boissier, Albert Sorel,
Albert Vandal, Fr. Coppée, ErnéstLavisse, Paul şi Em.
Deschanel, Em. Picot, Alf. Rambaud, Em. Levasseur,
A. Renault ş.a. La întrunire George Moroianu,
preşedintele secţiei din Paris a Ligii culturale, a făcut o
expunere în legătură cu procesul Memorandului şi cu
situaţia românilor din Transilvania, în condiţiile politicii
de opresiune naţională1.
Printre personalităţile franceze care s-au solidarizat
cu lupta memorandiştilor români mai trebuie menţionaţi
scriitorul Emile Zola, Charles Loiseau, G. Garreau, F.
Amouretti şi alţi scriitori şi profesori universitari din
aproape toate centrele universitare ale Franţei.
Profesorul ErnéstLavisse, consecvent apărător al
drepturilor naţiunii române, îndată după pronunţarea
sentinţei de la Cluj, a adresat un cald mesaj de simpatie
lui I. Raţiu şi colegilor săi din Comitetul naţional al
P.N.R., şi prin ei „românilor care, pentru că au
revendicat în mod legal dreptul naţionalităţii române, au
fost acuzaţi pe nedrept şi pe nedrept condamnaţi,
trimiţându-le „omagiul admiraţiunei” sale
„respectuoase”, al profundei sale „simpatii” şi „urările”
sale călduroase pentru revanşa justiţiei şi a dreptului,
atât de brutal ofensate. Această revanşă, spera omul de
cultură, va fi apropiată, şi va veni cu siguranţă. Istoricul
francez îşi încheia mesajul cu urarea: „Trăiască
România!”2
În şirul bogat al susţinătorilor francezi ai cauzei
româneşti se cuvine pomenit M. Moussillac, care
                                                            
1
G. Moroianu,Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal,p. 44.
2
G. Moroianu,Recunoştinţa Ardealului către Liga culturală şi Vechiul
Regat,p. 5 ; cf. şi V. A. Urechia,Vocilatine. De la fraţi la fraţi,p. 34.
103
trimitea, la 26 mai 1894, lui V. A. Urechia o scrisoare
(publicată în Voci latine) de o rară frumuseţe şi adâncă
semnificaţie. Ecoul evenimentelor din Transilvania
ajungând până la el, îl îndeamnă la reflecţii cu privire la
poporul român, întărindu-i convingerea că „un popor
care a manifestat totdeauna o atât de mare vitalitate, un
popor care-şi apără rasa cu atâta curaj, care se zbate în
aceleaşi suferinţe ca Alsacia şi Lorena noastră, care
inspiră aceleaşi simpatii şi care găseşte mărturii pentru
a-şi susţine drepturile, un astfel de popor nu se poate să
fie absorbit.” De aceea salută „cu admiraţie curajosul
Comitet din Sibiu” şi se închină „cu un tandru respect în
faţa nobililor condamnaţi, al căror martiriu va înviora
sfânta cauză a patriei române1.
Pe bună dreptate, remarca un fruntaş al Ligii
culturale, niciodată nu s-a făcut în Franţa o asemenea
propagandă cauzei naţionale a românilor ca în anii
1890-1894. „Niciodată nu s-a scris aşa de mult şi aşa de
bine în Franţa despre români şi în special despre cei din
Transilvania, cum s-a scris în timpul Memorandului,
care a tulburat conştiinţele.2

                                                            
1
G. Moroianu, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal, în lumină
europeană, p. 45 ; vezi şi Bibl. „V. A. Urechia”, Galaţi, Arhiva „V. A.
Urechia”, fond programe, afişe, foi volante, Mapa X.
2
Ibidem.
104
6. Sprijinul opiniei publice franceze acordat luptei
românilor pentru desăvârşirea unităţii naţional-
statale, în perioada 1895-1916

Răsunetul luptei poporului român pentru dreptate

şi unitate, precum şi sprijinul opiniei publice
internaţionale, acordat acestei lupte, manifestat cu
atâta putere în timpul Mişcării Memorandiste, nu s-au
stins odată cu procesul memorandiştilor. Dimpotrivă,
pregătită şi receptivă la problema românească, opinia
publică internaţională se dovedeşte şi în acea perioadă
tot mai interesată şi mai preocupată de asemenea
probleme. Principiul autodeterminării, socotit pe bună
dreptate hotărâtor în aşezarea societăţii, în afirmarea
viitorului popoarelor şi naţiunilor a jucat un rol
însemnat în manifestările opiniei publice
internaţionale faţă de problema unităţii statale a
poporului român.
În perioada de după procesul Memorandului, o
serie de personalităţi franceze se interesează tot mai
mult de istoria poporului român, vizitează România şi
Transilvania, publicând lucrări cu privire la istoria,
geografia, cultura, folclorul şi aspiraţiile sale politice.
Dintre aceştia, omul de cultură francez
DuchesneFoumet, care s-a ocupat îndeaproape de
limba şi literatura română, vizitează în anul 1896,
timp de mai multe luni, Transilvania, pentru a studia
la faţa locului istoria şi cultura poporului român.
Entuziasmat de frumuseţile naturale ale Transilvaniei
şi de calităţile românilor, Fournet publică mai multe
articole şi rosteşte conferinţe, explicând opiniei
105
publice franceze scopurile luptei românilor pentru
drepturi naţionale1. Într-o conferinţă rostită la sediul
secţiei din Paris a Ligii culturale, DuchesneFournet îşi
îndemna compatrioţii să facă călătorii prin
Transilvania, asigurându-i că „se vor întoarce plini de
admiraţie pentru vigoarea poporului român de acolo”2.
Revista „La Paix et le Droit” publică în 1897 un
articol intitulat, semnificativ, Alsacia şiTransilvania.
Autorul, Paul Eduard Dechorme, face o analiză
amănunţită a stărilor de lucruri asemănătoare din cele
două provincii aflate sub dominaţie străină3,
exprimându-şi încrederea în succesul luptei românilor
şi francezilor pentru unirea Transilvaniei cu România,
respectiv a Alsaciei cu Franţa.
În acelaşi an, în ziarul parizian „La Vérité” apare
o suită de articole despre poporul român şi idealurile
sale de unitate naţională. Opiniile exprimate de autor
cu privire la poporul nostru sunt rezultatul unei
temeinice documentări, pe baza izvoarelor scrise şi a
anchetelor întreprinse la faţa locului. Prezentându-i pe
români cititorului francez, ziarul demonstra originea
lor daco-romană şi sublinia că „această naţiune s-a
perpetuat în cursul veacurilor, şi surprinzătoarea ei
vitalitate a dăinuit şi a răzbit prin toate invaziile
barbarilor”4. Ziarul face o amplă analiză a dreptului
legitim al românilor de a-şi făuri unitatea naţională
deplină, prin unirea provinciilor româneşti aflate sub
                                                            
1
„Liga română”, nr. 6 din 9 februarie 1897.
2
B. Teodorescu, op. cit.,p. 75.
3
„Liga română”, din 16 februarie 1897.
4
„Liga română”, nr. 42 din 26 octombrie 1897.
106
dominaţie străină, în care majoritatea absolută a
locuitorilor era formată din români, şi crearea unei
Daco- Românii moderne1.
Pagini elogioase la adresa poporului român, a
aspiraţiilor sale de libertate, independenţă şi unitate
naţională se găsesc şi în articolele scrise de Edmond
Cramussel — profesor la Şcoala Normală Superioară
din Paris —, care în vara anului 1897 a vizitat mai
multe oraşe şi sate româneşti din Banat şi
Transilvania2.
Cât de puternic a fost ecoul stârnit în Franţa de
lupta poporului român pentru crearea statului naţional
unitar este ilustrat şi de faptul că, până în ultimul
deceniu al secolului al XX-lea, la Facultatea de Drept
din Toulouse, profesorul Maringhal a prezentat un
curs despre Chestiunea naţională română3.
Ziarele şi revistele franceze: „Le Figaro”,
„L’Eclaire”, „La France”, „Le National”, „Le Nord”,
„Revue des DeuxMondes”4, „Memorial
Diplomatique” ş.a. desfăşurau o vie publicitate în
jurul problemei unităţii naţionale a românilor din
Transilvania, tipărind în coloanele lor, din primele
decenii ale secolului al XX-lea, sub semnătura unor
personalităţi marcante, articole favorabile luptei
pentru împlinirea acestui ideal.
Ca urmare a iniţiativei studenţilor francezi, cu
prilejul Congresului internaţional studenţesc,
organizat în anul 1900 la Paris, de Federaţia
                                                            
1
Ibidem.
2
„Liga română”, nr. 45 din 15 noiembrie 1897.
3
„Liga română”, nr. 4 din 26 ianuarie 1897.
107
internaţională a studenţilor „CordaFratres”1,
reprezentanţii tineretului din întreaga lume, parti-
cipanţi la congres, şi-au exprimat deplina lor
solidaritate cu lupta românilor transilvăneni împotriva
asupririi naţionale.
Mişcarea pentru înfăptuirea statului naţional
unitar reuşeşte, la începutul secolului al XX-lea, să-şi
amplifice legăturile cu Franţa, dezvăluind opiniei
publice măsurile de deznaţionalizare a elementului
românesc din Transilvania. O contribuţie remarcabilă
la lămurirea opiniei publice franceze în această
problemă a adus-o Nicolae Iorga prin lucrarea
Lesdernièresélections en Hongrie et lesRoumains,
apărută în iunie 1910, care s-a bucurat de o foarte
bună primire în Franţa, Italia şi Anglia2.
În anii 1910-1916, relaţiile dintre România şi
Franţa înregistrează o dezvoltare ascendentă, originea
latină comună şi comunitatea de limbă, de viaţă
spirituală a celor două naţiuni jucând în acest sens un
rol însemnat. Sugestivă este din acest punct de vedere
opinia ataşatului militar francez în România, care în
1912 afirma că România „a rămas profund franceză,
ca gust şi cultură, şi eforturile făcute pentru a o
germaniza (referire la politica lui Carol I şi la faptul
că România făcea parte din Tripla Alianţă, n.n.), par
să fi eşuat în faţa mentalităţii profund latine”3.
Sentimentele poporului român de simpatie şi
                                                            
1
S. Semilian, Istoricul presei brăilene de la 1829 la 1926,Brăila, 1927,p.39.
2
B. Teodorescu, op. cit., p. 84.
3
V. Vesa,România şi Franţa la începutul sec. al XIX-lea (1906-1916),Cluj-
Napoca, 1977, p. 10.
108
solidaritate cu Franţa se întemeiau nu numai pe
originea şi spiritualitatea latină comună, dar şi pe rolul
şi sprijinul pe care Franţa l-ar fi putut juca şi acorda
pentru împlinirea idealului de realizare a statului
naţional unitar.
Din iniţiativa unor oameni de cultură români, în
primăvara anului 1912 s-a constituit o secţie română
a Alianţei franceze, ocazie potrivită pentru
rememorarea dimensiunilor din trecut şi prezent ale
prieteniei româno-franceze1.
Curentul reciproc de opinie în favoarea strângerii
legăturilor pe multiple planuri dintre Franţa şi
România era în plină dezvoltare în preajma izbucnirii
primului război mondial. Opinia publică românească
era conştientă că unirea Transilvaniei cu România
impunea abandonarea politicii oficiale, detaşarea
României de Tripla Alianţă şi apropierea de
Antantă, favorabilă ideii de unitate naţională a
românilor. Însuşi ministrul francez la Bucureşti,
Camille Blondei, constata că „numeroase sunt în
România personalităţile care critică cu asprime
politica externă impusă de rege guvernelor sale
succesive şi care afirmă că această politică nu
corespunde nici aspiraţiilor ţării, nici intereselor
sale”2.
Anul 1912 va consemna noi manifestări ale
prieteniei româno-franceze, de apropiere dintre cele
două naţiuni. în acest sens şi în acest context se înscrie
vizita oficială a primarului Parisului, Felix Roussel, în
                                                            
1
Ibidem, p. 18.
2
Ibidem, p. 23.
109
România, în aprilie 1912, vizitele preşedintelui
Camerei Deputaţilor din Franţa, Paul Deschanel,
sprijinitor declarat al idealurilor naţionale ale
poporului român, precum şi vizita poetului J.
Richepin. Aceste vizite au prilejuit o nouă dovadă de
simpatie şi solidaritate dintre România şi Franţa,
oaspeţilor francezi făcându-li-se o caldă primire în
cercurile societăţii româneşti.
O altă vibrantă manifestare de prietenie şi
solidaritate dintre cele două popoare are loc în mai
1912, cu ocazia inaugurării activităţii Alianţei
universitare franco-române, al cărei preşedinte a fost
ales reputatul om de ştiinţă, cunoscut filo-român,
Mario Roques. Delegaţia română a fost onorată prin
mai multe dovezi de caldă ospitalitate şi cordialitate,
fiind primită şi de preşedintele Franţei.
Declanşarea celui de-al doilea război balcanic
determină noi acţiuni ale colaborării şi solidarităţii
româno-franceze. Decretarea mobilizării, la 3 iulie
1913, de guvernul român, a determinat puternice
manifestaţii publice anti-austriece şi simpatia vădită
pentru Franţa. Masele populare au demonstrat în
Capitală şi în alte oraşe, sub lozinca: „Jos Austria!”,
intonîndMarseillaise în faţa legaţiei Franţei. Ziarul
„Le Temps” menţiona că manifestaţia de simpatie faţă
de Franţa, din 3 iulie 1913, s-a organizat împotriva
dorinţei regelui Carol I, sub impulsul voinţei populare,
care a cerut mobilizarea armatei pentru a afirma
principiul unei orientări politice noi în Europa şi
îndeosebi în Balcani, unde Austro-Ungaria exercita o
influenţă nefastă.
110
 Pe măsura precipitării evenimentelor, interesul
francezilor pentru cauza românilor sporeşte tot mai
mult. Cele două popoare erau interesate în chip
deosebit într-o colaborare pe diverse planuri, într-un
război ce se întrevedea iminent. În acest context, într-
un memoriu privind relaţiile dintre Austro- Ungaria şi
România, înaintat Ministerului Afacerilor Străine al
Franţei, se sublinia, între altele, că „dorinţa de a vedea
reuniţi într-un singur bloc naţional pe românii
împrăştiaţi în jurul Regatului român, constituie ideea
fundamentală a mişcării naţionale române, şi orice
român de un anumit grad de instrucţie profesează
această idee”1.
La începutul anului 1914, mai multe personalităţi
franceze: Lacour-Gayet, Andre Tardieu, deputat,
Stephan Lauzanne, redactor şef al ziarului „Le
Matin”, generalul Pellicier ş.a. rostesc conferinţe în
România, cu subiecte politice şi culturale de mare
actualitate. Se înfiinţează, tot atunci, Agenţia pentru
comerţul francez, iar în Franţa se constituie Comitetul
franco-român, toate cu misiunea de a adânci
raporturile de cooperare româno-franceze în diverse
domenii.
Cu acelaşi interes sunt urmărite conferinţele unor
personalităţi române în Franţa, în prima jumătate a
anului 1914, asupra aspiraţiilor naţionale româneşti.
Un rol important în adâncirea solidarităţii şi
cunoaşterii reciproce a celor două naţiuni l-a avut
revista „La Tribune de Roumanie”, apărută la Paris, în
                                                            
1
V. Vesa, op. cit., p. 50.
111
februarie 1914, şi care, încă din primul număr, preciza
că urmăreşte să facă cunoscute aspiraţiile naţionale
mari şi sublime ale poporului român1.
Interesul cercurilor politice franceze pentru
România, îndeosebi interesul de a o atrage în coaliţia
statelor Antantei şi a Alianţei balcanice, creşte în
chip remarcabil în perioada care urmează. Acest lucru,
pe deplin explicabil, este subliniat chiar de
preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, şi de pre-
şedintele guvernului francez, Gaston Doumergue.
Acesta din urmă, mai ales, insista asupra intrării
României în Alianţa balcanică alături de Grecia şi
Turcia.
Neutralitatea României a constituit un succes în
primul rând al mişcării pentru făurirea statului
naţional unitar, care milita pentru detaşarea României
de puterile Triplei Alianţe. Ea a însemnat, totodată, un
succes al Antantei, al diplomaţiei franceze şi al
cercurilor proantantiste din interiorul României.
Neutralitatea era o formulă provizorie. De aceea,
în anii 1914-1916 au loc numeroase demonstraţii ale
maselor populare care cereau intrarea României în
război alături de Antantă, pentru realizarea
aspiraţiilor româneşti de unitate naţională. Îndeosebi
manifestaţiile de simpatie pentru Franţa se ţin lanţ în
această perioadă, fiind organizate şi animate mai cu
seamă de studenţi. Aceştia demonstrau, sub faldurile
drapelelor român şi francez, cântând Marseillaisa şi

                                                            
1
Ibidem, p. 57-58; cf. şi „La Roumanie” din 12. II. 1914 şi „Românul”
(Arad) din 18.11.1914.
112
purtând la butonieră tricolorul francez1.
În conştiinţa poporului român, Franţa
reprezenta nu numai principalul reazim în realizarea
idealului său naţional, dar şi garantul, chezăşia
sprijinului celorlalte state componente ale Antantei.
În perioada neutralităţii, Franţa va întreţine
raporturi bune cu România, folosind încrederea de
care se bucura pentru a interveni pe lingă guvernele de
la Petersburg şi Londra în sensul de a fi de acord cu
aspiraţiile naţionale şi revendicările teritoriale ale
guvernului român2.
Ministrul Franţei la Bucureşti recunoştea, într-un
raport adresat superiorilor săi de la Paris, că a jucat un
rol important în adoptarea poziţiei de neutralitate de
către România, dar că în continuare el acţionează
pentru a o determina să se alăture Franţei.
Propaganda proantantistă a Legaţiei franceze se
intensifică îndeosebi după moartea regelui Carol I şi
urcarea pe tron a noului rege, Ferdinand. În acest sens,
sub presiunea curentului proantantist din ţară, a avut
loc, la 9 noiembrie 1914, o nouă manifestaţie de
simpatie pentru Franţa.
În acelaşi timp, opinia publică franceză, presa,
personalităţi politice şi culturale franceze se ocupă pe
larg, în a doua jumătate a anului 1914, de situaţia din
România, apreciind favorabil politica sa de
neutralitate, dar evocând mai ales justeţea atitudinii
curentului proantantist, a mişcării pentru făurirea
unităţii naţionale a românilor, care pretindea intrarea
                                                            
1
V. Vesa, op. cit., p. 71.
2
Ibidem, p. 76.
113
imediată a României în război alături de Antantă. Este
semnificativ în acest sens articolul publicat de
GéorgesClemenceau sub titlul Un grandeuropeen, în
care aducea un elogiu lui Take Ionescu, unul din
conducătorii principali ai mişcării pentru realizarea
unificării statului naţional român.
La începutul anului 1915 s-a ajuns la un acord ca
între România şi Franţa să aibă loc un schimb de
conferenţiari, în scopul de a informa reciproc opinia
publică din cele două ţări şi de a netezi terenul, a
pregăti climatul în vederea alăturării României, fără
întârziere, la Antantă.
Pe baza acestui acord soseşte în ţară profesorul
universitar Mario Roques, bun cunoscător al limbii şi
istoriei poporului român, un admirator sincer al
naţiunii române, sprijinitor consecvent al idealurilor
sale de unitate. Printr-o serie de conferinţe, reputatul
filolog francez contribuie la amplificarea opiniei
favorabile intrării României în război alături de
Antantă.
La rândul ei, delegaţia română care a vizitat
Franţa a prezentat mai multe conferinţe despre politica
guvernului român, legitimitatea idealului de unitate
naţională, condiţiile participării la război, relaţiile
tradiţionale româno-franceze etc.
Presa franceză şi română şi-au intensificat
activitatea de popularizare a cauzei comune a celor
două naţiuni, de informare a opiniei publice cu privire
la originea comună, la limbile înrudite, la cultura şi
interesele politice comune ale României şi Franţei în
contextul conflagraţiei europene. Dintre ziarele
114
franceze, mai active au fost cele conduse de G.
Clemenceau: „L’HommeEnchaine” şi „La Revue
Hebdomadaire”, în care au apărut numeroase articole,
scrise de personalităţi de prestigiu, între care dr. I.
Cantacuzino, despre trecutul istoric al poporului
român, despre originea sa daco-romană, latinitatea
limbii şi culturii, despre continuitatea de viaţă a daco-
românilor în spaţiul carpato-dunărean, precum şi
despre justeţea luptei maselor populare româneşti
pentru unitate naţională. Articolele scrise de G.
Clemenceau, citite cu interes sporit în cele două ţări,
insistau asupra necesităţii intervenţiei neîntârziate a
României alături de Franţa şi aliaţii săi.
O puternică manifestaţie de solidaritate franco-
română a avut loc cu prilejul sosirii în România a
Misiunii militare franceze, în februarie 1915, ca
expresie concretă a raporturilor excelente româno-
franceze, dar şi ca dovadă a dorinţei românilor de
înfăptuire a idealului de unitate naţională. Pe bună
dreptate remarca reprezentantul diplomatic al Belgiei
la Bucureşti, Iperseie de Strihon, că strigătele
„Trăiască Franţa!” se confundau cu strigătele
„TrăiascăTransilvania!”1. La această demonstraţie au
participat peste 200.000 de persoane, depăşind, ca
proporţii şi entuziasm, aşteptările organizatorilor 2.
La 11 mai 1915, A. Lahovary, ministrul
României la Paris, la cererea lui I. I. C. Brătianu, a
avut întrevederi cu membri ai cercurilor politice
                                                            
1
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Belgiei. Colecţia Microfilme,
Belgia, Rola 11 ; Raportul lui Ypersele de Strihon, din 27.11.1915.
2
Ibidem.
115
franceze în frunte cu Raymond Poincaré, cărora le-a
înfăţişat revendicările naţionale în cazul intrării
României în război alături de Franţa. Fiind
considerate juste, ele au fost susţinute de cei mai mulţi
dintre conducătorii vieţii politice franceze. Franţa a
sprijinit, în mod consecvent, apoi, pe căi diplomatice,
aceste revendicări ale poporului român, pe lingă
guvernele rus şi englez.
În urma numeroaselor tratative dintre guvernul
român şi guvernele puterilor Antantei, revendicările
formulate de guvernul român vor fi acceptate în vara
anului 1916 şi sub influenţa evenimentelor politice
internaţionale.
Sprijinul Franţei în recunoaşterea revendicărilor
româneşti a fost decisiv, ceea ce va influenţa şi mai
favorabil relaţiile româno-franceze. Este incontestabil
faptul că, pe lingă motivele istorice, psihologice şi
morale, ce-şi aveau rădăcinile în comunitatea latină a
celor două naţiuni, în tradiţiile prieteniei lor, poziţia
favorabilă a Franţei faţă de România era dictată şi de
anumite interese, militare şi politice, de dorinţa
Antantei de a câştiga un nou aliat în lupta împotriva
Puterilor Centrale.

116
 7. Alianţa şi solidaritatea franco-română
în timpul primului război mondial

În timpul războiului de eliberare şi unitate

naţională, reprezentanţi de seamă ai vieţii politice şi
spirituale româneşti, ca Vasile Lucaciu, Simion
Mândrescu, G. G. Mironescu, Octavian Goga, Take şi
Thoma Ionescu, George Moroianu, V. Stoica şi mulţi
alţii, au desfăşurat o activitate prodigioasă în
străinătate, îndeosebi în Franţa1.
Prin conferinţe, articole de presă, broşuri,
organizarea unor manifestaţii publice etc., ei au
lămurit guvernele şi opinia publică din Franţa, Italia,
Anglia, Rusia, S.U.A. etc., cu privire la caracterul de
eliberare şi întregire naţională al războiului purtat de
România, asupra legitimităţii şi necesităţii realizării
idealului de unitate politico-naţională al poporului
român, asupra eforturilor, sacrificiilor şi jertfelor
acestuia pentru înfăptuirea acestui nobil ideal. Iniţiată
de fruntaşi ai Ligii Culturale şi ai Federaţiei
unioniste, misiunea exponenţilor politici şi ai vieţii
culturale româneşti era de însemnătate covârşitoare,
ţinând seama că în unele cercuri politice, precum şi în
presa din ţările Triplei Alianţe începuse o campanie
de subapreciere a eforturilor românilor, insinuându-
se judecăţi tendenţioase cu privire la aspiraţiile
naţionale ale poporului şi la contribuţia sa în timpul
                                                            
1
Arh. St. Bucureşti, Colecţia Xerografii R.S.F. Iugoslavia,
SavezniSekretarijait za InostranePoslovo — CentralniAlrhiv, Beograd.
Fond PolifcickoodeljenjeMinistarstvaInostranihDelaKraljevine, Srbije,
1918, Fasc. IX, dos. III Pov. nr. 2999.
117
războiului.
La propunerea Asociaţiei profesorilor
universitari din România, guvernul român se declară
de acord să sprijine plecarea unui grup de intelectuali
şi oameni de ştiinţă români în Franţa. Aceştia, sosiţi la
Paris, s-au alăturat emigranţilor transilvăneni1. În
Franţa se găseau vreo 70 de personalităţi române care
acţionau în sprijinul cauzei naţionale, între care prof.
Traian Lalescu, prof. dr. Thoma Ionescu, fost rector al
Universităţii din Bucureşti, Dumitru Drăghicescu,
prof. Ioan Ursu, prof. O. Tafrali, N. Lupu ş.a.2 În
acelaşi scop au fost atraşi şi scriitori de origine
română, între care Elena Văcărescu, precum şi oameni
de cultură din ţările Antantei. Împreună s-au străduit
şi au reuşit să informeze opinia publică şi oficialitatea
din ţările aliate despre sacrificiile poporului român în
cursul istoriei şi mai ales în timpul primului război
mondial, pentru înfrângerea Puterilor Centrale şi
împlinirea idealului naţional. În acelaşi scop, în
ianuarie 1918, ei au înfiinţat la Paris ziarul „La
Roumanie”, sub redacţia lui Paul Brătăşianu, care şi-a
câştigat mari merite în pregătirea opiniei publice
franceze, engleze, italiene, belgiene pentru cauza
unirii teritoriilor româneşti „într-un stat democratic”.
În coloanele acestei publicaţii, personalităţile române
din emigraţie şi personalităţi franceze au demonstrat
                                                            
1
Arhiv. Stat. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Belgia, Rola, 20, c. 370,
Ministère des Affaires Etrangères et du Commerce Extérieur,
Correspondance Generale, dos. 10934.
2
M. Constantinescu, Şt. Pascu (sub redacţia), Desăvârşirea unificării
statului naţional unitar român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie,
Bucureşti, 1968, p. 172.
118
lipsa de trăinicie, caracterul perimat, reacţionar al
Imperiului austro-ungar, au susţinut aspiraţiile po-
porului român, colaborând astfel îndeaproape cu
celelalte emigraţii (ale cehilor, polonezilor, slavilor de
sud etc.).
Colonia română din Franţa, grupată în jurul
ziarului „La Roumanie”, prin preşedintele ei, prof.
Toma Stelian, adresează un amplu memoriu
preşedintelui Statelor Unite, în care se arătau luptele
seculare şi marile sacrificii ale poporului român
pentru libertate, dreptate şi unitate, precum şi nedrep-
tăţile suferite de românii din monarhia austro-ungară,
cu legile sale opresive: administrative, şcolare,
bisericeşti. Singura cale de ieşire din această situaţie
insuportabilă era socotită eliberarea românilor aflaţi
sub dominaţie străină şi formarea statului naţional
unitar1.Memoriul a produs o puternică influenţă
asupra diplomaţiei americane.
În scopul coordonării acţiunilor românilor
transilvăneni de peste hotare, la 30 aprilie 1918, la
Paris, s-au pus bazele Comitetului naţional al
românilor din Transilvania şi Bucovina, în frunte cu
inventatorul şi patriotul Traian Vuia. Potrivit
procesului verbal de constituire, acest comitet trebuia
să lupte pentru unirea cu Ţara, a teritoriilor româneşti
aflate sub stăpânire habsburgică2. În Declaraţia dată
publicităţii de Comitetul naţional se arăta, între altele,
                                                            
1
„La Roumanie“, I nr. 32 şi 33 din 22 şi 23 august 1918; cf. Şt. Pascu,
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, p. 390.
2
I. Gheorghiu, C. Nuţu,Adunarea Naţională de la Alba Iulia. 1 Decembrie
1918,Bucureşti, 1968, p. 94.
119
că românii din Transilvania şi din celelalte teritorii
româneşti de sub dominaţie străină erau convinşi de
victoria lor finală, de victoria dreptului asupra
violenţei, din clipa în care tineretul a trecut Carpaţii
pentru a se înrola în armata română. Ei erau convinşi
că formează „un singur cuget, o singură inimă”1.
Comitetul naţional al românilor declara că românii
stabiliţi în Franţa, din Transilvania şi din celelalte
provincii româneşti de sub dominaţie străină, se
angajează să continue, cu sprijinul şi cu participarea
fraţilor din România, lupta pentru eliberare, cu toate
mijloacele posibile. Noul comitet a înfiinţat, la 15 mai
1918, revista „La Transylvanie”, care şi-a câştigat
mari merite pe plan european în sprijinul unităţii
naţionale, al unirii Transilvaniei cu România2. Din
comitetul de patronaj al revistei „La Transylvanie”
făceau parte şi personalităţi ale vieţii politice şi
culturale franceze, ca Paul Deschanel, preşedintele
Camerei, Eduard Herriot, Franklin Bouillon şi Albert
Thomas, foşti miniştri, savanţii C. Lacour-Gayet, R.
George Levy, Mario Roques, Emmanuel de Martone
şi alţii3. Alte personalităţi politice şi oameni de cultură
francezi au sprijinit activitatea revistei româneşti — al
cărei titlu sugera clar scopul urmărit —, în calitate de
colaboratori. Activitatea revistei a dat roade bogate,
reuşind să creeze o opinie publică hotărâtă în favoarea

                                                            
1
M. Constantinescu, Şt. Pascu, op. cit., p. 181-182.
2
Arhivele Stat. Bucureşti, Arhivele istorice şi diplomatice ale Ministerului
de Externe al Italiei, Roma, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Rola 72-76,
c. 80.
3
Ibidem; cf. şi M. Constantinescu, Şt. Pascu, op. cit., I. c.
120
aspiraţiilor poporului român.
În afara activităţii complexe şi rodnice a
Comitetului naţional al românilor din Transilvania şi
Bucovina, colonia română, misiunea parlamentară şi
cea universitară au desfăşurat de asemenea, în capitala
Franţei, o activitate fructuoasă. La „EcoleInteraliee de
HautesEtudesSociales” aveau loc, în fiecare marţi,
conferinţe despre România, rostite de oameni de
prestigiu ca Thoma Ionescu, D. Hurmuzescu, D.
Negulescu, V. Dimitriu, I. Cantacuzino, Take Ionescu,
N. Titulescu, E. Pangrati, C. Sipsom, C. Miile, Elena
Văcărescu, O. Tafrali, I. Găvănescu ş.a.1.
Emigraţia română din Franţa a întocmit de
asemenea memorii care, criticând politica de
deznaţionalizare a oficialităţilor maghiare, exprimau
speranţa că nimeni nu poate refuza popoarelor dreptul
de a-şi dobândi libertatea şi de a-şi făuri state unitare
şi independente2.
Emigraţia a fost preocupată, de asemenea, şi de
constituirea unei Legiuni militare, formată din
prizonierii români din armata Austro-Ungariei, cu
scopul de a lupta împotriva Puterilor Centrale pentru
unitate naţional-statală. In Franţa se găseau sute de
prizonieri români şi militari cu diferite misiuni.
Numai în tabăra de la Roanne (Loire) se aflau 675 de
prizonieri români, iar la Lyon peste 100. A fost
                                                            
1
Eliza Campus,Recunoaşterea pe plan internaţional a desăvârşirii unităţii
statale a României,„Studii”, nr. 6/1968, p. 1169.
2
Arh. Stat. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 182, c. 169-172,
Ministère des Affaires Etrangères, Direction des Affaires Politiques et
Commerciales, Archives Diplomatiques, vol. 31, Serie Z. Carton 577,
dossier I, Roumanie; Politique extérieure, dossier general f. 154-157.
121
organizată o vie propagandă printre prizonierii români
în scopul înrolării lor în proiectata legiune română. S-
au distins în această activitate sublocotenentul D.
Rădoi, absolvent al Şcolii de comerţ din Braşov,
învăţătorii Oancea din Arad, S. Turtureanu ş.a.1. Un
sprijin important în acelaşi scop au acordat patrioţilor
români unii ofiţeri francezi, ca Th. Massou, Brunnel,
Charles Rateau ş.a.2. Îndată după înfiinţare, Comitetul
Naţional al Românilor a preluat oficial misiunea
organizării corpului de voluntari. Un Apel în acest
sens a fost adresat soldaţilor şi ofiţerilor. Generalul
Iliescu, membru al emigraţiei, este însărcinat cu
organizarea corpurilor de voluntari în Franţa şi Italia3.
Dintre personalităţile politice franceze care au
sprijinit activ eforturile emigraţiei române pentru
constituirea Legiunii Române din Franţa se cuvin
amintiţi, îndeosebi, Albert Thomas şi Franklin
Bouillon4.
Cu prilejul participării la Congresul
naţionalităţilor oprimate care a avut loc la Roma în
aprilie 1918, aceştia au insistat şi pe lângă guvernul
italian pentru a sprijini emigraţia română să constituie
o legiune de sine stătătoare pe teritoriul Italiei, dintre
                                                            
1
D. Tuţu,Voluntarii români din Transilvania în lupta împotriva Puterilor
Centrale pentru eliberarea naţională, „Studii”, nr. 5, 1968, p. 1140.
2
Ibidem.
3
Arh. St. Bucureşti, Colecţia Xerografii R.S.F. Iugoslavia,
SavezniSekretarijait za InostranePoslove — CentralniAlrhiv, Beograd. Fond
PolitickoodeljenjeMinistarstvaInostranihDelaKraljevine, Srbije, 1918, Fasc.
IX, clasa 2, Pov. nr. 2999.
4
G. G. Mironescu, Din Pribegie în „Convorbiri literare”, august 1927; cf. şi
G. Moroianu, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal în lumină
europeană, p. 65.
122
miile de prizonieri români proveniţi din armata austro-
ungară. Iar la reuniunea franco-română din 14 iulie
1918, Traian Vuia, preşedintele Comitetului naţional
al românilor ardeleni şi bucovineni, afirma că „mai
există încă o Bastilie: Imperiul austro-ungar, în care
sunt închise popoarele din monarhia dualistă”. Iar la
adunarea Comitetului menţionat, prezidată de
deputatul Louis Marin şi la care au luat parte şi
reprezentanţi ai ministerelor franceze de Externe şi de
Război se discută din nou problema formării Legiunii
Române în Franţa1.
Deşi s-au făcut demersuri insistente, guvernul
francez a aprobat cu mare întârziere cererea
Emigraţiei române de a i se permite constituirea
legiunii. De-abia cu câteva zile înainte de încheierea
armistiţiului s-a obţinut aprobarea solicitată.
În acelaşi timp, Emigraţia română îşi intensifică
activitatea în vederea câştigării totale a opiniei publice
pentru cauza poporului român. Astfel, la o adunare
publică Vasile Lucaciu, Preşedintele „Ligii
Culturale”, după ce înfăţişează lupta neobosită şi
neîncetată a poporului român pentru dreptate şi
unitate, adresează Opiniei publice internaţionale un
Apel la „lupta sfântă” pentru a pregăti României o
reînviere glorioasă, pentru a o chema la o „viaţă nouă,
mai mândră, mai fericită şi mai deplin naţională”,
adică „realizarea idealului nostru naţional”, prin
unirea tuturor românilor într-un stat unitar2. Moţiunea
                                                            
1
E. Boruga,Contribuţia lui Traian Vuia la lupta pentru unitate naţională,în
„Acta Musei Napocensis”, 1978, XV, p. 531-540.
2
„La Roumanie”, I, nr. 35 din 12 sept. 1918.
123
sublinia necesitatea grabnică de a învesti pe cei ce se
bucură de încredere deplină, cu împuternicirea de a
întreţine legături cu guvernele aliate în vederea
asigurării creării statului naţional unitar liber şi
independent. Vasile Lucaciu, în calitate de preşedinte
al Ligii culturale şi de reprezentant al românilor din
Austro-Ungaria şi prof. dr. Ioan Cantacuzino, în
calitate de preşedinte al Federaţiei unioniste şi de
reprezentant al românilor din România, sunt
împuterniciţi cu organizarea unui Consiliu Naţional
Român format din românii aflaţi în Ţările Aliate,
hotărâţi să activeze spre lămurirea opiniei publice, cu
privire la aspiraţiile naţionale ale românilor şi pentru a
realiza dreptul „naţiunii române la o Românie
întregită”1.
Concomitent, emigraţia română din Franţa îşi
continuă propaganda, prin diferite mijloace, pentru
influenţarea opiniei publice în favoarea unităţii
naţionale a poporului român. Mai ales după semnarea
armistiţiului de la Focşani, cu Puterile Centrale, şi
apoi a păcii de la Buftea — Bucureşti, membrii
emigraţiei protestează, prin telegrame trimise regelui
Ferdinand şi generalului Averescu împotriva
armistiţiului şi a păcii încheiate cu Puterile Centrale,
caracterizată drept o umilinţă „care ar constitui pentru
România o atingere a libertăţii şi a idealului său na-
ţional”2.
Activitatea neobosită a românilor emigraţi în
Franţa, simpatia cu care erau înconjuraţi aceştia şi mai
                                                            
1
Ibidem.
2
Şt. Pascu,Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia,p. 294.
124
ales cauza pentru care luptau, pe de o parte, iar pe de
altă parte, necesitatea imperioasă de a se constitui în
reprezentanţă politică recunoscută de Aliaţi, explică
succesul strădaniilor de înfiinţare, concomitent cu
organizarea Legiunii şi a unui Consiliu Naţional
Român.
Acţiunile se desfăşurau paralel şi sincronic,
deoarece cele două organizaţii militau pentru acelaşi
scop final: una cu caracter militar-politic şi alta cu
caracter politic-diplomatic; cea dintâi pentru a lupta
pe front şi a contribui astfel la grăbirea ceasului
izbăvitor, a doua pentru a reprezenta România şi a
pregăti opinia publică şi oficialitatea aliată în vederea
Conferinţei de pace, cu privire la drepturile României
înscrise în tratatele de alianţă din 19161.
Ca urmare a intensei activităţi a românilor din
emigraţie stabiliţi în ţările aliate, se constituie în
primele zile ale lunii octombrie, la Paris, Consiliul
Naţional al Unităţii Române, format din 29 de
membri, printre care Take Ionescu, preşedinte, Vasile
Lucaciu, Octavian Goga, Constantin Angelescu şi
Ioan Th. Florescu, vicepreşedinţi. Era o largă
reprezentanţă, cuprinzându-i pe fruntaşii emigraţiei
din toate ţările aliate şi din toate provinciile istorice
româneşti. Cu acest prilej, Octavian Goga a rostit o
memorabilă cuvântare, prin care a demonstrat justeţea
revendicărilor românilor din Transilvania şi Bucovina
şi a subliniat necesitatea unităţii de vederi şi acţiune a
tuturor militanţilor pentru cauza naţională. Îndatoririle
                                                            
1
Ibidem, p. 311.
125
principale ale Consiliului naţional al unităţii române
erau socotite de vorbitori: 1) de a informa cât mai
mult posibil opinia publică din Occident cu privire la
revendicările româneşti, arătând întregii lumi
legitimitatea lor, precum şi jertfele imense ale
poporului român; 2) de a colabora în mod public, într-
o strânsă intimitate cu celelalte naţionalităţi asuprite
din Austro-Ungaria; 3) organizarea unei legiuni
militare, formate din transilvăneni şi bucovineni, aflaţi
în străinătate1.
Consiliul a fost recunoscut de puterile aliate ca
reprezentant al intereselor României, ca organizaţie de
apărare a drepturilor românilor. Constituit, Consiliul
naţional al unităţii române de la Paris, a desfăşurat o
intensă activitate diplomatică. Au fost trimise misiuni
diplomatice în diferite ţări sau completate cele
existente, spre a câştiga opinia publică şi guvernele
ţărilor respective pentru cauza unităţii politice a
românilor2.
Consiliul naţional al unităţii române a desfăşurat,
în anii 1918-1919, o activitate prodigioasă pe lângă
parlamentele şi guvernele europene. Astfel, la 10
octombrie 1918, a adresat o notă guvernelor S.U.A. şi
ale ţărilor Antantei, prin care se combăteau manevrele
Austro-Ungariei, respingându-se ideea creării unei
Federaţii a popoarelor în cadrul Imperiului austro-
ungar, pretinzându-se totodată recunoaşterea dreptului
                                                            
1
„Adevărul”, nr. 10 671 din 3 ianuarie 1919; Fl. Saivan,Activitatea lui O.
Goga în cadrul emigraţiei române din Paris pentru unirea Transilvaniei cu
România,„Apulum”, XIII, 1975, p. 479-492.
2
Şt. Pascu, op. cit., p. 318-319.
126
de autodeterminare al naţiunilor până la despărţirea
lor de statul multinaţional. La 18 octombrie, se
publica, în „La Roumanie” şi în presa franceză,
declaraţia Partidului Naţional Român care, în numele
românilor din Transilvania şi Ungaria, refuzau să
recunoască regimul politic existent şi autoritatea
parlamentului maghiar1.
Consiliul naţional al unităţii române a avut un rol
important în organizarea participării reprezentanţilor
poporului român la Conferinţa de la Geneva a
naţionalităţilor asuprite din Austro-Ungaria, din 29
octombrie 1918. Au luat parte români, cehi, slovaci,
sârbi, polonezi şi italieni. Conferinţa a afirmat, în mod
expres şi solemn, în faţa opiniei publice mondiale,
voinţa colectivă şi de nezdruncinat a acestor naţionali-
tăţi de a-şi proclama independenţa şi unitatea
naţională2.
O nouă manifestare a solidarităţii româno-
franceze are loc cu prilejul încheierii armistiţiului
între puterile beligerante. Cu această ocazie, Take
Ionescu, preşedintele Consiliului naţional al unităţii
române, adresează telegrame de felicitări lui Raymond
Poincaré, preşedintele Republicii Franceze, şi şefului
guvernului francez, Georges Clemenceau, în care se
exprimă satisfacţia pentru victoria obţinută, pentru
faptul că „drapelul francez flutură din nou şi pentru
totdeauna pe solul iubit al Alsaciei şi Lorenei”3.
Totodată, se exprima speranţa că în curând această
                                                            
1
M. Constantinescu, Şt. Pascu (sub redacţia) op. cit., p. 195.
2
Ibidem.
3
„Adevărul”, nr. 10.765 din 7 ianuarie 1919.
127
victorie împotriva armatelor germane şi austro-ungare
va permite şi unitatea naţională a românilor1.
În răspunsul său, R. Poincaré, mulţumind
„cordial pentru călduroasa telegramă”, îşi reînnoieşte
„toate urările pentru prompta realizare a unităţii
naţionale a României, prietena Franţei” 2.

                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
128
 8. Recunoaşterea de către diplomaţia şi opinia
publică franceză a rolului României în lupta
împotriva Puterilor Centrale, alături de Antantă,
în primul război mondial şi legitimitatea
Marii Uniri

Prolegomene
Mersul evenimentelor, războiul cu întreg
cortegiul său de nenorociri sensibilizează tot mai mult
opinia publică şi organizaţiile social-politice. Lupta
popoarelor pentru dreptate şi o viaţă liberă şi paşnică
îi determină pe cei învestiţi cu răspunderi obşteşti să
ia atitudine faţă de stările de lucruri şi să se gândească
la viitorul naţiunilor. Acesta era şi scopul reuniunii de
la Londra, din februarie 1918, a Conferinţei socialiste
interaliate. Participau reprezentanţii socialiştilor en-
glezi, francezi, italieni, belgieni şi ai popoarelor din
Imperiul austro-ungar, refugiaţi în Apus: sârbi, români
şi polonezi. Se votează un Memorandum în care este
cuprins şi dreptul popoarelor din Austro-Ungaria la
independenţă naţională, ca urmare a destrămării
imperiilor multinaţionale, existenţa cărora era socotită
incompatibilă cu dreptul de autodeterminare al
popoarelor.1
Hotărârile Conferinţei de la Londra au încurajat
popoarele oprimate la noi acţiuni cu caracter
internaţional, dintre care o importanţă deosebită a avut
Congresul naţionalităţilor oprimate din Imperiul
                                                            
1
L. Valiani, La dissoluzionedell’Austro-Ungheria, Milano, 1966, p. 389-
391.
129
austro-ungar, din aprilie 1918, de la Roma. Cerând să
fie recunoscute comitetele naţionale ale emigraţiilor
ca guverne provizorii, congresul hotărăşte ca „fiecare
popor să-şi proclame dreptul de a-şi constitui propria
naţionalitate şi unitate de stat sau de a-şi întregi
unitatea, pentru a-şi câştiga deplina independenţă
economică şi politică”. Realizarea acestui deziderat nu
era posibilă însă atâta vreme cât exista monarhia
austro-ungară. De aceea congresul hotărăşte „lupta
comună împotriva opresorului comun”, până când
fiecare popor va obţine eliberarea totală şi-şi va în-
tregi unitatea politică în state libere. Nu mai puţin
importante erau hotărârile secrete: Antanta să
proclame eliberarea popoarelor oprimate din Austro-
Ungaria drept scop al războiului; încurajarea mişcării
pentru emanciparea completă a naţionalităţilor
oprimate; formarea de unităţi militare autonome, pe
baze naţionale, sub autoritatea comitetelor naţionale şi
recunoaşterea acestora drept cobeligerante etc.1 Astfel,
congresul de la Roma şi hotărârile acestuia au
constituit o încurajare pentru alte acţiuni, mai ales că
hotărârile aduse au fost recunoscute, rând pe rând, de
oficialităţile ţărilor Antantei.
Intrarea României în război alături de puterile
Antantei a fost primită cu deosebită satisfacţie şi
entuziaste manifestaţii de opinia publică şi de
oficialitatea franceză, care timp de doi ani au
desfăşurat o activitate intensă pentru a se ajunge la
această hotărâre.
                                                            
1
Şt. Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, p. 298-299.
130
 Însuşi preşedintele Consiliului de Miniştri al
Franţei, Aristide Briand, adresa, la 28 august 1916, o
telegramă de felicitare guvernului român, în care
declara că „naţiunea franceză în întregime aplaudă
decizia prin care România îşi ia cu curaj locul său
printre apărătorii cauzei dreptăţii şi civilizaţiei” 1.
Omul politic francez se declara fericit de a fi inter-
pretul naţiunii franceze şi al guvernului celei de-a
treia Republici, spre a adresa guvernului român
călduroase felicitări 2. Telegrama era în acelaşi timp o
angajare şi o încurajare, în sensul că „eforturile
comune pentru triumful dreptăţii şi al civilizaţiei, care
vor asigura aliaţilor victoria, vor permite României
realizarea aspiraţiilor sale naţionale”3.
Întreaga presă franceză a comentat pe larg,
deosebit de favorabil, ca pe un eveniment crucial
pentru destinele războiului şi ale Franţei, intrarea
României în război alături de Antantă. „Le Figaro”,
unul din cele mai răspândite şi prestigioase ziare
franceze, scria în aceeaşi zi de 28 august 1916, că,
„înainte de a se vedea consecinţele militare, declaraţia
de război a României adresată Austro-Ungariei,
prezintă un interes moral de o importanţă decisivă”4.
Masele populare franceze au primit cu un
sentiment de profundă bucurie, ca un act încurajator
privind soarta războiului, alăturarea României la
                                                            
1
V. Vesa, România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea, 1900-1916, p.
195.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
„Le Figaro”, nr. 242 din 28 august 1916.
131
eforturile Franţei în lupta pentru triumful principiilor
libertăţii şi unităţii popoarelor. Cu atât mai mult cu cât
potenţialul material şi uman al Franţei, după doi ani
de lupte grele şi eroice, şi mai ales după bătălia de la
Verdun, unde trupele germane au opus o rezistenţă
înverşunată, slăbise considerabil1.
Acest lucru este recunoscut de diplomaţii
francezi înşişi. Într-o corespondenţă a reprezentantului
Franţei la Bucureşti, Paleologue, adresată lui Neratov,
subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe al
Rusiei, se insista ca Rusia să accepte condiţiile
formulate de guvernul român, pentru a determina
intrarea urgentă a României în război, „deoarece
există un lucru de care Rusia nu-şi dă seama: uzura
efectivelor şi epuizarea depozitelor noastre. Ca
urmare a înfricoşătorului carnaj de la Verdun,
pierderile noastre totale de la începutul războiului
sunt aproape egale cu ale voastre, în timp ce
populaţia este de 4 ori mai mică. Concursul României
ne este deci necesar”2. Acelaşi lucru este subliniat şi
în corespondenţa lui TulesCambon, secretar general al
Ministerului Afacerilor Externe, care spunea că Franţa
are obligaţii morale şi politice faţă de România, Italia
şi Scoţia3.
În aceste condiţii deosebit de grele pentru Franţa,
intrarea României în război a determinat deplasarea
de pe frontul francez pe frontul de răsărit a mai
                                                            
1
Eliza Campus,Recunoaşterea pe plan mondial a desăvârşirii unităţii
statale a României,în „Studii”, nr. 6/1968, p. 1176.
2
V. Vesa, op. cit., p. 191.
3
L. Valiani, op. cit., p. 267.
132
multor divizii germane, schimbându-se, astfel, în
Vest, într-o măsură considerabilă raportul de forţe în
favoarea Antantei, fapt subliniat de numeroase ziare şi
reviste franceze şi recunoscut, de asemenea, de
oficialităţi.
În „Le Petit Journal” din 26 ianuarie 1917, St.
Pichon, ministrul de externe al Franţei, recunoştea
situaţia dezastruoasă a Aliaţilor în momentul intrării
României în război. El sublinia totodată că intervenţia
României a fost „compromisă chiar din primul ceas
prin greşeli imputabile altora decât guvernului din
Bucureşti”1. Ministrul francez avea în vedere
nerespectarea angajamentelor aliaţilor de a dezlănţui
simultan ofensiva împotriva inamicului pe fronturile
de la Salonic şi din Dobrogea. Pichon recunoştea că,
în felul acesta, România a fost „dată pradă... armatelor
austro-ungare”2. Şeful diplomaţiei franceze conchidea
că „aceste nenorociri ivite chiar de la început, n-au
abătut România de la datoria ei. Ea a purtat multă
vreme singură, cu propriile sale mijloace, un război
teribil contra inamicilor, infinit mai numeroşi şi
incomparabil mai bine înarmaţi, pe un front enorm” 3.
În acelaşi sens, „La Revue Hebdomadaire” din
11 noiembrie 1916 constata că intrarea României în
război „a descongestionat chiar fronturile de la
Verdun şi Carso, deoarece germanii, cu scopul de a
distruge România înainte de a putea fi ajutată, au fost
                                                            
1
„Le Petit Journal” din 26 ianuarie 1917; cf. şi G. Moroianu, Luptele de
emancipare ale românilor din Ardeal în lumină europeană, p. 67.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
133
forţaţi să retragă de pe aceste fronturi un număr de
divizii” (27 divizii)1.
De asemenea, eminentul om de cultură şi
publicist Lafour-Gayet, în „Le Petit Journal” din 9
martie 1917, după ce recunoştea că românii aveau de
apărat un front de 1 350 km, în timp ce frontul anglo-
francez de la Marea Neagră nu măsura decât 800 km,
că România a jucat în acest interval rolul de
paratrăsnet, sublinia situaţia grea a armatei române,
care a fost nevoită să înfrunte două mari armate
inamice: armata lui Falkenhayn, pregătită pentru o
ofensivă împotriva ruşilor, şi armata lui Mackensen,
menită să acţioneze, împotriva armatelor aliate, la
Salonic 2.
Continuând politica sa tradiţională de sprijinire a
cauzei unităţii naţionale române, a drepturilor
poporului român la independenţă şi unitate politică
deplină, în anii participării României la războiul de
eliberare naţională, Franţa a oferit numeroşilor
emigranţi români posibilitatea de a desfăşura o amplă
activitate de propagandă pentru informarea corectă a
opiniei publice europene asupra politicii României şi a
eforturilor sale de război. Activitatea acestora — pe
lângă vechea şi statornica simpatie a francezilor
pentru poporul român — motivează formarea unei
opinii publice favorabile cauzei unităţii naţionale a
poporului român.
Între dovezile de prietenie ale poporului francez
                                                            
1
G. Moroianu, Les luttes des Roumains transylvains pour la liberté et
l’opinion européenne, p. 213.
2
Ibidem; cf. şi „Le Petit Journal” din 9 martie 1917.
134
faţă de poporul român, merită subliniată manifestaţia
franco-română din mai 1917. Cu acest prilej,
României i-a fost redat, ca un nou îndemn la luptă în
războiul de întregire a unităţii naţionale, steagul lui
Ştefan cel Mare, găsit într-o mânăstire de la muntele
Athos, de generalul Saraill1.
În acelaşi timp, misiunea militară franceză, în
semn de preţuire a eroismului Armatei Române în
lupta împotriva invadatorilor, pentru apărarea
independenţei naţionale, propunea guvernului Franţei,
la 10 mai 1917, decorarea unui număr de ofiţeri
români cu cele mai înalte distincţii militare franceze2.
Pentru ordinul „Ofiţer al Legiunii de Onoare” erau
propuşi amiralul Constantin I. Bălescu şi comandorul
Vasile M. Scordea3. Motivarea misiunii militare
franceze cu privire la comandorul Vasile M. Scordea
sublinia faptele sale în cursul evacuării oraşelor Brăila
şi Galaţi, ca şef al Statului major al Amiralităţii,
comandant al marinei la Galaţi, „acordând concursul
cel mai complet şi cel mai preţios, iar flota a progresat
sensibil de când a preluat el comanda”4. Pentru deco-
raţia „Cavaler al Legiunii de Onoare” erau propuşi trei
ofiţeri. Mai întâi locotenent comandor C. Bucholzer,
„excelent ofiţer, inteligent, muncitor, energic”; Adam
Jijie, locotenent comandor (rezervă), în 1917 avansat
                                                            
1
Arhivele Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Ministerul
Afacerilor Străine al Franţei, vol. nr. 103 (1917) mai, 14, f. 109.
2
Arh. Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 174, c. 919-
921, Archives historiques militaires Vincennes, Ministère de la Guerre, État
Major de l’Armée.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
135
căpitan de corvetă, „excelent ofiţer, inteligent,
muncitor, energic, de caracter” (Licenţiat în ştiinţe
fizice la Sorbona, diplomat al Şcolii superioare de
electricitate din Paris, acesta a dovedit „mari calităţi
teoretice şi practice în momentul evacuării Brăilei”1);
apoi, căpitan Matilda Costiescu-Ghica, de asemenea
diplomat al Şcolii superioare de electricitate de la
Paris, trecut în diplomaţie în calitate de ataşat pe lângă
Misiunea militară franceză (ofiţer de legătură) şi
despre care căpitanul de navă Belloy, şeful Misiunii
navale franceze, semnatarul actului oficial înaintat
guvernului Franţei, menţiona că i-a „adus cele mai
mari servicii când a trebuit să stabilească un proiect de
folosire a personalului bazat pe competenţă. A dat
dovadă de o curajoasă energie în Serviciul de
recunoaştere al fluviului (Dunărea)... în afară de
evacuarea Galaţilor2”. Pentru aceeaşi distincţie era
propus şi Alexandru Gh. Lupu, inginer clasa a II-a la
Arsenalul marinei din Galaţi (inginer de geniu
maritim), absolvent al Şcolii militare de geniu din
Paris, despre care Belloy menţiona că este „excelent
inginer”. Datorită lui, „organizarea dragajului a putut
fi bine condusă de locotenentul de vas Lanlay”3. Toate
acestea reflectă în chip elocvent aspecte ale rodnicei
cooperări militare dintre România şi Franţa, precum şi
preţuirea şi gratitudinea pe care francezii le
manifestau faţă de poporul român şi armata sa.
                                                            
1
Arh. Stat., Bucureşti, Microfilme, Franţa, Rola 174, c. 919-921. Archives
historiques militaires Vincennes, Ministère de la Guerre, État Major de
l’Armée.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
136
 În acelaşi timp, ministrul Franţei în România,
contele de Saint-Aulaire, sublinia în raportul înaintat
ministrului său de externe, primirea entuziastă făcută
la Iaşi, în iunie 1917, voluntarilor ardeleni şi
bucovineni, precum şi încrederea poporului român în
armata sa refăcută. De aceea, diplomatul francez
solicită guvernului Franţei un sprijin mai mare şi, de
asemenea, popularizarea în presa franceză a
eforturilor României. Drept încurajare şi semn de
prietenie şi preţuire, la entuziasta manifestaţie din
Piaţa Unirii din Iaşi, a participat şi generalul Berthelot
şi diplomatul Saint-Aulaire1.
De asemenea, diplomaţia franceză a susţinut
activitatea misiunii române în S.U.A. şi organizarea,
acolo, a Legiunii Române, formată din voluntari
ardeleni, care urma să fie transportată în Franţa pentru
a lupta, alături de armatele aliate, împotriva armatelor
Puterilor Centrale2.
În acelaşi timp, căpitanul de navă Belloy, şeful
Misiunii navale franceze, înainta generalului
Berthelot, şeful Misiunii militare franceze în
România, un raport în care elogia contribuţia flotei
militare române în luptele de pe Dunăre împotriva
armatelor Puterilor Centrale3. Totodată el declara că
este fericit „a transmite ordinul amiralului rus
Neniukov prin care felicită flota română pentru
                                                            
1
L. Popa, T. Haşdeu, Din corespondenţa secretă a ambasadorului Franţei
în România, în anul 1917, „Cumidava”, 1978, p. 779-784.
2
Ibidem.
3
Arh. Stat., Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 174, c. 856-857,
Archives historique militaire Vincennes, Ministère de la Guerre, État Major
de l’Armée.
137
organizarea tirului realizat de la bordul unităţilor
sale...”1.
După bătălia de la Mărăşeşti, ministrul francez la
Iaşi consemna, impresionat, în corespondenţa sa, că
mica armată română suportă eroic greutăţile
războiului pe frontul răsăritean şi cerea să se publice
într-un ziar francez articolul „À la gloire de
l’arméeroumaine”2. Acelaşi diplomat francez, sincer
prieten al românilor, Saint-Aulaire, raporta că timp
îndelungat armata română a îndurat „şocul formidabil
al unui inamic superior în număr şi dispunând de un
material de război zdrobitor”. Asalturile lui
Mackensen şi Falkenhayn nu au reuşit să sfarme
rezistenţa vitezelor armate române, din care cauză
armatele germano-austro-ungare nu au putut, decât cu
preţul unor mari sacrificii, să se degajeze din
încercuire şi să se regrupeze pentru noi atacuri3.
În luna august 1917, după bătălia victorioasă de
la Mărăşeşti, însuşi ministrul de război al Franţei
elogia într-o telegramă, adresată comandantului şef al
Armatei Române, faptele de arme ale acesteia. Între
altele se sublinia „curajul şi tenacitatea” dovedite de
Armata Română în aceste condiţii. Ceea ce
demonstrează că grelele încercări suportate „nu au
făcut decât să mărească încrederea în succesul final”4.
Ministrul francez se declara fericit de a putea
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Arh. Stat., Bucureşti, Microfilme, Franţa, Rola 275, c. 1064. Archives
historiques militaires, Vincennes, Ministère de la Guerre, État Major de
l’Armée.
138
transmite expresia întregii sale încrederi în înalta
valoare a armatelor române1.
Într-o perioadă foarte grea pentru România,
constrânsă la un armistiţiu înrobitor, impus de Puterile
Centrale, reprezentantul Franţei pe lângă guvernul
român raporta guvernului francez situaţia de
necesitate care silea România la un armistiţiu cu
Germania, spre a-şi putea reface potenţialul economic,
militar şi uman2.
Pentru a lămuri corect oficialitatea şi opinia
publică din Franţa cu privire la împrejurările care au
determinat România la un asemenea act, preşedintele
guvernului român, I. I. C. Brătianu, a remis, prin
reprezentantul României la Paris, V. Antonescu, o
telegramă lui G. Clemenceau, preşedintele Consiliului
de Miniştri al Franţei, în care îi expunea situaţia
precară a Armatei Române şi a ţării, ocupată în bună
parte de Germania, ca urmare a amânării ofensivei
Aliaţilor pe frontul de la Salonic şi a retragerii armatei
ruse după victoria Revoluţiei din Octombrie 1917. Se
explica, în acelaşi timp, faptul că retragerea
guvernului şi a armatei române în Rusia, în vederea
refacerii capacităţii de luptă, formulă pe care o sus-
ţineau Aliaţii, devenea ineficace în condiţiile
schimbării regimului politic din această ţară. Pe un ton
ferm, I. I. C. Brătianu amintea lipsa de „înţelegere a
Aliaţilor în momentele de disperare prin care trecea
                                                            
1
Ibidem.
2
Arh. Stat., Bucureşti, Microfilme, Franţa, Rola 175, c. 95-96. Archives
historiques militaires, Vincennes,Ministère de la Guerre, État Major de
l’Armée; cf. şiColecţiaxerografii R.S.F. Jugoslavia, 1917-1919.
139
România”1.„În această situaţie, arată primul ministru,
am încercat metoda obstrucţionistă în tratativele cu
ocupanţii germani, pentru a câştiga timp, în vederea
refacerii forţelor armate şi a reluării ofensivei, a bătă-
liei decisive de eliberare a teritoriului naţional.”
Dificultăţile au sporit continuu prin pătrunderea
spiritului anarhic în armatele ruseşti2, iar prin
armistiţiul preconizat — explica I. I. C. Brătianu — se
urmărea să se câştige timp pentru clarificarea situaţiei
politice din Rusia, care să permită organizarea unei
eventuale rezistenţe ruseşti în faţa ofensivei germane3.
În corespondenţa sa cu G. Clemenceau, I. I. C.
Brătianu lăsa să se înţeleagă faptul că în Franţa nu
erau cunoscute temeinic situaţia în care se află
România şi evenimentele care aveau loc în Rusia, şi
de aceea opiniile şi recomandările aliaţilor privind
retragerea în Rusia pentru refacerea Armatei, erau
ireale şi ineficace4.
De altfel, Saint-Aulaire confirma ulterior, într-un
raport din luna februarie 1918, situaţia extrem de
precară a României. „Într-adevăr — arăta acesta — ...
după informaţiile cele mai recente, nici o regiune,
Donul mai mult ca altele, nu ar putea oferi o bază nici
măcar ca azil” 5. Diplomatul francez recunoştea că
deşi România era silită să accepte armistiţiul, atât el
cât şi ceilalţi reprezentanţi ai ţărilor aliate (Anglia,
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Arhivele Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 175, c.
930-933.
140
Italia, S.U.A.), făceau demersuri insistente pentru a se
continua Rezistenţa, „pentru a-i permite să profite de
evenimentele favorabile de pe alte fronturi”, în
perioada următoare1.
Într-un alt raport către guvernul francez, de
asemenea din luna februarie 1918, Saint-Aulaire
consemna întrevederile cu generalul Al. Averescu,
devenit, după demisia lui I. I. C. Brătianu,
preşedintele Consiliului de Miniştri, care i-a confirmat
şi el faptul că Rezistenţa nu putea să dureze decât
maximum două luni, şi că retragerea în Rusia era
absolut imposibilă2.
La 11 martie 1918, Saint-Aulaire raporta că a
fost primit de regele Ferdinand, care i-a confirmat cele
precizate de generalul Averescu privind intenţiile de
viitor ale României. Totodată au avut loc discuţii cu
privire la condiţiile de plecare din ţară a Misiunii
militare franceze, condusă de generalul Berthelot,
după semnarea armistiţiului cu Puterile Centrale.
Regele l-a asigurat că a obţinut un angajament din
partea acestora „de a nu crea nici un fel de dificultăţi
în calea repatrierii”. „Cu această ocazie — afirmă
raportul — regele mi-a confirmat, cerându-mi să repet
guvernului meu că, Consiliul de coroană a decis, în
unanimitate şi fără nici o ezitare, că România trebuie
să scoată sabia şi să reziste până la ultimul om, dacă
ar fi necesar, pentru a garanta securitatea şi
demnitatea Misiunii militare”3. Explicând cauzele care
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Arhivele Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 175, c. 934-938.
141
au determinat România să răspundă ultimatumului lui
Mackensen şi Czernin, diplomatul francez reproduce
expresia regelui: „sunt cu cuţitul la gât”1; iar în
privinţa condiţiilor teritoriale, ar fi afirmat că „le
consideră provizorii şi nu ating onoarea ţării”2.
Un amplu raport a fost trimis la Paris de Saint-
Aulaire cu privire la manifestările vibrante de
simpatie şi solidaritate cu Franţa, pe care le-a făcut
populaţia Iaşilor în ziua plecării Misiunii militare
franceze. Au participat mii de oameni din toate
straturile sociale la aceste manifestaţii emoţionante.
Saint-Aulaire relata că erau prezente toate autorităţile,
în frunte cu familia regală, guvernul, parlamentul şi
senatul. Populaţia a rămas, timp de 12 ore, pe peronul
gării, aşteptând momentul plecării trenului, aclamând
continuu pentru Franţa şi prietenia româno-franceză”3.
Atitudinea poporului român faţă de Franţa a avut
o influenţă pozitivă, îndeosebi asupra guvernului
francez, lămurindu-1 cu privire la situaţia dramatică
prin care trecea naţiunea română, la începutul anului
1918, şi că armistiţiul trebuia interpretat ca o tactică
pentru a se putea reface potenţialul armatei şi a
continua lupta alături de Aliaţi.
Într-un raport al ataşatului militar al Belgiei în
Franţa, căpitanul I. Lambert, din 15 februarie 1918, se
subliniază, cu menţiunea secret, că după informaţiile
ce le deţine, guvernul francez este ferm hotărât să-şi
respecte angajamentele asumate faţă de România,
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
142
chiar în situaţia în care aceasta ar fi silită să încheie
pace separată cu Puterile Centrale. „S-a hotărât în
Consiliul de Miniştri — se arăta în acest raport — ca
şi în cazul unei păci separate, promisiunile anterioare
să fie păstrate în limita posibilităţilor, atât din punctul
de vedere al problemelor, achiziţiilor teritoriale, cât şi
al participării la Conferinţa generală de pace”1.
De asemenea, în şedinţa senatului francez din 17
septembrie 1918, primul ministru al Franţei, G.
Clemenceau, a intervenit energic în apărarea
drepturilor naţiunii române la unitate politică statală,
deşi se semnase Armistiţiul, în mod fortuit, cu Puterile
Centrale2.
În acelaşi timp, personalităţi de mare prestigiu
sprijină cauza românilor. Astfel, Raphael Georges
Levy, membru al Institutului francez, într-un articol
publicat în numărul din 1 august 1918 al ziarului „La
Roumanie”, face o pledoarie caldă şi convingătoare cu
privire la necesitatea constituirii unei Românii care să
înglobeze toate populaţiile româneşti care n-au încetat
niciodată să aspire la Unire3. Preşedintele Asociaţiei
Franco-Române, Lacour-Gayet, la rândul său, sublinia
justeţea aspiraţiilor de unire a provinciilor locuite de ro-
mâni, care spre România îşi îndreaptă privirile ca spre
pământul făgăduinţei4.
Oameni politici de mare prestigiu nu numai prin
funcţiile pe care le ocupau, dar şi prin personalitatea lor,
                                                            
1
Arhivele Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Belgia, Rola 20, c. 260-
261, Ministère des Affaires Etrangères et du Commerce Extérieur,
Correspondance générale, doss. 10943.
2
G. Moroianu, Les lutes des Roumains transylvains pour la liberté, p. 218.
3
„La Roumanie”, I, nr. 29 din 1 august 1918.
4
Ibidem, I, nr. 30 din 8 august 1918.
143
devin apărători ai cauzei românilor: Georges
Clemenceau, preşedintele Consiliului de Miniştri,
Stephen Pichon, ministru de externe (care afirma că
„francezii nu vor părăsi România, care s-a jertfit ca şi
noi pentru apărarea dreptului...”), Paul Deschanel,
preşedintele Camerei, M. Dubost, preşedintele Senatului
etc. Se alătură oameni de ştiinţă şi cultură de prestigiu
mondial: matematicianul Lucien Poincaré, vicerectorul
Universităţii din Paris, istoricul Ernest Lavisse, care
într-o scrisoare adresată universitarilor din Bucureşti şi
Iaşi îi asigură „de tot sprijinul pentru unirea părţilor
neunite ale naţiunii române”, şi alţii 1.
Iar după constituirea Consiliului Naţional al
Unităţii Române, acelaşi Pichon, recunoscîndu-1,
declara că guvernul francez consideră Consiliul, format
din personalităţi eminente din România şi din teritoriile
„despărţite încă de patria mamă”, drept „imaginea fidelă
a adunărilor viitoare româneşti, deoarece este emanaţia
aspiraţiilor seculare spre libertate şi unire ale
românilor”2.
Ministrul de externe francez considera totodată
Consiliul Naţional al Unităţii Române „interpretul cel
mai autorizat” al luptătorilor români, izvorât din „înseşi
aspiraţiile seculare” ale poporului român către
„libertatea şi unirea tuturor ţărilor române”3. În
încheiere, omul politic francez sublinia că pentru
îndeplinirea misiunii sale, „care răspunde perfect senti-
mentelor guvernului Republicii (franceze), Consiliul
                                                            
1
Ibidem, I, nr. 7 din 27 ianuarie 1918; nr. 3 din 31 ianuarie 1918; nr. 4 din 7
februarie 1918; nr. 6 din 21 februarie 1918
2
Ibidem, I, nr. 40 din 17 oct. 1918.
3
„Adevărul” nr. 10675 din 7 ianuarie 1919; vezi şi G. Moroianu, Les luttes
des Roumains transylvains, p. 220-221; M. Constantinescu, Şt. Pascu (sub
redacţia), op. cit., p. 193.
144
naţional al unităţii române se poate bizui pe întregul
concurs” al Franţei1.
Răspunsul românilor din Paris a fost deosebit de
călduros şi plin de recunoştinţă faţă de guvernul francez,
ei afirmând că actul guvernului Franţei reflectă în modul
cel mai strălucit „eternul simţământ de dreptate şi
justiţie al poporului francez, manifestat pentru această
naţiune română…”2.
Consiliul naţional al unităţii române asigura
guvernul francez de expresia viei sale gratitudini,
„pentru consacrarea în termeni atât de nobili a
legitimităţii aspiraţiilor seculare ale naţiunii noastre spre
libertate şi unitatea politică a tuturor ţărilor române”,
încheind cu promisiunea că poporul român, pe care-1
reprezenta, va şti să dea glas „tuturor forţelor spiritului
şi inimii sale”, care-i vor îndruma sforţările în scopul
menţinerii şi strângerii legăturilor indisolubile „care
ataşează naţiunea română — una şi indivizibilă — de
nobila Franţă”3.

                                                            
1
„Adevărul” nr. 10675 din 7 ianuarie 1919.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
145
 9. Marea Unire din 1918 a românilor.
Solidaritatea şi sprijinul Republicii Franceze

Din punct de vedere juridic, hotărârile de la

Cernăuţi şi Alba Iulia aveau o acoperire deplină. S-au
respectat legile electorale în vigoare cu privire la ale-
gerea delegaţilor sau deputaţilor; aceştia, la rândul lor,
şi-au respectat mandatul cu care au fost învestiţi de
adunările ce i-au ales. La toate acestea se mai adaugă,
pentru a conferi trăinicie hotărârilor, caracterul
plebiscitar al adunărilor de la Alba Iulia şi Cernăuţi,
deoarece pe lângă delegaţii sau deputaţii aleşi pe
circumscripţii electorale au participat şi alţi numeroşi
ţărani, muncitori, intelectuali. Toate aceste principii,
întregite de altul, mai puternic decât toate celelalte, şi
anume respectarea realităţii etno-demografice, au stat
la baza unirii cu România a teritoriilor locuite de
populaţia românească majoritară, aflate sub dominaţie
străină.
Apreciind realist noua situaţie, naţionalităţile
conlocuitoare, rând pe rând, recunosc justeţea
hotărârilor de la Cernăuţi şi Alba Iulia şi deci unirea
acestor teritorii româneşti cu România: polonezii şi
germanii din Bucovina, chiar la Congresul din 28
noiembrie; germanii (saşii şi şvabii), evreii, rutenii,
slovacii, maghiarii din Transilvania, începând din 8
decembrie 1918 până în vara anului următor, în
adunări populare şi reprezentative, prin care aderă la
hotărârile de unire pentru totdeauna a Transilvaniei cu
România1.

                                                            
1
Şt. Pascu, A formaçao do estadonacionalunitàrioromeno,Lisabona, 1979,
p. 177, 251-252, 275-280.
146
 *
* *
În condiţiile declinului general al Puterilor
Centrale, reprezentanţii din străinătate ai naţiunilor
oprimate nu mai aşteaptă desfăşurarea evenimentelor,
ci, cuprinşi de nerăbdare, se pregătesc pentru ceasul
cel mare. Se adună în ultimele zile la Geneva într-o
Conferinţă, la care participă reprezentanţii ro-
mânilor, cehoslovacilor, iugoslavilor şi italienilor.
Conferinţa afirmă cu tărie voinţa colectivă neabătută a
naţionalităţilor din fosta monarhie austro-ungară de a-
şi cuceri independenţa şi a-şi realiza unitatea
naţională, socotite singura soluţie durabilă în Europa
centrală1.
Activitatea foarte intensă a emigraţiei române,
dreptatea cauzei româneşti au influenţat într-un grad
superior poporul francez în favoarea şi în sprijinul
unităţii naţionale a poporului român.
În această atmosferă favorabilă, ziarul emigraţiei
„La Roumanie”, îndată după prezentarea în
parlamentul din Budapesta a Declaraţiei de
autodeterminare a românilor din Transilvania, sublinia
că românii sunt o naţiune nu o naţionalitate, iar
dreptul naţiunilor nemaghiare de a se organiza libere
era socotit o chestiune internaţională de onoare pentru
întreaga umanitate2.

Oficialitatea franceză, la rândul ei — diplomaţi,

membri ai guvernului — şi opinia publică susţin cu
                                                            
1
„La Roumanie”, I, nr. 44 din 1 noiembrie 1918.
2
„La Roumanie”, I, nr. 42 din 31 octombrie 1918.
147
hotărâre dreptele revendicări ale românilor de unire
într-un singur stat. Astfel, unul din reprezentanţii
Franţei în România, Graillet, a întreţinut o bogată
corespondenţă cu superiorii săi de la Paris în favoarea
cauzei româneşti. La 31 octombrie 1918 el raporta la
Paris că „opinia publică românească este nemulţumită
de tăcerea persistentă a Antantei cu privire la
angajamentele sale faţă de România”1. Diplomatul
francez sublinia că această reţinere a puterilor
Antantei „agravează temerile deja provocate aici2, în
condiţiile în care ea (Antanta, n.n.), sporeşte
declaraţiile în favoarea celorlalte naţionalităţi”3. Ra-
portul aprecia atitudinea Antantei ca nedorită,
deoarece „propaganda germană exploatează cu succes
această tăcere pentru acreditarea ideii că Aliaţii caută
să trateze cu Ungaria în detrimentul României”4.
Graillet îşi exprima clar opinia că „revendicările
României asupra Transilvaniei se justifică pe
deplin”5. El sublinia, în încheierea raportului, că nu
era în măsură să dea asigurări suficiente, invocând
necesitatea unor declaraţii publice ale guvernelor
Aliate în favoarea dreptelor revendicări româneşti,
recunoscute de Aliaţi prin tratate internaţionale6.
Combătând planurile austriece de federalizare şi
                                                            
1
Arhivele St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 182, c. 146,
Ministère des Affaires Etrangères, Direction des Affaires Politique et
Commerciales, Archives Diplomatiques, vol. 3, Série Z, Carton 577,
Dossier 1, Roumanie, Politique Extérieure, Dossier générale, f. 135.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
148
poziţia Ungariei, diplomatul francez susţine
revendicările naţionale ale românilor transilvăneni,
arătând că „atitudinea Ungariei justifică pe deplin
revendicările României asupra Transilvaniei”1.
La 4 noiembrie 1918, Consiliul naţional al
unităţii române de la Paris înaintează puterilor
Antantei un Memoriu în care se cerea ca românii din
fostul imperiu austro-ungar să se unească cu fraţii lor
din regatul României, precum şi tratament egal cu al
altor naţiuni eliberate. În memoriu se aminteşte faptul
că Franţa, Marea Britanie şi Italia, prin Tratatul de
Alianţă încheiat cu România, au recunoscut de fapt
legitimitatea revendicărilor naţiunii române şi şi-au
dat acordul ca românii din Transilvania şi Bucovina
să se despartă de Austro-Ungaria şi să constituie, cu
românii din Regat, o nouă Românie, care va fi un stat
democratic, în care să se bucure de egalitate deplină
toate naţionalităţile şi confesiunile2. Franţa, Marea
Britanie şi Italia nu s-au înşelat cu privire la
sentimentele românilor din Transilvania, deoarece în
tot timpul războiului românii „şi-au manifestat în mod
strălucit voinţa de a se uni cu fraţii din Regat”3. Pe de
altă parte, această voinţă e dovedită de sacrificiile
românilor transilvăneni în timpul războiului, pentru a
sprijini cauza comună a Aliaţilor, ceea ce-i în-
dreptăţeşte la realizarea idealului de unitate naţională4.
                                                            
1
Ibidem.
2
Arh. Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 182, c. 169-
172. M.A.E., Archives Diplomatique, vol. 31, Série Z, Carton 577, dossier
1, Roumanie, Politique Extérieure, Dossier générale, f. 154-157.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
149
Se sublinia şi faptul că peste cincizeci de mii de
români ardeleni au luptat în rândurile Armatei
Române de la începutul războiului, peste
douăsprezece mii fiind prizonieri din Rusia. În Italia
au înfiinţat o Legiune, formată din câteva sute de
prizonieri români provenind din Armata Austro-
Ungariei. În Franţa au creat o altă Legiune1. În S.U.A.,
românii americani originari din Transilvania şi Bu-
covina au întreprins acţiuni identice, în acelaşi scop.
În acele zile, Consiliul naţional al unităţii române
de la Paris pretinde în mod hotărât dezmembrarea
Ungariei în teritorii naţionale independente, pe
bazaprincipiului de autodeterminare a popoarelor2.
Revendicările ferme îşi produc neîntârziat efectul.
Raymond Poincaré, preşedintele Franţei, adresează
Consiliului urarea „pentru neîntârziata realizare a
unităţii naţionale a României, prietena Franţei”3.
O altă dovadă a solidarităţii francezilor cu lupta
naţională a românilor se manifestă pe la mijlocul lunii
noiembrie, când profesorii universitari români aflaţi la
Paris sunt invitaţi la o recepţie oficială organizată în
capitala Franţei. În această împrejurare, a fost elogiată
prietenia franco-română, evocându-se legăturile
tradiţionale de prietenie dintre popoarele francez şi
român, precum şi comunitatea idealurilor în lupta
împotriva expansiunii germane4.
Cotidianul francez „Le Temps”, din 2 decembrie
                                                            
1
Ibidem.
2
„La Roumanie”, I, nr. 43 din 7 noiembrie 1918.
3
Ibidem, I, nr. 45 din 25 noiembrie 1918.
4
Ibidem.
150
1918, făcea ample referiri şi comentarii pe marginea
manifestului Consiliului Naţional Român Central din
Transilvania, adresat puterilor Antantei, la 4
noiembrie 1918, subliniind legitimitatea idealurilor
naţionale ale românilor transilvăneni. Iar peste o
săptămână, acelaşi ziar atribuia manifestului semnifi-
caţia unei Proclamaţii de Independenţă a
Transilvaniei. Potrivit opiniei ziarului amintit,
„entuziasmul era indescriptibil” 1.
Ţinând seama de atitudinea unor reprezentanţi ai
cercurilor diplomatice din ţările membre ale Antantei,
nu atât de favorabilă intereselor naţionale româneşti,
cum s-ar fi cuvenit, legaţia României din Franţa a
difuzat, la 8 decembrie 1918, un Aide Mémoire cu
privire la situaţia României în timpul războiului,
politica sa, tratatul de la Bucureşti şi urmările sale,
anularea tratatului şi poziţia României faţă de Aliaţi2.
Analizând situaţia politică şi militară deosebit de grea
a României în anii războiului, Memoriul sublinia
necesitatea ca puterile europene ale Antantei să-şi
respecte angajamentele asumate prin tratate faţă de
revendicările teritoriale legitime ale poporului
nostru3. Ţările Antantei nu aveau nici un motiv să
nege României calitatea de aliat, „pe care n-a pierdut-
o decât constrânsă şi forţată, şi pe care a reluat-o cu
entuziasm imediat ce a avut posibilitatea”. „Ar fi o
                                                            
1
M. Constantinescu, Şt. Pascu (sub redacţia), op. cit., p. 197 ; cf. şi
„Magazin istoric”, nr. 11 (20) din noiembrie 1968, p.13.
2
Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 182, c., 309-312.
M.A.E. Archives Diplomatiques, vol. 32, Série Z, Carton, Dossier I,
Politique Extérieur, Dossier générale, II, f. 19-21.
3
Ibidem.
151
nedreptate evidentă să se nege României, care a
pierdut un milion de oameni şi mai multe miliarde de
lei, ceea ce se acordă unui stat oarecare din Asia şi
America de Sud, care n-a pierdut un soldat şi nici o
centimă pentru cauza comună, şi la care alianţa nu s-a
manifestat decât printr-un vot al parlamentului sau
printr-o declaraţie a guvernului. Pe temeiurile de mai
sus, românii reclamă onoarea de a figura printre cei
care au suferit şi au plătit cel mai mult, în cadrul
eforturilor generale ale naţiunilor, în timpul
războiului”, se sublinia în documentul amintit1.
Se mai menţiona în acel Aide Mémoire că, în
anumite ocazii festive recente, reprezentantul
României s-a văzut exclus dintre miniştrii şi
împuterniciţii cu afaceri aliaţi2. Era o perioadă
confuză, când se părea că dăinuie în conştiinţa unor
personalităţi politice franceze o îndoială asupra
statutului ce trebuia atribuit României, eliberată şi
redevenită stăpână pe soarta sa3. Legaţia Română
afirma că este necesar să se risipească cât mai curând
posibil această îndoială, întrucât nu poate produce
decât o impresie penibilă în România, „această ţară
care a suferit atât de mult din cauza germanilor şi care
este atât de fericită să se afle din nou în legătură cu
prietenii pe care şi i-a ales...”4Aide Mémoire-ul
sublinia că „tratatul de la Bucureşti, cu puterile
Centrale, încheiat fortuit, nu a fost niciodată
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
152
recunoscut de Aliaţi, şi nu a fost niciodată acceptat de
bunăvoie de români”1.
Situaţia grea a României, silită să semneze
tratatul înrobitor impus prin ultimatumul lui
Mackensen, a fost sesizată, la câteva zile de la
semnarea acestuia, de ministrul de externe al Franţei,
care, interpretând corect conjunctura, a declarat, în
cursul unei întrevederi cu ministrul României la Paris,
că după părerea sa România se găseşte faţă de Aliaţii
săi în situaţia dinaintea tratatului de la Bucureşti2.
Hotărârile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia,
de unire a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
România, au stârnit un mare ecou în opinia publică
franceză. Între personalităţile de cultură franceze care
au salutat actul istoric de la Alba Iulia au fost mai
mulţi scriitori, în frunte cu Anatole France 3.
Presa franceză, la rândul său, se asociază acestor
voci. Astfel, la începutul lunii decembrie, ziarul „Le
Matin” elogia hotărârea poporului român de la 1
decembrie, entuziasmându-se de faptul că „drapelul
român flutură pe toate edificiile publice. Oamenii
plâng de bucurie şi se îmbrăţişează pe străzi”4.
Dealtfel, acest eveniment a fost comentat amplu de
presa europeană, ceea ce demonstrează în fapt
sprijinul opiniei publice internaţionale.
Diplomaţii francezi din România nu întârziau
                                                            
1
Ibidem.
2
Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 182, c., 309-312.
M.A.E.. Archives Diplomatiques, vol. 32, Série Z, Carton, Dossier I,
Politique Extérieur, Dossier générale, II, f. 19-21.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
153
nici ei să transmită la Paris ecourile şi semnificaţia
actului istoric al Unirii Transilvaniei cu România,
consfinţit de Marea Adunare Naţională de la Alba
Iulia. Astfel, la 7 ianuarie 1919, reprezentantul
diplomatic al Franţei îşi anunţa superiorii că „reunirea
tuturor provinciilor româneşti din Transilvania şi Un-
garia, adică inclusiv Banatul, hotărâtă de adunarea de
la Alba Iulia, a fost notificată acolo ca un act
îndeplinit” 1. Tot el informa guvernul francez că
delegaţii Consiliului naţional al românilor din
Transilvania şi din Ungaria au transmis împuter-
nicirile şi instrucţiunile necesare reprezentantului
României la Paris, V. Antonescu, care, remiţând
aceste note de acreditare reprezentanţelor diplomatice,
conform instrucţiunilor Consiliului naţional, a acţionat
ca reprezentant al României Mari, unificate2. Raportul
diplomatic amintit mai menţionează memoriul
Consiliului naţional al românilor din Transilvania şi
Ungaria, remis Aliaţilor, prin care se protestează
împotriva stipulaţiilor armistiţiului încheiat între
generalul francez FranchetD’Esperey şi guvernul
maghiar, armistiţiu ce crea o situaţie provizorie pentru
teritoriile vestice ale Transilvaniei. Reclamaţia avea
„oarecare bază”, după părerea diplomatului francez,
dar acelaşi om politic socotea că nu se putea găsi „alt
remediu în situaţia dată decât prin mijloace
                                                            
1
Arh. Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 182, c. 381-
384, Ministère des Affairés Etrangères, Directions des Affaires Politiques et
Commerciales, Archives diplomatique, vol. 32, Série Z. Carton 577,
Dossier 1-1918 Roumanie. Politique Extérieure, Dossier générale, II, f. 88-
91.
2
Ibidem.
154
revoluţionare, care nu sunt decât la îndemâna
locuitorilor ţării, până la expirarea armistiţiului sau
încheierea păcii”1. Protestul Consiliului Naţional
Român se îndrepta şi împotriva menţinerii administra-
ţiei maghiare în teritoriile din părţile vestice ale
Transilvaniei. În legătură cu această problemă,
raportul reprezentantului diplomatic francez nota că,
încă nimic nu este definitiv în această chestiune, şi
deci „nu se poate face nimic înainte de încheierea
păcii, trecerea suveranităţii acestei ţări (Transilvania
n.n.) către statul român nefiind încă un fapt împlinit”2.
Diplomatul francez recunoştea, însă, în mod obiectiv,
realitatea, şi anume că „mijloacele revoluţionare pe
care locuitorii le-au folosit în unele regiuni din
Transilvania şi din Banat au remediat, dealtfel, în
parte, inconvenientele semnalate”3. Analizând alte
probleme cuprinse în Memoriul românilor
transilvăneni, diplomatul francez menţionează pro-
testul acestora şi împotriva clauzei de evacuare a
gărzilor naţionale române, recent formate, în
teritoriile de sub incidenţa armistiţiului încheiat de
generalul FranchetD’Esperey, diplomatul francez
considerând că, „datorită ocupaţiei aliate a încetat
raţiunea principală a existenţei gărzilor naţionale ro-
mâne”4.
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Arh. Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 182 c. 379,
Ministère des Affaires Etrangères, Direction des Affaires Politique et
Commerciales. Archives diplomatique, vol. 32, Série Z, Carton 577,
Dossier 1-1918, Roumanie, Politique Extérieure, Dossier générale, II, f. 86.
4
Ibidem.
155
 O altă problemă de interes major, la care se
referă diplomatul francez, este aceea a administraţiei
din Dobrogea, el subliniind că „reprezentantul
guvernului României la Paris şi semnatar al
memoriului, V. Antonescu, cere intrarea trupelor
române în Dobrogea” 1, întrucât, pe de o parte trupele
Aliate erau insuficiente şi incapabile să menţină
ordinea, iar pe de altă parte, se invocă dreptul
României de a-şi exercita suveranitatea asupra acestei
provincii, cotropită de Puterile Centrale, şi care
înainte de război făcea parte integrantă din teritoriul
său naţional. Referitor la această problemă,
diplomatul francez recunoştea legitimitatea
protestului românesc, caracterizându-1 drept „o
poziţie excelentă”, şi invoca clauzele armistiţiului,
„care anulează urmările Tratatului de la Bucureşti;
ipso facto suveranitatea română este repusă în drepturi
asupra Dobrogei”2. În încheiere, raportul sugera
guvernului Franţei să sprijine această legitimă cerere a
poporului român, menţionând că „românii ar aprecia
deosebit de mult faptul de a li se permite să reocupe în
Dobrogea anumite puncte”3; „ar fi o satisfacţie care li
s-ar putea da şi care nu ne-ar costa nimic”4, aprecia
diplomatul francez.
Un susţinător consecvent şi sincer al intereselor
româneşti în Franţa a fost acelaşi Saint-Aulaire,
reprezentantul Franţei în România, care a sprijinit cu
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
156
multă căldură şi convingere cauza naţiunii române pe
lângă guvernul francez, cu scopul ca, la rândul ei,
Franţa să o susţină la Conferinţa de Pace. Într-o
telegramă din 10 ianuarie 1919, Saint-Aulaire atrăgea
atenţia că trebuie să se ţină seama de faptul că
„România a fost antrenată de noi (în război n.n.) în
baza angajamentelor Antantei”1. Diplomatul francez
considera că nu trebuie să se compare situaţia Serbiei
cu a României. Referindu-se la situaţia deosebit de
grea a ţării noastre în timpul războiului, Saint-Aulaire
sublinia că „România, între doi duşmani, s-a aflat...
într-o izolare totală şi în imposibilitate absolută,
recunoscută de toţi Aliaţii, de a-şi replia trupele în
Rusia”2.
Întrucât mai existau reţineri faţă de România, din
cauza tratatului de la Bucureşti cu Puterile Centrale,
Saint-Aulaire manifestă o atitudine hotărâtă,
subliniind faptul că acest tratat „n-a avut niciodată o
valoare legală, că a fost votat de un parlament
neconstituţional; niciodată n-a fost sancţionat de rege,
nici ratificat, cu toate procedeele de intimidare
folosite de duşman şi suferinţele oare au rezultat
pentru ţară”3. Înfăţişarea adevărului avea drept scop să
determine o poziţie mai fermă a diplomaţiei franceze
în apărarea intereselor româneşti în cadrul Conferinţei
de pace, în respectarea, din partea Antantei a
                                                            
1
Arhiv. Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 182, c. 379,
Ministère des Affaires Etrangères, Direction des Affaires Politique et
Commerciales, Archives diplomatique, vol. 32, Série Z, Carton 577,
Dossier 1-1918, Roumanie, Politique Extérieure, Dossier générale, II, f. 86.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
157
obligaţiilor înscrise în convenţiile şi tratatele încheiate
în anii 1914-1916. Diplomaţii francezi din România
înţelegeau just gravele probleme cu care a fost
confruntată România în anii războiului; ei apreciau
corect contribuţia sa militară şi economică, precum şi
dreptul legitim cu privire la înfăptuirea unităţii
naţionale depline. Şi în aceste momente decisive,
când Conferinţa de Pace dezbătea viitorul popoarelor,
diplomaţia şi opinia publică franceză nutreau sen-
timente constante, de sinceră preţuire şi prietenie
pentru poporul român.
Propaganda serioasă, prin articole şi studii
documentate, din ţară şi străinătate, a jucat un rol
important în informarea diplomaţiei internaţionale şi a
opiniei publice, şi ca urmare în sprijinirea problemelor
româneşti din partea acestora. În această activitate s-
au distins mulţi oameni de cultură şi oameni politici
patrioţi, în ţară şi în emigraţie. Din ultima categorie se
cuvine amintit, prin bogata şi intensa sa activitate în
Franţa, numele prof. G. G. Mironescu. Prin cărţi şi
articole de mare probitate, şi de aceea de însemnată
influenţă:Privireasupra chestiunii române şi articolul-
memoriu publicat în numărul din 20 ianuarie 1919 al
ziarului „Le Rappel” din Paris, el şi-a îndeplinit cu
cinste misiunea, justificând drepturile României de a
participa la Conferinţa de Pace în calitate de Aliat al
statelor componente ale Antantei şi demonstrând că
tratatul de la Bucureşti nu a anulat acest statut al
României, întrucât nu a fost ratificat de un guvern şi
parlament legal constituit, şi nici de rege. „România a
intrat în război — scria Mironescu — în virtutea unui
158
tratat de alianţă încheiat în august 1916 cu puterile
Antantei. Cele două grupări de beligeranţi îi ceruseră
să participe la război alături de ele; România s-a
pronunţat pentru Antantă, şi condiţiile intervenţiei ei
au fost stabilite prin acest tratat, adică încorporarea
teritoriilor româneşti din Imperiul austro-ungar.
România şi-a îndeplinit în mod loial toate îndatoririle
cuprinse în tratat. Ea şi-a pus în serviciul cauzei
comune toate forţele şi toate bogăţiile”. Referindu-se
la cauzele care au determinat înfrângerea şi retragerea
temporară a Armatei Române, G. G. Mironescu arată
că Aliaţii nu şi-au respectat angajamentul de a
declanşa ofensiva simultan cu cea a Armatei Române,
împotriva forţelor inamicului. „Forţele române
trebuiau să coopereze la un efort concomitent al
Aliaţilor pe toate fronturile. Acest efort comun
simultan n-a putut fi realizat. Şi singurul aliat, care
prin însăşi situaţia lui geografică, era chemat să
coopereze în mod efectiv cu armata română — adică
Rusia — nu şi-a îndeplinit rolul care-i era desemnat,
datorită degringoladei din anul 1917”1.
Eroismul extraordinar al Armatei Române a fost
recunoscut de toţi, iar inamicul comun a fost grav
însângerat în confruntarea cu Armata Română.
România a ieşit sleită din această sforţare mai presus
de puterile ei. Disputând terenul pas cu pas, Armata
Română a trebuit să bată în retragere. Bazat pe date şi
fapte incontestabile, memoriul lui G. G. Mironescu
din „Le Rappel” subliniază că „prin tenacitatea şi

                                                            
1
„Le Rappel” din 20 ianuarie 1919.
159
sacrificiile sale, România a întârziat multă vreme
năruirea frontului oriental (chiar după dezagregarea
armatelor ruse, sub impactul revoluţiei), care ar fi fost
pentru Aliaţi un dezastru ireparabil”1.
O amplă analiză este consacrată eforturilor de
refacere ale naţiunii române pentru redobândirea
integrităţii teritoriale a României şi reluarea luptei de
eliberare a teritoriilor româneşti de sub dominaţie
străină. Este consemnat cu gratitudine sprijinul
generos, militar, economic şi sanitar, primit de po-
porul român în perioada refacerii potenţialului său de
luptă din partea Franţei, Angliei şi Statelor Unite,
rolul misiunilor militare şi sanitare în instruirea şi
dotarea Armatei Române. „Reluând lupta după
refacerea armatei — scria Mironescu — cu ajutorul
generos al Franţei şi cu concursul preţios al Angliei,
noua armată a înfrânt pe inamic, cauzându-i pierderi
mari şi împiedicîndu-1 să cucerească Moldova şi
Rusia meridională” 2.
Ca argument hotărâtor care conferea României
statutul legitim de aliat şi de participant cu drepturi
egale alături de statele învingătoare, memoriul
subliniază că în războiul de eliberare şi unitate
naţională, poporul român a dat un mare tribut, adică
opt sute de mii de oameni din armată şi din populaţia
civilă, ucişi de inamic sau seceraţi de foamete şi de
boli. Această cifră reprezintă 11% din populaţia ţării,
ceea ce înseamnă că,din nouă locuitori, unul a murit.
După ce arată că nici un popor nu a fost atât de crunt
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
160
încercat, G. G. Mironescu, adresându-se opiniei
publice franceze şi europene, cerea, în numele
dreptăţii, al justiţiei internaţionale, să se confere
drepturi egale poporului român alături de ceilalţi
Aliaţi la tratativele Conferinţei de Pace. „Epopeea şi
tragedia română — se sublinia în încheiere —
constituie ele în sine titlurile noastre care ne
îndrituiesc să participăm la Conferinţa de pace” 1.
Această intervenţie românească în presa franceză
a avut un ecou favorabil, a influenţat pozitiv opiniile
reprezentanţilor vieţii politice europene şi îndeosebi
ale diplomaţilor occidentali acreditaţi la Conferinţa de
pace. Totodată, ea constituie o dovadă că în Franţa,
poporul român a găsit un climat politic favorabil
apărării şi promovării intereselor sale naţionale vitale.

                                                            
1
Ibidem.
161
 10. Diplomaţia franceză în sprijinul României la
Conferinţa de Pace de la Paris. Recunoaşterea
internaţională a Marii Uniri

La lucrările „Parlamentului Lumii”, cum a fost

supranumită Conferinţa de Pace de la Paris, participau
peste 200 de„ambasadori ai Păcii şi un mare număr de
experţi, reprezentând 32 de ţăriînvingătoare, asociate
şi învinse în primul război mondial”.1
Principalele obiective ale Conferinţei, reliefate şi
în cuvântarea de deschidere a lui Raymond Poincaré,
ales preşedinte al Consiliului Suprem Aliat, erau: 1.
trasarea noilor frontiere; 2. asigurarea alimentaţiei
populaţiei; 3. restaurarea vieţii economice în cea mai
mare parte a Europei;4. vindecarea rănilor pricinuite
de război naţiunilor; 5. stabilirea echilibrului politic
şi militar european; 6. eliminarea tendinţelor
revizioniste şi revanşarde (care se manifestau încă
înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei); 7.
constituirea Societăţii Naţiunilor cu scopul asigurării
securităţii fiecărui stat şi a Comunităţii internaţionale,
în ansamblu.2
Delegaţia română la Conferinţa de Pace era
alcătuită din personalităţi de prestigiu ale vieţii
politice. îndeosebi de orientare liberală, precum şi din
                                                            
1
Mărturii, 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a
poporului român. Recunoaşterea ei internaţională,Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti. 1986, p. 142-144.
2
Ibidem; cf. şi Ştefan Pascu, Transilvania, Editura „Vatra Românească”,
Cluj-Napoca, 1991, p. 88-89; cf. şi Ştefan Pascu, C. Gh. Marinescu,
L’opinion publique internationale et le problème de l’unité nationale et
politique des roumains, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 195-210.
162
diplomaţi de carieră şi anume: I.I.C. Brătianu, primul
ministru, Nicolae Mişu, ministrul României la Londra,
Victor Antonescu, ministrul României la Paris,
generalul C.Coandă, Alexandru Vaida Voievod.
Ulterior, delegaţia a fost completată cu Nicolae
Titulescu şi Ioan Cantacuzino1. Acesteia i s-au
adăugat unii experţi: Gheorghe Crişan, Alexandru
Lapedatu, Neagoe Flondor, Ion Pelivan, D.
Danielopol, V. Stoica şi Constantin Brătianu, secretar
al delegaţiei2. Unele dificultăţi cu care a fost
confruntată delegaţia României, în frunte cu primul
ministru I.I.C. Brătianu; s-au datorat, în opinia lui
Octavian Goga, şi faptului că în componenţa acesteia
n-au fost cuprinşi reprezentanţi ai tuturor provinciilor
istorice româneşti. În corespondenţa purtată cu
Alexandru Vaida Voievod, Octavian Goga (care se
afla la Paris în momentul începerii lucrărilor
Conferinţei de Pace) reproşează componenţa
predominant liberală a delegaţiei şi, mai ales, faptul că
românii transilvăneni n-au fost reprezentaţi în mod
corespunzător3.
În prima parte a lucrărilor Conferinţei de Pace,
delegaţia României a fost condusă de către marele om
politic I.I.C. Brătianu, cel care a fost arhitectul
principal al făuririi României Mari, dar care, ulterior,
                                                            
1
C. Gh. Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Editura „Porto-Franco”, Galaţi,
1993, p. 356 şi urm.
2
Ştefan Pascu, Făurirea stalului naţional unitar român, Editura Academiei,
Bucureşti, 1983, vol. II, p. 254.
3
Arhivele Statului, Sibiu, Corespondenţa Octavian Goga - Alexandru Vaida
Voievod; cf. Ştefan Pascu, C. Gh. Marinescu,Răsunetul internaţional al
luptei românilor pentru unitate naţională,p. 324.
163
din spirit de demnitate, şi-a dat demisiaatât din fruntea
guvernului, cât şi a delegaţiei României la Congresul
de la Paris, întrucât nu a fost de acord cu cedarea
Banatului de Sud, Serbiei, precum şi cu controlul
Marilor Puteriasupra guvernului român în ceea ce
priveşte modul în care vor fi ocrotite drepturile
minorităţilor naţionale. „Oricât de mare ar fi fost
dorinţa mea de a ajunge la un acord şi cu puterile mari
şi statele mici - arăta I.I.C. Brătianu - nu înţelegeam
că această dorinţă putea să meargă până la a renunţa,
eu reprezentant al Regatului Român, la situaţia de stat
independent, pe care aveam convingerea că am nu
numai dreptul, dar şi datoria strictă şi imperioasă ca s-
o reprezint în orice caz”1. În această situaţie,
conducerea Delegaţiei României a fost preluată de
Alexandru Vaida Voievod, fruntaşul mişcării de
eliberare naţională a românilor din Transilvania,
colaborator al lui Iuliu Maniu, cel care a prezentat, în
octombrie 1918, în Dieta de la Budapesta, Declaraţia
de autodeterminare şi separare de Ungaria a
românilor transilvăneni.
Delegaţia României la Conferinţa de Pace a
desfăşurat, încă din primele zile, o amplă şi neobosită
activitate politico-diplomatică pentru anihilarea
manevrelor de culise ale diplomaţiei şi ale
propagandei desfăşurate de exponenţii statelor cu care
România s-a aflat în război, precum şi a anumitor
tentative ale unor diplomaţi ai statelor Antantei, de a
menţine conglomeratul multinaţional austro-ungar,
                                                            
1
Mărturii, 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a
poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, p. 352.
164
sau de a impune României condiţii absolut
inacceptabile, care lezau suveranitatea şi interesele
sale naţionale.
În mod cu totul neaşteptat, Delegaţia română s-a
confruntat cu numeroase dificultăţi, inechităţi şi chiar
ofense, ce veneau din partea foştilor Aliaţi. Aceste
probleme au fost relevate cu francheţe de către I.I.C.
Brătianu în Raportul cu privire la situaţia
României,ţinut în şedinţa din 1 februarie 1919, în faţa
Conferinţei de Pace de la Paris, precum şi în
Discursulde valoare excepţională rostit la şedinţa
AdunăriiDeputaţilor din 16 februarie 1919. „România
a fost jignită din primul moment, fiind un timp
exclusă de la Conferinţă, sub pretextul că a semnat un
tratat de pace cu Puterile Centrale”1. „Din ziua dintâi,
ba chiar înainte de începutul conferinţei - sublinia
I.I.C. Brătianu - decepţiunile noastre s-au ivit mari şi
amare”2.În acelaşi discurs, el se confesa, arătând
că,„la Paris, înaintea Conferinţei, am constatat, din
ziua întâi, că statele mari, că Puterile cele patru,
înţelegeau ca să ne trateze, pe statele cele mici, la
discuţii nu ca pe nişte tovarăşi cu drepturi egale, cum
fuseserăm egali în luptă. Din ziua întâi, se constatau
aşa diferenţe, încât nu mai corespundeau cu noţiunea
                                                            
1
Emilian Bold, Valeriu Dobrinescu, Conferinţa de Pace de la Paris (1919-
1920),în vol. Românii în istoria universală, I, Iaşi, 1986, p. 481- 495,
Coord. I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian; cf. şi I. Agrigoroaiei,
Marile Puteri, România şi propunerile de pace din 1916- 1918,în Analele
ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, t. XXVII, Seria a III-a, Istorie,
p. 90-94.
2
Mărturii, 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a
poporului român. Recunoaşterea ei internaţională,p. 352.
165
pe care o aveam noi, de noua viaţă internaţională, ce
trebuie să fie între state”1.
României i s-a contestat chiar dreptul de a avea
un număr de plenipotenţiari egali cu acela al Belgiei,
al Braziliei sau al Serbiei. În timp ce România nu
putea să dispună decât de doi plenipotenţiari, ţările
menţionate aveau trei. Cu toate acestea, Delegaţia
română s-a abţinut să obiecteze în legătură cu această
problemă, „care putea să pară, în acel moment numai
de formă” . „În dorinţa mea de a mă feri de tot ce
putea provoca discuţiuni pe fapte secundare- arăta
I.I.C. Brătianu în Discursul rostit în Camera
Deputaţilor - am trecut cu vederea, cu mici ironii,
asupra incidentelor de acest fel”2.În continuare, el
arăta: „M-am mărginit să întreb, că, oare nu cumva se
închipuie, pe nedrept, că doi plenipotenţiari români ar
face mai mult decât trei sau cinci alţii, şi am zis că nu
ne recunoaştem această superioritate”3.
Pentru a ne forma o imagine completă asupra
climatului în care s-au desfăşurat lucrările Conferinţei
de Pace din capitala Franţeişi,mai ales, a înţelege,
astfel, mai bine rolul extrem de dificil al delegaţiei
noastre, reproducem următoarele relatări cutezătoare
ale lui I.I.C. Brătianu: „Organizarea Conferinţei s-a
făcut în asemenea condiţiuni, astfel încât, toate statele
mici s-au crezut datoare să protesteze... Spre marea şi
dureroasa noastră surprindere, preşedintele
Conferinţei, şeful guvernului celei mai generoase
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem,p.350
3
Ibidem.
166
democraţii din lume, a opus obiecţiunilor noastre
teoria că fiecare semnifică înaintea Conferinţei cât
semnifică puterea sa militară.Era, d-lor, un principiu
şi o teorie care nu se acordă nici cu cele ce eram în
drept şi consideram că fusese chiar ţelul principal
pentru care se dusese războiul. ...De la state cu
interese limitate, am ajuns să fim trataţi, ca în Tratatul
minorităţilor, ca state cu independenţă limitată. D-lor,
s-a introdus un sistem de lucru în Conferinţă, care
constituia o adevărată suprimare a Conferinţei. Adică
reprezentanţii celor patru Puteri Mari, la care se unea
şi reprezentantul Japoniei, pentru problemele care îl
puteau interesa, hotărau în toate chestiunile, fără
participarea celorlalte state”1.
I.I.C. Brătianu, îşi exprima insatisfacţia unuia din
cei patru membri ai Consiliului Suprem, în sensul că
nu participă efectiv la dezbaterile Conferinţei de Pace,
menţionând că„suntem aduşi în faţa unui Tribunal ca
învinuiţi”.În replică, acesta i-a răspuns semnificativ:
„«Dar crezi d-ta, crezi d-ta, că noi, constituim în
Consiliul Suprem o Conferinţă? Şi noi suntem aduşi
aici, în faţa unui arbitru care decide pentru toţi»”2.
„Acel arbitru, d-lor - nu este un secret - arăta oratorul-
era reprezentantul Statelor Unite, carehotăra ca o
adevărată Providenţă, asupra tuturor chestiunilor
aduse înaintea Conferinţei”3. Sintetizând consecinţele
acestei stări de lucruri din cadrul Conferinţei, Brătianu
conchidea: „Atunci, situaţiunea noastră, nu numai a
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
167
României, dar a tuturor statelor care trebuiau să iasă,
să se prefacă din aceste frământări şi din aceste
conciliabule, devenea foarte grea; pentru că nu numai
interesele lor nu puteau fi apărate pe tărâm de
egalitate, cum s-ar fi cuvenit, clar pentru că înrâurirea
unora, care le erau ostili, devenea din ce în ce mai
precumpănitoare”1.
Pentru a determina anularea hotărârii iniţiale,
arbitrare, a Consiliului Suprem, privind excluderea
României de la lucrările Conferinţei, Delegaţia
noastră a trebuit să depună eforturi imense, politico-
diplomatice, demonstrând persuasiv, care au fost
condiţiile fortuite ce au obligat ţara noastră să încheie
armistiţiul de la Focşani şi Pacea de la Bucureşti cu
Puterile Centrale, care formau principalele pretexte.
În Raportul cu privire la situaţia României,
expus în şedinţa din 1 februarie 1919, în faţa
Conferinţei de Pace, I.I.C. Brătianu a reamintit
Aliaţilor că „după pacea de la Brest-Litovsk (dintre
Rusia, principalul aliat al României, şi Germania,
n.ns.) şi când Ucraina fu ocupată de
germani ,România se văzu în neputinţa de a urma
2

sforţarea ei militară”3. Ea „nu putea decât să aştepte

schimbările situaţiei strategice, care să-i permită
cooperarea ei militară posibilă”4 alături de Antantă. În
                                                            
1
Ibidem.
2
I.I.C. Brătianu, Raportul cu privire la situaţia României, ţinut în şedinţa
din 1 februarie 1919, în faţa Conferinţei de Pace de la Paris, „Magazin
istoric”, nr.11/1980, p.16.
3
I. Agrigoroaiei,Marile Puteri, România şi propunerile de pace din anii
1916-1918,p. 90-94.
4
Ibidem.
168
acelaşi Raport se releva, totodată, faptul că „regele,
riscând consecinţele cele mai grave, a refuzat să
ratifice tratatul de pace cu Germania”1, ceea ce a făcut
ca acesta să nu aibă niciodată o valabilitate legală. De
asemenea, în acelaşi raport se sublinia ca şefii
guvernelor statelor Antantei au primit din partea
regelui Ferdinand„asigurările necesare asupra politicii
pe care voia s-o urmeze”2, chiar după încheierea
fortuită a tratatului de pace cu Germania, în sensul
menţinerii alianţelor tradiţionale, precum şi a hotărârii
poporului român de a reîncepe ostilităţile împotriva
trupelor Puterilor Centrale, în condiţii posibile şi
favorabile. După cum se ştie, se arăta în acest
document,„Cuvântul României a fost pe deplin
respectat”.În acest sens, Brătianu a subliniat, de
asemenea, în faţa Conferinţei de Pace că, în momentul
în care guvernele Aliaţilor, în toamna anului 1918, au
făcut cunoscut regelui României că situaţia militară
din Balcani, în urma ofensivei armatelor anglo-
franceze, ar face posibilă şi necesară cooperarea
României,„autorităţile româneşti n-au tergiversat
hotărârea şi de comun acord s-au fixat condiţiile şi
ziua intrării trupelor române în acţiune”3.
În legătură cu cauzele ce au determinat România
să recurgă la o pace separată şi temporară cu Puterile
Centrale, I.I.C. Brătianu considera că s-a ajuns la
această situaţie de „ţară „trădată şi abandonată”, cum
recunoscuse şi Raymond Poincaré în cuvântul de
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
169
deschidere a Conferinţei de Pace, nu numai datorită
Rusiei, ci şi celorlalţi Aliaţi. „Dacă din punctul de
vedere moral, desigur, nici unul din noi nu vom
învinui pe Aliaţi, de ceea ce ne-au făcut ruşii, dar din
punctul de vedere al îndatoririlor Aliaţilor ei, simt
dator să consider că erau solidari cu Rusia vis-a-vis de
noi şi că ceea ce nu a făcut Rusia ne sunt ei datori
nouă”1. Reputatul om politic român mai adăuga în
sprijinul argumentelor sale că „nu numai în chip
incidental dar prin declaraţii repetate din partea mea,
insistasem ca prin tratat (Tratatul de Alianţă cu
Antanta, din vara anului 1916, n.ns.), să fie
semnăturile lor (ale reprezentanţilor diplomatici ai
Angliei şi Franţei, n.ns.) pentru că ei ne garantează
angajamentele Rusiei”2.
În sprijinul delegaţiei României a intervenit tot
Diplomaţia franceză, prin Saint-Aulaire,
reprezentantul Franţei în România, intrigat de modul
în care era tratată ţara noastră în prima fază a
Conferinţei de Pace. Diplomatul francez, unul dintre
cunoscătorii excelenţi ai vieţii politice româneşti din
anii 1914-1919, adresându-se printr-o telegramă
guvernului francez, atrăgea atenţia că „în
împrejurările inutile de reamintit, Antanta n-a fost în
stare să-şi îndeplinească angajamentele pe care şi le-a
luat faţă de România prin Tratatul din 17 august
1916”3. „În primul rând - reamintea Saint Aulaire -
                                                            
1
Mărturii, 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a
poporului român. Recunoaşterea ei internaţională,vol. V, p. 345.
2
Ibidem.
3
Arhiva Naţională Bucureşti, Microfilme Franţa, rola 182, c. 377-380.
170
ofensiva de la Salonic, care trebuia să înceapă cu 8
zile înainte de intrarea în război a României, nu a avut
loc”1. Totuşi, „România, depăşindu-şi obligaţiile -
sublinia diplomatul francez - s-a angajat temeinic în
luptă la data fixată cu o loialitate absolută. Mai mult
decât atât, ea a continuat lupta şi după retragerea
Rusiei”2, a armatelor sale de pe frontul din Moldova.
O influenţă favorabilă asupra „Celor Patru”,
îndeosebi a guvernului francez, au exercitat şi
intervenţiile generalului Henri Berthelot, fostul
comandant al Misiunii Militare Franceze din
România. El a expediat pe adresa lui George
Clemenceau mai multe telegrame prin care îşi
exprima opinia că „Aliaţii nu sunt sinceri cu România
şi vor să o dea la o parte de la negocierile de pace”.3
El atrăgea atenţia că această atitudine „dezavantajează
pe români, în profitul duşmanilor lor de secole, care
sunt, de asemenea, şi ai noştri (Puterile Centrale)”4.
„Acest mod de a acţiona - sublinia generalul Berthelot
- agită spiritele în România şi compromite grav
situaţia Franţei, care are un mare prestigiu în această
ţară”5.
Aceste demersuri ale Delegaţiei României,
precum şi ale celor două personalităţi franceze, la care
                                                                                                                              
Ministère des Affaires Etrangères, Archives Diplomatiques, Direction
Affaires politiques et commerciales, vol. 32, Série 2, carton 577, Doss. 1-
1918, Roumanie Politique extérieure, dossier générale, II, f. 84-87.
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
I.I.C. Brătianu,Raport cu privire la situaţia României,loc.cit., p. 16 şi urm.
171
s-au raliat numeroşi parlamentari, oameni de cultură şi
presa, au determinat guvernul francez ca, prin
ministrul său de externe, Stephen Pichon, să anunţe
guvernelor aliate următoarele: „Republica franceză,
cu toate că guvernul român a semnat un tratat de pace
cu Germania, susţine că România trebuie considerată
aliată prin faptul că ea participă din nou la război
împotriva Puterilor Centrale”1. De asemenea,
diplomaţia franceză îşi motiva propunerea sa faţă de
ceilalţi Aliaţi prin faptul că „poporul român şi regele
n-au ratificat tratatul de pace cu Germania, iar după ce
a scăpat de presiunea germană, România s-a orientat
din nou spre Aliaţi, cu care a colaborat pentru
alungarea trupelor germane”2. În consecinţă, guvernul
francez propunea celorlalte guverne aliate de a „trata
România ca aliată” şi, în această calitate, să fie admisă
la negocierile de pace, cu drepturi depline3.
Principalul argument prezentat de I.I.C. Brătianu
pentru a demonstra loialitatea României faţă de Aliaţi,
chiar după semnarea Tratatului de Pace cu Puterile
Centrale, a fost acela că „relaţiile intime de
solidaritate nu au discontinuul nici o zi”4. După
reîntoarcerea în ţară, de la Paris, în discursul
pronunţat în Camera Deputaţilor, fostul Prim-ministru
a dezvăluit amănunte extrem de importante în legătură
cu sentimentele şi opţiunile consecvente proantantiste
                                                            
1
Ibidem.
2
Ştefan Pascu. C.Gh. Marinescu,Răsunetul internaţional al luptei românilor
pentru unitate naţională, p. 323 - 336.
3
Ibidem.
4
Mărturii, 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a
poporului român. Recunoaşterea ei internaţională,vol. V, p. 345.
172
ale României, pe care, incontestabil le-a reamintit şi
diplomaţiei occidentale în intervenţiile sale de la
tribuna Conferinţei. Astfel, Brătianu declara că
„bravul general Lafont1 (francez, n.ns.), ca
reprezentant al Aliaţilor, a rămas în contact direct de
colaborare militară cu Comandamentul oştirii noastre,
în primul rând prin suveranul nostru (Regele
Ferdinand, n.ns.). Era admis şi hotărât că România va
reîncepe lupta...” 2 în condiţiile determinate.
„Ca o manifestare a acestei înţelegeri - a relevat
Brătianu - preşedintele consiliului de miniştri francez,
Clemenceau, ştiind că oştirile din Orient vor începe
ofensiva lor şi se vor putea apropia din nou de noi, a
trimis, pe calea aerului, pe fostul ministru al nostru la
Paris, dl. Victor Antonescu, cu un mesaj pentru mine:
«Fiţi gata» şi am răspuns: Suntem gata. Şi am întrebat
din nou: Când şi cum? Şi generalul Berthelot, de la
Salonic, a trimis răspuns: «Astfel şi în ziua cutare» şi
generalul Prezan de la Iaşi a răspuns: «În ziua aceea şi
în acele condiţiuni ne vom afla». Şi ne-am aflat”3.
Adică, am reintrat în luptă alături de Aliaţi, în pofida
pericolului de a expune ţara la o nouă frământare şi
devastare, a ameninţărilor comandamentului german,
care ne avertiza, în bună măsură, graţie sprijinului
inestimabil primit din partea Diplomaţiei franceze, la
cel mai înalt nivel, că „dacă vă puneţi în mişcare, vom

                                                            
1
„Al cărui trup doarme în mijlocul tovarăşilor săi de luptă români la
Iaşi”(Apud I.I.C. Brătianu).
2
Mărturii, 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a
poporului român. Recunoaşterea ei internaţională,vol. V, p. 345.
3
Ibidem.
173
goli totul, vom distruge căile de comunicare, vom
rechiziţiona materialul de căi ferate, vom păşi la noi
rechiziţiuni, contra populaţiei deja ruinată”1. În cele
din urmă, poziţia guvernului român condus de I.I.C.
Brătianu, a rămas consecventă, răspunsul fiind: „Am
hotărât să fim în război, vrem să fim în război şi
suntem în război. Şi oricare ar fi consecinţele
materiale, noi ne vom ţine făgăduiala”2.
Aceste demersuri pertinente, bazate pe
argumente puternice şi convingătoare ale diplomaţiei
româneşti, au determinat, în cele din urmă, primirea
României la Conferinţa de Pace, cu statutul de aliată.
*
* *
Delegaţia oficială a României la Conferinţa de
pace a desfăşurat o amplă şi laborioasă activitate
politică şi diplomatică pentru apărarea intereselor
naţionale şi anihilarea manevrelor de culise ale
diplomaţiei statelor duşmane în timpul războiului,
precum şi a anumitor încercări obstrucţioniste ale unor
diplomaţi ai statelor Antantei.
Dificultăţile multiple şi complexe cu care a fost
confruntată Delegaţia României, în frunte cu primul
ministru Ion I. C. Brătianu, puteau fi mai uşor
rezolvate dacă în componenţa acesteia ar fi fost
cuprinşi reprezentanţi ai tuturor straturilor sociale,
partidelor politice şi mai ales ai tuturor provinciilor
istorice. Corespondenţa lui Octavian Goga, care se
găsea la Paris în perioada lucrărilor Conferinţei de
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
174
pace, subliniază componenţa pregnant liberală a
delegaţiei, precum şi faptul că românii transilvăneni
n-au fost reprezentaţi în mod corespunzător. Deşi O.
Goga şi-a oferit serviciile ca membru al Delegaţiei, şi
ar fi putut aduce o contribuţie substanţială şi eficientă
la apărarea intereselor naţionale, — cu atât mai mult
cu cât se afla în raporturi strânse cu numeroase
personalităţi franceze —, nu a fost solicitat, după cum
nu au fost acceptate nici serviciile altor personalităţi
politice, în acele zile istorice. Abia după o lună şi
jumătate de la începerea Conferinţei, I. I. C. Brătianu
s-a văzut nevoit totuşi să solicite participarea lui
Octavian Goga la activitatea delegaţiei, invitaţie la
care poetul nu a răspuns favorabil1. Într-o altă
scrisoare adresată lui Al. Vaida-Voevod, la 19
februarie 1919, Goga încerca o amplă motivare a
refuzului său. „O activitate de ordin politic la
Conferinţa de pace, la care am putea noi contribui
printr-o muncă ce s-ar inaugura abia acum, ni se pare
tardivă, scria Goga. Chestiunile de principiu sunt
astăzi fixate în liniile lor mari. Dezavantajele situaţiei
create de sistemul amintit sunt evidente. Greşelile
mari nu se mai pot rectifica” 2.
Expunându-şi punctul de vedere cu privire la
constituirea şi activitatea delegaţiei, Octavian Goga
afirmă că, după părerea sa, „delegaţia românească la
Conferinţa de pace trebuia să emane dintr-o înfrăţire
a tuturor energiilor cunoscute la noi şi dintr-o
                                                            
1
Arhivele Statului, Sibiu, Dosar cuprinzând Corespondenţa O. Goga - Al.
Vaida Voevod.
2
Ibidem.
175
canalizare, într-un guvern naţional, a tuturor
curentelor politice din ţară. Numai astfel, uniţi într-un
bloc, arăta el, am fi putut da străinătăţii garanţiile de
linişte şi consolidare interioară”. Acest lucru nu s-a
făcut. Dimpotrivă, şi de astă dată, „în zilele cele mai
solemne ale istoriei noastre, perpetuându-se greşelile
trecutului, concepţia de patriotism luminat a fost
înlocuită cu logica îngustă a intereselor de partid.
Astfel, Conferinţa de pace nu are impresia unei
reprezentări integrale a neamului românesc, iar opinia
publică din ţară interpretează o asemenea colaborare a
noastră, a ardelenilor, ca o acţiune de solidarizare cu
unul din partidele politice. Această aparenţă este
penibilă pentru noi” 1.
Conştient de responsabilitatea sa patriotică
pentru destinele poporului român, O. Goga, deşi nu a
făcut parte din Delegaţia oficială, în perioada şederii
sale la Paris a sprijinit în multiple forme cauza unităţii
naţionale a românilor, declarându-se gata să-şi dea
silinţa şi să-şi facă datoria de român în continuare2.
„Fii încredinţat — scria poetul lui Vaida — că sunt
inspirat de aceeaşi dragoste de neam care m-a povăţuit
la o linie dreaptă în toată viaţa mea politică şi care mi-
a dat satisfacţie de a vedea astăzi atins obiectivul unor
lungi şi grele frământări personale”3.
Într-adevăr, O. Goga a continuat să fie deosebit
de activ şi de util în timpul tratativelor de pace, prin
relaţiile stabilite la Paris şi la Londra cu personalităţi
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
176
influente în viaţa politică franceză şi britanică, care au
înrâurit favorabil, la rândul lor, atitudinea Consiliului
suprem al Conferinţei de pace faţă de viitorul
României.
Dealtfel, întreaga emigraţie română din Franţa a
desfăşurat, alături de delegaţia oficială
guvernamentală, o amplă şi intensă activitate politică
şi diplomatică în perioada lucrărilor Conferinţei de
pace, pentru a determina Puterile Antantei să satisfacă
integral promisiunile făcute României în problemele
teritoriale. Susţinerea cauzei unităţii naţionale, în
acest moment de răscruce pentru destinele României,
s-a realizat prin cele mai variate mijloace: acţiuni
diplomatice, publicistică, propagandă. Au fost
solicitate şi unele personalităţi de prestigiu ale vieţii
politice şi spirituale franceze în sprijinul acestor
acţiuni.
Recunoaşterea pe plan internaţional a actului
istoric de la Alba Iulia s-a datorat atât activităţii
neobosite desfăşurate de mişcarea naţională
românească din toate provinciile istorice, cât şi
sprijinului multilateral acordat de opinia publică
internaţională, un rol proeminent avîndu-1 opinia
publică din Franţa.
La 5 februarie 1919, la Paris a avut loc o
impresionantă manifestare filoromână, la care au
participat peste 30 de personalităţi române din
emigraţie, precum şi 40 de personalităţi ale vieţii
politice şi culturale franceze, între care: preşedintele
Societăţii oamenilor de litere, Charles Richet, membru
al Academiei Franceze, Ferdinand Landet, Paul Labé
177
şi alţii1. Acţiunea a avut loc cu prilejul împlinirii unui
an de la apariţia ziarului „La Roumanie”. Luând
cuvântul, LacourGayet, preşedintele Societăţii
Franco-Române, a apreciat elogios activitatea
patriotică a emigraţiei române din Paris şi a ziarului
„La Roumanie”, care „a lucrat cu stăruinţă, apelând la
rege de a nu trata cu germanii. A protestat contra păcii
de la Bucureşti..., a luptat pentru recunoaşterea de
către puterile aliate a Consiliului Naţional al Unităţii
Române”2. Iar academicianul Charles Richet, unul
dintre animatorii manifestaţiei filoromâne, în
alocuţiunea sa şi-a exprimat sentimentul de preţuire
pentru colaborarea fructuoasă dintre ziariştii francezi
şi români, realizată în anii războiului. Referindu-se la
prietenia româno-franceză el afirma că „România nu
este o naţiune străină pentru Franţa, ci face parte din
marea familie latină ca şi Italia, soră bună cu Franţa şi
România”3. Richet adresa, în încheiere, un îndemn ca
România şi Franţa, care au fost unite în timpul
războiului, să acţioneze tot astfel în vremuri de pace4.
Manifestaţia a luat sfârşit prin ovaţii pentru România
şi printr-un discurs de mare sensibilitate patriotică,
rostit de Nicolae Titulescu. „Văd în jurul meu —
declara diplomatul român — pe acei români care cei
dintâi au cerut intrarea în război încă din septembrie
1914; aceiaşi cer azi o pace justă”5. Într-o expunere

                                                            
1
„Adevărul”, nr. 10.682 din 24 ianuarie 1919.
2
Ibidem.
3
Ibidem, nr. 10 694 din 5 februarie 1919.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
178
magistrală, Titulescu a înfăţişat cauzele care au
îndreptăţit pe români să acţioneze pentru eliberarea
Transilvaniei şi unirea ei cu România, făcând apel ca
Franţa şi aliaţii ei să sprijine dorinţa legitimă a
poporului român de a-şi vedea împlinit idealul său de
unitate naţională1.
În presa franceză şi în cadrul unor reuniuni
internaţionale, reprezentanţii Mişcării pentru unitatea
naţională a românilor s-au ocupat frecvent, în cursul
anului 1919, de această problemă, manifestând
atitudini critice împotriva unor tendinţe şi poziţii
nerealiste faţă de naţiunile mici şi mijlocii, îndeosebi
faţă de naţiunile succesoare ale Imperiului habsburgic.
Un asemenea obiect au avut şi întâlnirile
membrilor delegaţiei române la Conferinţa de pace cu
Georges Clemenceau, care declara, cu această ocazie,
că Franţa a făcut tot ce a putut pentru România şi vrea
să facă tot ce va putea; cu preşedintele Wilson, căruia
delegaţia română îi prezintă hotărârile de la Alba Iulia
şi Declaraţia de autodeterminare a poporului român,
citită în parlamentul de la Budapesta în 18 octombrie
19182.
Erau încurajate speranţele românilor şi de
atitudinea diplomaţilor marilor puteri aliate, care încă
înainte de deschiderea oficială a Conferinţei de pace
îşi declarau „simpatia profundă” faţă de români,
promiţând că „justele drepturi politice şi teritoriale”
ale poporului român vor fi obţinute şi asigurate, cum
                                                            
1
Ibidem.
2
N. Jurcă, Acţiuni diplomatice ale României consacrate recunoaşterii
Unirii, în „Transilvania”, 1978, 7, nr. 11, p. 30-31.
179
spunea Robert Lansing, secretarul de stat american; că
în momentul când „victoriile armatelor aliate” vor
anunţa „triumful apropiat al principiilor de justiţie” se
vor asigura eliberarea şi recunoaşterea României, care
a luptat alături de Aliaţi şi împreună cu Aliaţii „într-o
colaborare credincioasă”, iar „Franţa şi România vor
ieşi mai strâns unite”, afirma Stephen Pichon, ministru
de externe francez. Că România se va bucura de
întreaga simpatie şi sprijin la Conferinţa de pace din
partea guvernului britanic, apreciindu-i-se eforturile şi
sacrificiile, declara ministrul de externe al Marii
Britanii, Balfour1.
Asemenea declaraţii de recunoaştere a
drepturilor României şi de sprijin pentru împlinirea
unităţii politice a poporului român n-au îndepărtat cu
totul dificultăţile practice şi nici jocul de culise al
celor „mari”2. La acestea se referea ziarul „Adevărul”
în articolul din 7 iunie 1919 cu titlul Conferinţa păcii
şi diplomaţia secretă. Statele mici şi tratatul austriac,
luând, totodată, atitudine împotriva diplomaţiei de
culise din cadrul Conferinţei de pace de la Paris.
Autorul scria că deşi Wilson a proclamat necesitatea
diplomaţiei publice, totuşi când s-a trecut la
concretizare s-a folosit cea mai secretă diplomaţie
posibilă3.
Dealtfel, împotriva diplomaţiei secrete s-au
pronunţat cu hotărâre, alături de ziariştii români, mai
                                                            
1
Şt. Pascu, A formação do estado nacional unitário romeno, Lisboa, 1979,
p. 289-290.
2
Ibidem.
3
Ibidem, nr. 10 796 din 7 iunie 1919.
180
multe ziare franceze, între care „Bon Soir”. Acesta îi
reproşa lui Clemenceau că refuză să remită
parlamentului textul tratatului cu Germania, pe când
„la Berlin el se vinde pe străzi”1.
Ziariştii români din ţară şi din capitala Franţei au
fost intrigaţi de faptul că reprezentanţii statelor mici
europene, între care şi România, au luat cunoştinţă cu
întârziere de proiectul tratatului de pace cu Austria,
după ce fusese remis delegaţiei acestei ţări.
În contextul acţiunilor de sprijinire a rezolvării
juste a problemelor româneşti, iniţiate de emigraţia
română, se înscrie şi seria articolelor publicate în
presa franceză şi română în anul 1919, pentru a evoca
contribuţia poporului român în războiul împotriva
armatelor germane şi austro-ungare. Astfel, ziarul
francez „Le Petit Parisien” publica, la 24 ianuarie
1919, o declaraţie a unui fruntaş al mişcării române
pentru unitate naţională, în care acesta sublinia
simpatia şi preţuirea de care se bucura Franţa în
România. „Nu e ţară în care Franţa să fie mai iubită
ca în România. În aceste momente hotărâtoare ochii
şi inima noastră se îndreaptă spre ea. Nu ne îndoim
că Franţa va sprijini cauza noastră. Ea îşi va aduce
aminte că am intrat în război când Verdunul era în
primejdie…2. După ce se arătau sacrificiile făcute de
poporul român în timpul războiului pentru
desăvârşirea unităţii de stat a României, fruntaşul
român conchidea: „cum am putea să nu ne prezentăm
cu încredere la Conferinţa Păcii? Revendicările
                                                            
1
„Adevărul”, nr. 10 694 din 5 februarie 1919.
2
Ibidem.
181
noastre sunt prea întemeiate”1.
În acelaşi scop, şeful guvernului român, I. I. C.
Brătianu, într-un interviu acordat ziarului „Le Matin”
din 7 ianuarie 1919, evoca sentimentele de prietenie
tradiţională care legau poporul român de cel francez.
„Şi când în 1914 bătrânul rege — arăta acesta — mi-a
vorbit de tratatul pe care, el, Hohenzollern, l-a
încheiat cu ceilalţi hohenzollerni, i-am spus: «Sire, se
poate face politică împotriva sentimentului unei ţări,
dar nu se poate face război împotriva sentimentului
unei ţări. România nu va ridica niciodată braţul pentru
a lovi în Franţa»”2.
Chiar dacă au existat anumite neînţelegeri între
oficialitatea celor două ţări în unele probleme, poporul
francez, reprezentanţii săi, opinia publică franceză a
sprijinit în chip hotărât dezideratele fundamentale ale
românilor, între care cel mai important era unirea
tuturor teritoriilor locuite de români cu România.
Atunci când deputatul Kerguezek a acuzat
guvernul francez „de a fi părăsit pe prietenii noştri de
la Bucureşti”, ministrul de externe Stephen Pichon a
răspuns că „Franţa n-a părăsit niciodată România, iar
guvernul francez nu conteneşte s-o apere la Conferinţa
păcii”3.
O asemenea concluzie se degajă şi din articolele
publicate de presa franceză în această perioadă4.
Astfel „Le Temps”, dezbătând importanţa naţională şi
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
„Adevărul”, nr. 10 888 din 14 iunie 1919.
4
Ibidem, nr. 10 691 din 2 februarie 1919.
182
europeană a făuririi unităţii de stat a României, scria,
la 2 februarie 1919, că „România Mare ar putea fi în
lumea de mâine un element stabilizator”. De aceea,
naţiunile iubitoare de pace, arăta ziarul, au datoria să
sprijine desăvârşirea unificării statului naţional român,
care va avea un rol pacificator în Europa. Iar „Franţa
care are atâtea motive să iubească România nu se va
abţine de a-şi formula dorinţa”1.
Marile puteri, deşi proclamaseră egalitatea dintre
statele mari şi cele mici, continuau să-şi exercite
puterea prepotentă şi să-şi impună voinţa2.
Această situaţie e reflectată şi în corespondenţa
lui Al. Vaida-Voevod, membru şi apoi conducător al
delegaţiei româneşti, care într-o scrisoare din 19
februarie 1919, referindu-se la metodele folosite de
Consiliul suprem, subliniază atitudinea contradictorie
a reprezentanţilor marilor puteri: „insistenţe
binevoitoare când aveau nevoie de sacrificiile şi
jertfele românilor, mai puţină înţelegere acum, când
discutau ca învingători”.3
Înţelegând oportunitatea atragerii bunăvoinţei lui
Wilson de partea cauzei româneşti, Vaida, nelipsit de
la aproape nici unul din festinurile diplomatice şi
private din perioada Conferinţei de pace, îi propune
lui I. I. C. Brătianu să-i acorde acestuia titlul de
Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti4.

                                                            
1
Ibidem.
2
E. Campus, Recunoaşterea pe plan internaţional a desăvârşirii unităţii
statale a României, în „Studii”, 1968, 21, nr. 6, p. 11 (1175).
3
Arhivele Statului, Sibiu, Corespondenţa O. Goga — Al. Vaida-Voevod.
4
Ibidem.
183
 Diplomaţia franceză a sprijinit, în general,
interesele naţionale ale românilor în cadrul
Conferinţei de pace. În această problemă, alte scrisori
ale lui Al. Vaida atestă valoarea acestui sprijin, a
receptivităţii diplomaţiei franceze faţă de
revendicările şi interesele României, în cadrul Confe-
rinţei de Pace. O discuţie lungă a avut loc, la începutul
lunii august 1919, între doi membri ai delegaţiei
române la Paris, respectiv Al. Vaida şi Nicolae Mişu,
pe de o parte şi Stephen Pichon, ministrul de externe
al Franţei, pe de altă parte1. La remarca lui Vaida, la
începutul dialogului, cu privire la atitudinea sa
binevoitoare „faţă de cererile noastre îndreptăţite”2,
ministrul francez afirma că el totdeauna a ţinut partea
românilor...3. Dialogul a continuat, stimulat de atitudi-
nea încurajatoare a diplomatului francez, fiind
dezbătute probleme de mare însemnătate pentru
viitorul României, între care şi aceea cu privire la saşii
din Transilvania. Reprezentantul României, Al. Vaida,
i-a adus la cunoştinţă ministrului francez că saşii au
recunoscut Unirea cu România fără condiţii,
încrezători în hotărârile de la Alba Iulia, prin care li se
„garantau tuturor minorităţilor naţionale drepturile
confesionale şi de limbă”4. Dar de când s-a răspândit
zvonul că „cei patru vor să impună legi speciale cu
privire la minorităţi, a început o agitaţie printre
saşi…” A reînviat ideea „deutsche Mark”-ului, un fel
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
184
de autonomii teritoriale germane. Delegaţia română
respingea ideea creării unei „ţări nemţeşti în
miniatură” în sânul României Mari, care să-i
servească Germaniei drept punte spre Orient1.
Ascultând cu atenţie obiecţiile argumentate ale
delegaţiei române, St. Pichon a promis că va interveni,
şi a cerut în acest scop să i se prezinte un memoriu
detaliat. În acest context, Vaida sugera cercurilor
politice din ţară să intervină şi ele pe lângă diverşi
factori influenţi, împotriva modului cum se
preconizează, de către marile puteri, rezolvarea
problemei naţionalităţilor conlocuitoare din România.
Cercurile politice româneşti erau îndemnate să
intervină pe lângă Comandamentul francez din
Bucureşti, iar acesta, la rândul său, să intervină în
acelaşi sens, pe lângă Oficiul de externe şi pe lângă
generalul Foch2.
După unele dificultăţi, în vara anului 1919, cu
sprijinul îndeosebi al Franţei, lucrurile au luat un curs
mai pozitiv. Franţa începuse să sprijine deschis
punctele de vedere româneşti. Mai multe personalităţi
de seamă au vorbit în favoarea României în faţa
Consiliului suprem3.
Atitudinea mai favorabilă României a Consiliului
celor patru se explică şi prin faptul că acesta
acceptase, în principiu, planul militar al lui Foch, care
cerea colaborarea armatei române şi a celorlalte state
naţionale din Europa centrală cu armatele aliate, în
                                                            
1
Ibidem.
2
Arhivele Statului din Cluj-Napoca, fond cit.
3
E. Campus, op. cit., p. 11 (1175).
185
vederea unei intervenţii în Ungaria1.
În septembrie 1919 au loc alte momente de
tensiune între Consiliul celor patru şi guvernul român,
mai ales în problema tratatului de pace cu Austria.
Reprezentanţii S.U.A. au reuşit, pentru moment, să-l
influenţeze şi pe Clemenceau, preşedintele
Conferinţei de pace. Acesta a adresat o notă
diplomatică prin care cerea României să semneze
tratatul de pace în formularea stabilită de Consiliul
suprem al celor patru mari puteri, fără consultarea
reprezentanţilor noştri diplomatici. Delegaţia română
a refuzat, însă, silind, prin motivaţiile sale foarte
serioase, Conferinţa de pace să revină asupra acestei
probleme.
În schimbarea atitudinii Conferinţei de Pace,
personalităţile politice franceze au jucat un rol foarte
important. Astfel, la obiecţiunile unora că România a
semnat tratatul de pace cu Puterile Centrale, chiar
preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, atrăgea
atenţia că „România nu s-a hotărât să intre în luptă
decât pentru a-şi realiza unitatea naţională. Apoi,
abandonată, trădată, sugrumată i s-a impus un tratat
odios”2.
Opinia publică franceză, ca în toate ocaziile, s-a
raliat imediat poziţiei româneşti. La 5 septembrie
1919, Franklin Bouillon a vorbit în Cameră deosebit
de elogios la adresa României, a efortului său în
timpul războiului, şi a susţinut revendicările naţionale
româneşti. Deputaţii l-au aplaudat îndelung şi au
                                                            
1
Ibidem.
2
„Adevărul”, nr. 10 796 din 7 iunie 1919.
186
aclamat „Vive la Roumanie!”1.
Franţa va continua să sprijine interesele naţionale
ale poporului român, străduindu-se să câştige integral,
în acest sens, diplomaţia americană. Întâlniri între
reprezentantul român N. Mişu şi ministrul de externe
francez Stephen Pichon au avut loc, acesta din urmă
asigurîndu-1 pe diplomatul român de „tot sprijinul şi
de tot devotamentul” pe care Franţa îl poartă Româ-
niei, de atitudinea favorabilă a presei şi a delegaţiei
franceze, care continua „să susţină la Conferinţă
drepturile României”2.
La rândul său, deputatul Louis Martin,
continuând seria interpelărilor adresate guvernului
francez, a criticat atitudinea Conferinţei de pace faţă
de problemele naţionale româneşti.
Saint-Aulaire, reprezentantul diplomatic al
Franţei la Bucureşti a acordat şi el un important sprijin
cauzei naţionale a românilor şi în timpul Conferinţei
de pace, informând sistematic guvernul francez asupra
stării de spirit a poporului român, asupra atitudinii
cercurilor politice româneşti, insistând să fie sprijinite
interesele României, să fie respectată suveranitatea sa.
La 13 septembrie 1919, el raporta că Brătianu a remis
regelui demisia cabinetului; toţi membrii guvernului
s-au solidarizat cu atitudinea primului ministru. Cauza
demisiei a fost determinată de „un motiv naţional”,
sublinia diplomatul francez. Negociatorul şi
semnatarul tratatului din 1916 (dintre România şi
Antanta), adică Brătianu, „nu poate semna un tratat
                                                            
1
E. Campus, op. cit., p. 12 (1176).
2
Ibidem.
187
care implică depăşirea primului. În afară de aceasta,
fiul omului de stat român, care acum 50 de ani a
obţinut recunoaşterea independenţei României (I.C.
Brătianu), nu poate semna, nici chiar să caute să-l
amelioreze prin negocieri, un tratat care, după
sacrificiile făcute de România pentru cauza comună,
limitează această independenţă”1. Brătianu considera
că nici un guvern nu poate semna un asemenea tratat.
Din convorbirile lui Saint-Aulaire cu Brătianu rezultă
că atitudinea echivocă a delegaţiei Statelor Unite se
datoreşte unor neînţelegeri în legătură cu petrolul
românesc2.
Noul guvern, condus de Vaida-Voevod, a izbutit,
între timp, să obţină înlăturarea preambulului şi a
articolelor 10 şi 11 din tratatul cu privire la
naţionalităţile conlocuitoare, care forma principalul
obiect de nemulţumire a diplomaţiei româneşti,
întrucât se preconiza un control al marilor Puteri, cu
privire la modul în care România respectă drepturile
minorităţilor naţionale. După cum recunoştea presa
franceză şi unele ziare din S.U.A., între oare „The
New York Herald”, Aliaţii au recunoscut drept justă
poziţia României în privinţa naţionalităţilor con-
locuitoare3. În felul acest, s-a putut semna, în
septembrie 1918 tratatul de pace cu Austria la Saint
Germaine4. Prin semnarea tratatului obţinea satisfacţie
                                                            
1
Arh. Statului, Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, Rola 176, c. 188-
189. Archives historiques militaires Vincennes, Ministère de la Guerre, État
Major de l’Armée, 16, nr. 2171.
2
Ibidem.
3
E. Campus, op. cit., p. 15 (1179).
4
Ibidem.
188
nu numai România, ci în genere ţările mici şi mijlocii,
cărora li se creau posibilităţi mai bune la Conferinţa
de Pace. Succesul tratativelor a fost influenţat şi de
strângerea legăturilor, de sincronizarea demersurilor
diplomatice dintre România, Cehoslovacia şi Regatul
sârbo-croaţilor şi slovenilor.
În toamna anului 1919 s-a produs o anumită
schimbare şi în atitudinea diplomaţiei engleze, pe
sprijinul căreia România conta mult. Şi, de fapt,
delegaţia română a primit un sprijin real chiar din
partea lui Lloyd George, primul ministru englez,
precum şi din partea unor cercuri neoficiale, a opiniei
publice, a presei, a unor conducători ai confesiunilor
religioase etc.
Printre personalităţile engleze care au sprijinit în
mod deosebit revendicările României în timpul
Conferinţei de pace, ca şi în perioadele anterioare, se
cuvine amintit numele publicistului şi omului politic
WickhamSteed1. El a susţinut cauza românească în
calitate de colaborator (consilier) apropiat al aliaţilor
atât în chestiunile generale europene, cât şi în
lămurirea situaţiei specifice, a revendicărilor şi
aspiraţiilor diferitelor naţionalităţi din Austro-
Ungaria2. WickhamSteed se bucura de un mare
prestigiu în viaţa politică şi diplomatică britanică şi
europeană. La locuinţa sa din Londra au avut loc
numeroase întâlniri ale unor reprezentanţi de seamă ai
ţărilor Antantei, îndeosebi francezi: diplomaţi, ziarişti,
                                                            
1
G. Moroianu, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal în lumină
europeană, p. 24.
2
Ibidem.
189
parlamentari ş.a. La aceste întâlniri participau uneori
şi reprezentanţi ai mişcării de eliberare naţională a
popoarelor oprimate, între care Th. Masaryk, E.
Benes, G. Moroianu şi alţii, care au avut astfel
posibilitatea să facă cunoscute drepturile naţionale ale
popoarelor asuprite din fostul Imperiu austro-ungar1.
Cu toate acestea, drumul tratativelor, al
negocierilor cu Ungaria a fost sinuos, fiind puse în
acţiune diverse manevre diplomatice, interese
economice şi politice ale marilor puteri. Unul din
impedimentele principale l-a constituit planul privind
crearea unei Confederaţii Danubiene; acesta
reprezenta un subterfugiu prin care marile puteri,
îndeosebi Anglia, urmăreau să obţină avantaje
economice în ţările din centrul Europei. Poziţia
României, de respingere categorică a proiectului
Confederaţiei danubiene a fost sprijinită cu hotărâre
de Cehoslovacia şi de Regatul sârbilor, croaţilor şi
slovenilor, ale căror interese erau de asemenea grav
lezate. Pentru prima oară, aceste state au prezentat un
Memoriu comun, la 25 februarie 1920, Consiliului
suprem al Conferinţei de Pace2.
Delegaţia română a jucat şi de data aceasta un rol
activ în cursul tratativelor diplomatice oficiale şi
neoficiale, în legătură cu proiectul Confederaţiei
Danubiene. Într-o scrisoare din 25 august 1919, Al.
Vaida Voievod, conducătorul Delegaţiei României,
caracteriza acest proiect o „prostie ce agită fantezia
multor oameni pe cât de mari pe atât de naivi. Naivi
                                                            
1
Ibidem.
2
E. Campus, op. cit., p. 18 (1102).
190
nu numai din ignoranţă, dar şi din lipsa de fantezie
intuitivă”1. Dezvăluind interesele marilor puteri în rea-
lizarea unui artificial organism politic fragil, Vaida
scria că „francezii şi englezii ar dori restabilirea ei (a
monarhiei habsburgice) sub forma unei închegări a
statelor moştenitoare ale Austro-Ungariei,
contrapondere în contra viitoarei Germanii reîntărite.
Italienii speră a găsi, în această structură statală, un
aliat şi o forţă spre paralizarea iugoslavilor.
Americanii din interese economice. Aliaţii nu voiau
dinastii nici regate, însă îşi închipuie cu toţii că s-ar
putea înjgheba un Ersatz pentru monarhie”.
Tratatul de la Trianon recunoştea, prin articolul
45, valabilitatea juridică internaţională a unirii
Transilvaniei cu România: „Ungaria renunţă în ceea
ce o priveşte, în favoareaRomâniei, la toate
drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei
monarhii austro-ungare, situate dincolo de
fruntariile Ungariei, cum sunt fixate la articolul 27,
partea a II-a, şi recunoscute prin prezentul Tratat sau
prin alte tratate, încheiate în scop de a regla afacerile
actuale, ca făcând parte din România”.2
Tratatul de la Trianon între puterile aliate şi
asociate, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a
fost întărit prin 37 de semnături ale preşedinţilor de
consiliu de miniştri, miniştrilor de externe,
ambasadorilor, înalţilor comisari, miniştrilor
plenipotenţiari, reprezentând 22 de ţări (Europa 10,
                                                            
1
Arh. Statului, Sibiu, Corespondenţa O. Goga — Al. Vaida-Voevod.
2
Arh. Statului, Bucureşti, fond Adunarea Deputaţilor, dosar nr. 1898/1920;
cf. Ştefan Pascu, Transilvania, p. 93.
191
Asia 5, America Latină 3, America de Nord 2, Africa
l. Australia 1). Aceste semnături confereau Tratatului
de la Trianon temeiuri de nezdruncinat, pecetluiau
drepturile istorice şi etno-demografice ale poporului
român şi anume Unirea Transilvaniei pe veci cu
Patria-Mamă, România.1
Semnarea tratatului cu Ungaria a avut loc la 4
iunie 1920, orele 16,30 în clădirea Marelui (palat)
Trianon2 din Versailles. El a fost parafat din partea
României de dr. Ioan Cantacuzino şi Nicolae
Titulescu.
În iunie 1921, cu ocazia dezbaterilor prilejuite de
ratificarea de către Parlamentul francez a Tratatului
de la Trianon, Aristide Briand, susţinând justeţea
frontierelor stabilite de Conferinţa de Pace pentru
România, arăta: „Franţa nu va interveni, niciodată, pe
lângă guvernele aliate şi prietene pentru a aduce o
atingere oarecare, cât de mică ar fi ea, drepturilor
acesteia de suveranitate naţională”3.

                                                            
1
Ibidem; cf. şi C. Gh. Marinescu, Epopeea Marii Uniri, p. 376.
2
„Trianon” (le Grand et le Petit), nom de deux châteaux bâtis dans le parc de
Versailles, le premier, par J. H. Mansart en 1687, le seconde par J. A.
Gabriel en 1762 (Apud Larousse illustré, 1982, p. 1739).
3
Aurel Sălăgean, Legitimitatea Trianonului, „Românul”, nr. 32 (330),
8.VIII.1996, p. 3.
192
 Capitolul III
Relaţiile culturale româno-franceze.1
Interferenţe: Franţa în Cultura Română. Românii
în Cultura Franceză

Relaţiile noastre istorico-politice cu popoarele

Europei, manifestarea identică a conştiinţeide sine şi a
spiritului de solidaritate naţională, nu s-au produs
numai în momentele istorice de restrişte, cruciale ale
destinelor şi idealurilor noastre comune europene, ci
pe întreaga durată a timpului, îndeosebi în epoca
modernă şi contemporană.
În planul vieţii spirituale, toţi exponenţii,
cărturarii noştri de seamă ca şi poporul de rând, au
simţit o atracţie deosebită pentru Europa, îndeosebi
pentru Franţa şi Italia.Naţiunea noastră s-a considerat,
întotdeauna, adânc integrată în spaţiul civilizaţiei şi
culturii europene, cu preponderenţă în cea franceză.
Spiritualitatea franceză a reprezentat,
incontestabil, o sursă benefică pentru formarea a sute
de cărturari români care aveau să promoveze apoi, în
Principate, curente de idei, procese şi proiecte
înnoitoare remarcabile, ceea ce a contribuit la
afirmarea multivalentă a personalităţii şi identităţii
noastre naţionale, la deşteptarea conştiinţei de sine şi a
conştiinţei naţionale a tuturor românilor.
Prin contact nemijlocit cu valorile culturii
                                                            
1
Constantin Marinescu, Naţional şi universal în cultura română, Editura
„Samia”, Iaşi, 2013, passim; cf. şi Răzvan Teodorescu, Identitate culturală
naţională, identitate culturală regională, Rev. „Convergenţe spirituale Iaşi-
Chişinău”, nr. 6-7/2014.
193
europene, cu ideile umanismului european, ale
Revoluţiei Franceze îndeosebi, o pleiadă de tineri
cărturari români au devenit promotorii Revoluţiei
Române de la 1848, ai primei Uniri din 1859,
făuritorii Independenţei naţionale din 1877, ai Marii
Uniri din 1918şi totodată principalii creatori,
exponenţi ai unor valori culturale autohtone
remarcabile.
Deşi impulsul a pornit în mod inexorabil din
mediul naţional intern, sub impactul cerinţelor
imanente ale progresului, ale dezvoltării sociale, ceea
ce a conferit, desigur, un rol determinant maselor de
bază ale naţiunii în înfăptuirea acestor mari idealuri
naţionale, experienţa Occidentului, a Franţei în
particular, învăţămintele istoriei altor naţiuni au
reprezentat pentru cărturarii noştri elemente indis-
pensabile în elaborarea unor strategii adecvate, în
momentele cruciale sus menţionate.
Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea
numeroşi tineri, aparţinând elitelor din Muntenia şi
Moldova, au plecat la studii în Europa, îndeosebi în
Franţa, dar şi în Germania, Italia, ş.a. Aceştia aveau să
se întoarcă în Principate şi să difuzeze valorile culturii
şi civilizaţiei europene, preponderent franceze.
Limba franceză a cunoscut o amplă răspândire în
viaţa publică, astfel încât numeroase trupe teatrale şi
muzicale din Franţa organizau spectacole în
principalele oraşe din Principate şi erau frecventate de
familiile protipendadei româneşti. De asemenea,
literatura franceză era nelipsită, preponderentăîn
librării. Asistăm la o asemenea expansiune a limbii şi
194
culturii franceze, încât pe la 1848 Mihail
Kogălniceanu atrăgea atenţia în revista „Dacia
Literară” asupra împrumuturilor excesive de cuvinte
şi expresii preluate din limba franceză1, a
cosmopolitismului cultural, reflectat îndeosebi în
faptul că marea majoritate a spectacolelor din teatrul
dramatic şi muzical se derulau în limba franceză. La
începutul secolului al XX-lea, Nicolae Iorga avea să
declanşeze o amplă campanie pentru predominanţa
limbii române în viaţa spirituală, îndeosebi în teatru,
unde spectacolele se derulau exclusiv în limba
franceză, mai ales în Capitala ţării, aşa cum am
prezentat pe larg în alte capitole.2
Fără îndoială că, dincolo de unele excese,
influenţa culturii, ştiinţei şi civilizaţiei franceze asupra
spiritualităţii româneşti a fost remarcabilă şi benefică.
Numeroşi tineri români au absolvit facultăţi şi cursuri
doctorale în universităţile franceze şi, revenind acasă,
au contribuit inestimabil la dezvoltarea şi consolidarea
literaturii, ştiinţei, educaţiei şi culturii româneşti.
În România interbelică asistăm la un nou
moment de amploare cu privire la promovarea culturii
şi civilizaţiei franceze în viaţa noastră spirituală.
Astfel, în 1922, s-a deschis L’EcoleFrançaise de
Paris, condusă de Nicolae Iorga şi ScuolaRomena di
Roma, condusă de Vasile Pârvan3. Trebuie să relevăm
                                                            
1
Constantin Marinescu, Naţional şi universal în cultura română, Editura
„Samia”, Iaşi, 2013, p. 216-224; Cf. şi Paul Suditu, Despre contactele
culturale româno-franceze, în rev. „România Mare”, nr. 1217 din
29.XII.2013, p. 10.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
195
că „Franţa, universităţile sale s-au deschis larg pentru
tinerii studenţi şi doctoranzi români1, au reprezentat
citadele sacre, în care s-au format sau cu care au
colaborat savanţi şi artişti de prestigiu ai României, în
frunte cu Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, Nicolae
Grigorescu, Theodor Pallady, Elena Văcărescu,
Martha Bibescu, contesa Anna Brâncoveanu de
Noailles, Mircea Eliade, Alexandru Macedonski,
Elvira Popescu, Henri Coandă ş.a.”2
Publicistul şi omul de cultură Paul Suditu, într-un
valoros studiu intitulat „Despre contactele culturale
româno-franceze”, ne aduce importante informaţii
privind interferenţele multiple dintre cele două culturi.
Astfel, cu legitim temei, în studiul menţionat se relevă
că numeroşi creatori români figurează, deopotrivă, şi
în literatura franceză, şi în literatura română, cum ar fi
cazul lui Panait Istrati, Tristan Tzara (fondatorul
suprarealismului), Eugen Ionescu (fondatorul teatrului
modern) ş.a.3
Profesorii Jean Boutier, Alain Guillermou,
Charles Druhet şi Henri Facillon, mai întâi au învăţat
româneşte, apoi au elaborat ample şi valoroase lucrări,
exegeze cu privire la opera poetului nostru naţional
Mihai Eminescu, marele prozator Ion Creangă şi mulţi
alţii4.
La rândul său, unul dintre conducătorii Şcolii
Ardelene, August TreboniuLaurean a tradus în
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
196
româneşte, în anul 1846, un manual francez de
filozofie, ceea ce relevă receptivitatea faţă de valorile
culturii franceze, a românilor din toate provinciile
istorice, inclusiv din Transilvania şi este de reţinut,
încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Totodată, aportul românilor la îmbogăţirea
patrimoniului culturii şi ştiinţei universale este
remarcabil, substanţial, îndeosebi în
domeniileliteraturii, muzicii, artei, filosofiei, istoriei,
sociologiei, medicinii, fizicii, chimiei, matematicii,
biologiei, ştiinţelor tehnice. Este astăzi definitiv
demonstrat că ceea ce caracterizează esenţialmente
cultura română este raportul indisolubil dintre
protocronism şi sincronism, ceea ce în concepţia
noastră înseamnă raportul dintre naţional şi
universal.1
O trăsătură definitorie a personalităţii naţiunii
noastre o constituie spiritul său creator, ceea ce a
făcut ca românii să nu accepte niciodată postura de
consumatori ai valorilor spirituale ale Europei sau de
imitatori ai unor curente la modă ale vieţii culturale
ale altor popoare. Românii au refuzat transplantul mi-
metic, preluarea mecanică a produselor spirituale de
peste hotare. Din acest punct de vedere ne apar cel
puţin stranii, bizare, nefondate unele aspecte,
consideraţiuni din cartea lui Pompiliu Eliade,
intitulată:„Influenţa franceză asupra spiritului public
în România”,în care se exacerbează această înrâurire,
minimalizându-se valoarea specificităţii româneşti, iar
                                                            
1
Constantin Marinescu, Al. Tănase, Conştiinţa naţională şi valorile patriei,
Editura „Junimea”, Iaşi, 1983, passim.
197
recent, aceeaşi viziune rezultă din lucrarea „De ce este
România altfel?”, autor fiind Lucian Boia.
Spiritualitatea românească a promovat propriul
său Iluminism,propria sa epocă a Renaşterii, curente
literare, artistice distincte, o doctrină naţională,
filosofică, inspirată din particularităţile spiritului
nostru mioritic, istoric şi temporal, din specificul
naţional, din psihologia poporului român. Pe de altă
parte, tocmai de aceea, aportul românesc la
îmbogăţirea patrimoniului culturii europene si
universale este impresionant în raport cu ponderea
demografică a poporului nostru şi mai ales cu
specificitatea condiţiilor sale istorice, politice şi
geografice, mai totdeauna vitrege, nefavorabile, care
1-au obligat să stea mai mult cu arma la umăr decât
cu condeiul în mână, pentru a da curs spiritului său
creator. Avea perfectă dreptate marele savant Henri
Coandă, el însuşi un spirit fecund, un model de
creativitate românească, de savant cu merite
excepţionale în ştiinţa universală, când afirma că: „ar
fi fericite alte naţiuni ale lumii dacă ar fi putut să
adauge la patrimoniul cunoaşterii, al culturii şi ştiinţei
universale, atâta cât a dat poporul, român, mai ales în
ultimii o sută de ani”1.
Printre personalităţile care ne-au ilustrat virtuţile
de neam, spiritul creator, la loc de seamă se situează
eruditul prinţ muntean Petru Cercel, învăţatul
Nicolaus Olahus, domnitorul şi omul de elevată
cultură Dimitrie Cantemir, poetul şi diplomatul

                                                            
1
Apud lucrarea Henri Coandă. Din nou acasă, 1977.
198
Antioh Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino,
spătarul Nicolae Milescu, Petru Movilă, Neagoe
Basarab ş.a.
Relaţiile lui Petru Cercel cu Apusul,
peregrinările sale pe la curţile de seamă europene,
prietenia lui cu Henric al III-lea de Valois al Franţei şi
cu mama acestuia, Caterina de Medici, primirea
oficială în Palatul Dogilor (7 martie 1581), cu
protocolul capetelor încoronate, preţuirea înzestrării
lui literare, a calităţilor de poliglot, toate acestea sunt
mărturie a prezenţei româneşti în aria vieţii politice şi
cultural-umaniste europene a timpului. Ştefano
Guazzo, în lucrarea Dialoghipiacevoliapărută în 1856,
la Veneţia, îl consideră pe domnitorul valah, Petru
Cercel, o personalitate europeană polivalentă, cu
calităţi multiple, cu virtuţi deosebite.1 În dialogul
închinat voievodului muntean se face referinţă la
„naţiunea aceea, căreia prinţul îi aparţine – care se
bucură de politeţea limbii latine”.
La rândul său, Nicolaus Olahus marchează un alt
moment semnificativ în secolul al XVI-lea, mai ales
prin prietenia lui cu Erasmus din Rotterdam. De
asemenea, lucrarea, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Theodosie”echivalează în epocă cu cele
mai apreciate opere umaniste europene. Preceptele lui
Neagoe Basarab sunt o pledoarie magistrală pentru
echilibrarea puterilor, care începe de la cultivarea
cuvântului bun şi înlăturarea celui negativ, rău, până
al desăvârşirea stăpânirii de sine, ceea ce pune în
                                                            
1
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Itinerarii prin cultură, Editura „Eminescu”,
Bucureşti, 1982.
199
relief valorile umaniste ale culturii româneşti.
În comparaţie cu ideile funeste ale
Inchiziţiei,care s-au impus o anumită perioadă de timp
în viaţa unor popoare, ideile umanismului românesc
se înfăţişează într-o poziţie de incontestabilă
superioritate, ele constituind filonul de aur al
umanismului european.
Prin opera plurivalentă a savantului Dimitrie
Cantemir, istoria şi cultura românească aveau să
pătrundă şi să se integreze mai profund în
universalitate. Personalitate complexă, deosebit de
prestigioasă, una din cele mai vaste inteligenţe din
istoria tuturor timpurilor, Dimitrie Cantemir a făcut
dovada cea mai elocventă a spiritului creator
românesc. El reprezintă pentru spiritualitatea
românească un moment excepţional. Capacitatea sa
de a crea cu egală competenţă, în domenii atât de
variate, a determinat pe contemporani să-1
supranumească cu îndreptăţit temei, „Leibnitz al
românilor”. Dimitrie Cantemir a fost preţuit şi admirat
de numeroşi învăţaţi şi gânditori ca Byron şi Voltaire,
de numeroase ale personalităţi ale timpului său, fiind
inclus de către Academia din Berlin printre titanii
gândirii europene.1
Una din ideile operei marelui savant este aceea a
originii comune, daco-romane a românilor din toate
provinciile istorice, precum şi latinitatea limbii
române, idee pe care aproape toţi cărturarii noştri de
primă mărime au dezvoltat-o, demonstrând şi prin
                                                            
1
Constantin Marinescu, Dimitrie Cantemir, savant de renume mondial, Rev.
„Convergenţe spirituale Iaşi-Chişinău”, Nr. 6-7/2014, p. 171.
200
aceasta nu numai erudiţia, ci şi înaltul patriotism de
care au fost animaţi.
Prin Nicolaus Olahus, Dimitrie Cantemir,
Nicolae Bălcescu, Vasile Conta, Nicolae Iorga, N.
Titulescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil
Cioran, Eugen Ionescu, Gogu Constantinescu, Ghiţă
Ionescu, Anghel Rugină, Georgescu Röngen, Mihai
Manoilescu, George Palade şi mulţi alţii, ne-am impus
nu numai în gândirea enciclopedică a timpului, ci şi în
creaţia literară, ştiinţifică, în gândirea filosofică,
politologică, economică, umanistă.1
Nicolae Bălcescu rămâne pentru eternitate un
mare gânditor al românilor. Ideile sale avansate, de
valoare universală aveau să stârnească interesul direct
al spiritelor umaniste şi revoluţionare europene ale
timpului. Eminescu este şi rămâne nu numai geniul
poeziei româneşti, ci şi al celei universale. Vasile
Alecsandri avea să demonstreze vocaţia universală a
spiritului său creator prin celebra poezie „Ginta
latină”,pentru care a fost consacrat la Montpellier, în
anul 1878, acordându-i-se premiul internaţional ai
juriului. Brâncuşi şi Enescu s-au impus în conştiinţa
artistică a umanităţii prin opere, care dau strălucire
patrimoniului spiritual mondial.2 Urmând tradiţia
inaugurată de istoricul savant D. Cantemir, A. D.
Xenopol, N. Iorga şi V. Pârvan s-au impus, la rândul
lor, ca istorici de prestigiu, de talie internaţională,
cărora unele popoare le datorează tălmăcirea şi
                                                            
1
C. Gh. Marinescu, Naţional şi universal în cultura română, op. cit, p. 216-
224
2
Ibidem.
201
interpretarea obiectivă a propriei lor istorii. Se ştie, de
pildă, că D. Cantemir şi apoi N. Iorga au scris cele
mai bune tratate de istorie a Imperiului Otoman. Să
adăugăm la aceste reflecţii, la aceste succinte
creionări, numeroasele contribuţii româneşti de
răsunet internaţional în domeniul medicinei prin
savanţi de renume mondial cum au fost: Ion
Cantacuzino, Victor Babeş, Ion Paulescu, C. I.
Parhon. Gr. T. Popa, Al. Danielopolu. Gheorghe
Marinescu ş. a. De asemenea, foarte mulţi exponenţi
străluciţi ai şcolilor noastre de fizică, matematică,
chimie, biologie, lingvistică, estetică, filosofie,
sociologie etc., au ajuns la nivel european în epoca
postbelică. O recunoaştere a contribuţiilor originale
româneşti la îmbogăţirea patrimoniului ştiinţific
universal în domeniul fizicii, matematicii, chimiei
etc., o constituie faptul că unele procese şi fenomene
din aceste domenii poartă denumiri ale provinciilor
româneşti sau ale unor savanţi români ca: Procopiu,
Coandă, Hulubei, Ţiţeica, Neniţescu ş.a., iar savantul
George Palade, care a trăit în S.U.A., a fost distins cu
premiul Nobel pentru valoarea descoperirilor sale în
domeniul Biologiei. Numai cauze subiective, situaţii
conjuncturale nefavorabile ţării noastre au făcut ca
unii dintre savanţii şi scriitorii noştri să nu fi fost
încoronaţi cu premiul Nobel (I. Paulescu, Gh.
Constantinescu, H. Coandă, Ştefan Obodleja,
L. Blaga, T. Arghezi, Nichita Stănescu ş. a.).
„Structuralismul lui Levy-Strauss şi al englezului
Firth au fost aproape deplin anticipate de Dimitrie
Gusti. Levy-Strauss, când a văzut, după câţiva ani,
202
impresionantele tomuri, respectiv celebrele monogra-
fii sociologice ale lui Dimitrie Gusti, a fost atât de
emoţionat, încât a declarat că „toată opera lui fusese
deja realizată de savantul român, cu patru decenii
înainte”.1
Reprezentativi savanţi şi creatori îşi află
„încrustat” numele în nemărginirea astrelor, printre ei,
desigur, şi câţiva români, în frunte cu Eminescu şi
Brâncuşi. Iar între românii a căror faimă a ajuns până
în cosmosul nemărginit, o cometă, care are numărul
4268, se numeşte EUGEN GREBENICOV2. O
cinstire cu care ne mândrim, pe care savantul, născut
în Basarabia la 20 ianuarie 1932, o merită deplin
pentru contribuţia adusă la dezvoltarea fizicii,
matematicii şi astronomiei mondiale3, cercetările sale
aflându-se la temelia calculelor privind unele aspecte
ale zborurilor.
Tot atât de elocvente ne apar astăzi şi alte
prezenţe româneşti în spiritualitatea europeană,
referindu-ne fie şi doar la câteva personalităţi, cum
sunt: Anna Brâncoveanu de Noailles, Martha Bibescu
şi Mircea Eliade, care au ocupat succesiv fotolii ale
Academiei din Belgia; Elena Văcărescu a fost distinsă
cu premii ale Academiei Franceze; A. D. Xenopol,
Eugen Ionescu şi alţi cărturari români se numără
printre membrii de onoare sau membrii titulari ai

                                                            
1
Constantin Marinescu, Naţional şi universal în cultura română, op. cit.,
loc. cit., passim.
2
Victor Crăciun, Eugen Grebenicov s-a mutat într-o stea, Rev. „Flacăra lui
Adrian Păunescu”, 10 ianuarie 2014, p. 4.
3
Ibidem.
203
aceluiaşi for academic al Franţei; Nicolae Titulescu s-
a impus în conştiinţa mondială nu numai ca un
homouniversalis, ci şi ca un neobosit promotor al
ideilor nobile de independenţă, suveranitate şi pace, ca
un protagonist al unei Europe unite, călăuzită de
principiile securităţii colective, respectului reciproc şi
al demnităţii naţionale.
Numeroşi poeţi şi scriitori români, în frunte cu
poetul naţional Mihai Eminescu, sunt traduşi şi
publicaţi în mai multe ţări europene, precum şi în
Canada, Japonia, S.U.A. şi altele.
Desigur cea mai amplă arie de difuzare cunoaşte
opera poetului nepereche Mihai Eminescu, tradusă
îndeosebi în limbi de circulaţie universală, în state cu
mari tradiţii literare, culturale, precum Franţa, Italia,
Germania, Rusia, Grecia ş.a.
Sunt total nefondate aprecierile tendenţioase ale
unor pretinşi critici literari, istorici de duzină precum
Lucian Boia, care afirmă că opera poetică
eminesciană, tradusă în alte limbi, şi-ar pierde din
farmecul, din muzicalitatea ei, ceea ce este o
insinuare, o apreciere tendenţioasă întrucât, până
acum, poetul naţional a fost tradus în peste 70 de
state, comunităţi naţionale. Prin aceasta Lucian Boia
urmăreşte să conteste universalitatea creaţiei
eminesciene. Dar iată că recent, o distinsă doamnă
profesor universitar din Calabria (Italia) a publicat o
valoroasă lucrare prin care relevă alte elemente
poetice inedite din celebrul poem „Luceafărul”.
O dovadă elocventă a receptivităţii bibliofililor
eleni pentru literatura română rezultă cu pregnanţă din
204
relatările lui Ion Brad, fostul ambasador român la
Atena timp de aproape două decenii.
Relaţiile româno-franceze, în ansamblul lor, fie
că e vorba de cele politice, administrative sau
economice, au fost fondate pe baza relaţiilor culturale.
Această realitate se regăseşte pregnant în lucrarea lui
Pompiliu Eliade cu titlul „Influenţa franceză asupra
spiritului public în România secoluluiXIX”(Paris,
1914), în care autorul afirmă că„Rareori influenţa
unui popor asupra altuia a fost mai completă, mai
cuprinzătoare decât influenţa franceză în România”.
„Este cunoscutăîn toate manifestările spiritului uman,
în politică cât şi în legislaţie, în literatură cât şi în
organizarea administrativă sau în viaţa socială”,
subliniază autorul înainte menţionat.1
Contactul cu limba şi literatura francezăîncepe
odată cu venirea domnilor fanarioţi în Muntenia şi
Moldova. Dragomanii greci intenţionau să-şi
însuşească un număr cât mai mare de limbi străine la
care turcii, fiind opriţi de Coran, nu aveau acces.În
1775, Alexandru Ipsilante reorganizeazăînvăţământul
din Muntenia, după modelul francez, introducând
studiul obligatoriu al limbii franceze, alături de
greacă, latină, slavonăşi română. Pentru aprofundarea
limbii franceze se întocmesc primele gramatici:
Nicolae Caragea a alcătuit o gramatică a limbii
franceze, scrisăîn greceşte (1785). O altă gramatică a
fost întocmită de Gheorghe Vendoti (1786).
Alexandru Mavrocordat realizează primul dicţionar
                                                            
1
Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România
secolului al XIX-lea, op. cit., loc. cit., passim.
205
francez-grec şi grec-francez şi tot din ordinul lui este
întocmit primul dicţionar poliglot, francez-grec-
italian. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea, manualele franceze de istorie şi
filozofie, de matematică sunt traduse din limba
francezăîn limba greacă, pe care românii o stăpâneau
şi o înţelegeau mai bine1.
Încă de la începutul secolului al XIX-lea,
contactele directe cu spiritualitatea franceză au fost tot
mai numeroase, o parte dintre fiii boierilor români
plecând să studieze la Paris. Decenii la rând, tot mai
numeroşi studenţi au avut astfel posibilitatea să
asimileze ideile şi spiritul specifice societăţii
franceze2. Influenţa culturii franceze a adus în
Principatele Române concepţialiberală. Atât spiritul
critic francez, cât şi ideea de libertate au pătruns
datorită afinităţii dintre cele două culturi de sorginte
latină.3.
Profesori ca J. A. Vaillant sau Victor Cuénim au
dat un sprijin substanţial dezvoltării culturii în
principate, iar cel dintâi a fost implicat în acţiunile
revoluţionare ale vremii. Zeci de tineri munteni şi
moldoveni ajung în Franţa, la Paris, unde îşi continuă
studiile şi vin în contact cu ideile înnoitoare, pe care le

                                                            
1
B. Cazacu, Alexandru Rosetti, Istoria limbii române literare, vol. I, Editura
Minerva, Bucureşti, 1971, p. 61-77.
2
Vesa Vasile, România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea (1900-
1916), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 150; Cf. şi Nicolae Iorga,
Influenţa Occidentului asupra românilor, în vol. Locul şi rolul românilor în
Istoria Universală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.
250.
3
Ibidem.
206
propagă apoi în Principatele Române. Franţa a avut un
cuvânt important de spus cu prilejul tuturor
momentelor cruciale din istoria României moderne.
Revoluţia română paşoptistă a preluat deviza marii
revoluţii franceze de la 1789şi anume: Libertate,
egalitate, fraternitate. Franţa a susţinut revoluţia
paşoptistă din Moldova şi Muntenia. Guvernul
provizoriu, compus în bună parte din foşti elevi ai lui
Michelet şi Quinet şi din admiratori ai lui Lamartine,
se sprijinea pe Franţa, şi guvernul Republicii a II-a
încerca să salveze principatele de ocupaţia ţaristă1.
Dupăreprimarea revoluţiei, exilaţii şi emigranţii
români şi-au găsitrefugiuîn capitala Franţei.
Atât în secolul al XIX-lea, câtşi în prima
jumătate a secolului al XX-lea, se poate vorbi de o
clasă politicăşi de o intelectualitate româneşti
francofone şi francofile, şi aceasta datorită relaţiilor
culturale dintre cele două popoare, ambele
latine.Acest schimb cultural a fost şi este deosebit de
viabil datorită circulaţiei, în ambele sensuri,
reprezentate de ideile şi creaţia spirituală.
Firesc, la început Franţa a oferit mai mult în
această relaţie, dar în decursul secolului alXX-lea ea a
primitînapoi, mai ales prin intermediul
creatorilorromâni integraţi în spaţiul şi în cultura
franceză, o parte importantă a „investiţiei” sale
culturale în România. Un număr impresionant de
creatori români au fost asimilaţi patrimoniului cultural
                                                            
1
D. Berindei, Înfiinţarea reprezentanţelor diplomatice ale României la
Paris, în lucrarea Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. I,
Bucureşti, 1967, p. 101.
207
francez deoarece aceştia s-au stabilit în Franţa. După
cum am prezentat, cei mai mulţi au fost scriitorii de
limbă românăşi franceză: Martha Bibescu, Elena
Văcărescu, Iulia Haşdeu, Panait Istrati, Emil Cioran,
Mircea Eliade şi mulţi alţii, aceştia fiind doar câţiva
dintre cei mai cunoscuţi.1
Atunci când se evocă locul, rolul Culturii şi
Literaturii Române în Franţa, sunt menţionate,
deseori, doar trei nume care se impun cu pregnanţă şi
autoritate: Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Emil
Cioran. Francezii care iubesc literatura se referă la
aceste trei personalităţi emblematice româneşti.
Teatrul absurdului este legat de numele lui Eugen
Ionescu, Mircea Eliade a scris o memorabilă istorie a
religiilor dar şi numeroase nuvele şi romane, iar Emil
Cioran este autorul unor aforisme filozofice de
valoare inestimabilă.
„Acest trio este atât de strălucitor încât mulţi
francezi aproape că se mulţumesc cu el şi nu se mai
întreabă dacă România a trimis şi alte talente literare
în Franţa”.
Alături de ilustre personalităţi precum Ionescu,
Eliade şi Cioran, numeroşi alţi scriitori, filozofi etc.
români au intrat în conştiinţa spirituală a francezilor.
De exemplu, „Gherasim Luca este cel mai mare poet
francez întrucât este român”, spunea un mare filozof
francez, Gilles Deleuze. Avangarda europeană a fost
reprezentată în literatura franceză de un întreg grup de
„comando”, provenind din România, care a marcat
                                                            
1
Victor Crăciun, Prefaţă la lucrarea Franţa în istoria şi cultura românilor,
Iaşi, Editura „Samia”, 2014.
208
dadaismul şi alte curente literare „revoluţionare”.
Tristan Tzara, Ilarie Voronca, IssidorIssou, Benjamin
Fondane fac parte din acest grup. O altă epocă a
început după al doilea război mondial, când numeroşi
scriitori, poeţi, oameni de cultură din România
comunistă s-au refugiat în Franţa pentru a căuta
libertatea de expresie. Ne referim la Monica
Lovinescu, Virgil Ierunca, Horia Stamatu, Sandală
Stolojan, Virgil Tănase, Paul Goma, Dumitru
Ţepeneag, Bujor Nedelcovici, Virgil Gheorghiu,
Alexandru Papilian, Dan Culcer, Maria Mailat şi
foarte mulţi alţii.1
La Paris, în unele perioade, se aflau atât de mulţi
scriitori români în exil încât la un moment dat s-au
gândit să formeze o filială (liberă) a Uniunii
Scriitorilor din România… Au avut loc, de altfel,
discuţii pe această temă, dar ele nu au dus la nimic din
cauza multor interese centrifuge…
Franţa a onorat cu Premiul Médicis pentru
literatură română un romancier român stabilit la New
York, Norman Manea, pentru romanul său
„Întoarcerea huliganului”. Herta Müller, chiar dacă
este scriitoare germană originară din România, prin
Premiul Nobel pentru literatură obţinut în 2009, a
adus un imens serviciu literaturii române, făcând-o
mai „vizibilă” din punct de vedere mediatic. Chiar
dacă sunt scrise în germană, romanele ei abordează
subiecte „româneşti”, ceea ce pune în lumina
reflectoarelor istoria complicată a României.

                                                            
1
Ibidem.
209
 Dramaturgi contemporani de prestigiu din
România şi Moldova pot fi citiţi azi în limba franceză.
Gianina Cărbunariu este editată la prestigioasa editură
ActesSud-Papiers, iar Alexandra Badea la editura
Arche. Alte nume româneşti precum Mihai Fusu,
Nicoleta Esinencu, Alina Nelega, Saviana Stănescu,
Dumitru Crudu figurează în catalogul Editurii
Espaced’un Instant.
Poezia românească este apreciată în Franţa, fiind
publicată de edituri de prestigiu. Literatura română
propune în fiecare an un evantai remarcabil de titluri
pe standurile Salonului de Carte de la Paris.1
Sunt perfect valabile, până în zilele noastre,
aprecierile reputatului om de cultură Saint-Aulaire,
ambasadorul Franţei în România: „Literatura română,
atât de bogată în glorie, încât dă din ea chiar şi
Franţei, înfloreşte în cele două limbi”.
Institutul Cultural Român din Paris organizează
periodic, la Paris, dezbateri cu privire la relaţia dintre
Cultura franceză şi Cultura română. Recent, la o
asemenea dezbatere au participat: istoricul literar
William Marx, Alexandru Matei, precum şi Pascal
Bruckner. Intervenţia acestuia din urmă a fost însă
strict orală. Gazda evenimentului a fost poeta şi
eseista Magda Cârneci, directoarea Institutului, care a
avut paternitatea acestei dezbateri.2
În legătură cu relaţiile culturale şi literare
româno-franceze s-au scris pânăacum numeroase
                                                            
1
Ibidem.
2
Eugen Uricaru, Reverberaţii. Amprenta influenţei franceze, în rev.
„Balcanii şi Europa”, 15 sept. 2014.
210
studii şi articole şi s-au elaborat chiar şi numeroase
teze de doctorat. Totuşi puţine dintre ele au intrat în
domenii mai speciale.Ele nu au reuşit să radiografieze
în amănunt modul în care imaginea românului este
ilustratăîn romanul francez.1
Franţa a fost şi este un mediu intelectual
prielnicpentru afirmare şi creaţie a tinerilor români, în
epoca modernă şi contemporană.2Datorăm culturii şi
ştiinţei franceze faptul că numeroşi creatori românişi-
au început sau şi-au continuatstudiile, cultivându-şi
talentele şi pasiunile în Franţa. Unii dintre ei au
devenit savanţi de renume mondial, iar alţii au rămas
definitiv pe solul Franţei, contribuind remarcabil la
îmbogăţirea patrimoniului Culturii şi Ştiinţei
universale.
Cu privire la aceste relaţii, Charles Drohuet
afirma, în cartea sa „Cultura franceză în România”
(Minerva franceză, 1920), că: „Dacă există o ţară în
care călătorul francez nu se simte dezrădăcinat,
aceasta este România”. Dacă la început Franţa era cea
care a oferit mai mult în această relaţie, în cursul
secolului XX ea va primi înapoi, mai ales prin
intermediul creatorilor români integraţi în spaţiul şi în
cultura franceză. România va implementa valorile sale
culturale în spiritualitatea franceză, mai ales în epoca
modernă şi interbelică.
După cum am relevat, o pleiadă impresionantă de
creatori români, din raţiuni diverse, au ales să se
stabilească în Franţa. Cei mai numeroşi sunt scriitorii:
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
211
Martha Bibescu, Anne de Noaille, Panait Istrati,
Tzara, Voronca, Fondane, Gherasim Luca, Cioran,
Eugen Ionescu, Mircea Eliade – pentru a cita numai
personalităţile cele mai cunoscute, cărora li s-au
adăugat, mai târziu, cei care şi-au căutat libertatea în
afara României fasciste sau comuniste. Urmează
actorii, având în frunte pe Elvira Popescu şi
continuând cu Marie Ventura, de Max, Yonel sau
domnişoara Nisan, membri ai Comediei franceze. În
mod deosebit s-au afirmat eclatant în Cultura franceză
nume precum Brâncuşi, Enescu, Lupaşcu, Matilda
Ghyka.1
Bucureştiul, capitala României, s-a dezvoltat şi
modernizat sub influenţa arhitecturii pariziene, cu o
viaţă socială şi artistică influenţate de cultura
franceză, şi-a dobândit supranumele de „micul Paris”.
Valoroşi profesori de limba franceză vin, de decenii la
rând, să predea în universităţile româneşti, unii dintre
aceştia precum Henri Jacquier, stabilindu-se definitiv
în România.
După Evenimentele din anul 1989, relaţiile
culturale franco-române au cunoscut un veritabil
reviriment, fiind consolidate prin Programul de
Cooperare Culturală, Ştiinţifică Tehnică şi
Instituţională care, începând cu anul 2000, când
România a început negocierile de aderare la UE, este
parte integrantă a parteneriatului strategic dintre cele
două state.
Principalele instituţii ale cooperării culturale

                                                            
1
Ibidem.
212
franco-române sunt:
 Institutul Francez din Bucureşti (creat în anul
1924, după modelul şcolilor franceze de la
Atena şi Roma);
 Institutul Cultural Român la Paris;
 Centre culturale franceze la Cluj-Napoca, Iaşi şi
Timişoara;
 Biblioteci franceze la Craiova şi Constanţa;
 Teatrul franco-român la Bucureşti.
De asemenea, Televiziunea Română a încheiat
acorduri cu televiziunile Canal France International,
TV5 Europe şi Sept-Arte, asigurând prezenţa şi
integrarea culturii franceze în spaţiul românesc.
Numărul traducerilor literare şi ştiinţifice, al
schimburilor artistice, ştiinţifice şi universitare a
crescut într-o manieră impresionantă după anul 1989.1
România şi Franţa îşi promovează reciproc
valorile culturale şi artistice, organizând manifestări
de înaltă valoare şi reverberaţie spirituală. Cercetările
comune în domeniile ştiinţei, literaturii şi istoriei artei
s-au intensificat în ultimele decenii. Programul de
manifestări teatrale bilaterale franco-române „Face à
Face” (2001-2003) reprezintă un alt domeniu al
colaborării franco-române. Continuând tradiţia unei
Românii francofone, reţeaua de învăţământ numără
astăzi 55 de licee bilingve româno-franceze şi 16
universităţi în care funcţionează filiere francofone.2
De asemenea, câteva sute de tineri români
                                                            
1
Victor Crăciun, op. cit., loc. cit., 2014.
2
Eugen Uricaru, op. cit., loc. cit.
213
studiază anual în Franţa. Începând cu anul 1996, peste
800 de studenţi şi doctoranzi, stagiari români au
beneficiat de burse ale guvernului francez, ale
diferitelor colectivităţi teritoriale, ale asociaţiilor şi
întreprinderilor sau de programele europene pentru
efectuarea unei părţi a studiilor în Franţa.1
Cooperarea universitară bilaterală se dezvoltă
multivalent în ultimii ani. Lectori francezi de prestigiu
predau în universităţile din Bucureşti, Braşov, Cluj-
Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Timişoara şi
Suceava, după cum profesori universitari români
conduc şi predau limba română în lectoratele
româneşti din principalele centre universitare şi
academice ale Franţei. Învăţământul în limba română
este asigurat printr-o reţea de lectori, care predau la
Paris III, Paris IV, INALCO, Bordeaux III, Toulouse
II, Aix-Marseille I, Nancy II, Montpellier III,
Strasbourg II, Saint-Etienne.2

                                                            
1
Ibidem, p. 217-224
2
Ibidem.
214
 Personalităţi emblematice în cultura franceză şi
română

1. Mircea Eliade (1907-1986), prozator, eseist,

filosof, istoric al religiilor şi profesor
Disputat între ştiinţă şi literatură, Mircea Eliade
a publicat în Franţa o mare parte din scrierile sale, în
franceză şi română. Distins cu titluri academice şi
universitare în Franţa şi alte ţări, premiat în repetate
rânduri, onorat cu Cordonul Legiunii de Onoare a
Franţei, sărbătorit pretutindeni, el a fost recuperat
după o eclipsă şi de cultura care l-a produs, cea
română.

2. Alexandru Ciorănescu (1911-1999)

Printre oamenii de carte români care au găsit în
Franţa o a doua patrie se numără şi Alexandru
Ciorănescu, doctor în litere la Sorbona, cu teza
„L’Arioste en France”, membru al Şcolii româneşti
din Franţa, lector universitar la Lyon, distins cu
Palmesacadémiques în 1960 şi Ordre National du
Mérite în 1980.

3. Vasile Alecsandri (1821-1890), scriitor clasic

român
S-a născut la Bacău. A făcut studii în ţară şi în
Franţa. Contactul stabilit la Paris cu cercurile
intelectualilor progresişti a influenţat în mod pozitiv
formarea sa ca scriitor şi militant revoluţionar,
unionist.
215
 Întors în ţară, s-a consacrat activităţii culturale,
literare, politice şi naţionale, patriotice.
A condus, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi
C. Negruzzi, Teatrul Naţional din Iaşi (1840-1842), a
colaborat la revista „Dacia literară” (1840) şi a scos,
împreună cu Mihail Kogălniceanu şi I. Ghica, revista
„Propăşirea” (1844).
A fost unul dintre organizatorii şi conducătorii
Mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova. După
înăbuşirea mişcării paşoptiste a plecat în exil, unde şi-
a continuat activitatea revoluţionară, patriotică,
unionistă. Reîntors în ţară, avea să devină unul dintre
conducătorii Mişcării Naţionale pentru Unirea
Principatelor Române de la 1859, un sfetnic eminent
şi devotat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
A fost un mesager al Domnitorului în relaţiile
diplomatice europene ale Principatelor Române,
îndeosebi cu Franţa şi Împăratul Napoleon al III-lea.
Este deosebit de semnificativ dialogul său cu
Împăratul Franţei, un filoromân notoriu şi mai ales
simpatizant, susţinător al Domnitorului Alexandru
Ioan Cuza.
Educat în spiritul vremii, descoperind Parisul în
adolescenţă, obişnuit cu limba lui Voltaire ca şi cu
limba sa natală, Vasile Alecsandri şi-a scris cea mai
mare parte a corespondenţei în limba franceză. În
1863 a tipărit la Paris, sub pseudonimul V. Mircesco,
„Grammaire de la langueroumaine”, cu o prefaţă
semnată de A. Ubicini şi a compus în limba franceză
şi o comedie, intitulată „LesBonnets de la comtesse”.
Reputatul poet român a fost distins cu Premiul
216
Societăţii Felibrilor la Concursul Internaţional de la
Montpellier din anul 1878, pentru poezia „Ginta
latină”. Prin obţinerea premiului juriului pentru cea
mai bună creaţie a poeţilor de limbi romanice, în care
erau evocate valenţe nobile ale limbii şi conştiinţei
latine, Vasile Alecsandri a demonstrat nu numai
măiestria sa artistică, poetică, dar şi forţa
sentimentelor naţionale ale românilor, a originii lor
glorioase latine.
Mare poet şi patriot, îşi exprima satisfacţia că,
astfel „România e astăzi mai cunoscută în lumea
învăţaţilor din Occident” şi ceea ce-l bucura în mod
deosebit era faptul că poezia sa „a motivat urările
poeţilor latini pentru România”, domeniu în care
considera că a realizat un veritabil triumf. În
încheierea scrisorii sale către Negruzzi, sublinia: „Am
câştigat un nou drept la simpatia marilor popoare de
viţă latină”.1

4. Emil Cioran (1911-1995)

Stabilit în Franţa din 1937, a adoptat limba
franceză pentru a-şi scrie opera considerând, după
cum spunea într-un interviu, că ea îi conferă rigoare.
În 1995 Editura „Gallimard” a publicat un volum de
peste 1800 de pagini, care cuprindea întreaga operă a
scriitorului.2

                                                            
1
Vasile Alecsandri, Scrisori, Bucureşti, 1904, p. 108-109; Apud Maria
Platon, Vasile Alecsandri, poeţii felibri şi Cântecul Gintei latine, Editura
„Junimea”, Iaşi, 1980, p. 99.
2
Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, Editura „Humanitas”, 2008, p. 50.
217
 5. Opera lui Panait Istrate în viziunea unor literaţi
şi oameni de cultură francezi şi europeni1
1. „Cărţile lui Panait Istrate străluceau ca un meteor”
– Henri Barbusse;
2. „Noul Gorki al Balcanilor” – L'Humanité,
21.04.1978;
3. „Vrem sau nu vrem, acesta (P.I.) face parte din
istoria noastră (a Franţei, n. ns.) – Claude Prevost;
4. „Îmi amintesc că în timpul şederii în România
(februarie 1984), Pierre Elliot Trudeau, Primul
Ministru al Canadei, om de vastă cultură, a dorit să
vadă neapărat zona Brăilei, Delta Dunării, fiind
vrăjit de aceste locuri după ce citise KiraKiralina şi
alte cărţi ale lui Panait Istrate” – Ştefan Andrei, fost
Ministru de Externe al României;
5. „Cărţile lui Panait Istrate sunt romantice, zugrăvesc
o lume de basm” – Ilya Eherenburg, scriitor rus de
reputaţie europeană”.2
O bună parte din creaţia sa a apărut între 1924 şi
1931 la EditionsRieder, în colecţia
„ProsateursFrançaiscontemporains”, iar altele la alte
edituri din Franţa. A avut un destin singular, fiind
aplaudat şi blamat în acelaşi timp literaturii române şi
literaturii franceze.

                                                            
1
C. Gh. Marinescu, Opera lui Panait Istrate în viziunea unor literaţi şi
oameni de cultură europeni, în lucrarea Naţional şi Universal în cultura
română, Iaşi, 2013, p. 225.
2
Ibidem.
218
6. Basil Munteanu (1897-1972)
Aparţine deopotrivă culturii române şi celei
franceze. A fost elevul lui Charles Drohuet, Paul
Hazard, F. Baldensperger; membru şi apoi director al
Şcolii Româneşti de la Fontenay-aux-Roses, secretar
general la „Revue de LittératureComparée” şi şi-a
încheiat existenţa la Paris, după o frumoasă carieră
ştiinţifică şi didactică.

7. George Bengescu (1848-1921)

Este cunoscut în lumea literară francofonă ca un
specialist în Voltaire. Din perspectiva culturii române
George Bengescu a realizat prima bibliografie franco-
română a lucrărilor imprimate sau editate în Franţa pe
parcursul secolului al XIX-lea. Din anul 1894 a făcut
parte din Consiliul de administraţie al Societăţii de
Istorie Literară a Franţei, ca apoi, în 1898, să devină
vicepreşedinte şi laureat al Academiei Franceze.

8. George Enescu1 (1881-1955), compozitor român,

violonist, dirijor şi pedagog
A fost unul dintre cei mai proeminenţi
muzicieni de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din
prima jumătate a secolului XX.
Şi-a desăvârşit pregătirea artistică, muzicală, în
Franţa, unde avea să se stabilească definitiv şi să
realizeze o carieră strălucită, să se impună în circuitul
muzical internaţional ca un creator şi interpret de vârf,
inegalabil.
A fost membru al Academiei Române precum
şi al Academiei Franceze. Enescu a ridicat muzica
219
profesională românească la nivelul valorilor muzicii
universale.
Ca pedagog, George Enescu a îndrumat şi a
format o serie de renumiţi instrumentişti, precum:
Dinu Lipatti, Iehudi Menuhin, Ida Haendel ş.a.
A fost un remarcabil tălmăcitor al creaţiei lui
Bach, Mozart, Beethoven, Strauss, Brahms,
Ceaicovski, Wagner ş.a.
A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori
contemporani. Încă din 1913 a înfiinţat, din
beneficiile, resursele financiare ale concertelor sale,
Premiul Internaţional de Compoziţie, care-i poartă
numele şi care i-a consacrat pe mulţi exponenţi
străluciţi, de renume, ai muzicii româneşti.
Guvernul României a înfiinţat, în memoria
marelui muzician, bursa „George Enescu” şi a
instituit, încă din anul 1958, Concursul Internaţional
„George Enescu”, care are loc din trei în trei ani, la
Bucureşti. În capitala ţării s-a înfiinţat Muzeul
„George Enescu”, iar Filarmonica din Bucureşti şi
Universitatea de Muzică din Iaşi îi poartă numele.
Rămăşiţele pământeşti ale ilustrului muzician
odihnesc în cimitirul „Pierre Lachez” din Paris, iar
autorităţile române duc tratative, fac demersuri pentru
aducerea lor în ţară.
„Şi în lucrările în care se manifestă influenţele
muzicii germane sau franceze, cum ar fi Suita I în stil
clasic pentru pian sau opera Oedip, se vădeşte legătura
cu folclorul nostru prin utilizarea formelor modale,
ritmice, internaţionale ale acestuia”. Nu cumva
vorbim despre universalitatea compozitorului,
220
pianistului, violonistului, dirijorului şi profesorului
George Enescu?
Yehudi Menuhin, în 1967, scria în memoriile
sale: „Pentru mine Enescu va rămâne întotdeauna una
dintre minunile lumii. L-am cunoscut demult la Paris,
chiar în casa lui. Cu toate acestea, caracterul şi chipul
lui mi-au rămas adânc întipărite în minte. Enescu e ca
un copac secular sau ca un munte de la Sinaia. Acolo
a crescut. Toată seva sa creatoare îşi are rădăcina în
toată lumea, dar mai ales în Franţa. Însă rădăcinile
operei lui, puterea lui, nobleţea sufletului său vin din
acei munţi şi din acea ţară, care este atât de
frumoasă”.
Iată ce spunea despre el Arthur Rubinstein:
„Enescu stăpânea întreaga paletă a componisticii. Ştia
să orchestreze precum Richard Strauss. De asemenea,
ca solist, avea o sonoritate incredibilă alături de
orchestră. Şi în plus cunoştea tehnica tuturor
instrumentelor. A fost un pianist extraordinar! Pot
spune că eram uneori invidios pe el: cânta chiar mai
bine decât mine! A fost un pianist magnific, ca să nu
mai vorbesc de valoarea sa ca violonist!”.1

9. Văcărescu Elena2 (1866-1947), scriitoare

română, nepoata lui Iancu Văcărescu
A fost membru de onoare al Academiei
Române. S-a născut la Bucureşti. Stabilită la Paris
din 1891, s-a afirmat în literatura franceză cu versuri
(volumele „Cântecul Aurorei”, 1886; „Sufletul senin”,
                                                            
1
C. Gh. Marinescu, Naţional şi universal în cultura română, Editura
„Samia”, Iaşi, 2013, p. 230.
221
1896; „Rapsodul Dâmboviţei”, 1900, traducere din
cântece şi balade româneşti; „Licăriri şi flăcări”,
1903; „Grădina pătimaşă”, 1908 ş.a.). În proză publică
„Amor vincit”, 1909; „Vrăjitoria”, 1912 ş.a., în care
sunt frecvente teme şi realităţi româneşti, expresie a
nostalgiei şi a dragostei ei de patrie.
A fost apreciată de Victor Hugo, H. Taine,
Anatole France, A. SullyProudhomme, Paul Valery şi
alţi mari literaţi francezi.
A primit, în urma raportului lui Leconte de
Lisle, Premiul Academiei Franceze. A tradus în limba
franceză din Eminescu, Goga, Blaga, Minulescu,
Topârceanu, Vinea ş.a. A desfăşurat o intensă
activitate de propagare a culturii române şi a ideilor
generoase. După primul război mondial a făcut parte
din Delegaţia română de la Conferinţa de Pace de la
Paris, desfăşurând o intensă şi competentă activitate
diplomatică, împreună cu Nicolae Titulescu, în
calitate de secretari ai delegaţiei oficiale, ceea ce a
condus la adoptarea Tratatului de la Trianon şi
Versailles, ce aveau să statueze constituirea României
Mari. De asemenea, după al doilea război mondial,
Elena Văcărescu avea să se implice, cu imensul său
prestigiu, în susţinerea diplomatică a Delegaţiei
României la Conferinţa de Pace de la Paris.
Opera sa poetică a fost tradusă în mai multe
limbi, printre carefranceză, italiană, daneză, engleză,
olandeză, chineză.
Între două ţări şi două culturi, Elena Văcărescu
a trăit şi a scris cu aceeaşi naturaleţe, astfel încât se
poate spune că România şi Franţa au format pentru ea
222
o singură patrie. Volumul „Le rhapsode de la
Dâmboviţa” a fost premiat de Academia Franceză. A
fost prima femeie invitată să conferenţieze în cadrul
unei adunări solemne la „Societatea de istorie
diplomatică”.

10. Anna Elisabeth Brâncoveanu de Noailles3

(1876-1933), Contesă (născută Brâncoveanu),
scriitoare franceză de origine română
A fost membră a Academiei Belgiene. Poeziile
sale, de orientare simbolistă şi cu reminiscenţe
romanice (Inimă nemărginită, 1901; Forţele eterne,
1920 ş.a.) se disting prin sensualismul şi exuberanţa
inspiraţiei, prin fervoarea cu care cântă viaţa şi natura.
A mai scris romane şi eseuri.
Pentru activitatea ei literară, exclusiv în limba
franceză de altfel, Anna Elisabeta Brâncoveanu,
contesă de Noailles, a fost aleasă membră a
Academiei Regale a limbii şi literaturii franceze din
Belgia şi a fost distinsă de Academia Franceză cu
Marele Premiu pentru literatură. A fost prima femeie
care a primit Cravata de comandor al Legiunii de
onoare.

11. Martha Bibescu (1889-1973)

Multe dintre cărţile ei au apărut la Paris. În 1908 la
Editura „Hachette” i s-a publicat volumul „Leshuits
paradis”, pentru care a primit un premiu al Academiei
Franceze.
Martha Bibescu, doamna literelor franco-
române, a fost membră a Academiei Române (din
223
1925) şi a Academiei Regale de limbă şi literatură
franceză din Belgia.

12. Iulia Hasdeu (1869-1888)

A urmat la Paris Colegiul Sévigné, a luat
bacalaureatul în litere la Sorbona şi a urmat cursurile
la Ecole des HautesEtudes. Scria mai ales în franceză
şi adoptase pseudonimul Camille Armand.

13. Pompiliu Eliade4 (1869-1914), istoric literar

român, de orientare eclectică
A fost profesor de limbă şi literatură franceză la
Universitatea din Bucureşti.În lucrările sale a
popularizat literatura franceză în România (Filozofia
lui Fontaine, 1901; Cu privire la Maurice
Malterlinck, 1912 ş.a.) şi a studiat, cu deosebire,
relaţiile culturale franco-române (Influenţa franceză
asupra spiritului public în România, 1898; Grigore
Alexandrescu şi dascălii săi francezi, 1904; Istoria
spiritului public în România, 1905 ş.a., toate în limba
franceză). A fost director al Teatrului Naţional din
Bucureşti (1908-1911), în care calitate a promovat un
repertoriu realist, de înaltă ţinută artistică, ales
îndeosebi din lucrările marii dramaturgii clasice
universale, preponderent franceză.A stimulat şi
dezvoltarea dramaturgiei naţionale.
Afinităţile sale pentru cultura franceză
prezidează cele trei volume de „Causeries Littéraires”
publicate în 1903 la Bucureşti. Scrierea sa „De
l’influence française sur l’esprit public en Roumanie
au dix-neuvième siècle” (Paris, 1905-1914) acordă
224
rolului spiritului francez un loc privilegiat în
transformările de mentalitate şi în general sociale şi
culturale ce au produs România modernă.

14.Barbu Mumuleanu Paris5 (1794-1837), poet

român
S-a născut la Slatina. Primele sale versuri,
compuse în manieră anacreontică, promovau o
filozofie hedonistă, cântând dragostea şi plăcerile
vieţii (ex. volumul Rost de poezii, 1820). Ulterior a
evoluat spre iluminism. După modelul lui La Bruyère,
a combătut viciile sociale într-o suită de portrete pe
parveniţi şi linguşitori, zgârciţi, înfumuraţi, flecari,
pedanţi etc. În acest sens este edificatoare lucrarea sa
Caracteruri (1825). În volumul intitulat Poezii
(1837), tipărit postum de către Eliade Rădulescu, se
resimte pregnant o orientare clasică şi preromantică,
sub influenţa literaturii franceze.

15. Eugen Ionescu6 (1909-1994), dramaturg

francez de origine română
S-a născut la Slatina, şi-a petrecut copilăria în
Franţa, pentru a reveni în 1924 în România, unde a
urmat studiile liceale şi universitare. Debutează cu
poezii în revista Bilete de papagal. Este exponentul
unui teatru de avangardă, denumit „teatrul
absurdului”. Comediile sale (Cântăreaţa cheală,
1950; Scaunele, 1952; Ucigaş fără simbrie, 1957;
Rinocerii, 1958; Pietonul aerului, 1962) reflectă, în
limitele unui liberalism individualist, cu vervă şi umor
amar, folosind paradoxul, caracterul iraţional al
225
forţelor care domină societatea şi care mutilează,
estompează personalitatea umană.
Între românii intraţi în universalitate, aparţinând
culturii franceze şi celei române deopotrivă, Eugen
Ionescu (Ionesco) a fost dintre cei „mari”. Membru al
Academiei Franceze şi Cavaler al Legiunii de Onoare,
Eugen Ionescu a fost o celebritate, literatura şi
personalitatea sa fiind comentate de autori români şi
străini, iar numele său este prezent în mari
enciclopedii străine.

16. Elvira Popescu7 (1894-1993), actriţă română de

teatru şi film
Elevă a Luciei Sturdza Bulandra, a debutat pe
scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
A condus diverse teatre particulare, teatrul
modern, Teatrul mic ş.a.
În 1923 a întreprins un turneu la Paris, unde a
dat o serie de spectacole în limba română, alături de I.
Mihăilescu. Colaborarea cu Louis Verneuil a
determinat-o să se stabilească în capitala Franţei, de
unde nu s-a mai întors decât sporadic.
A cunoscut mari succese în piese franţuzeşti
precum: Elvira (Henry Bernstein), Prezicătoarea
(André Roussin), Maşina infernală (Jean Cocteau) ş.a.
A condus, împreună cu Herbert de Malet,
„Theatre de Paris”. Aparenta spontaneitate a
interpretărilor ei ascunde o muncă aplicată,
perseverentă şi precisă asupra rolului, autocontrolul
neîntrerupt.

226
17. Benjamin Fundoianu (1898-1944)
Între cele două culturi română-franceze şi-a
consumat traiectul existenţial şi intelectual Benjamin
Fundoianu, cunoscut în Franţa sub numele de
Benjamin Fondane. Aproape în întregime, opera sa a
fost publicată în Franţa. În cultura română este
cunoscut ca poet prin volumul „Privelişti”.
A debutat în 1915 în revistele simboliste „Viaţa
nouă” şi „Versuri şi proză”. În volumul „Privelişti”
(1930) s-a orientat spre o poezie care cultivă pastelul
citadin şi rural. S-a afirmat mai ales ca poet al
toamnelor bogate şi al dragostei de viaţă.
S-a remarcat şi ca un competent şi valoros
traducător al lui Baudelaire şi al altor simbolişti
francezi. A devenit, ulterior, al curentelor moderniste,
mai ales dadaiste şi suprarealiste. A fost unul dintre
colaboratorii revistelor „Contemporanul”, „Unu” şi
„Integral”.
În anul 1923 s-a stabilit la Paris devenind, sub
numele Benjamin Fondane, scriitor de limbă franceză
şi unul dintre adepţii şi susţinătorii Existenţialismului
în poezie.
A participat la mişcarea de rezistenţă franceză,
a fost arestat de Gestapo în timpul celui de-al doilea
război mondial şi ucis într-unul din lagărele de
exterminare fasciste.
Iată un exemplu elocvent şi impresionant de
demnitate şi fraternitate româno-franceză.

227
18. Mateiu Caragiale (1885-1936)
Este fiul lui I. L. Caragiale, poet şi prozator,
autorul volumelor „Remember” (nuvelă, 1924), „Craii
de Curte Veche” (roman, 1929) şi „Pajere” (poezii,
1926). Dotat cu însuşiri artistice în mânuirea limbii
literare, Mateiu Caragiale a evocat, în opera sa,
aspecte ale decăderii aristocraţiei feudale.
Capodopera sa, romanul „Craii de Curte
Veche”, publicat în 1929, cuprinde pagini memorabile
în care se află concentrată o francofilie estetizantă, o
nostalgie a secolului al XVIII-lea francez, unică în
literatura română, dar exemplară.

19. Ovid Densuşianu (1873-1938)

După ce şi-a făcut studiile, s-a îndreptat spre
Paris unde, între anii 1893 şi 1895 a fost elevul lui
Antoine Meillet şi al lui J. Brunot şi unde a dobândit o
diplomă la École de Hautes Etudes. Tot la Paris a
publicat volumul de versuri „Limanuri albe” şi mai
multe studii în limba franceză.
A fost un valoros filolog, lingvist, folclorist,
istoric literar şi poet român, profesor la Universitatea
din Bucureşti, membru al Academiei Române,
membru al Societăţii de texte vechi franţuzeşti şi al
Societăţii de Lingvistică din Paris.
A întemeiat Societatea filologică (1907) şi
Institutul de filologie şi folclor (1921). A înfiinţat şi
condus revistele „Viaţa nouă” (1905-1925) şi „Grai şi
suflet” (1923-1938). A publicat numeroase lucrări,
studii şi articole, dintre care menţionăm: „Istoria
limbii române” (1901-1938), două volume;
228
„Literatura română modernă” (1929-1933), trei
volume; „Dicţionarul etimologic al limbii române.
Elemente latine” (în colaborare).
Ovid Densuşianu este unul dintre promotorii
curentului simbolist în literatură.

20. Vladimir Streinu (1902-1970)

Critic şi istoric literar, dar şi profesor de
franceză, Vladimir Streinu a făcut studii de
specializare în domeniul literelor la Paris şi Nancy şi a
tradus din Balzac, Gide, Proust ş.a.

21. Ion Heliade Rădulescu (1802-1872)

Exilat în Franţa după Revoluţia de la 1848, Ion
Heliade Rădulescu a publicat la Paris, în 1850,
„Souvenirs et impression d’un proscrit” şi în 1851
„Mémoires sur l’Histoire de la régénération roumaine
ou sur les événements de la 1848 accomplis en
Valachie”. A făcut traduceri din limba franceză, din
scrierile lui Boileau, Voltaire, Marmontel şi
Lamartine.

22. Petru Dumitriu (1924-2002)

Stabilit din 1960 în Occident, după ce făcuse
carieră în România, Petru Dumitriu este unul din
scriitorii români cunoscuţi şi pentru literatura din
limba franceză. Cartea lui cea mai comentată,
publicată în limba română în 1949, „Bijuterii de
familie”, a apărut şi la editura pariziană Seuil, în
1960. A urmat un număr considerabil de cărţi în limba
franceză, mai numeroase decât acelea care îi creaseră
229
reputaţia de scriitor înainte de a fi părăsit România.

23. Eugen Lovinescu (1881-1943)

În 1909 şi-a luat doctoratul în Franţa cu o teză
al cărei titlu era „Jean Jacques Weiss et son œuvre
littéraire”, lucrare publicată în acelaşi an cu o prefaţă
a lui Emile Faguet. A fost un mare critic literar, istoric
şi teoretician literar. Ca autor al lucrării „Istoria
civilizaţiei române moderne”, Eugen Lovinescu a
adoptat principiul „sincronizării” din teoria imitaţiei a
lui G. Tarde, pledând pentru „integrarea culturii
române în ritmul de dezvoltare al celei europene”. El
considera însă, în virtutea acestui principiu, că factorii
externi ar avea un rol determinant în progresul unei
naţiuni. Lovinescu cerea literaturii să exprime, cu
deosebire, complexitatea sufletească şi rafinamentul
omului modern. Ca teoretician al artei, Lovinescu
preia principiul maiorescian, al autonomiei esteticului.
Din activitatea sa de critic literar a rezultat „Istoria
literaturii române contemporane” (1900-1937) şi mai
multe monografii consacrate unor scriitori şi poeţi de
prestigiu, la care se adaugă romane, unele consacrate
vieţii lui Mihai Eminescu.

24. Alexandru Odobescu (1835-1895)

Scriitor, istoric al artelor şi arheolog, Alexandru
Odobescu a fost elevul profesorului francez Alfred
Dumesnil, ginerele lui Jules Michelet, părintele
spiritual al generaţiei paşoptiste. Distins erudit, o
vreme diplomat la Paris, coresponda în limba franceză
cu prietenii şi familia.
230
25. Julles Michelet8 (1798-1874), istoric şi publicist
francez, exponent al romantismului progresist,
filoromân notoriu
A fost profesor la Universitatea de Istorie şi
Filozofie la Collège de France şi suplinitor al lui
Guizot la Sorbona, în perioada 1833-1835.
Om de ştiinţă şi scriitor fecund, polemist de
mare talent, Michelet a publicat numeroase cărţi de
istorie şi filozofie, scrise într-un stil simplu, variat şi
bogat în imagini.
Opera sa istorică se bazează pe o profundă
documentaţie şi interpretare obiectivă, considerând
poporul ca fiind principala forţă socială a revoluţiei
franceze din 1789-1794.
Mulţi revoluţionari români de la 1848 şi
studenţi aflaţi la Paris l-au admirat şi preţuit pe acest
excepţional magistru. Michelet a susţinut de la catedră
şi mai ales în presă Unirea Principatelor Române, a
sprijinit şi îndrumat pe tinerii cărturari şi revoluţionari
români pentru a-şi materializa proiectele naţionale şi
revoluţionare.

26. Edgar Quinet9 (1803-1875), istoric, scriitor şi

filozof idealist
A fost profesor la Collège de France. Opera sa
istorică şi literară, apărută în plină epocă romantică,
are o orientare eclectică. A apărat, în numeroase
articole şi în lucrarea Românii (1857), drepturile şi
libertăţile naţionale ale românilor. Pentru atitudinea sa
filoromână a fost ales Membru de Onoare al
231
Academiei Române şi i s-a acordat cetăţenia română.
Soţia sa, Hermiona, fiica lui Gheorghe Asachi, a
publicat ediţia completă a operei lui Quinet în 30 de
volume (1877-1882).

27. Henri Coandă10 (1886-1972), inginer român,

pionier al aviaţiei
La 14 decembrie 1910 a realizat primul zbor
aeroreactiv din lume, cu un avion construit de el şi
propulsat cu motoreactor. A construit numeroase
avioane, cunoscute sub denumirea de Bristol-Coandă.
În 1934 a descoperit efectul care astăzi îi poartă
numele (efectul Coandă), cu numeroase aplicaţii
practice în diverse domenii.

28. Carol Davila11 (1828-1884), medic român de

origine franceză
A organizat Serviciul Sanitar Militar şi
Ocrotirea sănătăţii publice.În colaborare cu Nicolae
Creţulescu a pus bazele învăţământului medical din
România, înfiinţând în 1857 Şcoala Naţională de
Medicină şi Farmacie. De numele lui se leagă apariţia
primelor instrucţiuni de apărare a sănătăţii
muncitorilor din fabrici şi ateliere, precum şi
organizarea primelor Arondismente sanitare din ţară.
Datorită activităţii sale multivalente, au luat fiinţă în
România o serie de societăţi ştiinţifice: 1. Societatea
medicală (1857); 2. Societatea de Cruce Roşie (1876);
3. Societatea Ştiinţelor Naturale (1865), precum şi
două reviste medicale: Monitorul medical (1862) şi
Gazeta medicală (1865).În Războiul de Independenţă
232
a condus Serviciul Sanitar al Armatei. A lăsat o
valoroasă operă ştiinţifică medicală.

29. Constantin Brâncuşi12 (1876-1957), sculptor

român
A studiat la Bucureşti, având ca profesor pe D.
Paciurcu, apoi la Paris, unde avea să-şi desăvârşească
opera şi să se afirme ca cel mai valoros artist sculptor
pe plan mondial.
Din prima perioadă de creaţie au rămas o serie
de sculpturi realiste remarcabile (Pictorul N. Dărăscu,
Capete de copii ş.a.). În „Coloana fără sfârşit” de la
Tg. Jiu şi în alte lucrări a interpretat elemente
decorative şi simbolice, împrumutate din arta populară
românească.1
Constantin Brâncuşi a evoluat în decursul
timpului, tot mai mult, spre o stilizare sui generis de o
valoare inestimabilă, elocvente fiind, în acest sens,
operele: 2
Pasărea măiastră, 1912
Domnişoara Pogany, 1913
Rugăciune
Cuminţenia pământului
Somnul ş.a.

                                                            
1
Victor Crăciun, Brâncuşi în căutarea formelor. Noi orizonturi, Editura
„Semne”, Bucureşti, 2001; Cf. şi Victor Crăciun, Portretul-Autoportret,
Brâncuşi – de Milita Pătraşcu şi Brâncuşi, Editura „Semne”, Bucureşti,
2011.
2
Ibidem.
233
30. Tristan Tzara (1896-1963), poet francez de
origine română
S-a născut la Moineşti, judeţul Bacău. A
debutat în revista „Simbol” (1912), alături de Ion
Vinea, cu versuri libere. A devenit apoi (Zürich, 1916)
promotorul dadaismului (volumul în limba franceză
„Prima aventură cerească a domnului Antipyrine”,
1916; „Douăzeci şi cinci de poeme”, 1918). Mai
târziu a aderat la suprarealism („Omul aproximativ”,
1931).
În timpul celui de-al doilea război mondial a
participat la Mişcarea de Rezistenţă din Franţa.
Alte scrieri ale lui Tristan Tzara: „A doua
aventură cerească a domnului Antipyrine” (1938),
„Între timp” (1946), poemul dramatic „Fuga” (1947).
Deşi a publicat mai mult în Franţa, Samuel
Rosenstock, cunoscut sub pseudonimul Tristan Tzara,
nu poate lipsi nici din istoriile literaturii române,
îndeosebi cele consacrate avangardei. Poetul dadaist
Tristan Tzara este cunoscut mai bine cercetătorilor
francezi decât celor români, deşi şi-a publicat primele
poeme în România.

31. Dragomir Hurmuzescu13 (1865-1954), fizician

român
S-a făcut cunoscut prin contribuţiile sale în
domeniul electricităţii şi fizicii razelor X.
A colaborat cu soţii Curie. A construit
electroscopul care-i poartă numele, având ca material
izolant dielectrina şi care a fost utilizat în multe
laboratoare pentru cercetarea proceselor de ionizare şi
234
a proceselor radioactive.
A efectuat una dintre primele măsurători exacte
ale raportului dintre unitatea electromagnetică şi
unitatea electrostatică.
A fost adeptul concepţiei, a teoriei idealismului
fizic şi anume că oricărei forme de mişcare îi
corespunde un suport material.

32. Iluminismul românesc şi influenţa franceză14

Reprezentanţii iluminismului au promovat
concepţii filozofice raţionaliste şi o orientare laică a
Culturii, au combătut superstiţiile şi obscurantismul.
În Ţara Românească, prima perioadă a
iluminismului, de la începutul sec. al XIX-lea, legată
de învăţământul grec şi influenţată de iluminismul
francez, a fost reprezentată de domnitorii fanarioţi,
printre care N. Caragea, traducător al lui Montesquieu
şi Voltaire.
Primii promotori ai Iluminismului românesc au
fost reprezentanţii Şcolii Ardelene, începând cu
episcopul Inocenţiu Micu Clain (1692-1768).
În timp ce Samuil Micu, Ion Molnar-Pinariu,
Petru Maior şi, în parte, Gheorghe Şincai au avut o
orientare moderată, reformistă, Paul Iorgovici şi mai
ales Ioan Budai Deleanu întruchipează o orientare
radicală, influenţată de ideile lui Jean Jaques
Rousseau şi ale iacobinilor francezi.1

                                                            
1
Ibidem.
235
33. Regina Maria (1875-1938)
Venise în România de la o vârstă fragedă, de pe
tărâmurile îndepărtate ale nordului, fiind prinţesă a
Marii Britanii şi Irlandei, conglomeratul ei etnic,
german şi slav, oferindu-i mari calităţi sufleteşti, alură
princiară, cultură şi eleganţă spirituală, pe care le-a
pus în slujba afirmării Culturii româneşti şi a
idealurilor naţionale, îndeosebi a înfăptuirii României
Mari, fiind una dintre militantele neobosite pentru
Unirea din 1918 şi modernizarea ţării.
Acestea completează întreaga ei personalitate,
nu numai ca Regină ci şi ca artist plastic şi scriitoare
talentată, adăugând pasiunea pentru îngrijirea florilor,
ceea ce i-a întregit adevăratele ei calităţi ca om
obişnuit ajuns Maiestate.
În semn de recunoaştere a operei sale artistice şi
literare, regina Maria a fost primită elogios în
Academia de Arte Frumoase a Franţei.
De asemenea, comunităţile academice din
Franţa, Anglia şi Rusia i-au decernat cele mai înalte
ordine pentru contribuţiile sale la îmbogăţirea
patrimoniului spiritualităţii europene. De o valoare
deosebită sunt Memoriile sale, cuprinse în mai multe
volume, dintre care „Povestea vieţii mele” reprezintă
o lucrare de referinţă, un roman scris cu durere, cu
lacrimi, cu tristeţe, cu nădejde şi încredere în destinul
poporului român şi a familiei regale.
Reputatul om de cultură, Acad. Victor Crăciun,
o consideră „cartea biruinţei Războiului pentru Unirea
Neamului Românesc” întrucât în paginile sale
prevalează aportul inestimabil al Reginei Maria la
236
Victoria Armatei Române în Războiul de Întregire
Naţională din anii 1916-191915.

34. Regina Anne de România (Ana, Principesă de

Bourbon-Parma)
Este soţia fostului suveran Mihai I de
România şi fiica prinţului René de Bourbon-Parma şi
a prinţesei Margaret a Danemarcei. Copilăria şi-a
petrecut-o în Franţa, alături de cei trei fraţi ai săi. În
1939, din cauza nazismului, familia s-a refugiat în
Spania, iar de acolo în Portugalia şi, în final, în S.U.A.
Regina Anne de România a frecventat cursurile
Şcolii de Artă Parson din New York, până în 1943, şi
a lucrat ca asistent de vânzător în lanţul de magazine
Macy. În 1943 s-a înrolat voluntară pentru a servi
Armata Liberă a Franţei. A avut grijă de răniţi în
Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg şi Germania. A
primit „Crucea de Război” din partea Franţei.
În noiembrie 1947, Regele Mihai I de România
făcea o vizită la Londra, cu ocazia nunţii prinţesei
Elisabeta a II-a a Marii Britanii (viitoarea regină) cu
prinţul Philip al Greciei, vărul suveranului român. La
Londra s-au întâlnit cei doi, la o serată organizată de
verişorul Annei, Jean de Luxembourg. Mihai I i-a
făcut propunerea de căsătorie şaisprezece zile mai
târziu, în Elveţia. Ea a acceptat, însă mai târziu, în
România, primul ministru Petru Groza nu a fost de
acord cu mariajul. Pe 30 decembrie regele a fost forţat
să abdice şi cei doi s-au căsătorit în rit ortodox, la
Atena, la 10 iunie 1948. La 9 noiembrie 1966, ei s-au
căsătorit ei s-au căsătorit şi în rit romano-catolic, la
237
Monaco. Trebuie spus că iubirea dintre cei doi a
triumfat, în pofida problemelor religioase (ea fiind
romano-catolică nu a primit „dispensa” papei Pius XII
şi ulterior nici permisiunea familiei sale, pentru că
Mihai s-a angajat să-şi boteze copiii în rit catolic, doar
prinţul Xavier de Bourbon-Parma, unchiul Annei, i-a
ajutat).
Din căsătoria Annei de Bourbon-Parma cu
Mihai I au rezultat cinci prinţese: Margareta (n. 1949),
Elena (n. 1950), Irina (n. 1953), Sophia (n.1957) şi
Maria (n.1964). Din 1955 cei doi au locuit în Elveţia,
la Versoix (lângă Geneva).

35. Universalitatea operei eminesciene1

O lucrare elocventă privind universalitatea
Operei eminesciene se intitulează: Mihai Eminescu.
Dicţionar enciclopedic, avându-l ca autor pe Acad.
Mihai Cimpoi.
Reputatul eminescolog al Literaturii Române
Contemporane, Academicianul Mihai Cimpoi
îmbogăţeşte patrimoniul Spiritualităţii Naţionale cu
această lucrare monumentală, de valoare inestimabilă:
„Mihai Eminescu. Dicţionar Enciclopedic”, publicată
la Editura „Gunivas” din Chişinău. Spunem cu o nouă
lucrare, de această dată de anvergură, având în vedere
faptul că acelaşi autor, cu câţiva ani în urmă, s-a
impus cu aleasă competenţă şi reputaţie prin
publicarea lucrării, devenită de referinţă: „Istoria
deschisă a literaturii române basarabene”.
                                                            
1
Constantin Marinescu, Naţional şi universal în cultura română, Editura
„Samia”, Iaşi, 2013, p. 226-228.
238
 Ne aflăm în faţa unei lucrări de amploare, care
vine să definească, multivalent, personalitatea
poetului naţional, să ne ofere o imagine de ansamblu
asupra moştenirii literare eminesciene, de răsunet
naţional şi universal.
Mihai Cimpoi subliniază că „El (M. Eminescu
n. ns.) este, dincolo de «schema organică» pe care o
căutăm, dincolo de «cantonările exegetice» de până
acum, devenite desuete, anacronice, având în vedere
un element esenţial, fundamental şi anume
„personalitatea intelectuală singulară în literatura
română” a lui Mihai Eminescu, „vocaţia sa
indiscutabilă a europenităţii şi universalităţii”.1
„Dicţionarul Enciclopedic Mihai Eminescu”
reprezintă un instrument indispensabil nu numai al
literaţilor şi oamenilor de cultură, al cercetătorilor şi
cadrelor didactice de profil, ci al oricărui intelectual
pătruns de dragoste şi preţuire pentru Opera celui mai
mare şi valoros poet român, creator inegalabil nu
numai în domeniul poeziei, ci şi al prozei, ziaristicii,
ştiinţei şi culturii naţionale şi universale.
În capitolul „Cultura lui Eminescu” sunt
analizate teme precum: Clasicismul, Romantismul,
Barocul, Simbolismul, Clasicitate şi Modernitate,
Personalităţi istorice, Figuri Culturale, Filozofia,
Istoria, Sociologia, Economia politică, Religia,
Pedagogia, Limbi străine cunoscute de poet etc.2
Capitolele IV şi V ale lucrării Acad. Mihai
Cimpoi sunt consacrate investigării pluridisciplinare a
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
239
operei poetice, a prozei şi dramaturgiei eminesciene.
Acad. Mihai Cimpoi prezintă o sinteză a problemelor
cele mai semnificative, definitorii ale creaţiei Poetului
naţional, dintre care se cuvin relevate următoarele, din
capitolul IV: Eminescianismul, Limba, Stilul
eminescian, Limbajul poetic eminescian, Dicţionarul
de rime.
În Capitolul V, Mihai Cimpoi ne oferă o
exegeză de valoare inestimabilă privind: Opera
poetului Mihai Eminescu şi prevalent Poezia, Proza,
Dramaturgia, Poezia populară, Publicistica,
1
Traduceri etc.
Capitolele VI-IX reprezintă autentice
microtezaure de informaţii, cele mai multe inedite sau
puţin cunoscute de nespecialişti.2
Avem în vedere subiecte de mare interes
ştiinţific şi satisfacţie spirituală pentru orice român
care vibrează la rezonanţa universală a creaţiei
eminesciene, precum: Odiseea receptării operei
eminesciene în plan naţional; Receptarea universală,
Eminescologia, Eminescologi, Eseişti şi Traducători.
Totodată, distinsul autor al „Dicţionarului
Enciclopedic Mihai Eminescu” ne prezintă subiecte şi
teme mai puţin îmbucurătoare pentru Conştiinţa şi
mândria naţională şi anume: Antieminescialismul,
Detractorii săi şi altele, care pun în relief faptul că
nici acest strălucit Creator de Literatură, Bijutier al
Limbii române, nu a fost scutit de calomnii şi
denigrări, confirmând celebra aserţiune populară
                                                            
1
Ibidem.
2
Ibidem.
240
„Numai în pomul cu roade se aruncă cu piatra”.
Meritul autorului rezultă şi din prezentarea modului în
care este reflectată Opera lui Mihai Eminescu în
Istorii literare, Dicţionare şi Enciclopedii, în
Cinematografie, Muzică şi Pictură, în ţară şi peste
hotare.1
Capitolul final al lucrării (IX) vine să ne ofere o
imagine elocventă asupra modului cum a fost şi este
receptată peste hotare Opera lui Mihai Eminescu,
deci rezonanţa universală, ceea ce rezultă cu
pregnanţă din Ediţiile în limbi străine şi mai ales din
Ediţiile multilingve. Opera lui Mihai Eminescu s-a
circumscris cu prestigiu în circuitul culturii
universale şi datorită Culturii sale multivalente,
transdisciplinare, aprofundării valorilor esenţiale ale
filozofiei europene, îndeosebi germane şi franceze,
privind relaţia omului cu natura, cu societatea,
condiţia şi misiunea sa pe Terra etc. Eminescu este
expresia inegalabilă a erudiţiei, un poet filozof de
primă mărime, care vorbea şi se cultiva în mai multe
limbi de circulaţie universală precum franceza şi
germana, dar şi limbi clasice precum latina şi greaca,
având o preocupare asiduă şi pentru însuşirea limbii
indiene. Gândirea, opera filozofico-literară
eminesciană este străină de orice tendinţă de pastisare,
remarcându-se prin originalitate deplină, ceea ce-i
defineşte personalitatea.
O notă distinctă a operei eminesciene este
relaţia pe care marele poet naţional o întrevede între

                                                            
1
Ibidem.
241
Cultură şi Religie, între Naţiune şi Biserică. El
considera Biserica Creştin Ortodoxă „Mama
Neamului Românesc”, „Maica Spiritualităţii
Poporului Român”. Toate acestea ne conduc la
aprecierea că Mihai Eminescu a fost şi rămâne Geniul
absolut al Neamului Românesc.

                                                            
1
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele D-J, vol. IV, Bucureşti, 1966, p. 271-272
2
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele Q-Z, vol. IV, Bucureşti, 1966, p. 827
3
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele K-P, vol. III, Bucureşti, 1965, p. 527
4
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele D-J, vol. II, Bucureşti, 1964, p. 248-249
5
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele K-P, vol. III, Bucureşti, 1965, p. 440
6
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele D-J, vol. II, Bucureşti, 1964, p. 847
7
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele K-P, vol. III, Bucureşti, 1965, p. 822
8
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele K-P, vol. III, Bucureşti, 1965, p. 351
9
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele Q-Z, vol. IV, Bucureşti, 1966, p. 9
10
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele A-C, vol. I, Bucureşti, 1962, p. 675
11
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele D-J, vol. II, Bucureşti, 1964, p. 22-23
12
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele A-C, vol. I, Bucureşti, 1962, p. 424
13
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele D-J, vol. II, Bucureşti, 1964, p. 433-434
14
Dicţionar Enciclopedic Român. Literele D-J, vol. II, Bucureşti, 1964, p. 761-762
15
Victor Crăciun, Două Centenare Regale, „Flacăra lui Adrian Păunescu”, Nr. 38
(664), 19-25 sept. 2014, p. 4.
 

242
 Postfaţă
Contribuţia emigraţiei române la cauza unităţii
naţional-statale, pe solul Franţei

Eroismul şi jertfele maselor populare în lupta

împotriva asupririi naţionale şi sociale din Austro-
Ungaria şi Rusia ţaristă s-au împletit în mod armonios
cu activitatea desfăşurată pe plan extern de către
numeroase personalităţi politice şi ştiinţifice
româneşti, ca şi de către societăţile cultural-patriotice
care, în strânsă legătură, au avut o contribuţie
inestimabilă la realizarea unităţii naţionale.
Exponenţii mişcării naţionale, cei mai mulţi
deputaţi în Cameră şi Senat, profesori universitari,
scriitori, ziarişti etc. au desfăşurat din iniţiativa şi cu
sprijinul guvernului condus de I. I. C. Brătianu, o
amplă activitate pe plan internaţional (în Europa şi în
S.U.A.) pentru susţinerea intereselor şi revendicărilor
naţionale, pentru consolidarea rezistenţei din
Moldova, prin asigurarea unor livrări de armament şi
echipament militar de către Aliaţi etc. De asemenea,
ei au contribuit la susţinerea unei puternice
propagande pentru edificarea opiniei publice europene
şi americane asupra eforturilor şi aportului militar
concret al României la lupta comună, alături de
Antantă, precum şi a cauzelor care au determinat
România să încheie armistiţiul şi apoi pacea cu
Puterile Centrale. Dintre personalităţile mişcării
naţionale care s-au afirmat printr-o activitate
prodigioasă în scopul relevat, menţionăm pe Vasile
Lucaciu, Take Ionescu, fratele său dr. Toma Ionescu,
243
Octavian Goga, Simion Mîndrescu, G. G. Mironescu,
N. Basilescu, George Moroianu, O. Tafrali, C.
Angelescu, I. Cantacuzino, Ioan Ursu, Traian Lalescu,
V. Stoica ş.a.1 Cei mai mulţi dintre aceştia s-au stabilit
la Paris, încă din toamna anului 1917, unde aveau
strânse relaţii politice, ştiinţifice şi personale şi de
unde aveau să organizeze şi să conducă întreaga
activitate consacrată motivării legitimităţii idealurilor
naţionale ale poporului român şi marile sacrificii
făcute în sprijinul Aliaţilor, în anii războiului.
Unul din primele documente diplomatice ale
Coloniei române din Franţa, care reprezenta cea mai
puternică emigraţie românească din Europa, prin
preşedintele ei, prof. Toma Stelian, este adresat sub
forma unui Memoriu şefilor de state şi de guverne ale
Antantei, precum şi preşedintelui Statelor Unite ale
Americii, în care se relatau luptele seculare şi marile
sacrificii ale poporului român pentru libertate,
dreptate şi unitate2, nedreptăţile suferite de românii
din monarhia austro-ungară, pe baza legilor opresive:
politice, administrative, şcolare, bisericeşti etc. În
acelaşi document se sublinia că singura cale de ieşire
din această situaţie umilitoare insuportabilă este
socotită eliberarea românilor aflaţi sub dominaţie
străină şi formarea statului naţional unitar. Memoriul a
avut efecte pozitive asupra diplomaţiei europene şi
                                                            
1
C. Gh. Marinescu, Lupta românilor pentru Marea Unire şi opinia publică
europeană, în vol. Românii în istoria universală, l, Iaşi, 1986, p, 432-433.
2
„La Roumanie” nr. 32 şi 33 din 22 şi 23 august 1918; cf. şi Ştefan Pascu,
C. Gh. Marinescu, Răsunetul internaţional al luptei românilor pentru
unitate naţională, p. 213.
244
americane.
De asemenea, în scopul informării opiniei
publice din ţările Aliate despre sacrificiile poporului
român în războiul dus alături de Antantă împotriva
Puterilor Centrale şi a mobilizării acesteia în sprijinul
cauzei noastre naţionale, la 17 ianuarie 1918,
emigraţia română din Franţa, prin deputatul Paul
Brătăşianu şi ziariştii C. Mille şi Emil D. Fagure, a
înfiinţat ziarul „La Roumanie”1. La 4 martie 1918,
reprezentanţii misiunii parlamentare şi ai românilor
din Transilvania şi Banat, Simion Mîndrescu, D.
Comşa, G. Murnu şi Ioan Ursu, au fost primiţi în
audienţă de Georges Clemenceau, la Preşedinţia
Consiliului de Miniştri. Aceştia au făcut o expunere
asupra situaţiei critice a României, ca urmare a
neaplicării Convenţiei de alianţă de către statele
Antantei, ceea ce a determinat slăbirea capacităţii de
luptă a armatei române, mai ales după retragerea
trupelor ruseşti de pe frontul din Moldova, datorită
izbucnirii revoluţiilor din februarie şi octombrie 1917.
Delegaţia română a relevat primului-ministru francez
că poporul român, nesprijinit efectiv şi chiar
abandonat de Aliaţi, a rezistat dincolo de limitele
posibilului şi ale admisibilului, dovada cea mai
elocventă fiind modul eroic în care a respins marea
ofensivă a armatelor germane şi austro-ungare la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Încheierea armistiţiului de
la Focşani cu Puterile Centrale, au arătat exponenţii

                                                            
1
Eliza Campus, Recunoaşterea pe plan internaţional a desăvârşirii unităţii
statale a României,„Studii”, nr. 6/1968, p. 1169.
245
naţiunii române, a avut loc numai după ce ruşii ne-au
abandonat, recurgând ei primii la această formulă
politico-diplomatică şi militară1, adică la Armistiţiu.
Întrevederea delegaţiei emigraţiei române cu G.
Clemenceau a fost utilă şi fructuoasă, întrucât s-a
reuşit să se clarifice faptul că România n-a avut de
ales altă alternativă şi că ea rămânea în principiu
profund ataşată cauzei Aliaţilor, care era şi propria sa
cauză, deoarece victoria acestora însemna condiţia
sine qua non a înfăptuirii idealului de unitate naţional-
statală a poporului român.
La 30 aprilie 1918, la Paris, s-au pus bazele
Comitetului Naţional al românilor din Transilvania şi
Bucovina în frunte cu pionierul aviaţiei mondiale,
Traian Vuia, unul din neobosiţii militanţi transilvăneni
pentru unitate naţională, în scopul coordonării
acţiunilor politice ale emigraţiei românilor din Franţa
şi celelalte state europene aliate2. În actul constitutiv
se sublinia că „românii din Transilvania şi din
celelalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie
străină erau convinşi de victoria cauzei româneşti”3, a
eliberării şi unităţii naţionale, „din clipa în care
tineretul a trecut Carpaţii pentru a se înrola în armata

                                                            
1
C. Gh. Marinescu, Opinia publică internaţională în sprijinul luptei
românilor pentru UnireaTransilvaniei cu Ţara, (1914-1920), în vol.
Transilvania înistoria şi conştiinţa românilor,Iaşi, 1985, p. 232-238.
2
Ştefan Pascu, C. Gh. Marinescu, L’Opinion publique internationale et le
problème de l’unité nationale et politique des roumains, Edit. Acad.,
Bucureşti, 1988, p. 128-145 ; cf. şi D. Tuţu, Voluntarii românidin
Transilvania în luptaîmpotriva Puterilor Centrale pentru eliberarea
naţională, „Studii“, nr. 5, 1968, passim.
3
Ibidem.
246
română”, care ducea războiul de eliberare şi unitate
naţională a tuturor românilor1. În numele românilor
din Transilvania şi din celelalte provincii româneşti
aflate sub dominaţia străină, stabiliţi în Franţa,
Comitetul Naţional depunea legământ de a continua,
cu sprijinul şi participarea fraţilor din România, lupta
pentru eliberare, cu toate mijloacele posibile.
La 15 mai 1918 a fost înfiinţată revista „La
Transylvanie” care şi-a câştigat mari merite pe plan
european în sprijinul unităţii naţionale2, al unirii
Transilvaniei şi Bucovinei cu România şi din al cărei
comitet de patronaj făceau parte personalităţi
prestigioase ale vieţii politice şi culturale franceze, ca:
Paul Deschanel, preşedintele Camerei, Edouard
Herriot, Franklin Bouillon şi Albert Thomas, foşti
miniştri, savanţii C. Lacour-Gayet, R. George Lévy,
Mario Roques, Emmanuel de Martonne şi alţii.
Activitatea revistei (al cărei titlu sugera clar scopul
urmărit) a fost sprijinită şi de alte personalităţi politice
şi oameni de cultură francezi, în calitate de
colaboratori. Eforturile revistei au avut efectul
scontat, reuşind să influenţeze opinia publică în
favoarea aspiraţiilor naţionale ale poporului român.
Din iniţiativa coloniei române, a misiunii
parlamentare şi a celei universitare, la
ÉcoleInteralliéede HautesÉtudesSociales,aveau loc
săptămânal conferinţe despre România, rostite de
                                                            
1
Ibidem.
2
Arhivele Statului Bucureşti, Arhivele istorice şi diplomatice ale
Ministerului de Externe al Italiei, Roma, Preşedinţia Consiliului de Miniştri,
Rola 72-76, c. 80.
247
oameni de prestigiu ca Thoma Ionescu, D.
Hurmuzescu, V. Dimitriu, I. Cantacuzino, P.
Negulescu, Take Ionescu, N. Titulescu, E. Pangrati,
C. Sipsom, C. Mille, Elena Văcărescu, O. Tafrali, I.
Găvănescul ş.a.1, la care participa un public numeros,
reprezentând cercurile politice şi cultural-ştiinţifice de
vază ale Parisului, precum şi reprezentanţi diplomatici
şi ai presei etc.
Prin asemenea conferinţe, simpozioane şi
memorii către autorităţi, emigraţia română din Franţa,
criticând politica oficialităţilor maghiare şi austriece
de deznaţionalizare, dusă în mod deliberat faţă de
românii din Transilvania şi Bucovina, în perioada
dualismului austro-ungar, exprima speranţa că nimeni
nu poate refuza popoarelor, inclusiv poporului român,
dreptul de a-şi dobândi libertatea şi de a-şi făuri statul
naţional unitar şi independent2.
Emigraţia română a publicat peste 40 de volume
şi broşuri asupra trecutului istoric şi a aspiraţiilor
îndreptăţite ale poporului român3, în limbi de
circulaţie universală, pe care le-a răspândit larg în
rândurile opiniei publice din statele aliate. De
asemenea, în principalele ziare şi reviste franceze,
belgiene, elveţiene, italiene au fost publicate sute de
articole pentru informarea popoarelor europene asupra
idealului de unitate naţională a românilor şi a
                                                            
1
Ibidem.
2
C. Gh. Marinescu, Lupta românilor pentru Marea unire şi opinia publică
europeană, p. 432-434.
3
Cf. „Revue de Transylvanie”, Cluj, 1937, tome III, nr. 4; cf. şi I. Ursu
Pourquoi la Roumanie a fait la guerre,Paris, 1918, passim.
248
eforturilor lor militare depuse alături de Aliaţi, în anii
1916 şi 1917.
Una din preocupările principale ale emigraţiei
române a fost şi constituirea unei Legiuni militare,
formată din prizonierii români din Franţa, cu scopul
de a lupta împotriva Puterilor Centrale pentru
eliberarea naţională a fraţilor din Austro-Ungaria şi
făurirea unităţii naţional-statale. În acest scop a fost
organizată o vie propagandă printre prizonierii români
în scopul înrolării lor în proiectata legiune română1.
Dintre personalităţile politice franceze care au sprijinit
activ eforturile emigraţiei române pentru constituirea
Legiunii militare se cuvin amintiţi, îndeosebi, Albert
Thomas şi Franklin Bouillon.
Comitetul Naţional al Românilor din
Transilvania şi Bucovina a preluat oficial misiunea
organizării corpului de voluntari. În
acest sens el a adresat un vibrant apel soldaţilor şi
ofiţerilor români. Generalul Iliescu, membru al
conducerii emigraţiei, a fost însărcinat cu organizarea
corpurilor de voluntari români atât în Franţa cât şi în
Italia2. Comitetul Naţional şi-a intensificat activitatea
de propagandă printre prizonierii români cu sprijinul
slt. D. Rădoi, absolvent al Şcolii de Comerţ din
Braşov, şi al învăţătorilor I. Oancea şi S. Turtureanu.
Un sprijin important au acordat patrioţilor români, în
                                                            
1
D. Tuţu, Voluntarii români din Transilvania, în lupta împotriva Puterilor
Centrale, pentru eliberarea naţională, p. 140.
2
Arh. Statului Bucureşti, Colecţia microfilme, R.S.F. Iugoslavia,
SavezniSekretarijat za InostranePoslove-CentralnîiArchiv, Beograd. Fond
PolitickoodeljenjeMinistarstva-InostranichDelaKraljevine, Srbije, 1918,
Fasc. IX, Clas. 2, Pov. nr. 259.
249
organizarea primelor detaşamente de voluntari, şi
ofiţerii francezi Th. Massou, Brunnel şi Charles
Tateau1.
Într-un raport diplomatic al Ministerului de
Externe al Franţei, din anul 1918, se sublinia faptul că
una dintre primele sarcini pe care şi le-a asumat
Consiliul Naţional al Unităţii Române era aceea de a
colabora la formarea de legiuni transilvănene şi
române în ţările aliate europene şi că, prin eforturile
senatorului Drăghicescu şi ale unor fruntaşi
transilvăneni care s-au stabilit la Paris, s-a format un
prim grup de voluntari, recrutaţi din rândul
prizonierilor români din armata austro-ungară care se
aflau în Franţa2. În continuare, documentul diplomatic
menţiona că autorităţile franceze au emis un decret
prin care se aproba constituirea în Franţa a unei
„Legiuni Române” iar „Consiliul Naţional al Unităţii
Române se preocupă să înroleze pentru acest grup noi
voluntari şi din numeroasa colonie transilvăneană din
Statele Unite”3. „El a intrat, totodată — menţiona
raportul diplomatic — în legătură cu transilvănenii,
foştii prizonieri de război, care se găsesc în număr
mare în Siberia. Pretutindeni, Consiliul Naţional îi
cheamă pe români să ia parte la luptă, ale cărei
rezultate trebuie să ducă la eliberarea de sub
                                                            
1
V. Netea, C. Gh. Marinescu, Liga Culturală şi unirea Transilvaniei cu
România, p. 307.
2
Microfilme Franţa, rola 184, c. 602-603, fond Ministère des Affaires
Etrangères, Archives Diplomatiques, série Europe, 1918-1929, sous série
Roumanie, vol. 41, f. 11-14 ; cf. şi Mărturii 1918 la români, vol. II, p.
1172-1174.
3
Ibidem.
250
dominaţia străină a vechilor lor capitale, a oraşelor lor
universitare, a metropolelor lor religioase”1.
Deşi s-au făcut demersuri insistente, în timp
util, guvernul francez a aprobat cu mare întârziere
cererea emigraţiei române de constituire a Legiunii,
respectiv doar cu câteva zile înainte de încheierea
Armistiţiului între Antantă şi Puterile Centrale,
ceea ce nu a mai permis participarea efectivă a
voluntarilor români din Franţa la operaţiile militare de
pe frontul trupelor aliate. Dorinţa şi hotărârea lor de a
se înrola în cadrul legiunii păstrează însă deplina sa
valoare şi semnificaţie istorică şi politică naţională şi
internaţională.
O mare reuniune politică de solidaritate franco-
română a avut loc la Paris, la 14 iulie 1918, în cadrul
căreia Traian Vuia, preşedintele Comitetului Naţional
al Românilor din Transilvania şi Bucovina, afirma că:
„mai există încă o Bastilie: Imperiul austro-ungar, în
care sunt închise popoarele din monarhia dualistă”2,
exprimându-şi încrederea în destrămarea şi prăbuşirea
iminentă a acesteia în condiţiile victoriei depline a
armatelor ţărilor Antantei. De asemenea, la o mare
adunare politică ce a avut loc la Paris, preotul Vasile
Lucaciu, neobositul militant pentru Unirea românilor,
după ce a înfăţişat principalele momente din istoria
poporului nostru, din acţiunile sale neînfricate pentru
dreptate şi unitate naţională, a adresat opiniei publice
                                                            
1
Ibidem.
2
C. Gh. Marinescu,Opinia publică internaţională în sprijinul luptei
românilor pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara (1914-1920),în
vol.Transilvania în istoria şi conştiinţa românilor,p. 233-234.
251
franceze şi mondiale un apel impresionant pentru a
sprijini „lupta sfântă” a naţiunii sale şi „a pregăti
României o reînviere glorioasă”1.
Remarcabil este faptul că atât primul-ministru
G. Clemenceau, cât şi Stephen Pichon, ministrul său
de externe, afirmau deschis că „francezii nu vor părăsi
România, care s-a jertfit ca şi noi pentru apărarea
drepturilor”2 sale de libertate şi unitate naţională.
Acestora li se alătură prin declaraţii similare privind
legitimitatea dreptului poporului român la unitate
naţională, Paul Deschanel, preşedintele Camerei, M.
Dobost, preşedintele Senatului, oameni de ştiinţă şi
cultură de prestigiu mondial ca matematicianul Lucien
Poincaré, vicerectorul Universităţii din Paris, reputatul
istoric prof. universitar Ernest Lavisse, unul din
apărătorii fruntaşilor mişcării de eliberare a românilor
din Transilvania, implicaţi în procesul
Memorandumului din 1894, intentat de către
autorităţile maghiare şi alţii. Într-o scrisoare adresată
colegilor români din Bucureşti şi Iaşi el îi asigura şi în
aceste grele momente istorice prin care trecea
România, de tot sprijinul său, „pentru părţile neunite
ale naţiunii române”3. În deplin consens cu poziţiile
celorlalţi oameni politici, preşedintele Franţei,
Raymond Poincaré, declara în Parlament că „România
nu s-a hotărât să intre în luptă decât pentru a-şi

                                                            
1
„La Roumanie”, I, nr. 35 din 12.IX.1918.
2
„La Roumanie”, nr. 7/27.I.1918; nr. 3/31.I.1918; nr. 4/7.II.1918; nr.
6/21.II.1918.
3
Ibidem.
252
realiza unitatea sa naţională”1.
La începutul lunii octombrie 1918, la Paris s-a
constituit Consiliul Naţional al Unităţii Române,
format din 29 de membri, având pe Take Ionescu
preşedinte, Vasile Lucaciu, Octavian Goga,
Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu,
vicepreşedinţi. El cuprindea pe fruntaşii emigraţiei din
ţările Aliate precum şi din toate provinciile istorice
româneşti. Expunerea de motive privind constituirea
acestui organism a făcut-o marele poet Octavian
Goga, printr-o cuvântare rostită la şedinţa festivă în
care a demonstrat justeţea revendicărilor românilor
din Transilvania şi Bucovina şi a subliniat necesitatea
adoptării unei strategii politice, a unui program de
luptă ferm care să asigure unitatea de vederi şi acţiune
a întregii emigraţii româneşti şi totodată sprijinul
deplin al opiniei publice europene. Principalele
obiective politice ale Consiliului Naţional al Unităţii
Române erau: 1) de a informa, cât mai mult posibil,
opinia publică din Occident cu privire la drepturile
româneşti, legitimitatea lor, pe baza argumentelor
etnico-istorice şi a jertfelor imense ale poporului
român în războiul de eliberare şi unitate naţională; 2)
de a colabora în mod public, într-o strânsă intimitate
cu celelalte naţionalităţi asuprite din Austro-Ungaria;
3) de a organiza legiuni militare formate din români
transilvăneni şi bucovineni aflaţi în străinătate etc.2
                                                            
1
Ibidem.
2
„Adevărul”, nr. 10671, 3.I.1910; cf. şi Fl. Salvan, Activitatea lui O. Gogaîn
cadrul emigraţiei române din Paris pentru Unirea Transilvaniei cu
România, „Apulum”, XII, 1975, p, 479-492.
253
 Acest organism a fost recunoscut la scurt timp
de la înfiinţarea să de către puterile Antantei, ca
reprezentant al intereselor României, ceea ce reflecta
menţinerea şi reconfirmarea angajamentelor asumate
prin Convenţia de alianţă din vara anului 1916 faţă de
revendicările teritoriale ale poporului român.
Ministrul de externe francez, St. Pichon, în scrisoarea
oficială de recunoaştere a Consiliului Naţional al
Unităţii Române, sublinia că „guvernul francez
consideră acest înalt organism politic, format din
personalităţi eminente din România şi din teritoriile
despărţite încă de patria mamă, drept imaginea fidelă
a adunărilor de autodeterminare româneşti, deoarece
este emanaţia aspiraţiilor seculare spre libertate şi
unire a românilor”1. El considera, totodată, Consiliul
Naţional al Unităţii Române „interpretul cel mai
autorizat al poporului român” şi-l asigura că se poate
baza pe întregul concurs al Franţei2. În corespondenţa
de răspuns, Consiliul Naţional al Unităţii Române
exprima gratitudinea sa faţă de guvernul francez şi îl
asigura că va şti să dea glas „tuturor forţelor spiritului
şi inimii sale”, care-i vor stimula sforţările în scopul
menţinerii şi strângerii legăturilor străvechi de
prietenie „care ataşează naţiunea română — una şi
indivizibilă — de nobila Franţă”3.
Consiliul Naţional al Unităţii Române şi-a
trimis misiuni diplomatice în diferite ţări sau a
completat pe cele existente, spre a câştiga opinia
                                                            
1
„La Roumanie”, nr. 40, 17.X.1918.
2
„Adevărul”, nr.10675, 7.I.1918.
3
Ibidem.
254
publică şi guvernele ţărilor respective pentru cauza
unităţii politice a românilor şi a combate manevrele
politico-diplomatice ale Austro-Ungariei, care încerca
să salveze existenţa conglomeratului multinaţional. El
cerea expres recunoaşterea dreptului de
autodeterminare a tuturor (naţiunilor până la
despărţirea lor de statul multinaţional, în consens cu
declaraţia Partidului National Român din
Transilvania, care era fondată pe argumente istorice,
politice şi etno-demografice. În numele românilor de
pretutindeni Consiliul Naţional al Unităţii Române
arăta, între altele, că refuză să recunoască guvernul
instaurat la Budapesta ca şi autoritatea parlamentului
maghiar, exprimând deschis hotărârea de unire a
Transilvaniei şi Bucovinei cu România. De asemenea,
Consiliul Naţional al Unităţii Române a avut un rol
important în organizarea participării reprezentanţilor
poporului român la Conferinţa de la Geneva a
naţionalităţilor asuprite din Austro-Ungaria, din 29
octombrie 1918. Au luat parte români, cehi, slovaci,
sârbi, polonezi şi italieni. Conferinţa a afirmat, în mod
expres şi solemn, în faţa opiniei publice mondiale,
voinţa colectivă şi de nezdruncinat a acestor
naţionalităţi de a-şi proclama independenţa şi unitatea
naţională1.
În toamna anului 1918, Ministerul Afacerilor
Externe francez a întocmit un amplu raport cu privire
la Istoria Transilvaniei, în care erau evocate
                                                            
1
M. Constantinescu, Ştefan Pascu, Desăvârşirea unificării statului naţional
român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, 1968, Editura Academiei,
p. 195.
255
principalele momente ale luptei de eliberare naţională
a românilor de aici de sub dominaţia străină şi
îndeosebi eforturile depuse de poporul român în
primul război mondial pentru înfăptuirea unităţii sale
naţional-statale. Raportul consemna argumentat că
„un an şi jumătate românii au luptat cu dârzenie,
înfruntând şi groaznicele încercări pe care foametea şi
epidemiile le-au agravat şi sperând pentru o clipă că le
aparţine victoria care pe drept li se cuvenea. Prin
Misiunea sa militară, armata franceză s-a asociat
eforturilor lor. Se ştie în ce împrejurări dificile a fost
întreruptă lupta. Tratatul (de pace de la Bucureşti,
n.ns.), care a fost atunci impus (de către Puterile
Centrale, în anul 1918, n.ns.) aliaţilor noştri
(României, n.ns.) a fost crud; el le-a răpit (românilor,
n.ns.) teritorii bogate, le-a impus clauzele sale politice
şi economice şi cea mai aspră supunere”1. Raportul
sublinia că „România nu şi-a pierdut însă de loc
speranţa şi apropiata victorie a Aliaţilor va justifica
constanţa sentimentelor sale”2.
„Franţa — menţiona documentul diplomatic —
care a secondat în secolul al XIX-lea primele eforturi
pentru independenţa română, care a favorizat unirea
principatelor Moldova şi Valahia,va rămâne fidelă
prietenilor şi principiilor sale, folosindu-se de acestea
pentru a facilita înfăptuirea unităţii române şi pentru
a o smulge din braţele unei tiranii, care, de la secol la
                                                            
1
Microfilme, Franţa, rola 184, c. 602-603, fond Ministère des Affaires
Etrangères, Archives Diplomatiques, série Europe, 1918-1929, sous - série
Roumanie, vol. 41, f. 11-14.
2
Ibidem.
256
secol, de la an la an a devenit tot mai crudă, un popor
de care este legată prin atâtea simpatii reciproce”1.
Cu prilejul încheierii armistiţiului între puterile
beligerante au avut loc la Paris şi-n alte oraşe franceze
manifestaţii impunătoare ale solidarităţii româno-
franceze. Take Ionescu, preşedintele Consiliului
Naţional al Unităţii Române, a adresat telegrame de
felicitări lui Raymond Poincaré, preşedintele
Republicii Franceze, şi şefului guvernului francez,
Georges Clemenceau, prin care exprima satisfacţia
pentru victoria obţinută, pentru faptul că „drapelul
francez flutură din nou şi pentru totdeauna pe solul
iubit al Alsaciei şi Lorenei”2. În acelaşi timp se
exprima speranţa că în curând victoria împotriva
armatelor germane şi austro-ungare va permite şi
unitatea naţională a românilor3. La rândul său, R.
Poincaré, mulţumind „cordial pentru călduroasa
telegramă”, îşi reînnoia toate urările pentru
„neîntârziata realizare a unităţii naţionale a României,
prietena Franţei”4.
*
* *
Dar relaţiile franco-române sunt marcate şi de
faptul că sute şi chiar mii de ostaşi, de eroi ai ambelor
popoare, se odihnesc în veşnicie pe solul Franţei sau
al României, fiind comemoraţi în fiecare an, aşa cum

                                                            
1
Ibidem.
2
„Adevărul”, nr. 10675, 7.I.1919.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
257
se cuvine.1
Recent, o asemenea comemorare impresio-
nantă, în memoria eroilor români căzuţi prizonieri în
primul război mondial şi decedaţi în Franţa, a avut loc
la Dieuze, în prezenţa autorităţilor franceze şi
române.2
Pentru frumuseţea relatărilor despre această
manifestare emoţionantă, prezentăm, in extenso,
textul autorului:
„Mă aflu, la 10 octombrie, din nou, la
Dieuzeaşezare care alături de Labryşi Sarrebourg
alcătuieşte un triunghi imaginar de care România este
legată emoţional de 100 de ani, pe ale cărui laturi se
află înşirate şi alte localităţi în care sunt cimitire
româneşti: Haguenau, Soultzmatt,Maubengeş.a.
Pentru noi este un fel de Triunghi al Bermudelor,
întrucât aici se află mormintele a aproape 3.000 de
ostaşi şi ofiţeri români jertfiţi în Primul Război
Mondial! Mii de suflete înălţate la cer departe de cerul
patriei lor, în numele libertăţii, alneatârnării,îşi dorm
somnul de veci în cimitirele din această regiune a
Franţei.”3
„Istoria, ca în atâtea alte rânduri, a fost crudă
pentru noi şi atunci. Intrând, după un stadiu de
neutralitate, în conflictul european, pentru a realiza
Unirea Transilvaniei cu Regatul României, maşina de
război germano-austro-ungară a fost
                                                            
1
Victor Crăciun, Din nou la Dieuze, în rev. „Flacăra lui Adrian Păunescu”,
Nr. 42, 17-23 octombrie 2014, p. 4.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
258
superioarănumeric şi tehnic, începând dezastrul
frontului de nord-vest. Cu toată opoziţia armatei
române, condusă de generalii Dragalina şi Prezan, cu
exemplul eroic al Ecaterinei Teodoroiu, «eroina de pe
Jiu», sunt luaţi prizonieri zeci de mii de soldaţi
români, urcaţi în vagoane pentru animale şi
transportaţi departe, în Alsacia şi Lorena, unde şi-au
aflat moartea prin flămânzire şi însetare,netratarea
bolnavilor, dorul de ţarăşi condiţii inumane de muncă
silnică. Atunci, această zonă era acaparată de Germa-
nia, dar, dupăîncheierea Războiului Mondial, a revenit
Franţei, aici fiind amenajate cimitirele. Pe numeroase
morminte sunt gravate numele şi localităţile de unde
provin eroii români jertfiţi în condiţii vitrege.”1
„Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de
Pretutindeni şi Congresul Spiritualităţii Româneşti
împreună cu Biserica Ortodoxă Română de la Paris
condusă de părintele paroh Constantin Târziu de mai
mulţi ani au organizat pomeniri şi manifestări militare
franco-române în memoria acestor ostaşi români, şi
prin sprijinul direct al Primăriei a fost ridicat la
Dieuze, alături de Troiţa veche, un monument al
sculptorului Remus Botar.”2
După această manifestare comemorativă,
autorităţile administraţiei franceze locale, de comun
acord cu „Liga Culturală Română”, reprezentată de
Preşedintele ei, Acad. Victor Crăciun, au hotărât
crearea unui Centru de Studii dedicat lui Constantin

                                                            
1
Ibidem
2
Ibidem.
259
Brâncuşi, în care se preconizează a se deschide un
institut de cercetare dedicat sculptorului român de
renume mondial, o tabără în aer liber cu participarea
artiştilor europeni, precum şi o galerie de artă şi de
licitaţie a creaţiilor artistice realizate.1
Aşadar, putem constata cu satisfacţie ridicarea
la cote valorice superioare a relaţiilor franco-române.

                                                            
1
Ibidem.
260