1 .

,,Ars poetica,,
de Grigore Vieru .
Merg eu dimineaţa, în frunte,
Cu spicele albe în braţe
Ale pă rului mamei.
Mergi tu după mine, iubito,
Cu spicul fierbinte la piept
Al lacrimii tale.
Vine moartea din urmă
Cu spicele roşii în braţe
Ale sâ ngelui meu –
Ea care nimic niciodată
Nu înapoiază .
Şi toţi suntem luminaţi
De-o bucurie neînţeleasă .

Comentariu literar al poeziei „Ars poetica” de Grigore Vieru :

 
Titlul „Ars poetica” format din 2 termeni accentuează arta
prin care sunt exprimate trăsăturile poeziei și în același timp arta în
sine. În această poezie cu strofe de 6 versuri și vers alb e prezentă o
evoluție și continuitate a vieții sugerează fragmentele „"Merg eu..."Mergi
tu... Vine moartea... toți sîntem luminați ”. Viața e formată din momente
plăcute și mai puțin favorabile,iar omul cade pentru a se ridica pentru a
atinge noi limite. Metafora „Cu spicele albe în brațe/ Ale părului mamei. ”
sugerează că mama este o ființă sfîntă și firavă și însuși începutul
tuturor începuturilor, fără ea totul ar părea atît de singuratic.
Motivul iubirii e prezent în metafora „ Cu spicul fierbinte la piept / Al
lacrimii tale” ce sugerează că aceste relații sunt ceva presus ce nu aduc
nici un dar mai generos decît aripile sale. Un alt simbol cel al morții nu
cruță pe nimeni nu îțî oferă nici o minută în plus, din această cauză nu
pierde timpul și acționează, ne dăm seama din versurile „Vine moartea
din urmă … Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază.”Fragmentul „,Și toți
sîntem luminaț / De-o bucurie neînțeleasă” accentuează ideea că
putem fi fericiți din simplele mărunțișuri important e să fim conștienți de
aceasta.
După părerea mea mesajul acestei poezii este că evoluția vieții depinde
însuși de noi, din această cauză trebuie să învățăm la tinerețe pentru a fi
oameni de succes spre bătrînețe.

2. ,, Ars poetica ,,
de Lucian Blaga .
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopții,
aşa înbogățesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
 şi tot ce-i  neînțeles
se schimbă-n neînțelesuri şi mai mari
sub ochii mei,
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Tema exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja

misterele lumii, izvorâtă la el din iubire, prin iubire şi prin
metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează nu atât
diferenţa filozofică între raţional şi iraţional, cât relaţiile de
opoziţie dintre gândirea logică şi gândirea poetică. Ideea
lirică exprimă în mod direct concepţia despre potenţarea
misterelor lumii şi cunoaşterea Universului prin iubire,
atitudine revelatorie care defineşte specificul metafizicii
blagiene. Prima secvenţă poetică defineşte concepţia
filozofică privind cunoaşterea luciferică prin verbele care
resping ferm agresivitatea atitudinii de lămurire a
misterelor lumii - „nu strivesc”, „nu ucid cu mintea / tainele
ce le-ntâlnesc / în calea mea”. În ultimul vers al secvenţei
se revelează, prin enumeraţie, simboluri esenţializate ale
misterelor universului: natura înconjurătoare, viaţa,
existenţa însăşi a universului („flori”); perceperea
extaziantă, simţirea şi emoţia umană („ochii” sunt oglinda
sufletului); comunicarea prin cuvânt şi iubirea prin sărut
(„buze”) şi moartea ca o componentă structurală a
existenţei duale şi ciclice (viaţă-moarte), care la Blaga nu
este sfârşitul dramatic, ci constituie „marea trecere” într-o
lume superioară („morminte”). Marin Mincu este de părere
că „enumerarea atributelor lumii este făcută nu la
întâmplare, că în ordine crescândă a elementului de
«mister» cuprins între ele”.

Următoarea secvenţă lirică exprimă noţiunea filozofică de

cunoaştere paradisiacă. „Lumina altora” este cunoaşterea
de care eul liric se detaşează cu fermitate, violenţa
verbului „sugrumă” fiind sugestivă pentru consecinţele pe
care le-ar avea lămurirea misterelor care ar distruge „vraja
nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”. În relaţie
de opoziţie cu acest tip de cunoaştere este atitudinea eului
liric relevată prin conjuncţia adversativă („dar”), repetiţia
pronumelui de persoana I singular („eu, eu”) şi mai ales
opoziţia dintre „lumina altora”şi „lumina mea”, din care
reiese conceptul de cunoaştere luciferică, poetică.

Pentru valenţa persuasivă (convingătoare) a acestei

concepţii, eul liric apelează la comparaţia cu astrul nopţii,
„luna”, ale cărei raze albe plăsmuiesc difuz contururi
tainice, misterioase: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
/ nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare
taina nopţii”.

Secvenţa poetică următoare revine la definirea cunoaşterii

luciferice, proprie eului liric, care se confesează în privinţa
concepţiei sale despre ocrotirea misterelor lumii: „aşa
îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt
mister / şi tot ce-i ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi
mai mari / sub ochii mei”. Marca morfosintactică a verbului
la persoana I singular - „îmbogăţesc” - accentuează
atitudinea sensibilă, iubitoare de perfecţiune a eului liric.