Sunteți pe pagina 1din 3

JEAN DE LA FOTAINE

(1621-1695)

Născut la Château-Thierry, poet ale cărui Fabule se plasează printre cele mai mari
capodopere ale literaturii franceze.

La Fontaine s-a născut în regiunea Champange, într-o familie de burghezi. Se


căsătoreşte, în 1647, cu Marie Héricart, dar se despart ]n 1658. Între 1652 şi 1671 lucrează
ca inspector al pădurilor si apelor, totuşi cele mai importante contracte le are la Paris şi îşi
petrece aici cei mai productivi ani ca scriitori. În 1657 devine unul dintre protejaţii lui
Nicolas Fouquet, controlor general al Finanţelor. Timp de 20 de ani, din 1673 a făcut parte
din cercul salonului doamnei de La Sabliére, celebru loc de întâlnire al oamenilor de ştiinţă,
filozofilor şi scriitorilor. În 1683 devine membru al Academiei Franceze.

Fabulele reprezintă indiscutabil vârful realizărilor lui La Fontanine. Primele 6 cărţi


au fost publicate în 1668, urmate de alte 5 cărţi scrise între 1678-1679 şi o a douăsprezecea
carte 1693. Fabulele din cea de a două culegere dovedesc o mai mare îndemânare tehnică
decât cele din prima. În cea de-a douăsprezecea carte se simte un declin al talentului său.

La Fontaine n a inventat materialul din Fabule, ci le-a luat mai cu seamă din Esop,
iar în cazul celei de a doua culegeri, de la est-asiatici. El a îmbogăţit considerabil povestirile
simple pe care fabulişti anteriori se mulţumiseră să le redea identic. Excelează în
caracterizarea rapidă a personajelor sale, dând uneori indicaţii de regie, cum să se mişte.
Evocă farmecul peren al satului. În cele 240 de poeme este prezentată o diversitate de
subiecte, oglindind adesea ierarhia socială a vremii. Unele fabule sunt adevărate elegii, idile,
epistole sau meditaţii poetice. Deşi nu a fost după a exagerat legenda, intim cu Moliére,
Boileau şi Racine, el îi numără printre prietenii săi, ca şi pe La Rochefoucauld, Madame de
Sevigné, Madame de La Fayette şi mulţi alţi scriitori.

• Cuvântul fabulă de origine latină (fabula, ae) - avea două sensuri la început: 1.
povestire sau întâmplare (adeseori senzaţională, ireală; în limbajul contemporan,
neologismele a fabula, fabulaţie, fabulos); 2. specie literară a genului epic.

• Fabula este o specie a genului epic care are un conţinut satiric şi alegoric (acţiunea
este pusă pe seama animalelor), din care se desprinde o învăţătură sau o morală.

• Din chiar definiţia fabulei, deducem structura ei compoziţională. Fabula are două
părţi: 1. povestirea alegorică (partea cea mai amplă); 2. morala (sau învăţătura).

Fabula este o specie a genului epic , în versuri sau în proză , în care persoanajele sunt
animale , plante sau obiecte puse în situaţii omeneşti prin intermediu cărora autorul satirează
vicii şi defecte cu scopul de a le întrepta.

TRĂSĂTURI
-se foloseşte alegoria;
-la sfârşit este o morală;
-cuprinde o naraţiune propriu-zisă;
-are un conflict puternic urmat de un deznodământ imediat;
-acţiunea fabulei este redusă , prin urmare nu conţine toate momentele dubiectului;
-apar naraţiunea şi dialogul , cel din urmă având rolul de a dinamiza acţiunea , care astfel
devine concisă;
-modul de expunere dominant este dialogul; 
-descrierea are un rol secundar în prezentarea personajelor , de multe ori fiind inexistentă;
-morala are în fabulă cea mai mare importanţă;
-morala poate fi explicită sau implicită;
-morala explicită se află în text , aşezată fie la început , fie la sfârşitul naraţiunii , sub forma a
câtorva versuri;
-morala implicită trebuie dedusă de către cititor din întâmplarea relatată

In fabulă locul celor două părţi nu este fix. Fabulistul francez La Fontaine îşi începe, de
obicei, fabula cu morala urmată de povestire.

• In fabulele moderne, adeseori morala, ca parte componentă a fabulei, în sens scriptic,


lipseşte, cititorul fiind invitat el însuşi să extragă învăţătura din întâmplarea alegorică
povestită.

Fabula este o specie a genului epic,ce contine o scurta povestire alegorica,in versuri sau in
proza,in care sunt satirizate defecte omenesti cu scopul de a le indrepta.Personajele fabulei
sunt luate din lumea animalelor,plantelor si sunt inzestrate cu insusiri omenesti

Cine mult înaintea domnulu i de La Fontaine nu ştia că vulpea eşireată ?

Lupta pentru existenţ ă i-a cerut acest tribut cu nimic mai prejos decât colţii tari şi ghiarele
ascuţite ale altor fiinţe. Regretatului fabulist i-ar fi răma s de ajuns pentru o glorie meritata,
daca pute a să înobileze naraţiunea sa cu o observaţi e nouă , asupr a firei mai puţin cunoscut
e a victimei ce şi-a ales fără nici un temei. Bucuria corbului, ascultând cuvintele pline de
muzică de su b copac , era neîndoelnic, vizibilă dela depărtare. Dar o privire mai puţin
superficială decât a unei persoan e care căuta cu lumânare a pretexte moralizatoare, pute a să
afle, cu oarecare trudă, adevăratul motiv de voioşi e al corbului, în clipa când a deschis ciocul.
Trist şi sătul din ultima profanare, corbul s'a aşezat pe ramur a nevinovată, care 1-a expu s
posterităţii pentru a l compromite . Cin e a trecut pest e atâtea cadavre ştie să păstreze o
bucată de caş. Cân d a auzit lauda insolită şi eftină a vulpei, corbul a râs din toată inima. E
dela sine înţeles că aproap e simultan cu căscarea ciocului, brânza trebuia să revină vulpei
care o aştepta în locul cel mai potrivit. Cu câtă plăcere trebue s'o fi pierdut nemistificatul corb
pentru o distracţie atât de spontană ! Ca pe un obiect manufacturat plătit de o piatră scumpă .
Viata lui întunecat ă i-a oferit întotdeauna mai puţin prilej să râdă decât să se întâlnească cu
brânză. E de recunoscut că râzând corbul nu şi-a arătat dinţii, ceeace ar pute a rămâne pricina
că repausatul La fontaine n'a în{eles substratul faptelor, al căror martor a fost din nefericire
singur. Astfel râde corbul, discret şi interior. Râd cumva oamenii sgomotos, când consumă
brânză ? Da r trecând cu vederea tocmai tâlcul acestei întâmplări, nu mai e de mirare că cel
care şi-a luat dreptul să o judec e cu atâta uşurinţă , s'a crezut dator să copleşeasc ă cu morala
sa pe corb, în loc să-1 denunţ e că a rămas poat e dator vulpei, cel puţin o brânzăPentru o
singur ă bucat ă d e urdă , corbul a găsit d e cuviinţă să s e înveselească din belşug, şi să
asculte în acelaş timp un compliment exprima t în termeni aleşi, prin potrivirea silabelor la
urmă , într'o cadenţ ă îmbătătoare. De când linguşirea n'are dreptul să fie plătită ? Au uitat-o
chiar cei ce dedicau cu umilinţă, prinţilor indiferenţi, cântecele lor scumpe ? Neînţclegând
senzul episodului amintit, regretatul La Fontaine a recomanda t generaţiilor ce ia u urma t un
un cerb ridiculizat, deşi aprofundare a faptelor îl prezintă ca pe un profitor aproap e demn de
admirat. Niciodată un povestitor consacrat n'a încolăcit mai bine — fără voie — edera
moralei, p e tulpina perfidiei.