Țuțu Pișleag

Florinel Iftode

SECURITATE REGIONALĂ

Editura ..................

2016
 Cuprins

Introducere

1. Securitatea în coordonatele globalizării

2. Statul națiune în globalizare
3. Globalizarea între oportunități și temeri
4. Securitatea între național și internațional
5. Dreptul internațional și statele dominante
6. Funcțiile instituțiilor internaționale
7. Remodelarea conținutului dreptului internațional
8. Politica Comună de Securitate și Apărare
9. Strategia Uniunii Europene la Marea Neagră
10. Strategia pentru Asia Centrală
11. Politica europeană de vecinătate
12. Consiliul Artic
13. Parteneriatul Estic
14. Parteneriatul Euro-Mediteraneean – EUROMED
15. Un Parteneriat pentru democrație și prosperitate împărtășite cu țările sud-
mediteraneean
16. Dimensiunea nordică
17. Spațiul Economic European
18. Parteneriatul cu organizațiile internaționale
19. Securitatea regională
20. Complexele de securitate
21. Securitatea comună
22. Securitatea în Europa de Sud-Est
23. Securitatea înb Europa de Sud-Est și Marea Neagră
24. Rolul și caracterul instituțiilor de securitate
25. Regiunea Mării Negre
Bibliografie selectivă
 Introducere

În actualul context al globalizării nevoile de securitate națională

coincid în foarte multe puncete cu securitatea internațională chiar dacă acest
concept operațional nu este împărtășit la nivel universal. Globalizarea poate fi
considerată și ca un vector pentru realizarea unui consens cu privire la
securitatea internațională. Din perspectivă funcțională, ”globalizarea poate fi
caracterizată de o serie de fenomene economice care includ liberalizarea și
dereglementarea piețelor, privatizarea activelor, retragerea funcțiilor statului
(în special cele de asistență socială), difuzia tehnologiei, distribuția
transnațională a producției din industria prelucrătoare (investiții străine directe)
și integrarea piețelor de capital”1. În perspectivă securitatea internațională prin
dimensiunea sa de securitate comună trebuie să facă față unor provocări
determinate de moștenirile istorice și politice, de stabilirea actorului responsabil
în securitatea internațională și de capacitaățile de a consolida instituțiile
internaționale.

Noile evoluții la nivel internațional evidențiază că actualul mediu de

securitate implică mai mulți actori, statele-națiune, organizațiile internaționale
care nu fac altceva decât să diversifice instrumentele de acțiune și să
configureze un sistem internațional tot mai complex prin creșterea numărului de
actori și a problemelor acestora legate de noile surse de conflict (migrația, criza
resurselor, implicațiile accesului la informație și tehnologie etc.), multiplicarea
mijloacelor de a purta războiul. Într-un asemenea context cu interese divergente
există percepția prin care globalismul ar putea fi contestat. Se poate aprecia că
globalizarea are propriul său preț exprimat în imprevizibilitate și vulnerabilitate
iar interdependența generează tot mai multe amenințări.

Insuficiențele unei ordini internaționale al cărei pilon principal rămâne

statul-națiune influențează guvernele să promoveze mult mai sistematic
cooperarea internațioală. Este nevoie de o redefinire a rolului statului ca o
consecință a globalizării.

Chiar dacă la nivel internațional s-au dezvoltat mijloacele și

instrumentele juridice necesare, nu se poate realiza un control total întrucât
există decalaje majore între ceea ce este posibil politic și militar. În raport cu
dimensiunile globalizării este nevoie de noi abordări ale securității pe fondul

1
Simon Reich,What is globatization? Four Possible Answers, Working Paper #261, December 1998
noilor amenințări transnaționale car decurg tocmai din diversitatea aspectelor
globalizării.

1. Securitatea în coordonatele globalizării

Dinamica securității europene a devenit tot mai complexă ca urmare a

creșterii amenințărilor după înceheierea Războiului Rece și implicit afectarea
regiunilor din veciătatea imediată a Uniunii Europene.

Pe fondul acestor dinamici în mediul de securitate, răspunsurile

instituționale la noile riscuri și amenințări sunt îngreunate de diversitatea
crescândă a intereselor naționale de securitate. La nivelul Uniunii Europene,
multe state au interese la periferia continetului european care pot duce la
compartimentarea problemelor de securitate concomitent cu dezvoltarea unor
mecanisme subregionale de răspuns. Securitatea Uniunii Euroepene este
influențată dar nu și determinată de nivelul de securitate din zonele adiacente
ale acesteia. Provocările Uniunii Europene sunt mari având în vedere marile
puteri din zonă, Federația Rusă și Turcia care au un rol major în aranjamentele
regionale de securitate. Dintr-o perspectivă neorealistă, ambele state joacă un
rol cheie în securizarea accesului la resursele energetice. Se mai poate lua în
considerare și regiunile instabile, vidul de putere, conflictele etnice și frontierele
în litigiu din Asia Centrală. În Eurasia ca urmare că, atât Statele Unite cât și
India, China și alte națiuni din dorința de a-și realiza ”ambițiile..., luptele pentru
hegemonie la nivel mondial nu pot decât să se intensifice și să se înmulțească” 2.
Specific spațiului euroasiatic, în comparație cu spațiul nord american și
european constă în faptul că ”americanii și europenii se concentrează pe
globalizare”3 iar în spațiul euroasiatic ”se recurge din ce în ce mai mult la
naționalism și la puterea militară”4. Este o nouă abordare în ceea ce reprezintă
trăsăturile unui sistem geografic închis.

Conceptul de ”securitate internațională”, existent în cadrul sistemului

internațional bipolar a suferit o transformare rapidă față de care nu există o
abordare comună și clară. În timpul Războiului Rece preocuparea majoră
consta în gestionarea relațiilor dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, și
implicit între cele două blocuri militare pe care le reprezentau și viza nemijlocit
componenta militară. După anul 1990, numărul actorilor în sistemul
internațional a crescut, probelemele și mijloacele securității intrenaționale s-au
2
Robert Kaplan, Răzbunarea geografiei, Editura Litera, 2014, p. 168
3
Ibidem, p. 170
4
Ibidem
multiplicat. Astăzi amenințările sunt mai puțin ușor perceptibile și totodată
există mai multe incertitudini ceea ce face ca securitatea internațională rămâne
în continuare de mare importanță. Globalizarea economică la început a fost
considerată că va reduce conflictualitatea dar iată că astăzi nu a favorizat
securitatea globală. Conflictele actuale sunt mai degrabă bazate pe identitate și
de regulă se dezvoltă acolo unde instituțiile statului sunt slabe care pot să aducă
schimbări majore în natura conflictului, dar care deși indică un risc redus pentru
războiului pe scară largă, acestea se rezumă la confruntări locale și regionale,
marcate de violență pe fondul gradului mare de afectivitate și iraționalitate.
Mijloacele tradiționale (presiunile diplomatice, sancțiunle economice etc.) sunt
ineficiente întrucât părțile implicate sunt actori nonstatali asupra cărora măsurile
luate nu pot produce efcete sau nu au interesul pentru a se încheia conflictul. În
această ultimă variantă interesul unor astfel de actori se constituie în crearea
propriilor lor sisteme de profit și interese. În astfel de cazuri ”violența nu mai
este un mijloc pentru a se ajuge politic la o finalitate ci este un scop motivat
economic, care face tot mai greu ca părțile aflate în coflict să ajungă la un
acord”5.

În prezent, securitatea internațională este tot mai strâns legată cu

teoria și practica globalizării, și implicit cu securitatea națională întrucât
globalizarea ”reflectă cu certitudine creșteri ale gradelor de intensitate și de
extensiune ale interdependenței – o creștere a densității sale” 6. În actualul
context global, conceptul de putere ”rămâne cea mai importantă variabilă în
modelarea relațiior internaționale”7 întrucât puterea se manifestă prin noi forme
și se exercită prin noi canale. Se poate afirma că ”globalizarea este mai degrabă,
un mijloc prin care sunt exercitate noile manifestări ale puterii”8 .

În procesul globalizării, cooperarea dintre state este tot mai strânsă,

care se prezintă atât ca o necesitate dar și ca un efect benefic. Aceste
determinări sunt generate și de provocările actuale care sunt tot mai evidente ca
urmare a creșterii interdependențelor dintre națiuni. Acestea se pot rezuma la
terorism, extrenmism, separatism, corupție, rețele de crimă organizată, conflicte
regionale, catastrofe ecologice etc., care dobândesc tot mai mult un carater
global și care afectează stabilitatea și securitatea națională și internațională.
5
IMSMA Information Management System for Mine Action ISN International Relations and Security Network
ISS International Security Studies (Yale) www.css.ethz.ch/publications/pdfs/Studien_zu_ZS, p. 325
6
Robert O. Keohane, Josepf S. Nye, Putere și interdependență, Editura Polirom, 2009, p. 302
7
Sean Kay, Globalization, Power, and Security, Ohio Wesleyan University, Delaware, OH, USA 2004 PRIO,
www.prio.no SAGE Publications, www.sagepublications.com
8
Sean Kay, op.cit.
 Globalizarea în actualele coordonate a devenit cel mai puternic și cel
mai influent ”constructor” al mediului internațioal de securitate, chiar dacă
această influență este uneori apreciată ca fiind contradictorie. În opinia noastră,
creșterea dependențelor politice, economice și sociale, reciproce, dintre națiuni
conduc la îmbunătătțirea mediului internațional de securitate prin aceea că se
dezvoltă noi abordări politice la nivelul organizațiilor internaționale.Avem în
vedere că toate aceste relații ”de interdependență se desfășoară adesea în cadrul
unor rețele de reguli, norme și proceduri care reglemetează comportamentul și îi
controlează efectele – și sunt influențate de aceste rețele”9 .

În actualul context care evidențiază tot mai evident globalizarea,

conceptul de securitate în cele trei mari dimensiuni ale sale (securitate națională,
securitate internațională, securitate umană), este tot mai mult nevoie de o
abordare unitară a securității, pentru o înțelegere comună, cu un scop comun,
altfel se naște riscul de a aborda acest concept atât ca problemă cât și ca
promisiune. Este nevoie, în opinia noastră ca acest concept să fie ”extras” din
ambiguitatea politică prin care în anumite contexte se pot justifica acțiunile
politice. Redefinirea conceptului și abordarea extinsă a securității trebuie să aibă
la bază faptul că ”o amenințare la adresa securității naționale este o acțiune sau
o secvență de evenimente care amenință drastic și pentru o perioadă scurtă,
degradarea calității vieții cetățenilor unui stat sau că se amenință semnificativ
restrângerea gamei de opțiuni politice, disponibile, ale guvernului, entităților
neguvernamentale (persoane, grupuri, corporații) ale unui stat.”10

Astăzi, conceptul de securitate necesită o redefinire pentru că este tot

mai evident că securitatea presupune dezvoltare și fără dezvoltare 11 nu poate
exista securitate. Astfel, este nevoie ca securitatea să fie regândită în alți
termeni, extinsă tot la mai multe dimensiuni impuse de vectorii globalizării.

9
Robert O. Keohane, Josepf S. Nye, op.cit., p. 64
10
Richard H. Ullman, Redefining Security, International Security, Vol. 8, No. 1. (Summer, 1983),p. 133
11
Obiectivele generale ale Anului european sunt: (a) de a informa cetățenii Uniunii cu privire la cooperarea
pentru dezvoltare a Uniunii și a statelor membre, reliefând rezultatele pe care Uniunea, acționând împreună cu
statele membre, le-a obținut în calitate de actor pe scena mondială și că va continua să facă acest lucru în
conformitate cu ultimele discuții privind cadrul general post-2015; (b) de a stimula implicarea directă, gândirea
critică și interesul activ al cetățenilor Uniunii și al părților interesate din Europa față de cooperarea pentru
dezvoltare, inclusiv cu privire la formularea și punerea în aplicare a politicilor; și (c) de a sensibiliza publicul cu
privire la avantajele cooperării pentru dezvoltare a Uniunii nu numai pentru beneficiarii asistenței pentru
dezvoltare a Uniunii, ci și pentru cetățenii Uniunii, și de a atinge o mai largă înțelegere a coerenței politicii
pentru dezvoltare, precum și de a promova în rândul cetățenilor din Europa și din țările în curs de dezvoltare un
sentiment de responsabilitate, solidaritate și oportunități în comun într-o lume în schimbare și din ce în ce mai
interdependentă.( Poziția Parlamentului European adoptată în primă lectură la 2 aprilie 2014 în vederea adoptării
Deciziei nr. .../2014/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind Anul european pentru dezvoltare
2015, art. 2)
 Societatea globală poate fi caracterizată ca un amestec de conflicte și
cooperare, în care relațiile dintre state evidențiază caracteristica de societate
anarhică. Cu toate acestea, deși nu există o autoritate instituțională globală,
relațiile internaționale sunt reglementate ca scop iar constrângerile sunt
rezultatul interesului comun pentru coexistență și securitate. Astfel, societatea
internațională este tot mai strâns asociată cu ideea de ordine internațională, în
are toate ”aranjamentele” au ca scop promovarea unor obiective și valori cu
vocație internațională.

Paradigma securității internaționale funcționează oarecum diferit față

de paradigmele naționale de securitate, întrucât securitatea națională se
raportează la nesiguranță ca o amenințare externă, pe când în securitatea
internațională nu avem o dinamică externă similară. Apreciem că la nivelul
statelor, mai cu seamă al statelor membre ale Uniunii Europene, nivelul de
dezvoltare și nivelul de securitate al acestora nu fac altceva decât să consolideze
profilul de actor global al Uniunii Europene. Un rol major revine complexelor
de securitate regională în care există tendințele de manifestare a unor ”centre de
putere suplimentară”12 , care proiectează un sistem internațional policentric, prin
tendințele crescătoare de regionalizare. În cadrul sistemelor regionale de
securitate, dezvoltate ca urmare a manifestării unor centre de putere cu vocație
globală, cultura de securitate pentru fiecare stat este influențată de
comportamentul acestora iar interesele de securitate națională depind în mare
măsură de construcția identității naționale a actorului respectiv.

În actualul sistem internațional ”politicile contemporane și

globalizarea au estompat linia între ceea ce este politica externă și politica
internă”13. Multiplicarea mijloacelor de interdependență, dezvoltarea
tehnologiilor de comunicații, extinderea rețelelor financiare globale dezvoltă și
reflectă presiuni ale globalizării și liberalizării economice față de care tot mai
multe economii se deschid și se conectează între ele. Teoriile consacrate în
cadrul relațiilor internaționale, realismul, liberalismul și constructivismul,
încearcă să explice evoluțiile în sistemul internațional, față de care ne exprimăm
opinia că în cadrul unui sistem internațional structura și procesele interne sunt
relevante.

12
Florin Păsătoiu, From Obsolete Normative to Realpolitik in the EU and Russia Foreign Policy Relations,
Romanian Journal of European Affairs, Vol. 14, No. 4, December 2014, p. 22
13
www.cqpress.com/docs/college/Beasley2e (The Analysis of Foreign Policy in Comparative Perspective)
 Din perspectivă realistă, ca urmare a absenței unui structuri globale de
guvernare este afectată politica externă iar anarhia devine caracteristica
principală, prin care politica internațională se diferențiază clar de politica
internă. Teoriile liberale cu privire la relațiile internaționale se ”concentrează pe
distribuția de putere economică”14 fiind o caraceristică principală care afectează
policile externe ale statelor. Din perspectiva constructivismului, sistemul
internațional se bazează pe interacțiunile dintre state într-o societate globală.

În aceste condiții este nevoie de mai mult realism în relațiile

internaționale având în vedere diversitatea de sisteme politice, culturi, identități
care se confruntă cu aceiași factori externi iar violența, indiferent de natura ei
este una de tip organizat. Securitatea internațională depinde într-o măsură foarte
mare de comportamentul marilor puteri întrucât ele ”caută întodeauna să obțină
o prosperitate economică mai mare... uneori caută să promoveze o anumită
ideologie în străinătate”15. Chiar dacă în realitate nu sunt urmărite numai
obiectivele de securitate, supraviețuirea este fundamentală care determină
conținutul și fizionomia sistemului internațional și care este ”consecința
neintenționată a competiție pentru putere dintre marile puteri, nu rezultatul
acțiunilor ale statelor pentru organizarea păcii.”16 Față de cele prezentate
apreciem că este nevoie de dezvoltarea capacităților și capabilitaților statului
pentru a evalua percepțiile, identifica și operaționaliza interesele potrivit
necesităților într-un context mai larg, care poate fi, spre exemplu, în cazul
României, poziționarea sa la frontiera dintrea spațiul euroatlantic și euroasiatic,
în dimensiunea sa triplă, geografică, civilizațională și militară.

2. Statul națiune în globalizare

Globalizarea a devenit din ce în ce mai mult o adevărată dezbatere în

toate mediile sub aspectul oportunităților, temerilor, efectelor benefice sau nu,
vulnerabilităților etc. Totodată, în centrul dezbaterilor se menține și tema
actualei crize economico-financiare, la care se caută soluții și se proiectează
diverse scenarii. Reținem pentru început, în viziune americană, conceptul de
”lume multipartenerială” ca urmare a dezvoltării rețelelor de interconectare
generate de revoluția informației. Societatea globală a ajuns să fie mult mai
complexă, cu multe provocări și oportunități, în care conceptele de unipolarism,
bipolarism, multipolarism și multiparteneriat să se adecveze/transforme în

14
www.cqpress.com/docs/college/Beasley2e
15
John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forță, Editura Antet, 2001, p. 37
16
Ibidem, p. 40
raport cu manifestarea puterii statului într-o lume tot mai dependentă de
informație. Suntem în secolul în care manipularea informației este mult mai
relevantă decât căutarea informației care a dominat secolul XX. În abordarea și
înțelegerea acestei lumi dinamice și complexe în care trăim ”ne referim atât la
consumerism, cosmopolitism, creșterea rețelelor de transport și telecomunicații
cât și la problemele incluse de globalizare, printre care inegalitatea dintre unele
zone și regiuni ale globului, sărăcia, terorismul,... într-un cuvânt, efectele
negative ale acestui proces”17 . O astfel de perspectivă a globalizării aduce în
atenție relația dintre centru, semiperiferie și periferie în manifestarea relațiilor
dintre state. Putem afirma că în evoluția societății globale, uneori de neînțeles
pentru mulți actori, ”se creează premisele unei noi ordini mondiale politice,
economice și militare”18. Noua revoluție tehnologică, manifestarea tot mai
activă a unor state ca mari actori economici, fenomenle legate de integrare,
concomitent cu fragmentarea, se constituie ca variabile majore în evoluția lumii
secolului XXI. La nivelul puterii, indiferent de manifestarea acesteia ca dură,
blândă sau inteligentă, se evidențiază două tipuri de transformare ale acesteia:
”tranziția și difuzia. Tranziția puterii de la un stat dominant la un altul este un
sentiment puternic familiar, dar difuzia puterii este un proces mai nou” 19. Din
această perspectivă, viziunea asupra unei lumi multipolare poate fi translatată
către una nonpolară. În condițiile fluxurilor de persoane, fluxurilor media și
tehnologice, fluxurilor financiare în contextul manifestării crimei organizate
transfrontaliere, crizei financiare, terorismului etc., apreciem că este necesar ca
la nivel global, politicile să fie orientate către o lume multipartenerială. Pe
fondul acestor evoluții, uneori contradictorii și cu tensiuni se fac vizibile
anumite comportamente fundamentale legate de ”atracția globalizării sub
efectul noii revoluții tehnologice și fascinația unicității culturale și naționale. In
opoziție cu tendința de uniformizare și de imitare a unui model comun, se
manifestă dorința de a se distinge prin moștenirea istorică și prin identitatea
națională sau regională”20 .
Asistăm la o difuzie a puterii atât pe orizontală cât și pe verticală dar
în același timp și la un transfer al acesteia către actori economici sau financiari
care nu sunt aleși democratic. In cadrul asociațiilor sau uniunilor, statele sunt
din punctul de vedere politic sau militar, parteneri iar din perspectivă economică
acestea pot deveni adversari de temut. Pe acest fond al concurenței economice,
17
Ilie Bădescu, Lucian Dumitrescu, Veronica Dumitrașcu, Geopolitica noului imperialism, Editura Mica
Valahie, 2010, p. 116
18
Vasile Nazare, Paradoxuri în relațiile internaționale, revista Geopolitica, nr. 31, 2009, Editura Top Form, p. 86
19
Joseph S. Nye, Jr., Viitorul puterii, Editura Polirom, 2013, p. 133
20
Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, 2009, p. 203
al luptei pentru resurse și piețe, ”economicul tinde să absoarbă politicul,
concurența din plan economic tinde să devină șegea fundamentală a politicii.
Puterea a devenit un instrument al economicului, se subordonează noului
stăpân: piețele financiare”21. Puterea statelor este erodată de procesul de
integrare a piețelor din sectorul comunicațiilor (tehnologiei de vârf) fapt ce
orientează statele către integrarea regională. Este deja o certitudine că trăim la
nivel global o revoluție a informației prin care accesul la informație este
nelimitat, comunicarea este instantanee și nu mai prezintă costuri mari, este
nelimitată. Totodată suntem angrenați alternativ într-un exces de informație și
lipsă de informație, fundamentală este transformarea informației în cunoaștere.
În lumea globală de azi ”informația poate fi în mod frecvent o resursă esențială
de putere”22. Dacă avem în vedere că politica mondială tinde să nu mai fie
”teritoriul rezervat guvernelor” atunci înclinăm tot mai mult către o nouă formă
de capitalism și anume capitalismul informațional. In aceste condiții ”teoriile
economice și politice sunt importante pentru contextul cultural în care are loc o
globalizare a bunurilor și serviciilor.... Consumerismul este paradigma secolului
XXI”23.
Oportunitățile în globalizare țin mai degrabă de modul de înțelegere a
rolului și funcționării statului. Apariția de noi actori în lumea globală, care
aduce și noi riscuri și vulnerabilități, proiectează un complex de competiții
asupra atributului de suveranitate a statului. Înțelegerea fenomenului
globalizării, identificarea oportunităților, temerilor, identificarea paradoxurilor
globalizării și ale integrării ne conduc către cerința de înțelegere a dinamicii
imperialiste a lumii. Este nevoie de o astfel de abordare atâta timp cât noua
ideologie a globalismului este susținută de marii actori la nivel mondial. Așadar
”dinamica lumii este deopotrivă un fenomen civilizațional, adică derivă din
mișcarea civilizațiilor mai mult chiar decât din mișcarea banilor la scară
mondială. Cele două procese expansioniste, imperialist și civilizațional se află
astăzi într-o încleștare globală, într-o coliziune planetară, care se transmit
tensiunilor lumii noastre în formule încă necercetate”24 . Dacă accesul la
informație, la cunoaștere nu mai are costuri foarte ridicate, ignoranța față de
toate aceste evenimente poate avea consecințe catastrofale pentru acele state
care nu se pot adapta evoluțiilor globale.

21
Vasile Nazare, op.cit., p. 67
22
Joseph S.Nye, Jr., op.cit., p 136
23
Ilie Bădescu, Lucian Dumitrescu, Veronica Dumitrașcu, op.cit., p.117
24
Ibidem, p. 125
 Criza mondială actuală aduce în prim plan lăcomia și aroganța
managerilor, inacceptabile stadiului actual al civilizației. Tendința majoră în
societatea globală este reprezentată de creșterea diversității și complexității
societăților prin noile structuri socioeconomice și politice. Multiparteneriatul
poate fi o soluție pentru secolul XXI, pentru cooperare și regionalizate, ceea cce
ar face ca rolul statului să crească pe aceste coordonate. La nivelul României și
al celorlalte țări foste comuniste se află încă în manifestare un fenomen aparte
reprezentat de moștenirea scialismului de stat. Pe bună dreptate s-a afirmat că
”unul dintre cele mai semnificative constructe ideologice care au rezultat în
urma prăbușirii socialismului de stat a fost hibridul naționalism-comunism,
fondat pe disprețul profund sau respingerea efectivă a liberalismului de tip
vestic. Presărate cu elemente de populism și colectivism, ambele ideologii le
oferă politicienilor postcomuniști instrumentele discursive de a se opune
individualismului cosmopolitan asociat cu gândirea liberală”25 . Aproape un
sfert de secol nu evidențiază succesele economice deosebite în raport cu saltul
către neoliberalism.
La nivelul României, prin poziționarea sa geostrategică, opțiunile
pentru securitate sunt prioritare, uneori în defavoarea celor de natură
economică, știut fiind faptul că ”prinsă între două blocuri puternice – occidentul
și și ex-sovietic - și aflată la intersecția intereselor marilor puteri, principala
spaimă a României este să nu rămână din nou într-o zonă gri, de tensiuni,
agende divergente și angajamente neclare ale aliaților săi mai puternici” 26.
Indiferent cum se definește securitatea națională, dimensiunea militară
dobândește noi caracteristici și valori ca urmare a posibilităților unor ”guverne,
grupuri, indivizi” sau altor actori configurați din combinarea unor astfel de
agresori, fapt ce evidențiazî că ”statele suverane vor continua să joace rolul
principal în politica mondială pentru mult timp de acum încolo, vor fi mai puțin
independente și vulnerabile. Ele vor trebui să împartă scena cu actori care pot
folosi informațiile pentru a-și spori puterea gentilă și a face presiuni asupra
guvernelor, în mod direct sau indirect”27. In secolul XXI, informația presupune
putere. In astfel de condiții, cel mai probabil multe guverne pot să piardă din
monopolul asupra politicii iar multe democrații să se degradeze. Cerința majoră
în secolul XXI vizează consolidarea și apărarea practicilor democratice, fără a
neglija anumite aspecte, uneori omise, cu privirea a ideea că ”democrația

25
Grzegorz Ekiert, Stephen E.Hanson, Capitalism și democrație în Europa Centrală și de Est, Editura Polirom,
2010, p. 395
26
Oana Popescu, Salvarea din periferie, Foreign Policy, noiembrie-decembrie, 2012, p. 24
27
Joseph S. Nye, Jr., Descifrarea conflictelor internaționale, Editura Antet, 2005, p. 211
trebuie adaptată locului, specificului istoric și memoriei colective, precum și
oportunităților și provocărilor mediului în care se instalează” 28 . La nivel
național, încă se mai manifestă influențele moștenirii ideologice din perioada
comunistă în comparație cu democrațiile occidentale care au fost după caz
monarhii, imperii sau regimuri autoritare. Intr-un asemenea complex de factori
determinanți și provocările sunt particularizate. Complexitatea provocărilor,
riscurilor și manifestarea crizei economico-financiare pe fondul manifestării
revoluției informaționale determină noi abordări ale conceptelor de securitate,
putere și democrație. Puterea în secolul XXI este rezultatul interdependențelor
și conexiunilor la nivele multiple, în care se confruntă sau se acceptă
multipolaritaea și multiparneriatul. Confruntările în globalizare vor fi
influențate de formele puterii, care la rândul lor pot configura noua ordine
mondială. Avem în vedere puterea militară (unipolară) și puterea economică
(multipolară), puteri care la rândul lor determină alte tipuri de putere: dură,
blândă și inteligentă. Astfel, dacă la nivele superioare, puterea este mult mai
organizată, în noua ordine la nivele de jos întâlnim și o putere haotică, a cărei
manifestare aparține actorilor non-statali, care nu sunt rezultatul proceselor
democratice electorale și se manifestă prin lăcomie (financiară) și
aroganță.Terorismul rămâne un fenomen cu potențial mare de manifestare care
reclamă eforturi globale.

Abordarea problematicii securității relevante în relațiile internaționale

s-a realizat într-un context cultural și intelectual, pe baza ideilor de bază ale
realismului și liberalismului, în toate formele sale, dezvoltate pe centrismul
vestic. Apreciem că există mai multe moduri de a explora politicile de
securitate și dezvoltare atâta vreme cât există diferențe majore în abordarea
securității ca urmare a influenței mediului în care are loc cercetarea și analiza.

Problematica securității și dezvoltării a influențat formatul și conținutul

discursului în domeniu întrucât securitatea și dezvoltarea sunt indisolubil legate,
mai ales în contextul actual și viitor al globalizării prin forma sa potențială de
dezvoltare la nivel mondial. Binomul securitate – dezvoltare a devenit
fundamentul pentru elaborarea politicilo naționale, regionale și mondiale. La
nivel global se poate accepta că s-au dezvoltat piețele de predicție politică în
care problemele de securitate și financiaremse suprapun dar sun ingelae în
funcționare. Securitizarea devine astfel un mecanism de cauzalitate și pe fondul
extinderii incertitudinilor și riscurilor. Într-o realitate socială complexă,

28
Kim Lane Scheppele, Democrația trebuie adaptată locului, Foreign Policy, noiembrie-decembrie, 2012, p. 31
procesele de securitizare se bazează pe diferențele sectoriale în dimanica lor.
Intervin aici realități influențate de excepționalismul european și
republicanismul atlantic.

Secolul XXI aferă două modele de guvernare la nivel mondial,

regionalismul și globalismul, uneori privite ca rivale, însă ambele se stimulează
reciproc. Din perspectiva organizațiilor regionale de securitate și a ONU se
remarcă o puternică relație între stabilitatea internă și internațională.

3. Globalizarea între oportunități temeri

Problematica globalizării presupune extinderea globală a

producției și finanțelor iar în centrul acesteia se află statul care pare să fie din ce
în ce mai slăbit ca urmare a combinației noilor forțe și actori nonstatali care au
apărut. Globalismul, ca tip de rețele de interdependență la distanțe
multicontinentale ”conectate prin fluxuri și influențe de capital și bunuri,
informații și idei, oamnei și forțe precum și prin substanțe relevante din punct
de vedere ecologic și biologic”29 . Dincolo de toate temerile și vulnerabilitățile
pe care globalizarea le aduce, se dezvoltă și noi oportunități pentru noi forme de
relații economice și sociale prin care sunt afectate barierele dintre statele
națiune, culturi, piețe ale forței de muncă, economii naționale. În acest proces
complex al globalizării se produc schimbări fundamentale în dinamica puterii
statului și ca urmare a liberei circulații a ideilor și puterii mass media. În
actualul sistem internațional globalizat se petrec schimbări mai mult decât
interesante în ceea ce înseamnă schimbarea distribuției puterii. Statele națiune
cele mai puternice sunt și cele mai vulnerabile la atacurile asimetrice. Asistăm
la un nou teatru de confruntare mediatizat de televiziune și alte mijloace de
comunicare prin care actorii cu putere slabă par să fie puternici, creând un
stimulent pentru afectarea echilibrului de putere. Globalizarea devine astfel, și
un instrument politico-economic pentru promovarea statului ca putere
economică. De asemenea, dinamica proceselor tehnologice poate deveni sursă
principală de concurență pentru securitate ca urmare a operaționalizării
conceptelor futuriste ale războiului cibernetic și a altor sisteme moderne
integrate. Într-o epocă a globalizării, statele conștientizează că puterea lor nu se
mai bazează pe forța militară clasică ci și pe capacitățile lor de "soft power" prin
29
Robert O. Keohane, Joseph S. Nye, Putere și interdependență, Editura Polirom, 2009, p. 290
care se obține un avantaj relativ asupra celorlalte state. Toate aceste conduc la o
cooperare în cadrul instituțiilor internaționale prin noi mecanisme și proceduri
care să consolideze coaliții eficiente.

Globalizarea prin multiplele sale canale proiectează o putere prin care

se convinge mai degrabă decât să atace. Opțiunile unilateraliste în dinamica
globalizării creează costuri destul de ridicate, drept pentru care recurgerea la
normele și principiile internaționale, la instituțiile internaționale se pot
constrânge alte state de la agresiune. Chiar dacă la nivel global, statele
”operează într-un decor anarhic”, ”instituțiile internaționale devin din ce în ce
mai numeroase și mai capabile să determine statele de a coopera unele cu
celelalte... pot să atenueze competiția pentru securitate și să promoveze pacea
mondială deoarece au capacitatea de a le face pe state să efuze comportamentul
de maximizare a puterii...”30. Secolul XXI schimbă perspectivele de a vedea
securitatea numai în termeni militari, referitori la dezvoltarea, implementarea și
utilizarea forței mlitare pentru realizarea obiectivelor naționale. Globalizarea
impune și o reconceptualizare a securității prin reconsiderarea amenițărilor
nonmilitare (degadarea mediului, suprapopularea, terorismul, mișcările
refugiaților etc.) cât și securitatea persoanelor. Asistăm astfel, la o extindere a
dimensiunilor securității ca urmare a efectelor globalizării. Totodată, rolul
statelor pare să fie în scădere și ca urmare a influențării relațiilor internaționale
în timp ce rolul companiilor multinaționale, al instituțiilor internaționale
financiare și al organizațiilor nonguvernamentale este în creștere.

Globalizarea afectează natura statelor și a comunităților politice, se

reduc diferențele dintre afacerile internaționale și afacerile interne și crește
solidaritatea transnațională. Procesul de globalizare influențează agenda
relațiilor internaționale, întrucât multe probleme locale devin probleme globale.
O mare amenințare în globalizare este reprezentată de terorism față de care
strategiile tradiționale de descurajare nu mai sunt de actualitate din cauza naturii
sale non-teritoriale. Problematica securității internaționale evidențiază și o serie
de incertitudini din cauza variației impactului globalizării de la o regiune la alta,
de diferențele în capacitatea statelor de a se adapta la schimbare și implicit de a
putea răspunde provocărilor.

O altă provocare este determinată de faptul că statele națiune nu mai

pot controla accesul la tehnologie și informații. Avem de-a face cu amenințări
transnaționale care au estompat diferențele dintre securitatea internă ș
30
John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forță, Editura Antet, 2001, p. 259
securitatea externă, drep pentru care statele n ai pot ignora efectele globalizării
în proiectarea politicilor de securitate.

Creșterea investițiilor străine directe în economiile locale prin

companiile multinaționale scade controlul statului asupra economiei naționale,
iar, efectul se regăsește în vulnerabilitatea statului la criza internațioală și în
capacitaea scăzută de intervenție prin care este afectată securitatea economică.
Dezvoltarea tehnologiilor de comunicare produce efecte vitale care nu mai pot
fi ignorate din cauza presiunii pulice internaționale. Natura și strategia
războiului s-au schimbat substanțial, amenințările la adresa securității au devenit
mai dificil de identificat și cuantificat odată cu procesul de globalizare;
ameninșțările pot veni din partea statelor, dar pot, de asemenea să vină și din
partea unor actori non-statali (grupuri sau indivizi) miliții etnice, grupurile de
crimă organizată sau terorism. Într-un astfel de context, există posibilitatea ca
statele puternice să dobândească și mai multă putere concomitent cu opțiunea
statelor mici pentru a contesta această putere. Procesul de globalizare a extins și
posibilitățile pentru terorism ca urmare a marginalizării unor grupuri și a
creșterii sociale și economice globale.

În actualul context, securitatea nu mai este pur și simplu securizarea

frontierelor unei națiuni și menținerea puterii sale militare ci și politici externe
operabile și eficiente, investiții în economie și tehnologie, respectarea
drepturilor civile ale cetățenilor, comerțul, locrile de muncă, condiții de mediu
sănătoase, legi și politici adecvate în privința imigranților, solicitanților de azil
și refugiaților și, desigur, suveranitatea națională. Dacă, din punctul de vedere
istoric, puterea a fost măsurată în termeni militari, în secolul XXI puterea
trebuie reconceptualizată.

În condițiile creșterii interdependențelor dintre state, puterea devine

tot mai mult difuză, se manifestă prin canale multiple, implică tot mai mulți
actori, elimină unele ierarhii și reflectă un model de staretgii și rețele
internaționale. Puterea în secolul XXI rezultă din capacitatea statelor de a stabii
agenda politicii internaționale și de a lucra în cadrul regulilor stabilite.

Globalizarea trebuie înțeleasă ca un fenomen spațial de extindere

treptată și continua a interacțiunii proceselor, formelor de organizare și formelor
de cooperare în afara spațiilor tradiționale definite de suveranitate și nu ca un
eveniment. Procesul de globalizare este analitic distinct de interdependență prin
aceea că există o creștere în conexiunile și legăturile între entitățile suverane.
Interdependența complică suveranitatea prin care alegerile suverane trebuie să
fie potrivite cu aceste interdependențe. Globalizaea nu se reduce numai la
conexiunile în continuă expansiune între state cu privire la mișcarea bunurilor și
capitalului da și la circulația oamnilor și a ideilor. Totuși trebuie să avem în
vedere că globalizarea nu afectează suveranitatea tradițională (monopolul de
autoritate legitimă) ea reprezită o reorganizare spațială a producției, a
industriei, a finanțelor și a altor domenii. Efectele de securitate sunt mai degrabă
determinate de concurența bipolară decât de globalizare

Originea conceptului modern de "securitate națională", ca o filosofie

de a menține o stare stabilă a unei națiuni este în Pacea de la Westfalia, în care
noțiunea de stat suveran, a devenit baza unei noi ordini internaționale de state
naționale. Încă de atunci, conceptul de securitate națională a fost o idee populară
și devenită discurs internațional. Securitatea națională presupune utilizarea unor
diferite instrumente ale puterii naționale pentru a se asigura interesele proprii.
Cu accentul inițial pe puterea militară, securitatea națională cuprinde în prezent
o gamă largă de aspecte (domenii, sectoare, dimensiuni) prin care fiecare stat se
concentrează asupra intereselor naționale proprii prin utilizarea puterii militare
și non-militare pentru ca aceasta să fie realizată. Dispariția Războiului Rece a
adus o mare schimbare în mediul de politico-securitate la nivel global. Impactul
geopolitic, geoeconomic, de mediu, noile amenințări și capacitățile altor state
influențează fiecare națiune în formulearea arhitecturii de securitate națională.
Amenințările de securitate națională, se configurează atât în interiorul cât și în
afara statului. Astfel, fiecare stat trebuie să-și dezvolte propriile capacități și
propriile instrumente de putere națională pentru a-și proteja propria securitate
împotriva amenințărilor. Este evident că fiecare stat are dreptul și obligația de a-
și asigura propria securitate, dar o creștere a securității unui stat scade
securitatea altora. Acest paradox produce o ruptură între securitatea națională și
securitatea internațională care provoacă dezechilibre în ordinea internațională.

Securitatea națională și securitatea internațională și ordinea internă

sunt interconectate. În acest proces al globalizării s-a dovedit o necesitate pentru
a realiza interacțiunile între națiuni în elaborarea agendelor naționale și
menținerea securității internaționale. Atitudinile comune față de globalizare,
angajamentul statelor pentru menținerea și promovarea păcii au condus la o
fuziune între securitatea națională și cea internațională, reducându-se șanasele
uni conflict extins și deschiderea oportunităților pentru cooperare. Țările care
promovează globalizarea pentru propriile lor beneficii se confruntă cu probleme
extrem de sensibile în articularea doctrinelor de securitate națională, în pofida
faptului că eforturile lor de a asigura securitatea națională pot încălca principiul
globalizării și securității internaționale.

Problematica globalizării decurge și din preocuparea unor state de a

promova globalizarea concomitent cu preocupările pentru securitatea națională
bazătă pe conceptul de stat națiune în timp ce globalizarea depășește granițele
din perspectiva securității umane. Multe din problemele care sunt aceptate de
comun ca probleme globale se regăsesc mai puțin articulate în doctrina de
securitae națională. Din perspectiva cooperării la nivel global, amenințările la
adresa securității s-au redus substanțial, s-au schimbat percepțiile față de
amenințările tradiționale de securitate și implicit s-a produs și o schimbare de
paradigmă de securitate. Statele care care și-au diminuat forțele militare au
recurs la acorduri de securitate colectivă pentru a-și proteja interesele
economice naționale.

Guvernanța globală este de multe ori asociată cu guvernarea sau cu o

autoritate politică și instituții politice oficiale cu scopul de a coordona și
controla relațiile sociale interdependente și care au capacitatea de a pune în
aplicare deciziile în cauză. Conceptul de guvernanță a fost promovat din
necesitatea de a reglementa relațiile interdependente în absența unei autorități
politice globale din sistemul internațional și vizează practici, orientări, coaliții
pentru a gestiona afacerile colective la nivel global în care sunt implicați diferiți
actori (autorități ale statului, organizații interguvernamentale, societatea civilă,
organizații și entități din sectorul privat). Prin astfel de mecanisme și acorduri,
interesele colective sunt articulate, sunt stabilite drepturile și obligațiile și
evident sunt mediate diferențele în abordarea problemelor.

Guvernanța globală cuprinde totalitatea instituțiilor, politicilor,

normelor, practicilor, procedurilor și inițiativelor prin care statele și cetățenii lor
(umanitatea ca un întreg) încearcă să aducă o mai mare previzibilitate, stabilitate
și să dea răspunsurile adecvate la provocările transnaționale. Guvernanța
globală, se poate manifesta prin mai multe forme, dintre care cele mai relevante
sunt: ”acțiunea unilaterală a statului în casdrul granițelor teritoriale pentru a
reduce vulnerabilitatea sau pentru a adopta standarde externe cu scopul de a
mări competitivitatea; acțiunea unilaterală, din partea statelor și blocurilor
puternice, pentru a influența acțiunile statelor, firmelor și ale organizațiilor
nonguvernamentale din afara granițelor lor; cooperare regională pentru a spori
eficiența politicilor; cooperare multilaterală la nivel global, formând regimuri
internaționale pentru a promova globalizarea; cooperare transnațională și
transguvernamentală – implicând ”societatea civilă” – pentru a guverna
globalizarea în moduri care nu implică acțiunea coerentă a statelor”31.

În realitate, guvernanța globală vizează reglementarea efectelor

interdependențelor, în care cele de natură economică structurează relațiile
internaționale.

În ciuda neajunsurilor sale, Organizația Națiunilor Unite, cea mai

universală și legitimă, are cel mai mare potențial pentru extindere mai ales prin
diplomația multilaterală și acțiuni colective pentru rezolvarea problemelor
comune. O bună guvernață globală presupune nu o competență exclusiv politică
ci un parteneriat optim între actorii care operează la nivel local, regional,
național și global. Marea provocare este generată de revoluția informației care
”modifică tiparele de interdependență complexă, prin creșterea exponențială a
numărului de canale de comunicare în politica mondială”32. În actualul mediu
internațional, puterea de ordin normativ trebuie să fie mult mai pronunțată
întrucât există multe zone instabile economic și politic care dau nesiguranță iar
opțiunile diplomatico-instituționale să aibă prioritate.

4. Securitatea între național și internațional

În teoria și practica relațiilor internaționale se utilizează frecvent

”sintagmele securitate internațională, securitate mondială, securitate
continentală, securitate regională, securitate sub-regională, securitate
națională, securitate egală, securitate colectivă, securitate comună etc.
exprimate pe fundamentul raporturilor de putere”33.

În literatura de specialitate ”se consideră că aşa numita abordare clasică a

securităţii se suprapune cu viziunea realistă asupra securităţii, perioada ei de
glorie fiind cea a Războiului Rece, însă influenţa ei asupra relaţiilor
internaţionale este mai îndelungată, începând odată cu instituirea primelor
formaţiuni statele”34. În mod tradiţional conceptul de securitate a fost asociat cu
securitatea militară, apărarea şi raportul de forţe în plan internaţional în ceea ce
31
Robert O. Keohane, Joseph S. Nye, Putere și interdependență, Editura Polirom, 2009, p. 322
32
Ibidem, p. 280

33
Aurel V. David, Doctrine, politici și strategii de securitate, Editura Fundației România de Mâine, 2008, p. 67
priveşte puterea militară. În acest sens, se poate afima chiar că „asumpţia de
bază a viziunii tradiţionale este că securitatea este corelată fundamental cu
dimensiunile militare ale interacţiunilor dintre statele naţiune”.

În această accepţiune, statul este cel mai important, uneori chair

singurul actor al relaţiilor internaţionale, singurul care putea asigura securitatea
cetăţenilor atât pe plan intern cât şi internaţional, iar preocuparea sa primordială
este asigurarea securităţii. Pentru asigurarea securităţii, statele încearcă mereu să
îşi maximizeze puterea într-un mediu considerat anarhic, anarhia fiind structura
care caracterizează mediul internaţional. Anarhia rezultă din observaţia conform
căreia în timp ce la nivel intern există o conducere, legitimitate şi monopopul
utilizării forţei la nivel intern este deţinut de stat, la nivel internaţional aceste
caracteristici nu sunt regăsite. Alături de aceste caracteristici ale mediului
tradiţional de securitate mai trebuie menţionate câteva consecinţe ale mediului
internaţional anarhic: statele acţionează singure în acest mediu internaţional
brutal, iar pacea nu este posibilă, ci doar o balanţă a puterii, şi într-un mediu
anarhic nu poate fi implementată securitatea colectivă.

În ciuda longevităţii acestei viziuni clasice asupra securităţii

internaţionale, ceva s-a schimbat în mediul internaţional odată cu finalul
Războiului Rece, ceva atât de semnificativ încât a determinat o regândire totală
a conceptului de securitate. Odată cu sfârşitul confruntării din perioada
Războiului Rece între cele două mari puteri de la nivel global, Statele Unite ale
Americii şi Uniunea Sovietică, în anul 1989, viziunea clasică asupra securităţii
este tot mai mult contestată şi înlocuită în final cu o viziune modernă asupra
securităţii.

Dacă acceptăm faptul că problemele de securitate sunt printre cele mai

vechi probleme care există în lume, putem să afirmăm cu certitudine că
”definiţia acestui concept a depins şi depinde nu doar de epoca analizată ci şi de
actorii consideraţi a fi importanţi, şi mai important de persoana care emite
această definiţie”35. Demersul definirii conceptului de „securitate” este unul cu
atât mai dificil în zilele noastre, având în vedere numeroasele dimensiuni ale
securităţii şi diversificatele pericole şi ameninţări la adresa securităţii din lumea
contemporană.

34
Nicoleta Lașan, Securitatea:concepte în societatea contemporană, Revista de Administraţie Publică şi Politici
Sociale An II, Nr. 4(5)/Decembrie 2010
35
Ibidem
 În literatura de specialitate se poate observa un accent deosebit pus de
către cercetători pe dimensiunile securităţii, şi mai ales pe dimensiunile
nonmilitare ale securităţi. Pot fi astfel menţionate ca dimensiuni ale securităţii
următoarele: dimensiunea militară, dimensiunea politică, dimensiunea
economică, dimensiunea socială, dimensiunea culturală, dimensiunea ecologică.
Dimensiunea militară se referă „la influenţa reciprocă între capacităţile militare
ofensive şi defensive ale statelor şi percepţiile acestora faţă de intenţiile
celuilalt”. Ameninţările de natură militară ocupă, ”în mod tradiţional, poziţia
centrală în securitatea naţională. Acţiunea militară pune în pericol toate
componentele statului: baza fizică (teritoriu) poate fi ocupată (parţial sau total)
sau afectată ca ecosistem, structura instituţională poate fi dezmembrată, ideea de
stat poate fi subminată”36.

Cea mai importantă problemă din domeniul militar cu care se confruntă

umanitatea la momentul actual este terorismul. Dimensiunea politică a
securităţii vizează „atât relaţia dintre stat şi cetăţenii săi, cât şi relaţiile
internaţionale ale statului respectiv”. Aceasta vizează stabilitatea
organizaţională a ordinii sociale şi defineşte acele ameninţări de natură non-
militară. Într-un anume mod, întreaga securitate este politică, pentru că toate
vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările sunt definite pe cale politică.
Securitatea politică se referă la ameninţările în adresa legitimităţii sau a
recunoaşterii, fie a unităţilor politice, fie a trăsăturilor fundamentale (structura
politică, instituţiile statului, etc.). În acest caz, putem vorbi de ameninţări faţă
de:

- legitimitatea internă a unităţii politice, care se referă în primul rînd la ideologii

şi la alte idei constitutive sau teme care definesc statul;

- legitimitatea externă, recunoaşterea internaţională”37.

Dimensiunea politică poate fi analizată pe două niveluri: cel intern cu

privire la guvernare, şi cel extern raportat la securitatea internaţională şi la
dreptul internaţional.

Dimensiunea economică a securităţii este identificată cu „accesul la

resursele şi infrastructurile de bază necesare pentru asigurarea unui nivel
acceptabil de prosperitate şi putere a cetăţeanului şi a statului respectiv” şi are o
semnificaţie deosebită deoarece determină în mare măsură şi puterea militară a
36
http://www.ipp.md/public/files/Proiecte/1-conceptul_securitate.pdf
37
Ibidem
unui stat. Securitatea economică a securității se referă la „capacitatea economiei
de a face faţă şocurilor interne şi externe. Principalele ameninţări pe plan extern
pot fi: criza economică globală; embargouri economice; dezvoltare economică
inegală. Valorile de securitate economică pot fi: economia de piaţă; concurenţa
loială; libertatea economică; proprietate privată etc”38.

Din punctul de vedere social, „securitatea presupune protejarea

identităţii colective, a specificului naţional şi a coeziunii naţionale” .

Dimensiunea culturală înseamnă „prevenirea poluării mediului cultural

cu elemente de subcultură sau intruziune culturală”. Identitatea, religia, etnia
reprezintă cauze destul de frecvente ale conflictelor internaţionale, dar mai ales
naţionale, în special în zona Africii. Dimensiunea ecologică a devenit în
perioada post-Război Rece una dintre cele mai importante dimensiuni ale
securităţii, putându-se chiar considera că problemele ecologice sunt probabil
cele mai complexe atât datorită efectelor cât şi datorită imposibilităţii de a găsi
soluţii simple şi individuale pentru rezolvarea unor astfel de probleme. Mai mult
decât atât, uneori devine evident faptul că unele probleme ecologice sunt legate
în lanţ şi foarte adesea aceste pericole şi probleme nu sunt strict ecologice ci
aflate în strânsă legătură cu celelalte dimensiuni ale securităţii.

Probleme ecologice pun în evidenţă cel mai puternic caracterul

transnaţional al ameninţărilor şi pericolelor cu care se confruntă umanitatea.
Dintre problemele ecologice cele mai grave care ameninţă securitatea la nivel
mondial amintim: poluarea, încălzirea climei, epuizarea resurselor naturale,
distrugerea pădurilor.

În ceea ce priveşte Organizaţia Naţiunilor Unite, forumul tuturor

statelor, este semnificativ a analiza pericolele la adresa securităţii identificate de
către aceasta în documentele oficiale. Astfel, în Raportul ONU intitulat „O lume
mai sigură: responsabilitatea noastră comună”, sunt enumerate următoarele
ameninţări la adresa securităţii internaţionale: terorismul internaţional;
proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele interetnice şi
interreligioase; reţelele crimei organizate; problemele privind mediul; adâncirea
periculoasă a decalajelor de dezvoltare dintre Nord şi Sud.

38
http://www.ipp.md/public/files/Proiecte/1-conceptul_securitate.pdf
 Conceptul de securitate internațională a fost ”echivalat cu utilizarea forței
între națiuni, cu un accent special pe rolul de mari puteri. Acest lucru reflectă
opinia că securitatea internațională a implicat integritatea teritorială”39.

Trebuie să avem în vedere că ”noțiunile tradiționale de securitate s-au

axat pe utilizarea forței între marile puteri în timpul Războiului Rece iar după
sfârșitul acestuia a trebuit să fie reformulate pentru a reflecta natura
schimbătoare a conflictelor”40 prin ceea ce azi reprezintă ”noile agende de
securitate, noile manifestări de securitate și noile reguli de joc pentru politica de
securitate”41: securitatea individuală; securitatea grupului social, a comunității, a
națiunii, organizată național sau ca entitate etnică (securitate socială);
securitatea statului sau a națiunii (în terminologie americană - securitatea
națională); securitatea pentru o regiune, nu neapărat una bazată pe proximitate -
securitatea regională; securitatea pentru societatea națiunilor, societatea
internațională - securitatea internațională; securitatea globală. Deși, nu ”există o
singură sursă de autoritate, relațiile internaționale sunt rezonabil ordonate ca
scop sub rezerva unei reglementări reciproce și constrângeri rezultate dintr-un
interes comun în supraviețuire și coexistență”42.

Securitatea internațională în actualul context ”devine expresia

construirii unor noi relații internaționale, modificate, la rândul lor, de fenomneul
globalizării”43 sau al fragmentării și se identifică cu ”protecția împotriva a tot
ceea ce afectează bazele înseși ale statelor și ale organizațiilor internaționale de
securitate”44. Astfel, securitatea internațională se structurează pe nivelurile de
securitate statală, securitate regională și securitate mondială.

Astăzi, securitatea națională ”este atât de importantă, încât țările se apără

prin integrarea lor în organizații supranaționale sau internaționale” 45 iar
globalizarea nu face altceva decât să producă schimbări importante în modul în
care statul funcționează și este înțeles.

5. Dreptul internațional și statele dominante

39
Liz St. Jean, The Changing Nature of “International Security”: The Need for an Integrated Definition
http://www.iusafs.org/pdf/stjean.pdf
40
Ibidem
41
Bertel Heurlin and Kristensen, International Security, International relations,Vol.II
http://www.eolss.net/sample-chapters/c1
42
J. Jackson-Preece, Security in international relations, University of London International Programmes, 2011,
p.19
43
Aurel V. David, op.cit. p. 67
44
Ibidem
45
Guillermo de la Dehesa, Învingători și învinși în globalizare, Editura Historia, 2007, p. 156
 Problematica de inegalitate de putere în sistemul juridic internațional a
fost mai puțin studiată într-o manieră sistematică. Ne exprimăm opinia conform
căreia ”organizarea internațională nu este un guvern mondial incipient ...
suveranitatea statelor membre este protejată prin statutul celor mai multe
organizații internaționale” iar ”organizarea nu este o acțiune de a înlocui statele
naționale”46 și de asemenea organizarea internațională are propria sa slăbiciune.
Complexitatea unei astfel de situații nu poate fi evidențiată și clarificată nici de
viziunea care abordează dreptul internațional ca un sistem de norme de egalitate
și, prin urmare, care depinde de un echilibru dur de putere, și nici de abordarea
pe care dreptul internațional o consideră ca fiind doar un instrument de
putere.Tentativele de a discerne în moduri diferite dreptul internațional ca un
”drept internațional de putere”, spre deosebire de un ”drept al comunității sau
reciprocității”, accentuează contrastul și nu reușesc să scoată în evidență
legăturile interne dintre aceste modalități. Pe de altă parte, preocupările care
încearcă să ”reconecteze disciplinele de drept internațional și relații
internaționale s-au axat în mare măsură pe probleme de conformitate și pe studii
ale condițiilor politice ale apariției dreptului internațional, și în special a rolului
de putere în ea, au rămas relativ rare”. 47

În acest cadru general, atitudinile puterilor dominante față de instituțiile

multilaterale variază în mod semnificativ. Variabila centrală este, probabil,
atitudinea față de status quo-ul. Dacă o putere dominantă privește status quo-ul
ca fiind benefic, aceasta va avea, de obicei, un interes mult mai mare în
stabilizarea sa în viitor, și va fi mai puțin constrânsă să acționeze prin instituțiile
existente. În schimb, puterile dominante cu aspirații de dezvoltare și mai mult
vor avea de multe ori o atitudine mai revizionistă și sunt astfel susceptibile să
aprecieze stabilizarea prin intermediul instituțiilor mai mici. Dar atitudinile
revizioniste pot, desigur, deriva de asemenea din alte surse, în special de la
schimbări în ideologii interne, așa cum acestea apar în revoluții.

O altă variabilă importantă ar fi previziunea puterii dominante, multe

dintre beneficiile instituțiilor se acumulează doar dintr-o perspectivă pe termen
lung și mediu și obținerea lor poate necesita, astfel, renunțarea la avantajele pe
termen scurt. Cu toate acestea, clarviziunea în sine depinde de diferiți factori, în
special cu privire la sistemul politic intern, și, de asemenea, de condițiile
sistemice. În sistemul bipolar, preocuparea pentru stabilitate și, prin urmare,
pentru interesul față de instituțiile internaționale a fost mai accentuată, întrucât
46
Joseph S. Nye, Jr., Descifrarea conflictelor internaționale, Editura Antet, 2005, p. 154
47
M. Byers, op.cit.,1999, 35
”o diviziune a muncii manageriale este mai corespunzător reglementată în
cadrul lumilor bipolare, decât în cele multipolare” 48 .

Variațiile în rolul instituțiilor multilaterale nu depinde numai de

atitudinile puterii dominante în sine, ci și de mediul social și de diferitele forme
de legitimitate disponibile. De asemenea, până în secolul al XIX-lea, nu prea
exista o așteptare pentru statele dominante de a acționa prin tratate multilaterale;
astăzi, acest lucru a devenit forma standard de legiferare și abaterile necesită o
justificare.

Pe de altă parte, la un moment dat, sunt disponibile diferite baze pentru

legitimarea regulilor, iar legitimitatea care derivă, poate fi înlocuită cu ideologii
de fond sau de lideri influenți. Instituțiile multilaterale conferă, în termenii lui
Max Weber, un tip birocratic-legalist de legitimitate, dar acest lucru își poate
pierde cu ușurință relevanța dată.

6. Funcțiile instituțiilor internaționale

Importanța instituțiilor internaționale pentru statele puternice este,

astfel, probabil să se afle pe alte coordonate decât cele firești. Într-o lume a
”temelor multiple imperfect conexate”, ”în care coalițiile se formează la nivel
transnațional și transguvernamental, rolul potențial al instituțiilor internaționale
în negocierea politică este mult simplificat”49 . Într-o viziune raționalistă, ca cele
mai multe abordări instituționaliste, se pot identifica trei funcții primare ale
instituțiilor internaționale în situații de hegemonie:

- de reglementare, pacificare și stabilizare. În primul rând, prin evitarea

negocierilor repetate cu alte state și prin crearea de o mai mare predictibilitate,
normele multilaterale pot reduce semnificativ costurile de tranzacționare ale
reglementărilor;

- de negociere a normelor internaționale în cadrul forurilor internaționale

care oferă statelor mai slabe influență mai mare, iar acest lucru le oferă un
stimulent de a urma acordurile rezultate, (conduce la respectarea cvasi-
voluntară, și, astfel, reduce costurile de executare/pacificare);

- normele multilaterale și instituțiile sunt mai puțin vulnerabile la

schimbările ulterioare de putere decât relațiile politice ad-hoc; acestea vor fi,

48
Kenneth N. Waltz, Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, 2006, p. 17
49
Robert O. Keohane, Joseph S. Nye, op.cit., p. 78
astfel, relativ stabile, chiar dacă statele puternice refuză, și vor păstra pentru
ceva timp o ordine care reflectă preferințele acestora.

O astfel de abordare raționalistă nu este în măsură să dobâdească valoarea

distinctivă a instituțiilor internaționale pentru statele dominante. Se presupune
că un comportament de stat urmează, în general, o raționalitate instrumentală,
un calcul ale costurilor și beneficiilor în funcție de preferințele și identitățile
care sunt fixate. Așa se face că inițial ”Comunitățile Europene constituie o
încercare revoluționară de a rezolva o problemă politică foarte veche. Această
prolemă este caracterizată de două aspecte fundamentale. Nu este superioritatea
naturală a Germaniei față de națiunile Europei; celălalt este rezultatul celorlalte
state europene de a accepta această superioritate” 50 . În urma Tratatului de la
Lisabona, ca urmare a evoluției construcției europene, sunt clarificate
obiectivele Uniunii Europene în relațiile internaționale, potrivit art. 3 (5) din
TUE în relațiile ”cu restul comunității internaționale, uniunea își afirmă și
promovează valoriel și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi.
Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltaea durabilă a planetei,
solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil,
eliminarea sărăciei și protecția omului și, în special a drepturilor copilului,
precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv
respectarea principiilor Cartei Oganizației Națiunilor Unite”51 .

Pe baza acestor considerente, sistemele de reglementări în afacerile

internaționale se pot baza numai pe coerciție sau pe auto-interes: statele slabe
urmează statele puternice, fie pentru că sunt forțate să facă acest lucru prin
amenințări, fie pentru că ele speră să obțină beneficii globale. Din necesitatea ca
ordinea internațională să fie protejată ”că cineva sau ceva funcționează ca
protector al sistemului. Dacă nu există un astfel de agent sau mecanism , atunci
ordinea internațională în cauză nu poate dura. Consecința lipsei unui jandarm
internațional capabil și disponibil sau a unui aranjament pratic de protecție este ,
în mod inevitabil, dezordinea, iar dezordinea precedă lupta” 52 . Se poate
concluziona că în raport cu aceste obiective de poziționare a Uniunii Europene,
suntem în fața ”unei interpretări stricte a normelor dreptului internațional, opusă
realismului juridic promovat de unii teoreticieni din Statele Unite”53 .

50
Hans J. Morgenthau, Politica între națiuni, Editura Polirom, 2007, p. 543
51
Art. 3, alin (5), Tratatul Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Ediția în limba română,
Anul 53, 30 martie 2010
52
Colin S Gray, Războiul, pacea și relațiile internaționale, Editura Polirom, 2010, p. 309
53
Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, 2012, p.13
 Ambele opțiuni sunt costisitoare: prima provoacă adesea rezistență și
generează astfel, costuri ridicate de punere în aplicare; a doua poate fi mai
stabilă, dar depinde de oferta de stimulente și soluționarea problemelor
conflictuale.

În schimb, sistemele de reglementare, atât pe plan intern cât și

internațional, de obicei, implică mai mult decât simplul auto-interes, ele se
bazează pe autoritate. Odată ce poziția dominantă este considerată
(recunoscută/reclamată) ca fiind legitimă, și se transformă în autoritate, astfel,
conformarea nu se mai bazează pe un calcul, ci pe o convingere că este o
necesitate. Concepțiile de legitimitate nu sunt formate în mod izolat într-un
singur stat, ci prin interacțiunea cu alte state în societatea internațională, care , la
rândul lor modelează interesele și identitățile statelor. Aceste procese sunt
centrul teoriilor constructiviste ale politicii internaționale, care în ultimii ani au
ridicat o provocare influentă de ipoteze raționaliste standard. Din această
perspectivă dacă ne raportăm la principiul securității colective ”el dispare la
primul test al istoriei strategice... . Problema prezentată de securitatea colectivă
ca principal factor descurajant al agresiunii și principal instrument pentru
restabilirea ordinii internaționale constă în faptul că ignoră natura sistemului
modern de state.”54

Pentru statele dominante, acest rol de legitimitate și autoritate are

consecințe în două moduri. Pe de o parte, trebuie să privim interesele și
identitățile puterilor dominante, ele însele ca social construite. Politicile lor nu
vor fi astfel doar instrumentale, ci încorporate în rețeaua de așteptări normative
care predomină în societatea internațională, la un moment dat. Astfel, ar fi de
neconceput pentru o mare putere de astăzi să stabilească dominația colonială
directă asupra statelor mai slabe; și acest lucru, probabil, nu rezultă dintr-un
simplu calcul de interes, ci dintr-un sentiment că această opțiune nu există. De
asemenea, în Uniunea Europeană de astăzi, chiar și statele puternice acceptă
constrângerile care decurg din instituțiile comune ca fiind normale, în loc să
calculeze costurile și beneficiile participării lor din nou în fiecare caz. În ceea ce
privește Uniunea Euroepană, aceasta ”a început să se afirme ca actor mondial
semnificativ. În vreme ce în anumite domenii se bucură de o influență
considerabil mai mare decât în altele, UE a dezvoltat de o manieră generală o
rețea substanțială de relații, prin intermediul cărora își exercită influența asupra
relațiilor internaționale”55 . Uniunea Europeană a fost considerată astfel mai
54
Colin S Gray, op.cit., p. 309
55
Paul Craig, Grainne de Burca, op.cit., p. 210
mult o putere civilă sau normativă și care ”reflectă faptul că mijloacele de care
dispune sunt – din necesitate, dată fiind lipsa capacității sale militare – de natură
economică, diplomatică și politică, mai degrabă decât coercitivă”56 . Chiar dacă
relațiile externe al Uniunii Europene57 sunt reglementate de norme care provin
din cel puțin trei ordini juridice diferite, incluzând ordinea juridică națională,
cea internațională și cea a UE, conduce la ideea că se ”bazează mai mult pe
jurisprudență decât de prevederi ale tratatelor sau alte surse de drept pozitiv” 58 .
Structura societății internaționale apropie statele puternice, și în măsura în care
ele recunosc anumite forme de politică internațională ca “normală”, politicile
lor nu vor fi unele de alegere într-un sens instrumental. Astfel, în multe cazuri,
respectarea dreptului internațional, de asemenea, se va datora unei internalizări
de norme, mai degrabă decât unui calcul rațional.

Concepțiile de legitimitate modelează, de asemenea, atitudinea altor state

față de puterile hegemonice. Din această perspectivă rolul dreptului
internațional este unul fundamental și prin care se explică ”de ce guvernele sunt
interesate de dreptul internațional. Politica nu este doar o luptă pentru putere
fizică, ci și o competiție pentru legitimitate. Puterea și legitimitatea nu sunt
antonime, ci complementare”59 . Corelată cu legitimitatea, anticiparea devine
”necesară pentru ca tranzacțiile să înflorească și pentru gestionarea ordonată a
conflictelor care le însoțesc în mod inevitabil.”60 Acest lucru este deosebit de
important pentru interesul statelor dominante în pacificare, în cazul în care se
pot baza pe ideile existente cu privire la legitimitate pentru a-și justifica
dominația, ele se vor confrunta cu costuri mult mai mici de aplicare.

Instituțiile internaționale pot juca un rol central, în măsura în care

construcția lor reflectă standarde comune de legitimitate, și, în special, dacă este
posibil să se tindă asupra legitimității instituțiilor existente. De asemenea,
simplul fapt că regula se exercită prin mijloace de drept internațional ar putea
spori autoritatea lor: organizarea unui imperiu ca informal mai degrabă decât

56
Ibidem
57
(2004) 41 CMI.Rev, 553. Cremona, The Union as a Global Actor: Roles, Models and Identity, Uniunea
Europeană – ca laborator și model (model de integrare economică regională, laborator penru experimente în
legătură cu o formă mai are de integrare); actor pe piață (cel mai prestigios rol în calitate de actor activ pe piață
mondială); emitent de reguli (o trăsătură distinctivă ale rețelei de parteneriate , de acorduri de asociere și
cooperare a UE, o constituie modul în care acestea au servit la exportul normelor de reglementare); stabilizator
(în construirea identității sale internaționale, Uniunea se prezintă ca o forțpă în favoarea stablizării); magnet și
vecin (Uniunea a fost pregătită în mod activ pentru a-și utiliza puterea de atracție și stimlentul dobândirii
calității de mebru al său ca instrument politic în sine).
58
Paul Craig, Grainne de Burca, op.cit., p. 212
59
Joseph S. Nye, Jr., op.cit., p. 156
60
Joseph S. Nye, Jr., op.cit., p. 156
formal reduce, de obicei, dificultățile de menținere a regimului, la fel ca a
construi o instituție pe procesul consensual de luare a deciziilor mai degrabă
decât pe votul ponderat. În mod similar, construirea autorității poate fi esențială
pentru stabilizarea dominanței pe viitor. Înființarea de instituții, chiar dacă se
bazează inițial pe auto-interesele convergente ale statelor, pot transforma
standardele de legitimitate în societatea internațională și, astfel, să facă încercări
ulterioare de a ridica puterile să schimbe structura instituțională mai greu; alte
state au devenit astfel supuse socializării hegemonice. În contextul abordării
problematicii de analiză este relevant și faptul că ”dreptul nternațional reflectă
în general natura fragmentată a politicii internaționale. Sentimentul scăzut de
comunitate înseamnă că există mai puțină disponibilitate de a respecta ori de a
se abține de la un spirit de obligație sau de acceptare a autorității” 61 .
Construirea unei ideologii hegemonice este, de obicei, în centrul proiecției
dominației pe viitor și instituțiile multilaterale sunt de multe ori foarte utile
pentru acest scop.

În cazul în care autoritatea este astfel în centrul dominației stabile, acest

lucru are repercusiuni importante pentru designul instituțional. Pentru a se
bucura și de a produce legitimitate, instituțiile nu pot apărea ca simple
instrumente ale puterii dominante, trebuie să fie protejate de influența sa, cel
puțin într-o anumită măsură. Acest lucru necesită o anumită independență a
instituțiilor care în schimb vor tinde să producă constrângeri asupra celor
implicați, și, de asemenea, asupra puterii hegemonice însăși.

Dreptul internațional poate fi considerat și ca o instituție internațională,

care poate ajuta la determinarea priorităților guvernamentale sau a unor
configurații în cadrul guvernelor. Cert este că ”organizațiile internaționale au
jucat un rol foarte important în reunirea reprezentanților țărilor mai puțin
dezvoltate...”62 . În abordările balanței de putere la nivel internațional, teoriile
despre instituțiile internaționale și-au asumat în mare parte egalitatea relativă
între state. Deși se acordă o mare atenție valorii instituțiilor cu privire la
rezolvarea problemelor de colaborare și coordonare, statele dominante au, de
obicei, mijloace alternative de a rezolva aceste probleme; ele pot furniza
beneficiile în cauză pentru ele însele și pot aduce beneficii și altor state iar prin
poziția lor au capacitatea de a oferi de cele mai multe ori un nucleu central față
de care alte state doresc alianțe, chiar și în absența instituțiilor. Apreciem că în
contextul interdependențelor globale cu cât acestea sunt mai pronunțate ”cu atât
61
Ibidem
62
M. Byers, op.cit., p. 35
crește nevoia unui management internațional (...) fiecare stat este constrâns să
trateze acțiunile celorlalte state ca și cum ele ar constitui evenimente ce se
petrec în interiorul propriilor granițe. Reciprocitatea dependenței determină
fiecare stat să le suprevegheze pe celelalte, cu precauție și suspiciune. O
scădere a interdependenței scade nevoia de control”63 .

7. Remodelarea conținutului dreptului internațional

Instrumentalizarea și sustragerea sunt polii politicilor juridice

internaționale ale statelor dominante, dar cele mai multe dintre acțiunile lor se
află între cele două. De asemenea, ”ordinea național-statală s-a impus la scară
mondială ca formă exclusivă a politicului. Personalitatea juridică în comunitatea
internațională nefiind recunoscută decât statelor de tip modern, numai națiunile
care s-au dotat cu semnele ordinii statale pot face face parte din societatea
națiunilor, a cărei formă instituționalizată este reprezentată de ONU.” 64 Acestea
fac uz de dreptul internațional, de preferință, în moduri care sunt mai puțin
constrângătoare și împovărătoare decât formulele standard; aleg astfel, forme
care sunt mai supuse la putere inegală și încearcă să remodeleze ordinea juridică
internațională, astfel încât să permită mai multe elemente inegalitare (trecerea
de la tratate multilaterale la bilaterale în ambele eforturi britanice de a stabili o
poliție maritimă împotriva comerțului cu sclavi în secolul al XIX-lea și
încercările SUA de a limita impactul ICC pe proprii cetățeni). În cazul Statelor
Unite, această trecere este aparentă într-un mod mai general: scepticii cu
instrumentele multilaterale, Statele Unite ale Americii au fost proactive în
încheierea tratatelor bilaterale pe probleme cum ar fi comerțul și investițiile,
cooperarea fiscală și asistența juridică. SUA ”privilegiază astfel de tratate, la
nivel intern, sunt, practic, singurele instrumente cărora li se acordă caracter de
auto executare și, astfel, să fie executorii în instanțele din SUA” 65 . Negocierile
bilaterale sunt mult mai susceptibile de a fi influențate de puterea superioară a
unei părți decât de negocieri multilaterale, în care alte state se pot uni și
contracara partea dominantă - divide et impera, după cum se reflectă în formele
de drept internațional. Forma bilaterală este, de asemenea, mult mai receptivă la
normele excepționale pentru statele puternice. În instrumentele internaționale, în
special în traités-lois, ”excepțiile pentru partidele puternice sunt întotdeauna
suspecte și au nevoie de justificare, așa cum se manifestă, de exemplu, în
Tratatul de neproliferare nucleară și încercările eșuate ale Statelor Unite cu
63
Kenneth N. Walttz, op.cit., p. 17
64
Serge Latouche, Occidentalizarea lumii, Editura Publishing, 2012, p. 116
65
http://www.law.harvard.edu/
privire la Statutul ICC”66. Tratatele bilaterale nu prezintă astfel de probleme
datorită reciprocității lor mai directe, ele de multe ori nu creează aceleași
drepturi și obligații pentru ambele părți, iar acest lucru este general acceptat;
egalitatea formală lipsită de reguli face inegalitățile de fond mai puțin evidente.
Tratatele bilaterale sunt, prin urmare, un instrument mult mai ușor de a reflecta
și de a traduce dominația decât cele multilaterale.

În afară de trecerea de la tratate multilaterale la bilaterale, încercările

statelor dominante de a remodela dreptul internațional vizează în esență un
drept internațional mai blând și mult mai ierarhic.

Fundamentarea unui drept internațional mai permisiv este cea mai

pronunțată în statele puternice în ascensiune la cele care nu au o orientare
generală a status quo-ului. Pentru ele, slăbirea propriilor constrângeri este de
multe ori mai importantă decât a avea altele strâns limitate. Regulile mai blânde
ale dreptului internațional sunt adesea benefice pentru diferite tipuri de state
dominante, de asemenea din cauza unei mai mari libertăți în aplicare, acestea
pot face puterea lor mult mai ușor de suportat, atât în extinderea propriei lor
libertăți de acțiune și în normele de circumscripție pentru alții. Acest lucru
devine o problemă doar într-un sistem juridic care nu este slab în primul rând, și
aici, se poate observa fenomenul în forma sa cea mai accentuată din ultima
vreme, într-un mediu de norme juridice internaționale din ce în ce mai precise și
detaliate și mecanismele de implementare și aplicare tot mai puternice.

Aceste puncte generale sunt cel mai clar reflectate în atitudinile statelor
dominante față de adjudecarea centralizată și punerea în aplicare a dreptului
internațional. Acest lucru a fost o problemă în Europa în perioada modernă
timpurie, când arbitrajul a dispărut, practic, ca urmare a declinului împăratului
și papalității ca instituții centrale. Cu toate acestea, arbitrajul a început să
înflorească din nou sub dominația britanică în secolul al XIX-lea. Britanicii au
privit arbitrajul în general favorabil, cu siguranță, în parte pentru că a ajutat la
executarea unui ordin legal internațional care a fost benefic pentru ei în
ansamblu. Aici, interesul în apărarea status quo-ul a învins dorința de a extinde
libertatea de acțiune. Cu toate acestea, nici această tendință nu a fost uniformă.
În zona cu cea mai pronunțată dominație din Marea Britanie - marea - nu a
reușit să accepte crearea unui organ judiciar. Dacă reticența față de organele
judiciare a fost existentă, dar dezactivată în cazul britanic, este mult mai
pronunțată în actuala dominație a SUA. Statele Unite au fost de acord cu
66
www.germanlawjournal.com/pdfs/Vol04No12/PDF_Vol_04_No_12
mecanismele judiciare puternice în câteva domenii, cum ar fi disputele anti-
dumping și de investiții WTO și NAFTA, dar acestea doar oglindesc domeniile
în care interesul SUA în dreptul internațional este oricum cel mai mare și ele
rămân excepționale. În ultimii ani, SUA au sfidat Curtea prin nerespectarea
măsurilor provizorii în cazurile Breard și La Grand; și, ”în ciuda unor măsuri de
prudență față de răspunsul la judecata la fel de nefavorabilă Avena, s-a retras în
cele din urmă din jurisdicția Curții în temeiul Convenției consulare”. 67 În
concluzie, SUA insistă pentru o ordine juridică internațională cu aplicarea
centralizată slabă și adjudecare.

Acest lucru este reflectat, de asemenea, într-o trecere de la legea dură la

cea slabă și de la formele tipice de legiferare internațională la rețelele politice
informale de toate tipurile, care au fost diagnosticate în ultimii ani. Chiar dacă
cauza imediată a acestui transfer ar putea fi nevoia de coordonare și
reglementare eficiente de pe piețele internaționale, este semnificativ faptul că
aceasta coincide cu trecerea sa dintr-un sistem bipolar la unul unipolar
internațional și, astfel, o creștere considerabilă a puterii relative a SUA.
Rezistența SUA la punerea în aplicare și adjudecare și trecerea la instrumentele
legislative neobligatorii corespunde cu observația generală că statele puternice
sunt deosebit de reticente în a delega puterea actorilor internaționali și că, de
obicei, preferă formele mai blânde celor dure ale dreptului internațional.

Încercările de dedurizare a legii sunt de multe ori, de asemenea, reflectate

în eforturile depuse de statele dominante în flexibilizarea procesului de
elaborare a dreptului, astfel încât să fie mai în măsură să remodeleze legea în
stilul lor. Prin introducerea libertății și suveranității populare ca piloni ai ordinii
juridice internaționale, Franța ar putea argumenta pentru o revizuire de
anvergură a acestei ordini și ar putea, de exemplu, pretinde drepturi largi de
intervenție pentru ea însăși, pe baza faptului că suveranitatea statelor monarhice
a fost redusă. Utilizarea de valori de fond pentru a destabiliza și rescrie dreptul
internațional a fost mult mai prudentă în cazul britanic, dar a fost totuși
semnificativă. Acesta s-a manifestat cel mai clar în introducerea “civilizației”
ca un element cheie al dreptului internațional, care, deși, eventual o mișcare
paneuropeană, a fost puternic condusă de Marea Britanie și oamenii de știință
britanici.

67
Paulus L. Andreas, ‘From Neglect to Defiance? The United States and International Adjudication’, 15
EJIL ,2004
 După cum s-a menționat deja, aceasta a permis o mai mare flexibilitate în
ceea ce privește admiterea în “familia națiunilor”: liniile între societățile
“barbare”, “civilizate” și “semi civilizate” nu au fost precise și ar putea fi
retrasate de statele dominante în funcție de oportunitatea politică. Totuși a
permis de asemenea ca schimbările în dreptului internațional de fond și, în
special în legea cu privire la utilizarea forței, unde un drept la intervenție
umanitară să devină recunoscut pe scară largă. De asemenea, a servit pentru a
justifica încercările britanicilor în redefinirea dreptului mării, astfel încât să
permită o aplicare mai strictă a interdicției comerțului cu sclavi - o interdicție
care a urmat “vocea publică, în toate țările civilizate”, dar a cărei executări
maritime ar fi permis marinei britanice să se manifeste ca un controlor în largul
mării.

Tendințe similare au fost proeminente în dreptul internațional de la

sfârșitul Războiului Rece, legate în special de o creștere a conceptului de
“comunitate internațională” a valorilor comune și un accent special pe drepturile
omului. Acest lucru a găsit reflectare puternică în legea cu privire la utilizarea
forței, intervenția din Kosovo a NATO a fost apărată în principal cu referire la o
“urgență umanitară” și, chiar dacă acest lucru cel mai adesea nu a fost încadrat
ca un argument legal, aceasta a oferit totuși baza principală pentru legitimarea
acțiunii. De asemenea, într-un alt mod, “comunitatea internațională” a scos în
relief justificările folosirii forței, ori de câte ori a fost posibil, ”SUA și aliații săi
au descris intervențiile lor ca executări ale voinței colective, așa cum a fost
exprimat în rezoluții ale Consiliului de Securitate, chiar dacă acele rezoluții nu
au autorizat forța militară”68 . Războaiele din Afganistan și din Irak în 2001 și
2003 au fost chiar duse pentru “civilizație” împotriva dușmanilor săi. Dar legea
cu privire la utilizarea forței nu este, de departe, singurul domeniu în care
valorile de fond servesc remodelării dreptului, în general. Extinderea dreptului
penal internațional la conflicte interne de către Tribunalul Penal Internațional
pentru fosta Iugoslavie a procedat sub referința pentru “umanitate” și valorile
sale; și instanțele din SUA au folosit imaginea de hostis humani generis69 , un
inamic al întregii omeniri, ”pentru a justifica procesul torționarilor din întreaga

68
http://www.mpil.de/files/pdf2/mpunyb_krisch_3.pdf Krisch, ‘Unilateral Enforcement of the Collective Will:
Kosovo, Iraq and the Security Council’, 3 Max Planck Yearbook of UN Law , 1999
69
http://www.definitions.net/definition/hostis%20humani%20generis - Expresia a fost folosită prima dată de
către omul de stat roman Cicero , "Pirata est Hostis umanitar generis", ("un pirat este inamicul comun al
omenirii.") punct de vedere istoric, se aplică persoanelor ale căror acte au amenințat toate societățile și le-a
executatl în afara jurisdicției naționale, cum ar fi pirati si sclavi . După al doilea război mondial s-s extins la
autorii actelor de genocid , în prezent utilizarea generală include terorismul transnațional
lume, în fața instanțelor americane, și să apere restricția imunității statului ale
statelor care se presupune că sponsorizează terorismul”70.

Aici, ca și în cazurile franceze și britanice, argumentele de fond au servit

pentru a destabiliza dreptul internațional existent și pentru a deschide astfel
calea pentru remodelarea într-un mod care să reflecte mai bine interesele și
valorile puterilor dominante, “ceea ce contează ca lege, ori umanitarismul, ori
bunele moravuri, se decide cu autoritate concludentă de către sensibilitatea
prințului de Vest”71.

Dreptul internațional este cel mai constrângător pentru statele

dominante dacă acesta include limite stricte cu privire la utilizarea forței. Poziția
dominantă este, de obicei, cea mai pronunțată în acest domeniu și restricțiile
privind o acțiune militară afectează actorii puternici mult mai mult decât pe
statele mai slabe, care au, de obicei, puține speranțe să prevaleze din punct de
vedere militar. În principal cele dominante beneficiază, de obicei, de drepturi
mai largi de a utiliza forța, deși, în principiu, sunt aplicabile tuturor statelor.
Dacă forța este in general recunoscută, acest lucru face o ”ordine juridică
internațională, de asemenea, altfel strict tolerabilă pentru actorii puternici,
deoarece ei pot folosi forța pentru a reajusta relații care au plecat prea departe
de realitatea materială”.72 Prin urmare, nu este surprinzător faptul că statele
dominante au contestat frecvent constrângerile juridice internaționale cu privire
la utilizarea forței.

Acesta a fost cu siguranță cazul Spaniei în cucerirea emisferei vestice și

am menționat deja unele dintre argumentele juridice folosite. După ce trimiterea
la autoritatea papală s-a dovedit a fi ineficientă, spanioli au dezvoltat numeroase
drepturi noi de intervenție, unele pe baze religioase, unele pe motive mai mult
seculare, cum ar fi cererile întemeiate pe dreptul la comerț nestingherit.
Guvernul spaniol, totuși, cu greu a subscris la această afirmație; cel puțin o dată
ce a văzut superioritatea sa contestată, acesta a insistat pe aplicarea strictă a
armistițiilor și a tratatelor de pace; și implicit, în cererea sa de o mare clausum a
fost un drept exclusiv de poliție în largul mării. Spania a încercat să stabilească
drepturile de a utiliza forța pentru sine, nu pentru a face război legal pentru toate
statele.

70
International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia, Judgment, oct. 1995
71
Martti Koskenniemi, ‘“The Lady Doth Protest Too Much”: Kosovo, and the Turn to Ethics in International
Law’, MLR, 2002
72
http://rs.sqdi.org/volumes/17.2_-_freeman.pdf
 Același lucru a fost valabil pentru Marea Britanie în secolul al XIX-lea,
în special în ceea ce privește drepturile limitate de forță, de război. Prin
drepturile de a explora și de a căuta, aceste încercări din urmă ar fi permis
marinei britanice să facă poliție în mod eficient în largul mării și i s-au opus în
mod corespunzător Statele Unite și Franța și de zeci de ani a avut numai un
succes limitat. În măsura în care Marea Britanie a pus, de fapt, în aplicare
interdicția privind comerțul cu sclavi, prezența rezultată continuă a navelor sale
de război a consolidat în mod semnificativ influența Marii Britanii. Pe mare, în
zona sa de cea mai mare dominare, Marea Britanie a pretins cea mai mare
libertate de a folosi forța; aici, de asemenea, a apărat, de exemplu, blocada
Pacificului. Și, din nou, în vederea războaielor sale maritime a încercat să
limiteze drepturile de mediere și a susținut o definiție largă de război care a
afectat și relațiile comerciale. Insistența Marii Britanii pe propria interpretare a
drepturilor maritime chiar i-a ofensat pe aliații săi, și în cazul în care a cedat o
poziție, acest lucru s-a datorat de multe ori în mare măsură creșterii în putere a
altor state.

În ultimii 15 ani s-a văzut din nou o dezvoltare de noi drepturi de

intervenție, de această dată împinse înainte în mare parte de către SUA. Statele
Unite și aliații săi au avansat cereri de noi drepturi de utilizare a forței în trei
domenii principale: un drept de a pune în aplicare în mod unilateral autorizațiile
Consiliului de Securitate în intervențiile din fosta Iugoslavie și Irak; un drept
extins pentru a exercita auto-apărarea împotriva atacurilor teroriste în atacurile
cu rachete asupra Sudanului și Afganistanului și mai târziu, războiul din
Afganistan; și dreptul îndrăzneț la auto-apărare preventivă, până în prezent
invocat numai cu precauție în războiul din Irak. În plus, statele NATO au făcut
aluzie la un drept de intervenție umanitară în războiul din Kosovo; dar s-au oprit
rapid ”de a pretinde un nou drept în acest sens și au subliniat caracterul
excepțional al operațiunii - totuși caracterul vag al regulii rezultate este, în sine,
în principal benefic pentru cei puternici, care vor fi în măsură să definească
conținutul său în situații ulterioare după bunul plac”73.

Ca și alte state dominante în vremurile de demult, statele occidentale și,

în special, ”Statele Unite au făcut cele mai îndrăznețe mutări pentru a atenua
constrângerile dreptului internațional asupra lor în domeniul utilizării forței -
zona în care constrângerile afectează dominația lor cel mai mult”74.

73
http://law.wayne.edu/profile/brad.roth
74
http://www.researchgate.net/profile/Eyal_Benvenisti/publication/31274988
 Regulile mai blânde favorizează actorii puternici pentru că ei
beneficiază, de obicei, mai mult de o libertate mai mare de acțiune decât statele
mai slabe. Din perspectiva unui stat dominant, s-ar putea adesea să nu fie
suficient pentru a reflecta poziția sa superioară, sau s-ar putea să nu fie de dorit
sau posibil să slăbească regulile pentru toate statele. În acest caz, poziția
dominantă nu poate fi adaptată prin reguli egale pentru toți; trebuie să se
reflecte în reguli speciale pentru cei puternici: în ierarhia formală și “hegemonia
legalizată”.

Ierarhia a fost, desigur, o trăsătură definitorie a ordinii juridice care a

precedat dreptul internațional inter-statal modern și dependența menționată de
autoritatea papală în secolul al XVI-lea încă demonstrază acest lucru. Chiar și
pe măsură ce egalitatea a pus stăpânire mai puternic pe ordinea juridică
europeană începând cu secolul al XVII-lea, a rămas vădit absentă din relațiile
dintre entitățile europene și non-europene. Acest lucru a găsit expresie, de
exemplu, în drepturi speciale de intervenție ale creștinilor împotriva non-
creștinilor și în excluderea a mare parte a lumii non-europene din dreptul
internațional pe motiv de lipsă de “civilizație” în secolul al XIX-lea. În ciuda
acestui fapt, relațiile dintre europeni și non-europeni au fost întotdeauna
reglementate de drept, numai printr-o lege mult mai ierarhică decât aplicată în
rândul europenilor. Acest lucru se manifestă în tratatele europene încheiate cu
multe state din Asia. Această practică a tratatului datează de la primele zile ale
expansiunii europene spre Est, și inițial presupunea adesea o subordonare a
europenilor - mai ales diverse companii din India de Est - sub conducători
locali, în special în Imperiul Moghul din India. Pe măsură ce relațiile de putere
s-au schimbat, cu toate acestea, tratatele au fost adaptate și au ajuns adesea să
asigure o supunere de anvergură a localnicilor.

Odată cu creșterea europenilor în putere, totuși, statutul acestor tratate a

fost din ce în ce contestat: părțile non-europene nu au mai fost considerate a
avea personalitate juridică internațională, și tratatele au fost adesea considerate
ca fiind neobligatorii și în mod oficial irelevante pentru achiziționarea de
teritoriu în conformitate cu dreptul internațional. Cu toate acestea, practic, au
fost de cea mai mare importanță, așa cum au legitimat achiziționarea vis-à-vis
de alte state europene. Și disputa statutului lor scoate în evidență doar modul în
care europenii au încercat să eludeze implicațiile egalitariste ale dreptului
internațional: cum s-au mutat într-o altă legalitate care le-a permis să nege
egalitatea suverană a contra-părților lor și de a introduce ierarhii în ordinea
internațională.

Nici ordinea europeană nu a fost lipsită de ierarhii, și cu densitatea tot

mai mare de drept internațional, acestea au fost, de asemenea, tot mai mult
traduse în forme juridice. Cu cât a lăsat mai puțin spațiu dreptului internațional
pentru exercitarea dominării în afara legii, cu atât mai mare a devenit presiunea
statelor puternice să-l introducă în norme juridice. Dintr-o anumită perspectivă
”occidentul a fost și este încă într-o oarecare măsură național-statal” 75 iar
ordinea național statală este și o ordine internațional statală, întrucât statul
național este subiectul dreptului internațional, el este suveranul. Astfel, putem
afirma că ”societățile care nu au adoptat forma național-statală nu au existență
juridică, ele trebuie descoperite, cucerite și civilizate. Ansamblul subiecților
suverani care domină planeta formează o societate a națiunilor sau o asociație
contractuală a statelor membre.”76 Acest lucru a fost încă destul de ambiguu în
formele cele mai instituționalizate ale dominării în secolul al XIX-lea: Sfânta
Alianță și Concertul Europei. Ambele nu au fost stabilite prin lege, în sensul că
puterile specifice au fost conferite statelor dominante. În schimb, marile puteri
pur și simplu și-au asumat dreptul de a comanda afacerile din Europa, dar l-au
exercitat într-un cadru extrem de legal. În activitatea congreselor care au luat
principalele decizii, marile puteri s-au bucurat de privilegii de anvergură; s-a
acceptat că ei i-au deciziile și au apărut argumente în principal pe probleme de
participare a statelor afectate. Cu toate acestea, numai tratatele care au fost
încheiate pentru punerea în aplicare a deciziilor (și faptul că formalul a respectat
egalitatea) au fost indiscutabil obligatorii, în timp ce caracterul legal al
deciziilor congreselor însele a rămas îndoielnic. Mulți specialiști le-au
considerat doar ca evenimente politice, fără valoare juridică; alții au recunoscut
că sistemul de Concert a creat o hegemonie legalizată în Europa. Din nou,
ambiguitatea statutului juridic a făcut posibile abateri de la principiile a
egalității că altfel ar fi fost dificil de justificat. Și ordinea juridică internațională
la acel momentul a permis suficient spațiu pentru a funcționa cu o astfel de
ambiguitate pentru zeci de ani.

Acest spațiu s-a redus cu înființarea organizațiilor internaționale oficiale

și legalizarea concomitentă a procesului decizional internațional; și nu în mod
surprinzător, statele dominante au insistat pe traducerea în norme juridice a
privilegiile lor politice. Acest lucru a venit în conflict mult mai deschis cu
75
Serge Latouche, op.cit., p. 140
76
Ibidem
principiul egalității suverane decât formele anterioare, ambigue și multe state
mai mici nu au vrut să accepte această schimbare. Această tensiune a venit în
prim-plan în 1907, când țările din America Latină, în special au insistat pe
egalitatea formală a tuturor statelor din propunerea Curții Permanente de Justiție
arbitrale.

Acest lucru a fost inacceptabil pentru marile puteri și instanța de judecată

nu a luat ființă. În schimb, deja în 1919, a existat o acceptare pe scară largă a
unui soi de inegalitate formală în Liga Națiunilor; și acest lucru a continuat în
1945 cu crearea Organizației Națiunilor Unite și ierarhia s-a reflectat în
componența Consiliului de Securitate.

Nu este surprinzător, atunci, că asistăm din nou la un impuls pentru o

mai mare ierarhie, după creșterea SUA ca singura superputere. Acest lucru este
”cel mai evident în revitalizarea Consiliului de Securitate și extinderea
semnificativă a competențelor sale de punere în aplicare de la sfârșitul
Războiului Rece, ambele promovate în mod activ de guvernele SUA, interesate
în legitimitatea adăugată pe care acțiunile Consiliului și autorizațiilor le
conferă”77 . Consiliul a apărut ca un site central de legiferare și de aplicare a
legii în chestiuni legate de pace și securitate, și membrii săi permanenți - și în
special SUA - îl pot controla, desigur, mult mai ușor decât procesele tipice ale
dreptului internațional - luarea și aplicarea deciziilor. Același lucru este valabil
pentru importanța crescută a instituțiilor financiare internaționale, în care statele
occidentale dețin putere de vot dominant din cauza contribuțiilor financiare ale
acestora. În contrast cu UNCTAD, de exemplu, atât Banca Mondială cât și FMI
și-au extins foarte mult de-a lungul anilor 90 activitățile și au influențat mai
mult decât oricând structura internă a multor state, prin insistența pe buna
guvernare și a ajustă rii structurale drept condiții pentru ajutor.

Nu doar privilegiile de vot oficiale în aceste instituții sunt extrem de

benefice pentru SUA și aliații săi, de asemenea, Consiliul de Securitate și
instituțiile financiare internaționale le permit de asemenea să facă legea doar
pentru alții, fără să se fi legat. ICTY 78 și ICTR79 sunt un exemplu în acest sens:
77
Malone, ‘US-UN Relations in the UN Security Council in the Post-Cold War Era’, 2003, Oxford
78
Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie este o instanță a Organizației Națiunilor Unite de drept
care se ocupă de crimele de război care au avut loc în timpul conflictelor din Balcani, în anii 1990. De la
înființarea sa în 1993 el a schimbat ireversibil peisajul dreptului umanitar internațional
79
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a stabilit Tribunalul Penal Internațional pentru
Rwanda cu scopul de a "urmări în justiție persoanele responsabile pentru genocid și alte încălcări grave ale
dreptului umanitar internațional comise pe teritoriul Rwandei și în statele vecine, între 1 ianuarie 1994 și 31
decembrie 1994".Tribunalul se află în Arusha, Tanzania, si are birouri în Kigali, Rwanda. Curtea de Apel a se
află la Haga
SUA au insistat pentru stabilirea lor de către Consiliu, dar în cele din urmă a
respins Statutul ICC, care, spre deosebire de alte tribunale, ar fi putut de
asemenea, să se întoarcă împotriva Statelor Unite. Cu toate acestea, în afară de
aceste instituții, legiferarea formală pentru statele terțe este dificilă în dreptul
internațional și Statele Unite ale Americii au trecut în consecință, la alte forme,
în special la instrumentele legislative neobligatorii. Instrumentele legislative
neobligatorii și standardele nu doar, așa cum s-a menționat mai sus, oferă mai
puțin forme de reguli constrângătoare însă adesea la fel de eficiente, dar ele pot
fi, de asemenea, create în setări mai exclusiviste decât normele obligatorii.

OECD80 , de exemplu, a apărut ca un for ”central de reglementare la

nivel mondial și standardele pe care le dezvoltă sunt adesea puse în aplicare de
către multe state non-membre, de asemenea, doar pentru ca aderarea să le
faciliteze accesul pe piață în statele industrializate care stabilesc standardele” 81.
Acest lucru este deosebit de evident în Acțiunea Financiară a grupului operativ
al OECD privind Spălarea Banilor (FATF) care supraveghează punerea în
aplicare a celor “Patruzeci de recomandări”, nu numai de către statele membre,
ci la nivel mondial și statele non-conforme trebuie să se confrunte cu diferite
forme de sancțiuni. Ca urmare, statele terțe încearcă să pună în aplicare
recomandările și acestea au stabilit până și numeroase organisme internaționale
în acest scop. Legiferarea informală pentru statele terțe, cu toate acestea, nu se
limitează la OECD; ea are, de asemenea, loc în multe alte organisme, de
exemplu, în Comitetul de la Basel pentru supravegherea bancară. Și chiar dacă
acestea sunt mai puțin exclusive, organismele informale “privilegiază
experiența și resursele superioare ale instituțiilor guvernamentale din SUA în
mai multe moduri”. Informalitatea permite structurilor egalității suverane să fie
eludate în procesul oficial de legiferare și, astfel, este un instrument mult mai
potrivit de ierarhie.

Pentru statele terțe legiferarea a câștigat, de asemenea, putere în dreptul

internațional obligatoriu, chiar și dincolo de instituțiile formal ierarhice
discutate mai sus și, în principal ca urmare a excepționalismului american
recent. Așa cum este arătat mai sus, Statele Unite ale Americii sunt foarte

80
Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD) este o organizație economică internațională
formată din 34 de țări, fondată în 1961 pentru a stimula progresul economic și comercial mondial. Aceasta este
un forum de țări angajate la democrație și economia de piață, oferind o platformă pentru a compara experiențe
politice, care caută răspunsuri la problemele comune, să identifice bune practici și săcoordoneze politicile
interne și internaționale ale membrilor săi
81
Salzman, ‘Labor Rights, Globalization and Institutions: The Role and Influence of the Organization for
Economic Cooperation and Development’, 21 Michigan J Int’l L, 2001
reticente în a ratifica tratate multilaterale; dar este, în același timp, o forță
motrice din spatele adoptării lor. Acest lucru duce la o ordine în care SUA
influențează puternic conținutul normelor, dar în cele din urmă rămân libere în
timp ce alte state sunt legate. Acest lucru este accentuat mai departe de
utilizarea pe scară largă a rezervelor și de încercările bilaterale, pentru a limita
efectele tratatelor. Unde procesul juridic internațional nu reușește să accepte
superioritatea formală a SUA, se retrag și, prin urmare, creează o ordine
bifurcată: dreptul internațional obligatoriu la alții, dar nu SUA. Rezultatul nu
este cu mult diferit de cel ”realizat în Tratatul de neproliferare sau în
componența Consiliului de Securitate: SUA încetează tot mai mult să mai fie
supuse dreptului internațional și au o poziție superioară”82.

Statele dominante oscilează între instrumentalizare și sustragerea de la

dreptul internațional și caută, de obicei, să remodeleze dreptul internațional ca
pe o ordine mai ierarhică și mai blândă. Dedurizarea dreptului internațional este
adesea insuficientă pentru statele puternice deoarece reprezintă limite pentru a
controla alte state și formele ierarhice sunt adesea dificil de realizat. Insistența
dreptului internațional privind egalitatea suverană reprezintă obstacole în calea
legalizării dominării și, astfel, împinge statele puternice în retragere.

Retragerea este, cu toate acestea, nu doar o abdicare de la drept. Mult în

contrast cu imaginea convențională și dihotomia sa între dreptul internațional și
politică, întoarcerea de la dreptul internațional este adesea un viraj spre o altă
formă de drept, dreptul intern. În timp ce lipsește o mare parte din forța de
legitimare a dreptului internațional, dreptul intern poate îndeplini funcțiile sale
de reglementare și întruchipează deja ierarhiile pe care statele dominante le
găsesc atât de dificil de stabilit pe plan internațional. Spre deosebire de dreptul
internațional, dreptul intern este în mod deschis un instrument de guvernare.

Totuși, el devine doar un instrument de guvernare internațională în cazul

în care acesta este capabil să reglementeze statele și persoanele fizice dincolo de
granițele unui anumit stat, și acest lucru este dificil, din cauza limitelor de
competență impuse de dreptul internațional. Așa cum va deveni clar, statele
dominante au găsit modalități în jurul acestei probleme, dar ca urmare a acestor
limite, o mare parte din forța de conducere a dreptului intern trebuie să se
bazeze pe concret mai degrabă decât pe supunere formală. De iure, statelor și
persoanelor fizice străine nu li se cere de obicei să accepte cererile de drept
82
Cohen, ‘The American Challenge to International Law: A Tentative Framework for Debate’, 28 Yale J Int’l L,
2003
intern ale unui stat dominant, sau cel puțin nu mai mult decât au nevoie pentru a
le accepta pe cele ale oricărui alt stat - la urma urmei, cele mai multe state
folosesc dreptul lor intern în scopuri internaționale și în mod normal nu pare ca
o încercare de guvernare a altora. Statele dominante tind să-l folosească într-o
măsură mai mare și dreptul lor intern “guvernează”, pentru că alte state de facto
nu au de ales decât să-l urmeze: din cauza dependenței politice sau economice,
sau din cauza autorității pe care statul dominant o poate comanda.
Teritorialitatea și eficiența reală sunt cele care o disting și întorc un drept intern
al hegemonului de la un instrument de politică între egali într-un instrument de
guvernare internațional.

Dificultățile cu limitele jurisdicționale nu apar în forma cea mai

extremă de a folosi dreptul intern pentru guvernarea internațională. Este
semnificativ faptul că în cel mai amplu caz de retragere din dreptul
internațional,”statele dominante nu s-au sustras toate din drept, dar, de fapt, au
apelat la o ordine de reglementare juridică strânsă”83 .

Formalizarea imperiului nu implică neapărat integrarea deplină a

entităților respective, în ordinea juridică a metropolei. În cele mai multe situaţii,
dreptul metropolitan a fost aplicat inițial doar pentru europeni și, în cazul în care
populațiile locale au intrat sub controlul european, acestea, de obicei, au
continuat să fie reglementate de propriul lor drept, adesea cutumiar, drept
administrat în instanțele de judecată autohtone. Acest lucru a reflectat
complexitatea jurisdicțională a situațiilor multiculturale în statele europene în
sine, dar de asemenea, a răspuns la dorința de a menține costurile de
administrare colonială scăzute și a ajutat la evitarea conferirii statutului egal
localnicilor. De-a lungul timpului, însă, impactul legislației europene a crescut,
în parte pentru că localnicii au făcut uz tot mai mare de instanțele europene, dar
și din cauza dorinței europenilor de a supune un număr tot mai mare de
probleme la un control mai strict. Acest lucru a privit inițial mai ales tranzacțiile
centrate pe comerț, dar în curând s-a extins la probleme legate de colectarea
veniturilor. Mai târziu, mai ales în secolul al XIX-lea cu “misiune lor
civilizatoare”, europenii au căutat tot mai mult să folosească propriile lor legi și
curțile să schimbe practicile indigene, deși adesea cu succes limitat. În măsura
în care legislația internă metropolitană a pătruns sau a înlocuit legile locale a
variat considerabil printre vremuri, regiuni și imperii. Aceasta a fost mai
puternică în America spaniolă - în parte din cauza puternicei ideologii unitare în

83
L. Benton, Law and Colonial Cultures: Legal Regimes in World History, 1400–1900, 2002
spatele Imperiului Spaniol - și oarecum mai ușoară în America de Nord
britanică, unde cel puțin coloniștii au funcționat cu autonomie legislativă
considerabilă. Franța și-a bazat imperiul pe concepții similar unitariene ca
Spania, dar, în practică, a deviat de la ele într-o mare măsură, în timp ce Marea
Britanie a confirmat regula indirectă, în principiu, și adesea a practicat deferența
în instituțiile locale, chiar dacă intervenția directă a devenit tot mai frecventă. În
general, controlul prin dreptul intern metropolitan a fost cel mai slab în Asia și
Africa, unde expansiunea europeană a început cu simple posturi de
tranzacționare și au părăsit structurile locale intacte pentru o lungă perioadă de
timp, chiar și după stabilirea imperiului oficial. Trecerea de la un nivel
internațional la unul intern intra-imperial a furnizat instrumente legale centrale
pentru exercitarea controlului.

Utilizarea legii interne a fost, cu toate acestea, de asemenea, larg răspândită

în imperii informale, în special prin regimuri de capitulări și jurisdicție
consulară.

Acestea au fost inițial stabilite în raporturi de relativă egalitate a părților

și s-au asigurat că europenii erau guvernați de legile de origine, mai degrabă
decât cele ale statului gazdă, și că ei erau supuși jurisdicției consulare, nu locale.
De-a lungul timpului, cum relațiile de putere s-au mutat și activitățile de peste
mări ale europenilor s-au extins, capitulațiile au acoperit părți tot mai mari ale
vieții sociale și economice și, în esență, le-a scos de sub controlul
conducătorilor locali. Această extindere a dreptului european și a competenței a
stabilit enclave funcționale în multe țări și a permis o guvernare de anvergură
din comerțul global de către europeni. Practica a continuat până la decolonizare
și chiar a avut un vârf la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când a devenit
centrală pentru a asigura accesul la piețele chineze, japoneze și siameze. Dar a
fost tot mai mult privit ca un instrument discriminatoriu al imperialismului
european și a fost abolit odată cu independența coloniilor. În ambele imperii
formale și regimuri capitulare, utilizarea dreptului intern și al instanțelor
metropolitane au fost strâns interconectate; și de multe ori, instanțele
metropolitane au fost chiar atractive pentru populația locală, în scopul de a
depăși deficitele sistemelor judiciare cutumiare. Controlul asupra multitudinii
înfloritoare a instanțelor de la periferie a fost realizat uneori prin drepturi de
apel către organismele judiciare cu judecătorii metropolitane, sau la instituții
metropolitane.
 Atât proiecția legii interne la nivel mondial cât și crearea curților de apel
la nivel mondial reapar astăzi în cazul Statelor Unite, chiar dacă într-o formă
mai puțin formalizată decât în imperiile europene. Din cauză că ”impunerea
formală de reguli cu privire la alte țări se confruntă cu limitări jurisdicționale,
utilizarea dreptului intern pentru guvernarea internațională de astăzi vine mai
mult adesea sub formă de condiții pentru ajutor și acces pe piață” 84. Multe state
depind de aceste beneficii, efectele sunt adesea similare cu cele ale unei
impuneri formale. Acest lucru este cel mai clar vizibil în utilizarea de către SUA
a mecanismelor de certificare pentru a influența comportamentul altor state.

Astfel de mecanisme acoperă acum zone mari, variind de la drepturile

omului și protecția mediului la controlul armamentelor și prevenirea
terorismului, și au nevoie să raporteze periodic cu privire la respectarea de către
alte state a regulilor stabilite de Congresul SUA. Aceste ”reguli adesea
oglindesc norme juridice internaționale”85 , dar prin aplicarea unilaterală, SUA
păstrează control mult mai mare asupra conținutului lor și, de asemenea, evită să
fie ea însăși controlată. Implementarea la nivel internațional ar putea avea
dezavantaje în ambele privințe, și deci nu este surprinzător că, SUA preferă
aplicarea proactivă unilaterală a drepturilor omului la crearea de organisme
internaționale eficiente. Mecanismele de certificare din SUA sunt, de asemenea,
foarte eficiente, raportul de țară anual privind drepturile omului acoperă în
prezent 196 de țări și listează atent încălcările drepturilor omului din întreaga
lume. Cele mai multe state din lume cu greu își pot permite să-l ignore, și nu
doar din cauza intereselor de reputație: este deosebit prin combinarea cu
sancțiuni pentru care mecanismul de certificare dobândește dinți. Sancțiunile
unilaterale, cu toate acestea, sunt utilizate mult mai larg de către SUA; acestea
au devenit un instrument standard de politică externă.

Pentru SUA, exercițiul de competență extrateritorială este un instrument

de guvernare internațională într-un mod mai mult general. În domeniul
economic, și în special în dreptul concurenței, SUA au avut un ”start timpuriu în
propria lege la situații cu puține legături cu sine, altele decât un “efect” definit
în termeni largi și a reușit remodelarea (sau cel puțin destabilizarea) normelor
juridice în acest domeniu”86.

84
http://www.researchgate.net/profile/Eyal_Benvenisti/publication/31274988
85
https://litigation-essentials.lexisnexis.com/webcd/app?
86
http://scholarship.law.duke.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2315&context=faculty_scholarship
 De la începutul anilor 80, aceasta a fost completată de o activitate în
creștere a instanțelor din SUA în alte probleme extrateritoriale, astfel că în
prezent, instanțele din SUA își asumă o funcție a curților de apel la nivel
mondial, în special în materie de drepturile omului. Acest lucru are o importanță
deosebită pentru actorii corporativi care trebuie să concureze pe piața din SUA
și ale căror active sunt, prin urmare, extrem de vulnerabile la acțiunile în justiție
din SUA.

În timp ce dreptul internațional este doar un instrument limitat de

dominație globală, din cauza constrângerilor egalității suverane în procesul
legislativ și de aplicare, dreptul intern este limitat din cauza normelor juridice.
Acestea interzic elaborarea de reglementări directe și judecarea pentru alte state
și forțează statele dominante în strategiile de evaziune. Una dintre ele este
trecerea de la impunerea condiționalității, dar acest lucru este legat de
stimulente materiale și este, prin urmare, costisitor; în plus, unele forme de
condiționalitate azi se confruntă cu obstacole de drept WTO.

Difuzarea informală de norme evită astfel de probleme: bazându-se pe

acceptarea liberă a normelor, se reintegrează imaginea de egalitate și de
suveranitate. Cu toate acestea, depinde fie de un interes propriu al altor
persoane, în conformitate cu normele statului dominant sau pe credința lor în
calitatea superioară a acestor norme și, prin urmare, în autoritatea statului
dominant.

Acest ultim factor este cel mai evident în procesele lente, dar
omniprezente de normalizare a unei ideologii hegemonice. Odată ce ideile
centrului au fost recunoscute ca fiind valabile de la periferie, impresia
dominației dispare complet. Se poate constata în internalizarea de idei de “bună
guvernanță”, de către elitele țărilor în curs de dezvoltare, sau în răspândirea
ideilor americane (și europene) ale separării puterilor și a statului de drept, și în
special un rol important al instanțelor, ”ca urmare, hotărârile judecătorești
americane și europene cu privire la aceste aspecte sunt din ce în ce mai citate în
întreaga lume”87 . În trecut procese similare au schimbat, auto-înțelegerea
multor non-europeni sub influența “standardului civilizației” și au facilitat, prin
urmare, regula europeană și acceptarea de concepte și standarde europene.

Astfel de procese de schimbare fundamentală sunt lente și multe cazuri

de difuzare informală a normelor au loc în unele zone, dar, de asemenea, cu o
Ugo Mattei, A Theory of Imperial Law: A Study on U.S. Hegemony and the Latin Resistance, University of
87

California, 2003
mai mare precizie și viteză. Astăzi, datorită poziției dominante a economiei
SUA și experiența recunoscută pe scară largă a autorităților de reglementare din
SUA, regulile din SUA în funcționarea piețelor depășesc de multe ori limitele
lor formale și încep să funcționeze ca reguli globale. Normele din SUA devin
normele de model pentru eforturile de reglementare ale altor state, în special
atunci când vine vorba de standarde tehnice.

Difuzarea informală de reguli are multe beneficii, dar este de multe ori
lentă și depinde de o bază solidă de autoritate. Statele puternice au apelat de
multe ori, la o altă strategie pentru a evita limitele de jurisdicție: privatizarea
regulii internaționale. Spre deosebire de state, actorii privați nu sunt obligați
prin norme de competență și pot acționa astfel în mod liber pe plan global, în
special în cazul în care normele privind comerțul liber împiedică statele să le
refuze accesul pe teritoriul lor. Ele sunt supuse legislației interne a statelor unde
își desfășoară activitatea, dar aceasta, de asemenea, poate reprezenta câteva
constrângeri. Între secolul al XVI-lea și începutul secolului al XX-lea, datorită
sistemului de capitulări care a prevalat în timp, actorii privați europeni, în multe
state non-europene au fost supuși doar legilor lor de origine.

Capacitatea statelor de a reglementa actorii privați străini este limitată,

de fapt, de către forțele de pe piața mondială, și în drept de către limitele de
comerț și acordurile de investiție și de complexitatea mai multor încorporări cu
oportunitățile rezultate pentru impozitul și reglementarea evaziunii.
Instrumentalizarea dreptului internațional de către statele dominante în scopuri
de comerț liber reapare ca un element care facilitează privatizarea regulii
internaționale.

Istoric, utilizarea cea mai evidentă a actorilor privați pentru regula

internațională a fost utilizarea de către societățile comerciale private în
construcția de imperii europene, dintre care cele mai cunoscute au fost
companiile britanice și olandeze din India de Est și de Vest.

Actorii privați sunt astăzi mai puțin asociați în mod deschis cu statele lor
de origine, dar ele sunt cruciale pentru dominația copleșitoare a SUA și Europa
în sistemul internațional. Acest lucru este în parte, deoarece companiile private
sunt vehiculele prin care economiile puternice profită de un sistem de liber
schimb, care, deși probabil benefic pentru toți, de obicei beneficiază economiile
puternice cele mai multe. “Imperialismul de comerț liber” necesită o activitate
privată. Chiar mai important este rolul actorilor privați la nivel internațional în
procesul de creare a regulilor. În mare parte a afacerilor internaționale, și în
special în cele legate de economie, multe reguli sunt în prezent stabilite de către
asociațiile de actori privați, mai degrabă decât de state; putem asista la “apariția
de autoritate privată în relațiile internaționale. Exemplele includ lex Mercatoria ,
miile de standarde promulgate de către Organizația Internațională de
Standardizare privată (ISO). Se pot adăuga, de asemenea, numeroase alte coduri
de conduită cu privire la aspectele de mediu, de muncă și a drepturile omului.
Cele din urmă duc de multe ori la o cooperare a actorilor corporativi și ONG-
uri, dar oricare ar fi organizarea precisă, actorii centrali, inclusiv ONG-urile,-
sunt în mare parte din țările puternice din punctul de vedere economic. Un
exemplu deosebit de puternic de reglementare privată este de cea a internetului
de către ICANN (Corporația Internetului pentru Alocarea de Nume si Numere).
ICANN este o organizație privată și a făcut recent pași importanți spre
răspunderea la nivel mondial, dar aceasta este stabilită în conformitate cu
legislația californiană și sub contract cu guvernul federal al SUA. Acest lucru dă
administrației SUA puteri speciale, chiar și dincolo de influența generală asupra
ICANN pe care actorii americani o au. Un alt exemplu frapant de reglementare
privată sunt agențiile de obligațiuni de rating, care evaluează securitatea plăților
datoriilor și, astfel, determină costul împrumutului de bani.

Din moment ce multe state de azi depind de capacitatea de a suporta

datoria la un cost rezonabil, agențiile de obligațiuni de rating, de fapt, stabilesc
parametrii pentru acțiunile guvernului, în special în domeniul economic, și
efectuează astfel funcții de reglementare asupra lor. În acest domeniu,
reglementarea este în mare măsură privatizată - și este puternic dominată de
companiile americane. Privatizarea regulii internaționale, duce, astfel, de multe
ori la americanizare (sau cel puțin occidentalizare), fără limitele jurisdicționale
ale frontierelor de stat.

Chiar dacă securitatea națională din perspectivă coceptuală are definiții

diferite în statele membre ale UE, statul de drept este considerat coloana
vertebrală a democrației constituționale moderne și reprezintă principala valoare
pe care se bazează Uniunea, în manifestrarea sa ca putere discretă a convingerii
politice. Ca stat membru al UE, România trbuie să contribuie alături de Comisie
și UE, să identifice soluții ad-hoc întrucât mecanismele și procedurile actuale
ale UE nu au fost întotdeauna adecvate pentru asigurarea unui răspuns eficientși
rapid în cadrul amenințărilor la adresa statului de drept.

8. Politica Comună de Securitate și Apărare

 Tratatul de la Lisabona modifică Politica Europeană de Securitate și
Apărare (PESA) și consacră Politica Comună de Securitate și Apărare. Astfel,
”Politica de securitate și apărare comună face parte integrantă din politica
externă și de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate
operațională bazată pe mijloace civile și militare. Uniunea poate recurge la
acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menținerea păcii,
prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformitate cu
principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se
sprijină pe capacitățile furnizate de statele membre”88.

Politica de Securitate și Apărare Comună oferă un cadru de cooperare

graţie căruia UE poate realiza misiuni operaţionale în ţările terţe. Obiectivul
principal al acestor misiuni este menţinerea păcii şi consolidarea securităţii
internaţionale. Acestea se bazează pe mijloacele civile şi militare puse la
dispoziţie de statele membre. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, misiunile care puteau fi derulate în cadrul PESAC erau: misiunile
umanitare şi de evacuare; misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a
păcii; misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor. Tratatul de la
Lisabona adaugă alături de acestea, noi misiuni: acţiunile comune în materie de
dezarmare; misiunile de consiliere şi asistenţă în probleme militare; operaţiunile
de stabilizare după încheierea conflictelor. Consiliul defineşte obiectivele şi
modalităţile generale de punere în aplicare a acestor misiuni. Odată cu intrarea
în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acesta poate delega punerea în aplicare a
unei misiuni unui grup de state membre care doresc şi dispun de mijloacele
civile şi militare necesare îndeplinirii misiunii.

Statele membre responsabile de desfăşurarea operaţiunilor trebuie să

informeze în mod regulat Consiliul cu privire la starea misiunii. În plus, acestea
acţionează în asociere cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
şi politica de securitate.

Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona recunoaşte posibila

intervenţie a forţelor multinaţionale în aplicarea PESAC. Aceste forţe sunt
rezultatul alianţei militare între anumite state membre care au hotărât să-şi
combine capacităţile, echipamentele şi efectivele lor. Principalele „Euroforţe”
sunt: Eurofor, care reuneşte forţe terestre ale Franţei, Italiei, Portugaliei şi
Spaniei; Eurocorps, care reuneşte forţe terestre ale Belgiei, Franţei, Germaniei,
88
articolul 42, secțiunea 2, Tratatul de la Lisabona, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Anul 53, 30 martie
2010
Luxemburgului şi Spaniei; Euromarfor, care reuneşte forţe maritime ale Franţei,
Italiei, Portugaliei şi Spaniei; Grupul Aerian European, care reuneşte forţe
aeriene ale Belgiei, Franţei, Germaniei, Italiei, Regatului Unit, Spaniei şi Ţărilor
de Jos. În esență, PSAC presupune ”dezvoltarea unei capacități de decizie
autonome şi coordonarea unor operațiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns
la situații de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de
operațiuni bazându-se pe decizii suverane. PSAC este un proces
interguvernamental, controlul politic asupra acesteia fiind exercitat de şefii de
stat şi de guverne ai statelor membre, iar cel financiar, de către parlamentele
naționale”89.
Strategia europeană de securitate „O Europă mai sigură într-o lume mai
bună” aprobată de către Consiliul European în anul 2003 a contribuit la
clarificarea obiectivelor PSAC şi a rolului său. Acest document stabileşte
obiectivele strategice ale Uniunii Europene din perspectiva asumării unui rol
mult mai pronunțat în demersul global de gestionare a noilor tipuri de riscuri şi
amenințări. Pornind de la analiza globală a impactului acestora asupra securității
europene sunt stabilite trei obiective majore pe care Uniunea trebuie să le
promoveze în susținerea valorilor şi principiilor ce o guvernează: promovarea
unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea întregului set de
capabilități (militare şi civile) pe care UE le posedă; orientarea demersurilor
Uniunii în vederea creării unui climat de securitate în imediata vecinătate a
Europei (Orientul Mijlociu, Balcani şi Caucaz); menținerea ordinii
internaționale prin promovarea multilateralismului efectiv, prin respectarea şi
dezvoltarea dreptului internațional, în deplin acord cu principiile Cartei
Națiunilor Unite.

Noutățile pe care Tratatul de la Lisabona le aduce în domeniul apărării

comune constau în clauza de asistență reciprocă, cooperarea structurantă
permanentă și clauza de solidaritate. Prin clauza de asistență reciprocă,
Uniunea Europeană se transformă într-o alianță de securitate colectivă și
contribuie la explicarea naturii sale politice. Se prevede astfel că ”în cazul în
care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său,
celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate
mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizației
Națiunilor Unite. Aceasta nu aduce atingere caracterului specific al politicii de
securitate și apărare a anumitor state membre”90. Angajamentele și cooperarea
89
Mariana-Didina Mihai, Politica europeană de securitate șiu apărare, Buletinul Universității Naționale de
Apărare "Carol I", nr. 3/2011, p.4
90
art. 42, alin. 7, Tratatul Uniunii Europene
în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul
Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne pentru statele membre
ale acestei organizații fundamentul apărării lor colective și cadrul de punere în
aplicare a acesteia.

Cooperarea structurantă permanentă stabilește o cooperare consolidată

în materie de capacități între statele membre ce doresc și îndeplinesc un
miimum de cerințe. Statele membre ”care întrunesc cele mai înalte capacități
militare și care au subscris unor angajamente mai stricte în materie în vederea
realizării celor mai solicitante misiuni stabilesc o cooperare structurată
permanentă în cadrul Uniunii”91. Această cooperare este reglementată la
articolul 4692.

Clauza de solidaritate între statele membre nu aparține strict politicii

europene de apărare, ”că acoperă o suprafață mai mare, depășind bilateralismul
relațiilor dintre statele membre, și că este legată mai degrabă de apartenența
statelor al Uniune, avându-și astfel originea în instituțiile de coordonare ale
asistenței93. Astfel, potrivit prevederilor Tratatului de la Lisabona, ”Uniunea și
statele sale membre acționează în comun, în spiritul solidarității, în cazul în care
un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe naturale

91
art. 42, alin. 6, Tratatul Uniunii Europene
92
Articolul 46 (1) Statele membre care doresc să participe la cooperarea structurată permanentă menționată la
articolul 42 alineatul (6) și care îndeplinesc criteriile și își asumă angajamentele în materie de capacități militare
prevăzute de Protocolul privind cooperarea structurată permanentă își notifică intenția Consiliului și Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
(2) În termen de trei luni de la notificarea prevăzută la alineatul (1), Consiliul adoptă o decizie prin care
stabilește cooperarea structurată permanentă și adoptă lista statelor membre participante. Consiliul hotărăște cu
majoritate calificată, după consultarea Înaltului Reprezentant.
3) Orice stat membru care, într-un stadiu ulterior, dorește să participe la cooperarea structurată
permanentă, notifică intenția sa Consiliului și Înaltului Reprezentant. Consiliul adoptă o decizie care confirmă
participarea statului membru în cauză care respectă criteriile și își asumă angajamentele prevăzute la articolele 1
și 2 din Protocolul privind cooperarea structurată permanentă. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, după
consultarea Înaltului Reprezentant. La vot participă numai membrii Consiliului care reprezintă statele membre
participante. Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a) din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
(4) În cazul în care un stat membru participant nu mai îndeplinește criteriile sau nu își mai poate asuma
angajamentele prevăzute la articolele 1 și 2 din Protocolul privind cooperarea structurată permanentă, Consiliul
poate adopta o decizie prin care suspendă participarea respectivului stat. Consiliul hotărăște cu majoritate
calificată. La vot participă numai membrii Consiliului care reprezintă statele membre participante, cu excepția
statului membru în cauză. Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera
(a) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
(5) În cazul în care un stat membru participant dorește să se retragă din cooperarea structurată permanentă,
acesta notifică decizia sa Consiliului, care ia act de faptul că participarea statului în cauză încetează.
(6) Deciziile și recomandările Consiliului luate în cadrul cooperării structurate permanente, altele decât cele
prevăzute la alineatele (2)-(5), se adoptă în unanimitate. În înțelesul prezentului alineat, unanimitatea este
constituită doar din voturile reprezentanților statelor membre participante
93
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa Viitorului. Tratatul de la Lisabona, Editura
Polirom, 2011, p. 223
sau provocate de om. Uniunea mobilizează toate instrumentele de care dispune,
inclusiv mijloacele militare puse la dispoziție de statele membre, pentru:
prevenirea amenințării teroriste pe teritoriul statelor membre; protejarea
instituțiilor democratice și a populației civile de un eventual atac terorist;
acordarea de asistență unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea
autorităților sale politice, în cazul unui atac terorist; acordarea de asistență unui
stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităților sale politice, în
cazul unei catastrofe naturale sau provocate de om”94.

În cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist sau este
victima unui catastrofe naturale ori provocate de om, celelalte state membre îi
oferă asistență la solicitarea autorităților politice ale acestuia. În acest scop,
statele membre se coordonează în cadrul Consiliului. Modalitățile de punere în
aplicare de către Uniune a prezentei clauze de solidaritate sunt definite printr-o
decizie adoptată de Consiliu, la propunerea comună a Comisiei și a Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. În cazul
în care această decizie are implicații în domeniul apărării, Consiliul hotărăște în
conformitate cu articolul 31 alineatul (1) 95 din Tratatul privind Uniunea
Europeană. Parlamentul European este informat.

Consiliul este asistat de Comitetul Politic și de Securitate, cu sprijinul

structurilor dezvoltate în cadrul politicii de securitate și de apărare comune, și
de comitetul prevăzut la articolul 7196, care îi prezintă, după caz, avize comune.
Pentru a permite Uniunii și statelor membre să acționeze în mod eficient,
Consiliul European procedează periodic la evaluarea amenințărilor cu care se
confruntă Uniunea.

94
art. 222, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
95
articolul 31 (ex-articolul 23 TUE), (1) Deciziile care intră sub incidența prezentului capitol (Capitolul 2,
Dispoziții speciale privind Politica Externă și de Securitate Comună) se adoptă de către Consiliul European și de
către Consiliu hotărând în unanimitate, cu excepția cazului în care prezentul capitol dispune altfel. Adoptarea de
acte legislative este exclusă. Fiecare membru al Consiliului care se abține de la vot își poate justifica abținerea
printr-o declarație oficială, în conformitate cu prezentul alineat. În acest caz, acesta nu are obligația să aplice
decizia, dar acceptă faptul că decizia angajează Uniunea. În spiritul solidarității reciproce, statul membru în
cauză se abține de la orice acțiune care ar putea intra în conflict sau ar împiedica acțiunea Uniunii întemeiată pe
decizia respectivă, iar celelalte state respectă poziția sa. În cazul în care membrii Consiliului care își însoțesc
abținerea de o asemenea declarație reprezintă cel puțin o treime din statele membre, întrunind cel puțin o treime
din populația Uniunii, decizia nu se adoptă.
96
Articolul 71 (ex-articolul 36 TUE), În cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent care să asigure în
cadrul Uniunii promovarea și consolidarea cooperării operaționale în materie de securitate internă. Fără a aduce
atingere articolului 240, comitetul promovează coordonarea acțiunii autorităților competente ale statelor
membre. La lucrările comitetului pot fi implicați reprezentanții organelor, ai oficiilor și ai agențiilor
în cauză ale Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la derularea
acestor lucrări.
 9. Strategia Uniunii Europene la Marea Neagră

Strategia Uniunii Europene pentru Marea Neagră a fost adoptată prin

Rezoluţia Parlamentului European din 20 ianuarie 2011 avându-se în vedere că
”regiunea Mării Negre reprezintă o punte strategică care leagă Europa cu zona
Mării Caspice, Asia Centrală și Orientul Mijlociu, precum și cu sud-estul Asiei
și China, fiind caracterizată prin legături strânse și un potențial ridicat, dar și
prin diversitate și rivalități”97. Regiunea Mării Negre cuprinde statele membre
UE Bulgaria, Grecia și România, țara candidată Turcia și partenerii Politicii
Europene de Vecinătate (PEV) Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica
Moldova și Ucraina, precum și Federația Rusă, în calitate de partener strategic.
Totodată, regiunea Mării Negre este de importanță strategică pentru UE întrucât
”Marea Neagră este parțial o mare internă a UE, iar din punct de vedere
geografic este, în mare măsură, o mare europeană, de aici rezultând provocări și
oportunități comune pentru UE și pentru țările din regiune, precum și o nevoie
comună de a asigura pacea, democrația, securitatea, stabilitatea, cooperarea
regională și o prosperitate sustenabilă în jurul Mării Negre” 98. Ca urmare a
diversității sociale, culturale și religioase, dialogul intercultural și interreligios
trebuie trebuie să joace un rol central în această regiune.

97
Rezoluţia Parlamentului European din 20 ianuarie 2011 referitoare la o strategie UE pentru Marea Neagră
(2010/2087(INI))
98
Ibidem
 Figura nr. 1 Regiunea Mării Negre99

10. Strategia pentru Asia Centrală

Strategia pentru un nou parteneriat cu Asia Centrală, adoptată de UE

în 2007, a fost revizuită în 2012. Strategia, care cuprinde ”orientări
fundamentale cu privire la viitoarele interacțiuni cu regiunea, se bazează pe
acordurile, programele de asistență și inițiativele anterioare ale UE. Aceasta
vizează stabilitatea și prosperitatea, promovând, totodată, societățile deschise,
statul de drept, democratizarea și o cooperare sporită la nivelul relațiilor în
domeniul securității și diversificării energetice” 100. Hidrocarburile din
Kazahstan și Turkmenistan pot fi importante pentru viitorul Uniunii Europene.
Pentru mai multe state membre, retragerea forțelor NATO din Afganistan
reprezintă o problemă semnificativă.

Toate statele din Asia Centrală beneficiază în prezent de finanțare din

partea Instrumentului de Cooperare pentru Dezvoltare (ICD), care se bazează pe
99
https://www.bing.com/images/search?q=Black+Sea+Map&view
100
http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_6.6.3.pdf
un document de strategie regională. Sprijinul se concentrează asupra politicii
sociale, a statului de drept și a educației. În viitoarea perioadă bugetară (2013-
2020), Kazahstanul este susceptibil de a nu mai fi eligibil pentru ICD, având
însă, în continuare, acces la programele regionale ale UE. Instrumentul
european pentru democrație și drepturile omului funcționează în toate statele,
cuexcepția Uzbekistanului și a Turkmenistanului, unde organizațiile societății
civile sunt prea reduse ca număr, slab organizate și strict controlate.

În pofida trecutului lor comun, situaţia, dimensiunea teritoriului,

populaţia, nivelul de dezvoltare umană sau chiar voinţa de a coopera şi de a se
integra cu restul lumii diferă substanţial de la o ţară la alta. Totuşi, regiunea se
confruntă cu provocări politice, economice, sociale şi de mediu comune:
comerţul şi accesul pe pieţele mondiale, caracterizate prin politici comerciale
complexe şi slab coordonate, lipsa transparenţei, costurile ridicate de transport
şi de tranzit şi întârzierile la punctele de frontieră care afectează importurile şi
exporturile; climatul de investiţii, al cărui caracter fluctuant este completat de
incertitudinea juridică; transporturile, care necesită o integrare progresivă şi
eficientă în acordurile europene şi internaţionale, îmbunătăţirea siguranţei
rutiere, feroviare, maritime şi aeriene şi a transportului pe căi navigabile
interioare, precum şi introducerea conceptelor de intermodalitate; gestionarea
resurselor naturale comune, în special a apei, dar şi problema schimbărilor
climatice, despăduririlor, catastrofelor naturale, dar şi a surselor regenerabile de
energie; dezvoltarea socială şi reducerea sărăciei, regiunea confruntându-se cu
disparităţi importante în ceea ce priveşte veniturile, un şomaj ridicat, o speranţă
mică de viaţă şi o resurgenţă a bolilor contagioase.
 Figura nr. 2 Asia Centrală101

11. Politica europeană de vecinătate

În vederea consolidări legăturiloe economice și politice cu țările din

vecinătate este nevoie de intensificarea relațiilor de cooperare, de asociere și de
pateneriat. În acest context, Uniunea Europeană ”dezvoltă relații privilegiate
cu țările învecinate, în vederea stabilirii unui spațiu de prosperitate și de bună
vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii și caracterizat prin relații strânse și
pașnice, bazate pe cooperare”102.

101
https://www.google.ro/search?q=asia+centrala&biw
102
art. 8 alin. (1), Tratatul privind Uniunea Europeană
Politica europeană de vecinătate (PEV) a fost elaborată în 2003 pentru a
dezvolta relații mai strânse între UE și țările sale învecinate, ”inclusiv prin
crearea posibilității unei integrări economice mai strânse cu UE și prin oferirea
perspectivei unui acces sporit la piața internă a UE. S-a prevăzut ca integrarea
să fie progresivă, prin punerea în aplicare a unor reforme politice, economice și
instituționale dificile, precum și prin angajamentul față de o serie de valori
comune”103.

Evoluțiile din regiune impun o componentă de securitate în cadrul Politicii

Europene de Vecinătate prin aceea că ”țările din vecinătate sunt fundamental
preocupate de securitate și stabilitate”.104 În acest sens este nevoie de o
coordonare mai strânsă între PEV și activitățile mai largi ale Politicii Externe și
de Securitate Comune (PESC) și ale Politicii de Securitate și Apărare Comună
(PSAC), care să abordeze aspecte diferite ale securității țărilor din PEV și din
UE.

11. Consiliul Arctic

Accelerarea schimbărilor climatice și a dezvoltării economice din regiunea

Arctică au determinat Uniunea Europeană să își intensifice ”angajamentul față
de partenerii săi din această regiune pentru a face față în comun provocării de a
proteja mediul, asigurând, în același timp, dezvoltarea durabilă a regiunii
arctice”105. UE consideră Consiliul Arctic106 ca fiind principalul for pentru
103
http://ec.europa.eu/enlargement/neighbourhood/consultation
104
Proeict de Raport referitor la revizuirea Politicii europene de vecinătate (2015/2002(INI)), Comisia pentru
afaceri externe, Parlamentul European, 22.4.2015

105
Comunicare comună către Parlamentul European și Consiliu, Comisia Europeană, Bruxellles, JOIN (2012),
19 final
106
Forumul interguvernamental din proximitatea regiunii polare cunoscut drept Consiliul Arctic este format din
SUA, Canada, Federația Rusă, Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca și Islanda. Deși zona Arcticului este
adesea văzută drept o regiune predispusă la competiție și conflict, un nou raport al unui grup de experți realizat
sub egida Carnegie Endowment for International Peace a dat publicității recomandări necesare pentru a prezerva
Nordul Polar ca o zonă de cooperare politico-militară, dezvoltare sustenabilă și cercetare științifică.
Intitulat “Inițiativele Consiliului Arctic pentru suținerea cooperării în zona arctică”, raportul încurajează
leadership-ul american să se implice în probleme legate de schimbarea climatică, pericolele de mediu, expediții,
pescuit comercial, dezvoltare energetică, infrastructură maritimă și drepturile indigenilor, elemente
indispensabile pentru continuitatea cooperării politice în zona Arcticului. Raportul subliniază că este esențial ca
actualele condiții geopolitice ce includ relații tensionate între Rusia și Occident să nu influențeze domeniul
cooperării productive asupra problemelor arctice.
Programul președinției americane și-a stabilit priorități în următoarele domenii: siguranța Oceanului Arctic,
securitate și administrare; condiții economice și de viață; și impactul schimbării climatice. Raportul sprijină
aceste obiective și necesitatea abordării provocărilor schimbării climatice generate de topirea calotei glaciare,
creșterea nivelului mării și dezghețarea permafrostului. La fel de importante sunt limitarea poluării cu particule
de carbon și îmbunătățirea calității aerului; continuarea cercetării și a programelor care să asigure prezervarea
ecosistemelor și intensificarea dezvoltării energetice; și îmbunătățirea siguranței navigării pe Arctic.
(http://www.caleaeuropeana.ro/statele-unite-preiau-presedintia-consiliului-arctic)
cooperarea internațională în regiune. Serviciile Comisiei, Serviciul European de
Acțiune Externă (SEAE) și agențiile UE au participat ca observatori ad-hoc la
reuniunile Consiliului Arctic și s-au implicat activ în grupurile de lucru ale
acestuia.

13. Parteneriatul Estic

Parteneriatul Estic reprezintă un cadru de cooperare dintre Uniunea

Europeană şi fostele republici sovietice, Ucraina, Belarus, Republica Moldova,
Georgia, Azerbaidjan şi Armenia. A fost lansat oficial la La Praga, la 7 mai
2009, cu scopul de a „aprofunda cooperarea politică şi integrarea economică”
fără a oferi însă perspective certe cu privire la integrarea acestor state în UE.
Prtenariatul estic, ca mecanism de cooperare instituţională este structurat pe
două tipuri de cooperare: relaţii bilaterale ale UE cu fiecare stat în parte şi
raporturi multilaterale. Parteneriatul Estic este o dovadă clară a importanței
vecinătății estice pentru securitatea și stabilitatea europeană și vine în
”întâmpinarea dorinței fostelor republici sovietice de a scăpa de presiunea și
dependența lor de Rusia. ”Revoluțiile colorate” din 2003 și 2004, extinderea UE
din 2004-2007, crizele gazului din 2006 și 2009 și războiul din Georgia din
august 2008 sunt evenimente care pe de o parte au determinat fostele republici
sovietice să se îndepărteze de Rusia ”107și să caute noi aliați strategici care să le
ajute să își prezerve valorile de bază ale regimurilor lor.

Pe de altă parte au determinat UE să acorde mai multă atenție

vecinătății estice din nevoia propriei stabilități și securități. Astfel, Parteneriatul
Estic vine de fapt atât în întâmpinarea intereselor partenerilor de a limita
dependența lor de Rusia cât și în întâmpinarea politicii UE de a devei mult mai
implicată și mai aproape de ceea ce se întâmplă în vecinătatea estică.

14. Parteneraiatul Euro – Mediteraneean – EUROMED

De la lansarea sa în 1995, Procesul de la Barcelona a fost instrumentul

central pentru relaţiile euro-mediteraneene, reprezentând un parteneriat între
39 de guverne şi peste 750 de milioane de locuitori. Acesta a reprezentat
motorul mişcării pentru pace, securitate şi prosperitate comună într-o regiune
în care conflictele de lungă durată şi eforturile insuficiente de reformă au stat,
de multe ori, în calea progresului. În acest context, parteneriatul oferă un cadru
pentru dialog, angajament şi dezvoltare continue.

Vasile Rotaru, Parteneriatul Estic – o nouă etapă în relațiile UE-Rusia?, Rezumatul tezei de doctorat, Școala
107

Națională de Studii Politice și Administrative, 2013, p. 7

 Acest parteneriat promovează promovează integrarea economică și reforma
democratică în țările vecine de la sudul UE în Africa de Nord și Orientul
Mijlociu.

Relansarea parteneraiatului a permis dezvoltarea de relații mai concrete

și mai vizibile cu inițierea de noi proiecte regionale și sub-regionale, cu
relevanță reală în economie, mediu, energie, sănătate, migrație și cultură. Țările
membre alături de cele ale Uniunii Europene sunt: Albania, Algeria, Bosnia și
Herțegovina, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Mauritania, Monaco, Muntenegru,
Maroc, Palestina, Siria (suspendată), Tunisia și Turcia.

În prezent, reuniunile sunt co-prezidate de un țară mediteraneeană

mediteraneeană și o țară membră UE. Din septembrie 2010, parteneriatul are, de
asemenea, un secretariat funcțional, cu sediul în Barcelona, un secretar general
și șase secretari generali adjuncți. Inițiativele relevante ale parteneriatului sunt:
depoluarea Mării Mediterane, inclusiv zonele marine și de coastă protejate;
stabilirea de trasee maritime și terestre, care conectează porturile și de a
îmbunătăți legăturile feroviare pentru a facilita circulația persoanelor și a
bunurilor; un program comun de protecție civilă privind prevenirea, pregătirea
și răspunsul în caz de dezastre naturale sau provocate de om; un plan
mediteraneean de energie solară, care explorează oportunitățile de dezvoltare a
surselor alternative de energie în regiune; inaugurarea Universității euro-
mediteraneene, în Slovenia în iunie 2008.

15. Un Parteneriat pentru democrație și prosperitate împărtășită cu

țările sud-mediteraneene

Spațiul sud-mediteraneean se prezintă ca un mediu politic aflat într-o

schimbare radicală față de care Uniunea Europeană sprijină schimbările din
sudul Mediteranei. Strategia adoptată de către Comisia Europeană se bazează pe
trei piloni: transformarea democratică; implicarea cu societatea civilă și
solidaritatea pentru dezvoltare. Prin acest parteneriat se menține o cooperare
consulară și sunt activate mecanismele UE pentru a permite schimbul de
informații și utilizarea resurselor cu cea mai mare eficacitate. De asemenea,
situația din țările respective au determinat activarea Mecanismului de protecție
civilă al UE pentru a facilita evacuarea cetățenilor UE.
 Parteneriatul pentru democrație și prosperitate împărtășită, reprezintă o
schimbare radicală și esențială în relațiile UE cu partenerii care se angajează să
realizeze reforme specifice și măsurabile.

Cooperarea politică presupune, de asemenea, o cooperare mai strânsă în

contextul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) și o cooperare mai
intensă la nivelul forumurilor internaționale în ceea ce privește aspectele de
interes comun. UE va continua să se angajeze și să își ofere sprijinul în vederea
rezolvării disputelor pe cale pașnică în cadrul și între statele din regiune.
Parteneriatul ar trebui susținut prin consolidarea dialogului politic. Țările
partenere care realizează reformele necesare pot conta pe reluarea negocierilor
privind acordurile de asociere în vederea dobândirii „statutului avansat” care
permite intensificarea în mod semnificativ a dialogului politic și amplificarea
legăturilor dintre țara parteneră și instituțiile UE. Aceasta va cuprinde o
”angajare mai profundă în ceea ce privește mobilitatea și ameliorarea accesului
pe piața UE. Evenimentele dramatice care se desfășoară în zonă nu sunt
răspândite în mod egal în regiune, iar efectele schimbărilor pot varia în mod
semnificativ”108. Dimensiunea regională a dobândit o importanță din ce în ce
mai mare, iar cooperarea regională va constitui un element important în
atenuarea efectelor de contagiune negative. Schimbarea dinamicilor din zonă
semnifică presupune realizarea progreselor în procesul de pace din orientul
Mijlociu. Turcia joacă un rol crucial atât în calitate de actor regional important,
cât și în calitate de exemplu incontestabil al democrației pluripartite într-o țară
cu o populație predominant musulmană.

16. Dimensiunea nordică

Dimensiunea Nordică este o politică comună între UE, Rusia, Norvegia

și Islanda. Politica Dimensiunii Nordice a fost inițiată în 1999 și reînnoită în
2006 și urmărește să ofere un cadru pentru 109: promovarea dialogului și a
cooperării concrete; consolidarea stabilității, bunăstării și intensificării
cooperării economice; promovarea integrării economice, competitivității și
dezvoltării durabile în Europa de Nord. Alături de cei patru parteneri mai pot
participa statele membre în calitatea lor națională, Consiliile regionale,

108
Comunicare comună către Consiliul European, Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și
Social și Comitetul Regiunilor, Comisia Europeană, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri
Externe și Politica de Securitate, Bruxelles, 8.3.2011 COM(2011) 200 final
109
http://www.eeas.europa.eu/north_dim/
 Consiliul Arctic (CA), Consiliul Barents Euro-arctic (BEAC), Consiliul
Statelor de la Marea Baltică (CSMB, Consiliul Nordic al Miniștrilor (NCM),
Instituțiile financiare internaționale (Banca Europeană pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (BERD), Banca Europeană de Investiții (BEI), Banca Nordică de
Investiții (NIB) și Nordic Environment Finance Corporation (NEFCO),
universități, centre de cercetare și mediul de afaceri. Canada și Statele Unite
ale Americii participă în calitate de observatori iar Belarus participă la
cooperarea practică.

17. Spațiul Economic European

Spațiul Economic European cuprinde țările membre UE și, de asemenea,

Islanda, Liechtenstein și Norvegia. Acordul privind Spațiul Economic
European, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, reunește statele membre
ale UE și cele trei state Islanda, Liechtenstein și Norvegia într-o piață unică,
denumit ”piața internă”. Acest acord vizează consolidarea relaţiilor economice
şi comerciale ale Uniunii Europene cu ţările Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb (AELS). Acesta ”extinde parţial cele patru libertăţi de circulaţie ale
pieţei unice (libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor,
libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a capitalurilor) la aceste state şi
stabileşte un regim de schimburi menit să asigure respectarea regulilor de
concurenţă. Acordul nu constituie o piaţă fără frontiere şi nici o uniune
vamală”110. Părţile convin şi asupra consolidării anumitor domenii de
cooperare, în special cercetarea şi dezvoltarea, mediul, educaţia şi politica
socială. Sunt excluse din sfera de aplicare a acestui acord produsele agricole şi
de pescuit sau impozitarea indirectă (TVA şi accize). Aceste domenii fac
obiectul unor acorduri specifice, distincte.

18. Parteneraiatul cu organizațiile internaționale

Cooperarea cu ONU

Organizația Națiunilor Unite este un partener cheie al UE și un forum

global indispensabil pentru a face provocărilor globale. UE este angajată într-un
multilateralism eficient cu Organizația Națiunilor Unite. Pe baza acestui
angajament, UE și statele sale membre se implică în mod constructiv în cadrul
ONU ca un forum interguvernamental pentru a identifica soluțiile la problemele
de interes global și în dreptul internațional. UE colaborează strâns cu
Secretariatul ONU, diverse agenții ale ONU, fondurile și programele ONU.
110
http://europa.eu/legislation_summaries/internal_market/living_
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană are personalitate juridică unică
și în consecință poate semna contracte, poate să facă face dintr-o convenție
internațională sau să fie observator sau membru al unei organizații
internaționale. UE dispune de o gamă largă de ”instrumente disponibile pentru
a rezolva crizele, precum și activitatea sa strânsă cu partenerii internaționali și
regionali. Din acest motiv, Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și
politica de securitate oferă actualizări regulate pentru Consiliul de Securitate și
UE este adesea invitat pentru a aborda problemele de interes”111.

Cooperarea UE cu OSCE

UE este un susținător puternic al acestei organizații privind securitatea.

Pe fondul tensiunilor geopolitice, UE apreciază OSCE ca pe un forum pentru
dialogul continuu cu Rusia. Uniunea Europeană cooperează cu OSCE pentru
prevenirea și soluționarea conflictelor, controlul armelor, drepturile omului,
protecția minorităților, observarea alegerilor și respectarea statului de drept.

Cooperarea cu NATO

Prima dezbatere la cel mai înalt nivel referitoare la relațiile dintre UE și

NATO are loc în cadrul Consiliul European de la Copenhaga din 2002. După
ample dezbateri, Consiliul decide să „ia notă de decizia cheie“ privind
cooperarea dintre UE și NATO. Problema care s-a discutat cel mai mult a fost
aceea a „participării“ statelor membre ale UE, dar care nu erau membre ale
NATO. În declarația comunã NATO–UE se afirma că scopul PESA este acela
de „a adăuga instrumentelor deja existente în cadrul UE privind managementul
crizelor și prevenirii conflictelor capacitatea UE de a conduce operațiuni de
management al crizelor, inclusiv operațiuni militare în care NATO nu este
implicatã ca organizație“112. Declarația mai afirma că „un rol mai puternic al UE
va ajuta la revitalizarea Alianței Nord-Atlantice în domeniul managementului
crizelor“ și afirmã că relaþiile dintre NATO și UE vor fi fondate pe urmãtoarele
principii: parteneriatul; garantarea faptului cã activitățile privind managementul
crizelor ale celor douã organizații sunt întărite reciproc, în același timp
recunoscând că NATO și UE sunt organizații de o natură diferită.

În ciuda colaborării dintre NATO și UE existau numeroase dificultăți în

relațiile dintre cele două organizații. Acestea erau determinate de rivalitățile
111
http://eeas.europa.eu/organisations/un/index_en.htm
112
Cristina Vohn, Relațiile NATO – UE, între cooperare și divergență. Câteva considerații, Revista de științe
politice și internaționale, nr. 1, 2009, p. 9
naționale și instituționale, probleme privind participarea, dezacorduri privind
scopurile unei misiuni și rezultatul colaborării dintre NATO și UE. Astfel, deși
NATO și UE declară oficial prin reprezentanții lor că împărtășesc aceeași
”viziune comunã, ele nu au fost capabile să conlucreze eficient din cauza unor
viziuni politice diferite. Dacă UE dorește să-și întărească propria capacitate de
apărare independent de NATO, de cealaltă parte se situează SUA, care nu
doresc limitarea operațiunilor militare ale NATO, mai cu seamă în privința
apărării colective și dorea întărirea capacităților Alianței privind stabilizarea și
reconstrucția împreună cu alte organizații internaționale”113.

19. Securitatea regională

Conceptul de securitate regională este mult mai aplicabil în țările

dezvoltate decât în cele în curs de dezvoltare întrucât regionalismul economic
determină securitatea regională. Dezvoltarea egionalismului economic
deteremină într-o mare măsură promovarea securități regionale. Insecuritatea
în țările în curs de dezvoltare este determinată de dezvolatrea economică
inegală, disparitățile în venituri și de tensiunile etnice. Din perspectiva
studiilor de securitate, o regiune nu trebuie redusă doar la aspectele geografice
ci și la interacțiunile statelor și aspectele dinamice ale politicii internaționale.

Analiza unui sistem regional de securitate reclamă cerința de a se lua

în calcul modul în care statele respective acționează la nivel local și global.
Diferențierea problemelor de securitate de la un stat la altul în cadrul
interacțiunilor evidențiază comportamentul de securitate al statelor. Astfel,
”regiunile au servit la balanța de putere politică la nivelul inferior”114.

Pentru a califica un grup de state ca sistem regional este nevoie de mai

multe criterii: statele trebuie să fie situate geografic unul lângă celălalt;
regiunea trebuie să fie compusă din mai mult de doi actori; să existe un consens
printre ceilalți actori din comunitatea internațională; concentrarea puterii în
rândul actorilor din sistemul global depășește concentrarea puterii în limitele
unei regiuni. După Războiul Rece s-au dezvoltat și operaționalizat noi concepte
de securitate și cooperare mai cuprinzătoare prin consolidarea instituțiilor
internaționale în care ”mecanismele non-guvernamentale au apărut ca un mijloc

113
Cristina Vohn, Relațiile NATO – UE, între cooperare și divergență. Câteva considerații, Revista de științe
politice și internaționale, nr. 1, 2009, p. 15
114
Research Institute for european and american studies ,Weak states and implications for regional security: A
case study of georgian instability and caspian regional insecurity, Research Paper, No. 97,(2005), p. 12
file:///C:/Users/user/Downloads/rieas097.pdf
de facilitare a dialogului securitate”115. Interdependența de securitate este mai
intensă la scară regională decât la scară globală prin care nivelul regional, ca un
nivel distinct de analiză între nivelul național și internațional, a devenit treptat
semnificativ și a apărut ca una dintre perspectivele importante ale mediului de
securitate după încheierea Războiului Rece. Importanța teoretizării nivelului
regional de securitate ”este necesar prin argumentul că regiunile nu sunt doar
micro-versiuni ale sistemului global”116. Regiunile sunt constructe spațiale și
temporale în care atributul de regional este condiționat de o varietate de interese
și agende: contextul geografic și istoric în care elementele de proximitate și
familiaritate intensifică natura interacțiunile dintre actorii din cadrul grupărilor
regionale. Chiar dacă parametrii regionali sunt esențiali, aceasta nu înseamnă că
regiunea este fixată ca un subsistem permanent.

Un complex de securitate regională poate fi definit ca un ”set de unități

ale căror procese majore de securitizare, desecuritizare sau ambele sunt legate
între ele, astfel încât problemele lor de securitate nu pot fi în mod rezonabil
analizate sau rezolvate de una sau de alta” 117. În dinamica lor regiunile au
început să caracterizeze relațiile statelor în sistemul internațional mai mult decât
la nivel mondial și sunt definite de interacțiunea dintre unitățile lor. Securitatea
regională facilitează adaptarea și restructurarea politicii externe a statelor.
Structura esențială a unui complex de securitate regională constă în:

- limitele clare prin care se diferențiază membrii unui complex de alt

complex, există astfel o dinamică distinctă a statelor într-un context
geopolitic;
- structura autonomă a unităților complexului care nu sunt ușor influențate de
alte puteri exterioare;
- polaritatea sub aspectul distribuției puterii între unitățile complexului ca
substructură a sistemului internațional care încorporează o dinamică
distinctă prin care securitatea poate fi facilitată sau împiedicată de
distribuția puterii. Prin prisma polarității, aceasta variază de la unipolar,
bipolar, tripolar sau multipolar;
- construcția socială a complexului – interacțiunile dintre state bazate pe
prietenie, rivalitate sau dușmănie.

115
Michaela Cruden, Regional Security Complex Theory: Southeast Asia and the South Pacific, The University
of Waikato, 2011, p. 8
116
Barry Buzan, Ole Waever and Jaap de Wilde Security: A New Framework for Analysis, London, England:
Lynne Rienner Publishers, 1998, p. 61.
117
Ibidem, p. 491
 Europa de sud - est

Europa ca poziție geografică nu este simetrică în formă iar divizarea în

raport cu punctele cardinale este oarecum dificilă. Interesul pentru Europa de
Sud-Est reprezintă o continuă provocare iar o ”istorie imparţială a Europei de
Sud-Est încă nu a fost scrisă şi, probabil, acest lucru nici nu va fi posibil. Stau
mărturie producţiile istoriografice ale marilor şcoli: britanică, germană,
franceză, rusă şi italiană, precum şi ale istoricilor din spaţiul ex-iugoslav, bulgar
sau grec. Interesul pentru studiul istoriei Europei de Sud-Est a avut, încă de la
început, puternice resorturi de ordin politic” 118. Fenomenul este explicabil, dacă
avem în vedere efervescenţa regiunii, transformările (uneori radicale) care s-au
petrecut în spaţiul balcanic în secvenţe de timp extrem de scurte, precum şi
implicarea constantă a Marilor Puteri în arealul sud-est european. Momente
precum 1878, 1908, 1912-1913, 1914-1918, 1940-1945 sau, de ce nu, 1991-
1995 şi 1999 reprezintă tot atâtea străduinţe şi în plan istoriografic de justificare
şi de explicare a prezenţei unor terţi în regiunea balcanică.

Toate evenimentele petrecute în acest areal ”au marcat puternic scrisul

istoric din Balcani, căruia i-a fost imprimat, inexorabil, spiritul vindicativ şi
revanşard. Atenuat în perioada comunistă, el a explodat în ultimul deceniu al
secolului trecut, odată cu declanşarea războaielor civile care au dus la
prăbuşirea Iugoslaviei, ţara-etalon a complexităţii spaţiului balcanic”119.
Regiunea Europei de sud-est are o profundă diversitate culturală, etnică,
lingvistică şi confesională.

Câteva elemente sunt reprezentative în această zonă, ”Croaţia refuză

să mai fie tratată drept o ţară balcanică chiar şi sub raport geografic, Grecia se
consideră, mai curând, o ţară mediteraneeană, iar Albania, în anii din urmă, o
fiică a Adriaticii”120. În perioada Războiului Rece, Grecia, membră a NATO,
devine avanpostul Occidentului în Balcani, poziţie întărită odată cu intrarea
acesteia în Comunitatea Economică Europeană, în anul 1981. Vechile legături
politice şi diplomatice, precum şi tradiţionalele relaţii economice cu statele
balcanice aproape că dispar, ele fiind radical reorientate. Conştiinţa divizării
politice a fost atât de vie, ”încât Grecia a încetat să mai fie percepută ca o ţară
balcanică, apartenenţa sa la lumea occidentală fiind pe deplin fructificată”121.
118
dr. Daniel Lazăr, Europa de sud-est în perioada contempăorană, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din
Iași, 2015, p. 3
119
Ibidem, p. 4
120
Ibidem, p. 5
121
ibidem
 Regiunea, cunoscută și ca Peninsula Balcanică, ”a fost de-a lungul
timpurilor la frontiera marilor imperii, fiind teatrul a numeroase războaie,
invazii, cuceriri, revolte, confruntări între imperii, din timpul Imperiului Roman
și până la ultimele Războaie din Iugoslavia” 122. Pentru prima dată, denumirea de
Peninsula Balcanică (Balkanhalbeiland) este folosită de către profesorul geograf
german Johann August Zeune, la începutul secolului al XIX-lea, noua denumire
înlocuind termenii folosiţi până în acel moment (Rumelia sau Turcia
Europeană). Denumind întreaga peninsulă după numele turcesc al munţilor
Stara Planina (aflaţi pe teritoriul Bulgariei actuale şi denumiţi în antichitate
Haemus) se crează şi primele controverse legate de limita nordică a Peninsulei
Balcanice. Spre deosebire de termenul geografic ”Peninsula Balcanică,
acoperirea teritorială a conceptului geopolitic Balcani s-a aflat într-o
permanentă schimbare. Aria sa de cuprindere s-a modificat, micşorându-se sau
mărindu-se, odată cu schimbările de graniţe şi frontiere, cu remodelarea
raporturilor de putere dintre principalii actori geopolitici implicaţi în dinamica
acestui spaţiu şi cu succesiunea etapelor de evoluţie geopolitică” 123. Conotaţia
negativă a termenului Balcani, reflectată şi într-o serie de articole şi cărţi
consacrate din atât domeniul geopoliticii, cât şi din celelalte domenii ale
ştiinţelor sociale, ”a creat necesitatea înlocuirii acestui termen cu unele care să
demonstreze apartenenţa acestui spaţiu la Europa. În acest context, în ultimii
zece ani termenul Balcani a început să fie treptat înlocuit de un termen
geopolitic cu o arie de cuprindere mai largă, ce include nu numai România şi
Republica Moldova ci, uneori, chiar Ungaria şi Slovacia, şi anume Europa de
Sud-Est”124.

Peninsula Balcanică se caracterizează prin evoluția imprevizibilă din

punct de vedere geopolitic, geoeconomic, dar şi geostrategic în care se reaşează
sferele de influenţă în Europa de Sud-Est, conflictele latente se reactivează
perioadic, odată cu cele mai neînsemnate ocazii care se ivesc, reechilibrarea
raporturilor de forţă pe care Uniunea Europeană şi NATO le manifestă în raport
cu Turcia şi Federaţia Rusă asupra Balcanilor. Frământările interne în cadrul
celor două organizaţii occidentale au permis Federaţiei Ruse să recâştige
încrederea Serbiei şi a Muntenegrului, cât şi a populaţiei sârbe din Bosnia şi
Herţegovina.

122
http://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83
123
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2013Februarie/
124
Alexander Vezenkov (2009), History against geography: Should We Always Think of the Balkans as Part of
Europe?, Sofia, p. 5, http://www.kakanien.ac.at/beitr/balkans/AVezenkov1.pdf).
 Pentru Statele Unite ale Americii Balcanii de Vest vor continua să
reprezinte o zonă de interes strategic prin ”faptul că oferă o cale de acces către
Orientul Mijlociu şi Apropiat, dar şi către Asia Centrală şi Caucaz. Influenţa
Statelor Unite ale Americii se face puternic simţită în teritoriile locuite de
populaţia albaneză, care vede în Statele Unite ale Americii principalul protector
şi promotor al independenţei Kosovo”125. De asemenea, politica externă a
Turciei, una tot mai activă în statele din Balcani cu o însemnată populaţie turcă
sau cu o însemnată populaţie de religie musulmană are un impact direct asupra
jocului de putere din Balcani şi, cu precădere, din Balcanii de Vest. Apropierea
dintre Turcia şi Bosnia şi Herţegovina, Albania, Kosovo sau Republica
Macedonia este favorizată nu numai de apropierile culturale, istorice şi
religioase ci, mai ales, de puternicele investiţii pe care Turcia le realizează în
economiile acestor state, din postura de economie emergentă, doritoare să îşi
recâştige influenţa geopolitică nu numai în Balcani ci şi în Asia Centrală şi
Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Pentru NATO, procesul de extindere continuă să reprezinte o prioritate.

Pentru statele din Balcani, cerinţele impuse de către Uniunea Europeană, au
reprezentat principalul catalizator care a dus la progresul democratic şi
economic înregistrat de această regiune până în momentul izbucnirii crizei
economice şi financiare. Clivajele etnice existente în Bosnia şi Herţegovina, în
Kosovo sau în Republica Macedonia reprezintă alte motive de îngrijorare care
se pot materializa în izbucnirea unor conflicte destabilizatoare pentru întreaga
regiune a Balcanilor de Vest. Deşi tot mai multe state recunosc independenţa
Kosovo la nivel internaţional, apartenenţa acestui stat la organizaţiile
internaţionale continuă să fie blocată de aliatul natural al Serbiei, Federaţia
Rusă. Pentru Republica Macedonia, stabilitatea graniţelor în Balcanii de Vest
reprezintă o necesitate. Orice evenimente care ar putea remodela harta politică a
Europei şi, mai ales, a Balcanilor de Vest, poate reprezenta un precedent care să
readucă în prim-plan solicitările comunităţii albaneze de secesiune. În ceea ce
priveşte conflictele externe, acestea continuă să existe între statele din Balcanii
de Vest, constituind o continuare firească a dezmembrării Iugoslaviei cât şi a
deselor trasări şi retrasări de graniţe şi frontiere ce au făcut ca toate statele din
Balcani să aibă puternice minorităţi pe teritoriul statelor vecine, de multe ori
aceste minorităţi fiind localizate compact la graniţa cu statele de origine.
Conflictul dintre Slovenia şi Croaţia, privind delimitarea platoului continental a

125
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2013Februarie
constituit un exemplu concret de dispută ce poate amâna aderarea unui stat la
structurile euroatlantice.
 Figura nr. 3 Platoul continental în disputa dintre Slovenia și Croația

Disputa similară dintre Muntenegru şi Croaţia ar putea să îşi găsească

o rezolvare asemănătoare în momentul în care Muntenegru se va apropia de
semnarea Tratatului de Aderare.

Pentru România, Balcanii de Vest trebuie să reprezinte în continuare o

prioritate geopolitică. Fragmentarea teritorială a Balcanilor este la ora actuală
stabilizată, dar acest fapt se datorează nu neapărat unei reconcilieri reale între
părţile aflate în conflict, cât intervenţiei externe a unor actori geopolitici
capabili să se interpună între tabere şi care, printr-o politică de sancţiuni şi
recompense încearcă să reconcilieze taberele aflate în opoziţie unele în raport cu
celelalte.
 Tendințele manifestate în zonă pentru împărțirea în entități politice și
militare rivale au dus la consacrarea termenului de "balcanizare", care sugerează
violența, rivalitatea religioasă, confruntările etnice și sentimentul de hinterland.

Europa de sud-est devine o regiune extrem de importrantă în actualul

context geopolitic regional şi global, prin accea că este unul foarte dinamic,
marcat în principal de problemele pe care procesul de extindere al Uniunii
Europeane (problemele economice şi financiare fiind principala cauză). De
asemenea, Federaţia Rusă revine în jocurile de putere din Balcani (în primul
rând, prin folosirea puterii sale energetice şi a axelor pan-slave şi pan-ortodoxe),
iar factorul islamic o exercită o influență tot mai mare în statele cu o importantă
componentă musulmană (Turcia, Arabia Saudită, Iranul şi chiar Qatar-ul fiind
principalii actori geopolitici care încearcă să îşi sporească fie influenţa
economică, fie cea culturală în Albania, Kosovo, Bosnia şi Herţegovina sau
sudul Serbiei).
Un alt concept tradiţional, cel de Europa Centrală, a încetat, din
motive similare, să mai fie operaţional. Astfel, după cel de-al doilea război
mondial Grecia a fost „extrasă” din lumea balcanică, fiind asociată flancului
sudic al NATO, împărtăşind împreună cu Portugalia, Spania şi Italia destinul
mediteraneean.

A doua sintagmă, Europa de Sud-Est, poartă o încărcătură semantică

şi valorizatoare oarecum diferită de cea atribuită Balcanilor. Conceptul aduce cu
sine, în primul rând, conotaţia geografică a termenului – se admite, în general,
că Marea Adriatică, Marea Egee, râurile Drava, Sava, precum şi Dunărea sunt
repere suficient de solide pentru localizarea acestui areal – întregit, la rândul
său, de valenţe culturale, politice şi de civilizaţie, care tind să dea acestui
univers un caracter relativ unitar.

Harta fizică a Europei este diferită și de configurațiile politice. Alături

de partea estică, vestică, nordică sau sudică, există și partea centrală. Față de
aceste arealuri geografice s-a conturat și o dimensiune sud-estică. Europa de
sud – est s-a conturat tot mai accentuat după încheierea Războiului Rece, ca un
areal geografic distinct, o unitate de comparație regională în raport cu
Occidentul, bine definită de analiză, este un fel de ”renaștere a geografiei” pe
baza următoarelor criterii: naționalismul, modelele contradictorii de cultură,
aspectele lingvistice, politice, religioase, economice și istorice astfel încât zona
poate fi înțeleasă ”ca un spațiu de interacțiune definit în timp prin contacte
conflicte și coexistență”126.

Zona Europei de Sud-Est este o zonă de ”cooperare transnațională

diversă, eterogenă și complexă din Europa în care apariția unor noi state și
implicit stabilirea noilor frontiere au schimbat modelele relațiilor politice,
economice, sociale și culturale. Programul de Cooperare Transnațională SEE a
fost creat în afara programului INTERREG III B CADSES” 127. În perioada
2007-2013 zona de cooperare transnațională CADSES a fost împărțită în două
spații: Europa de Sud-Est și Europa Centrală. Din această zonă fac parte
următoarele state: Albania, Austria, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația,
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Grecia, Ungaria, Italia 128, Republica
Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Slovacia, Slovenia și Ucraina129.
Consiliului Cooperării Regionale (CCR) a fost înfiinţat pe 27 februarie 2008, ca
succesor al Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est și reprezintă o
ramură operațională a Procesului de Cooperare în Sud-Estul Europei (SEECP)
și funcționează ca punct focal pentru cooperarea regională. De asemenea, acesta
acționează ca forum pentru implicarea continuă a comunității internaționale în
regiune. Consiliul Cooperării Regionale se concentrează asupra cooperării
regionale în Sud-Estul Europeiprin intermediul unui cadru regional deținut și
condus de acesta, care de asemenea sprijină integrarea europeană și euro-
atlantică. Rolul cheie este de a genera și coordona proiecte de dezvoltare și de a
crea un climat politic care să permită dezvoltarea generală socială și economică
în sud - estul Europei, spre folosul locuitorilor acestei regiuni. Activitatea
Consiliului Cooperării Regionale este concentrată în cinci domenii prioritare:
dezvoltare economică și socială; infrastructură și energie; justiție și afaceri
interne; cooperarea în domeniul securității; dezvoltarea capitalului uman și
cooperarea interparlamentară. Organizația menține relații strânse cu toți actorii
importanțiâ din aceste domenii, cum ar fi guverne, organizații internaționale,
instituții financiare internaționale, organizații regionale, sectorul privat și
societatea civilă.

În domeniul securității, Consiliul Cooperării Regionale este implicat în

identificarea de noi provocări și găsirea de modalități de abordare a acestora
prin cooperare la nivel regional pentru ca răspunsurile să fie cât mai eficiente.
126
http://balkanologie.revues.org/741
127
http://www.southeast-europe.net/en/about_see/participating_countries/
128
cu regiunile Lombardia, Bolzano/Bozen, Trento, Veneto, Friuli-Venezia Giulia, Emilia Romagna, Umbria,
Marche, Abruzzo, Molise, Puglia Basilicata
129
cu regiunile Cjermovestka Oblast, Ivano-Frankiviska Oblast, Zakarpatska Oblast și Odesa
Dimensiunea parlamentară a cooperării în domeniul securității are o deosebită
importanță pentru organizație.Consolidarea supravegherii şi controlului
legislativului în domeniul forțelor armate și al serviciilor de securitate este
necesară. Câteva inițiative și grupuri operative lucrează cu succes sub auspiciile
Consiliului. Oficiul de Cliring pentru Armament Individual și Arme de Foc din
estul și sud-estul Europei (SEESAC) și Inițiativa pentru Prevenirea și Pregătirea
împotriva Dezastrelor (DPPI) și-au dovedit eficiența și sunt pe deplin sprijinite
de țările din regiune. Rolul Consiliului este unul de coordonare și de sprijin al
acestor activități pentru a răspunde mai bine nevoilor regiunii, și pentru a aduce
sinergie în ce privește inițiativele și grupurile operative formate în sud estul
Europei. Scopul final este acela de a obține autoritate asupra întregii regiuni.
Consiliul mai lucrează de asemenea în mod activ cu Centrul pentru Cooperare
în domeniul Securității (RACVIAC). Dezvoltarea unei strategii cuprinzătoare
de Reformă a Sectorului Securității în Sud-Estul Europei (RSS) țintește
divizarea funcțională a nevoilor pentru o abordare mai ușoară a comunității
donatorilor. Un alt scop este de a identifica lipsurile în gama existentă a
activităților pentru a putea inspira inițiative de “evaluare critică” din partea UE
și NATO. Consiliul promovează autoritatea locală și construirea de capacități de
coordonare la nivel guvernamental. Datorită potențialului său pentru o abordare
regională cuprinzătoare a reformei sectorului securității, Consiliul contribuie în
mod activ la intensificarea procesului de coordonare împreună cu alți actori de
la nivel bilateral și internațional precum și organizații non-guvernamentale.
Sprijinul sporit oferit de UE și NATO la susţinerea măsurilor de sporire a
încrederii în regiune, consolidat prin investițiile în resurse, sunt elemente
esențiale pentru întărirea încă fragilului proces de cooperare regională în
domeniul securității. Consiliul Cooperării Regionale este format din: Albania,
Austria, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Canada, Consiliul Europei, Consiliul
Băncii Europene de Dezvoltare, Croaţia, Republica Cehă, Danemarca, Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare Banca Europeană pentru
Investiţii Uniunea Europeană (reprezentată de Troica alcătuită din Preşedinţia
UE, Comisia Europeană şi Secretariatul Consiliului, şi de asemenea Parlamentul
European), Republica Federală Germania, Finlanda, Franţa, Grecia, Ungaria,
Irlanda, Italia, Letonia, Moldova, Muntenegru, Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord, Norvegia, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi
Dezvoltare, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Polonia,
România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul
Europei, Spania, Suedia, Elveţia, Fosta Republică Yugoslavă a Macedoniei,
Turcia, Regatul Unit Naţiunile Unite, Comisia Economică a Naţiunilor Unite
pentru Europa, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Misiunea
Administrativă Interimară a Naţiunilor Unite în Kosovo (UNMIK) în numele
Kosovo în conformitate cu Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate a
Naţiunilor Unite, Statele Unite ale Americii, Banca Mondială.

Cooperarea regională și bunele relații de vecinătate ”reprezintă un

element esențial al procesului de stabilizare și de asociere și, prin urmare, sunt
monitorizate îndeaproape de Comisie în toate etapele procesului de aderare.
Cooperarea regională sprijină și întărește reconcilierea într-o regiune care, până
nu de mult, a fost scena unor conflicte majore” 130. Cooperarea regională și
comerțul pot aduce avantaje economice suplimentare în regiune. Acesta este, de
asemenea, o parte integrantă a procesului de integrare în UE, care necesită
adesea abordări și măsuri regionale.

130
Comunicare a Comisiei către Parlamentul European și către Cponsiliu, Comisia Europeană, Bruxelles,
12.10.2011,COM(2011) 666 final, p. 7
 Fig.nr. 4 Zona Europei de Sud-Est131

Abordarea securității regionale presupune implicarea UE în orientarea

țărilor din Balcanii de Vest către normele europene. În perspectivă europeană,
securitaea regională implică mai mult actorii extraregionali care au potențialul
de a încuraja și consolida bazele comunității regionale. Cooperarea regională în
Balcanii de Vest este stimulată de către UE cu scopul de a a angaja părțile
implicate, deși procesul este lent din lipsa de coordonare și uneori din cauza
priorităților de multe ori neclare. Dezvoltarea ”unei comunități de securitate
evidențiază ca statele nu se mai bazeze pe organizațiile internaționale ci pe
încrederea țărilor din regiune”132. Comunitățile de securitate care sunt cele mai

http://www.southeast-europe.net/en/about_see/participating_countries/
131

Nicola Lakic, History Education and the Security Community Building in the Western Balkans: A Critical
132

View, Scientific Review Received: November 2013, p.119

avansate sunt comunități de securitate pluraliste ca regiune transnațională de
state suverane care mențin relații de încredere. Cooperarea regională ca normă
europeană presupune un comportament adecvat pentru stabilitate economică și
politică care reprezintă în caelași timp și baza integrării europene. Cooperarea
regională în Balcanii de Vest este adesea percepută în ”termeni instrumentali,
fără valoare în sine, deoarece aceasta aduce statele mai aproape de UE și, prin
urmare, nu furnizează identitatea regională ca regiune în sine, din cauza
diviziunilor istorice și fragmentării politice”133.

Menținerea cooperării în domeniul securității regionale este una dintre

cele mai importante pentru promovarea intereselor țărilor din Balcanii de Vest.
Este un factor important pentru crearea stabilității politice, securității și
prosperității economice. Cooperarea regională este esențială în abordarea
principalelor provocări de securitate, cum ar fi crima organizată, corupția,
gestionarea frontierelor și a migrației ilegale.

Cooperarea în domeniul securității între țările din Balcanii de Vest ar

putea fi considerată cel mai relevant indicator de stabilizare în regiune, deoarece
este nevoie de o cooperare între acele părți care au fost cele mai active în
ultimele războaie. Cooperarea în domeniul securității regionale nu este un fapt
nou pentru țările din Balcanii de Vest. Acestea sunt deja membre ai diferitelor
grupări europene regionale, cum ar fi Cooperarea Economică a Mării Negre
(OCEMN), Inițiativa Central Europeană (ICE), precum și Zona de Liber
Schimb Central European (CEFTA). Mai important, voința lor comună de a
deveni membri ai organizațiilor internaționale, cum ar fi UE și NATO sau ale
Consiliului Europei reprezintă interese politice comune și atitudini similare față
de mediul internațional. Presiunea externă pentru cooperarea regională este un
factor suplimentar care favorizează cooperarea de securitate dintre state.

Cooperarea în domeniul securității regionale este necesară în Balcanii

de Vest, în scopul de a aborda probleme cum ar fi crima organizată, atragerea
investițiilor străine în regiune, precum și consolidarea pregătirii în caz de
catastrofe. Promovarea cooperării este, de asemenea, unul dintre criteriile de
aderare la UE și NATO. Cu toate acestea, cooperarea regională nu trebuie să fie
confundată cu un substitut pentru integrarea în UE și euroatlantică.

În ciuda tuturor evoluțiilor pozitive în cooperarea regională de

securitate, există încă provocări de securitate care necesită o atenție din partea
133
Ibidem, p. 121
tuturor acctorilor. Într-adevăr, statele care au apărut după destrămarea
Iugoslaviei se confruntă cu probleme non-tradiționale de securitate,i migrație,
refugiați, terorism, arme, droguri, trafic de ființe umane, crimă organizată.
Sancțiunile economice impuse de comunitatea internațională au blocat rutele
comerciale majore care alături de problemele economice, procesul de tranziție
democratică au creat provocări pentru guvernele din regiune.

Diversitatea multiculturală, istoria conflictelor etnice în regiune și

protecția minorităților reprezintă o problemă importantă regională. Istoria
recentă a războaielor, probeleme etnice și naționaliste ca probleme de securitate
internă au determinări majore.

Securitatea în Asia Centrală

Securitatea în Asia Centrală a fost în mod tradițional analizată într-o

viziune realistă, sub aspectul factorului militar și al influenței preeminente a
marilor puteri. Federația Rusă rămâne actorul central pe considerentele
moștenirii istorice și culturale. China, pe de altă parte, domină modelele de
securitate în Asia de Est având în vedere interesele sale naționale vitale.

Asia Centrală, regiune situată în inima ”imensei mase continentale

cunoscută sub numele de Eurasia, a constituit de mult un important obiectiv
geostrategic pentru superputeri sau puteri regionale. Datorită poziţiei sale
geostrategice, Asia centrală are acces la cele mai importante rute comerciale
eurasiatice şi deschidere către toate puterile regionale” 134. Rusia continuă să
domine politic şi militar regiunea Asiei Centrale, iar China îşi face simţită
puterea în regiune prin intermediul Organizaţiei de cooperare de la Shanghai şi
prin investiţiile sale in industria de petrol şi gaze . SUA , prin prezenţa sa
militară în regiune, este de asemenea un actor important fără a avea o relaţie atât
de extinsă cu statele Asiei Centrale precum Rusia şi China

134
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/asia-central-o-important-miz-geostrategic-secolului-xxi
 Figura nr. 5 Asia Centrală

Interdependențele de securitate dintre Federația Rusă, China și statele

din Asia Centrală sunt mai mult nonmilitare și transnaționale datorită factorilor
geografici.

În perioada 1924-1991, Asia Centrală a fost regiuena de interes a

Uniunii Sovietice pe fondul bipolarității în elația cu SUA. Sfârșitul Războiului
Rece a marcat revenirea la dinamca regională de securitate subsumată anterior
de caracterul global al rivalității dintre SUA și Uniunea Sovietică, astfel că,
regiunea a devenit din nou o zonă de dispută mai ales între Rusia, China și
SUA, în timp ce interesele regionale ale Iranului, Turciei și Indiei au fost
considerate în mod tradițional în sfera de influență a Rusiei.

Asia Centrală a fost considerată o regiune în care concurența marilor

puteri de (SUA, China și Rusia) și are un rol major în modelarea securității
regionale. Vecinătatea imediată a regiunii sub aspectul instabilității ”relevă o
serie de provocări la adresa securității internaționale, pe de altă parte, regiunea
dispune de asemenea, de un potențial ridicat de energie. Din acest motiv, Asia
Centrală a devenit o regiune de interes și de preocupare pentru Rusia, SUA, UE,
China, India, Iran și Pakistan”135. Federația Rusă rămâne totuși actorul ”cel mai
influent din punctul de vedere al securității și pare a fi singura putere care are
atât mijloacele de a reacționa la o criză și un sentiment de responsabilitate” 136
pentru a interveni în regiune. În această regiune, China și-a intensificat
interesele economice și în afara faptului că are ”un rol activ în Organizația de
Cooperare Shanghai (SCO)137, Beijingul în mare parte a acționat în mod
unilateral și în mare parte rămâne în afara forumuri regionale și multilaterale;
prin urmare, China ar putea fi descris ca un comerciant tăcut” 138. În ultima
perioadă, UE este tot mai angajată în Asia Centrală prin interesele energetice și
promovarea unor standarde democratice.

Principalele interese strategice ale Rusiei în Asia Centrală vizează

protejarea teritoriului de extremismul militant și traficul de droguri, asigurarea
securității în regiune prin limitarea intervenției și angajamentului altor actori,
controlul resurselor de hidrocarburi și alte materii prime și având în vedere
specificul regiunii ca parte a sferei de influență , transforemarea acesteia în
suport pentru promovarea pozițiilor rusești pe scena internațională, protecția
simbolică a minorităților ruse, promovarea culturii ruse.

În viziunea Rusiei, securitatea reprezintă pilonul fundamental pentru

implicarea în regiune din cauza provocărilor multiple (islamismul din
Kârgâzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, pierderea controlului rețelelor de export al
hidrocarburilor, migrația necontrolată etc.

În ceea ce privește China, aceasta este orientată pe relația cu SUA,

dezvoltarea de parteneriate cu Japonia, și Uniunena Europeană, integrarea
regioanală și îmbunătățieea relațiilor cu India (concurență și cooperare),
consolidarea alianței cu Pakistanul, și dezvoltarea unui parteneriat pe termen
lung cu Iranul, Arabia Saudită și Afghanistanul.

135
http://www.pircenter.org/en/projects/13-security-in-central-asia-and-russia
136
Sébastien Peyrouse, Jos Boonstra and Marlène Laruelle, Security and development approaches to Central
AsiaThe EU compared to China and Russia, EUCAM 2012, Working Paper No. 11, p. 5
137
Alianţa strategică între China şi Rusia s-a realizat în iunie 2001 prin aşa-numita organizaţie Shanghai Five,
redenumită ulterior Shanghai Cooperation Organization. În prezent membrii acestei organizaţii sunt în număr de
şase: Rusia, China, Kazahstan, Kyrgyzstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Alte patru ţări au statut de observtori:
India, Pakistanul, Mongolia şi Iranul. Scopul organizaţiei este acela de a facilita: securitatea regională,
„cooperarea în politică, economie, comerţ, pe plan militar, ştiinţifico-tehnic, cultural şi educaţional, ca şi în
energie, transporturi, turism şi protecţia mediului”. SCO a devenit un bloc energetico-financiar din centrul Asiei
care reuneşte interesele sino-ruse. Este o organizaţie internaţională, întrucât are reprezntare juridică pe baza
dreptului internaţional privind dezvoltarea cooperării pe diferite domenii. SCO a primit statutul de observator în
cadrul Adunării Generale a ONU. Din punct de vedere politico-militar şi economic, analiştii consideră că SCO
este cea mai mare contrapondere faţă de interesele globale americane
138
Ibidem, p. 6
 Problemele de securitate din Asia Centrală nu sunt numai de ”gestionare a
frontierelor, traficul de droguri și combaterea terorismului ci și situațiile de
urgență complexe legate de conflictele etnice, disputele teritoriale și tensiunile
de frontieră”139 între statele membre.

Interactiunile dintre China și Rusia, China și Asia Centrală se definesc în

primul rând prin amenințările de securitate nontradiționale, de radicalism
islamic, dezechilibre demografice, trafic de narcotice și creșterea
interdependenței economice și de energie. Toate aceste probleme configurează
un complex de securitate regională în care China are un rol primordial.

Din punct de vedere economic, statele din Asia Centrală au înregistrat în

ultimii ani o creștere economică, ”în mare parte ca urmare a poziției sale
geografice relativ favorabile”140. Statele post-sovietice din Asia Centrală se
confruntă cu provocări instituționale și structurale ”concomitent cu
oportunitățile de pe piața mondială de petrol, gaze naturale etc. care au modelat
natura guvernaței în zonă”141. Regimurile politice din Asia Centrală de astăzi se
confruntă cu constrângeri semnificative în elaborarea politicilor, ca o consecință
a deciziilor luate în anii 90. În viziune americană, statele din regiune trebuie să-
și diversifice relațiile economice și militare cu Rusia, China și Iranul iar
propriul lor viitor depinde de propria vecinătate. Implicarea SUA ar putea viza
mai degrabă regimurile autoritare întrucât realitatea în guvernare este aceea că
politicile interne sunt adesea și rezultatul interacțiunilor complexe dintre elitele
interesate, mai degrabă decât al unui proces decizional centralizat. SUA și-au
limitat interesul de a deveni un actor principal în regiune însă are un rol
important în conturarea perspectivelor de dezvoltare în regiune.

20. Complexele de securitate

Una dintre provocările majore cu care ”domeniul securității globale

trebuie să se confrunte este conceptul de complex de securitate, în care
preocupările de securitate ale statelor sunt profund interconectate în punctul în
care nevoile de securitate ale unui stat nu pot fi considerate realist” 142, fără a lua
în considerare nevoile de securitate ale celorlalte state. Amenințarea de
securitate naște rivalitatea între state iar soluția pentru această rivalitate constă
139
International Conference “prospects of EU-Central Asian Relations: Security challenges in Central Asia,
Almaty 2014, http://iep-berlin.de/wp-content/uploads/2014/10/Paper_Yakovleva.pdf
140
Sergej Mahnovski, Kamil Akramov,Theodore Karasik, Economic Dimensions of Security in Central Asia,
Rand Corporatioan, 2006, p. 14
141
Ibidem, p. 20
142
http://unchronicle.un.org/article/national-security-versus-global-security/
în colaborare care se regăsește în inițiativele de securitate la nivel mondial între
state. După cum societățile și relațiile internaționale sunt într-o continuă
evoluție și modul de abordare a securității evoluează, astfel că aceasta rămâne în
subiect major în centrul dezbaterilor, este reproiectată în toate dimensiunile și
componentelor sale. Din această perspectivă a complexelor de securitate, se pot
defini trei sisteme de securitate: securitate comună, securitate colectivă și
securitate prin cooperare. Ca urmare a procesului de globalizare și apariției unor
noi amenințări la adresa securității, aceasta a devenit un concept
multidimensional care necesită o noi abordări mai cuprinzătoare în care
cooperarea este esențială în atingerea scopurilor politice și instituționale.

Bazinul Mării Mediteraneene poate fi considerat ca un complex unic de

securitate. De la lansarea sa în 1995, ”Procesul de la Barcelona a fost
instrumentul central pentru relaţiile euro-mediteraneene, reprezentând un
parteneriat între 39 de guverne şi peste 750 de milioane de locuitori. Acesta a
reprezentat motorul mişcării pentru pace, securitate şi prosperitate comună într-
o regiune în care conflictele de lungă durată şi eforturile insuficiente de reformă
au stat, de multe ori, în calea progresului. În acest context, parteneriatul oferă un
cadru pentru dialog, angajament şi dezvoltare continue. Începând din 1995,
Comisia Europeană a sprijinit Procesul de la Barcelona prin oferirea de peste 16
miliarde EUR din bugetul comunitar”143.

Problema de securitate a unui complex diferă de la complex la complex

și este legată de aspectele istorice, natura și dinamica interacținilor dintre state,
de cooperare, integrare, securitate pluraristă, balanța de putere. În contextul
studiilor de securitate, o regiune nu trebuie definită exclusiv geografic ci ca
spațiul generat ca urmare a interacțiunilor națiunilor și care include elemente
dinamice.

21. Securitatea comună

În timpul Războiului Rece, Europa s-a aflat în confruntarea dintre Est

și Vest în care problema majoră a fost prevenirea uniui război nuclear.
Conceptul de securitate comună a apărut în anul 1970 prin care s-au pus bazele
”complexului de securitate în Europa”144
143
http://ec.europa.eu/romania/news/propunere_uniunea_pentru_mediterana_ro.htm
Politica externă și de securitate comună. Informal a fost stabilită de statele membre în 1970.Cooperarea
144

Politică Europeană (CPE) a fost instituționalizată în Actul Unic European din 1987 cu condiția esențială a
mecanismelor de consultare între statele membre în materie de politică externă generală.
În lumina schimbărilor geopolitice în curs, din Europa la începutul anilor 1990 (reunificarea Germaniei,
prăbușirea Uniunii Sovietice, sfârșitul Pactului de la Varșovia) și de tensiunile naționaliste intensificate în
 Securitatea cooperativă ca principiu strategic ”urmărește realizarea
scopurilor prin acorduri instituționalizate, mai degrabă decât prin pregătire
militară”145 iar ca sistem strategic este un ”nucleu de state liberale legate
împreună într-o rețea de alianțe și instituții formale sau informale caracterizate
prin valori comune și cooperarea economică, politică și de apărare practic și
transparent”146. Într-un sistem de securitate cooperativă interesele de securitate
privesc securitatea individuală, securitatea colectivă, apărarea colectivă și
promovarea stabilității

Originea securității cooperative se află în complexul european de

securitate ca urmare a confruntării dintre Est și Vest în timpul Războiului Rece.
Modelul de securitate cooperativă presupune ”patru inele de securitate
concentrice care se consolidează reciproc: securitatea individuală, securitatea
colectivă, apărarea colectivă și promovarea stabilității. Dintre aceste patru inele,
securitatea colectivă este o obligație politică și juridică a statelor membre de a
apăra integritatea statelor individuale semnatare ale tratatului” 147. Securitatea
cooperativă a devenit ”principalul mod prin care statele cooperează între ele.
Odată cu globalizarea au crescut și problemele transnaționale care nu mai pt fi
abordate de cât prin cooperarea locală, regională și globală a statelor”148.

Balcani care au dus ulterior la dezmembrarea Iugoslaviei, statele membre ale Uniunii au decis să se stabilească o
"politică externă comună", pe baza prevederilor din Tratatul de la Maastricht (1993), modificat ulterior la
Amsterdam și Nisa. Uniunea Europeană de astăzi este preocupată pentru a se asigura un nivel înalt de cooperare
în toate sectoarele de relații internaționale cu următoarele obiective: apărarea valorilor, a intereselor
fundamentale, a securității, a independenței și integrității; consolidării și sprijinirii democrației, a statului de
drept, a drepturilor omului și a principiilor dreptului internațional; menținerea păcii, prevenirea conflictelor și
întărirea securității internaționale, în conformitate cu obiectivele și principiile Cartei Organizației Națiunilor
Unite, precum și Actul final de la Helsinki și obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele
externe; promovarea dezvoltării durabile în plan economic, social și de mediu în țările în curs de dezvoltare, cu
scopul principal de a elimina sărăcia; încurajarea integrării tuturor țărilor în economia mondială, prin eliminarea
treptată a restricțiilor comerciale internaționale; contribuie la elaborarea de măsuri internaționale care vizează
protejarea mediului și gestionarea durabilă a resurselor naturale ale lumii, cu scopul de a se asigura o dezvoltare
durabilă; ajutorarea țărilor și regiunilor afectate de catastrofe naturale sau provocate de om și promovarea unui
sistem internațional bazat pe o cooperare multilaterală consolidată și o bună guvernare mondială.
Politica de securitate și apărare comună
Politica comună de securitate și apărare (PSAC), anterior politica de apărare (PESA) și menționată ca PSAC în
Tratatul de la Lisabona este o parte integrantă a PESC, adică un instrument al politicii externe a Uniunii și se
vizează menținerea păcii, prevenirea conflictelor și consolidarea securității internaționale. În conformitate cu
Tratatul privind Uniunea Europeană, în vigoare, ea include definirea treptată a unei politici comune de apărare a
Uniunii. http://www.esteri.it/mae/en/politica_europea/affarigen_relazest/sicurezza_comune.html#3
145
Lionel Ponsard, Russia, NATO and Cooperative security, Bridging the gap, USA: Routledge, 2007, p.126
146
Richard Cohen, Cooperative Security: From Individual Security to International Stability, in Richard Cohen,
Michael Mihalka, Cooperative security: new horizons for international order, the Marshall Center Papers, No.3,
2001, p.10
147
Richard Cohen and Michael Mihalka, Cooperative Security: New Horizons for International Order, The
Marshall Center Papers, No. 3, p. 1
148
Dr. Michael Mihalka, Cooperative Security in the 21st Century, p. 122,
file:///C:/Users/user/Downloads/91_Mihalka_cooperativesecurity.pdf
 22. Securitatea în Europa de Sud – Est

Pentru ultimele două decenii, Europa de Sud s-a manifestat ca partea

cea mai nesigură a continentului european. Crizele politice, tulburările sociale,
violența armată și războaiele din Africa de Nord și Orientul Apropiat au adus
tensiunile și conflictele în vecinătatea sud-mediteraneeană din Europa. Aceste
evenimente recente din vecinătatea au determinat afluxul crescut de refugiați și
solicitanți de locuri de muncă care afectează în mod negativ stabilitatea socială
și climatul politic în statele din sudul Europei.

Stabilitatea economică și politică deja precară în jumătatea estică a

Europei de Sud a fost deosebit de puternic afectată, aruncând o umbră asupra
îmbunătățirilor modeste din ultimul deceniu. Instabilitatea din regiunile de sud
ale Mării Meditaneene, din nordul și sudul Caucazului și din Orientul Apropiat
influențează securitatea și stabilitatea șărilor europene. În plus, politica de
putere, tensiunile nerezolvate inter-statale, disputele teritoriale și politice
interne, extremismul religios, concurența pentru energie, apă și alte resurse
naturale limitate, imixtiunea externă etc. din vecinătatea Europei au influențe
majore în asigurarea securității regionale.

Schimbările în relațiile de putere dintre puterile extraregionale au

influențat echilibrul dintre conflict și cooperare în cadrul regiunii.

Europa de Sud-Est are două mari caracteristici: eterogenitatea multiplă

și sensibilitatea ridicată la schimbările în relațiile dintre puterile continentale.
Instabilitatea geopolitică în Europa de Sud-Est are rădăcini istorice adânci, parte
din regiune se suprapune parțial cu Mediterana de Est, cu Europa de Est și cu
regiunea Mării Negre. Partea centrală a Europei de Sud-Est reprezintă un areal
unic cultural, lingvistic și religios foarte eterogen.

Instabilitatea socială, dificultățile economice și tulburările politice au

contribuit semnificativ la o explozie de conflicte interetnice. Gravitatea lor a
fost amplificată și mai mult de mass-media moderne și exploatată de clasa
politică.

Europa de Sud-Est este singura regiune din Europa care a fost teatrul mai
multor misiuni de menținere a păcii ale ONU și a intervenției militare a NATO.
Fragmentarea politică și conflictele armate, precum și eșecul politicilor
comuniste de industrializare au cauzat dislocarea economică uriașă și
deteriorarea economiilor și infrastructurii din regiune. Pierderile în urma
războaielor, dislocarea resurselor umane și naturale, defalcarea sistemelor
integrate de transport și de energie, fragmentarea economică și pierderea
piețelor de export au afectat progresele economice. Războaiele balcanice au
condus la o creștere mare a traficului sponsorizat sau tolerat în domeniul
materialelor de război și, de asemenea, au contribuit colateral la dezvoltarea
crimei organizate. Rata ridicată a șomajului și a sărăciei în unele părți ale
regiunii au stimulat corupția, criminalitatea organizată, mirația ilegală și
numeroase tipuri de trafic ilegal, în special de stupefiante și arme de calibru
mic.

În viziune europeană ”securitatea reprezintă o condiție prealabilă pentru

dezvoltare. Conflictele nu numai că distrug infrastructura, inclusiv infrastructura
socială; acestea încurajează, de asemenea, criminalitatea, deteriorează
investițiile și conduc la imposibilitatea derulării unei activități economice
normale”149.

Rivalitatea pentru influență în Europa de Sud-Est dintre Federația Rusă

și SUA a crescut pe fondul exporturilor de energie și investițiilor.

23. Securitatea în Europa de Sud-Est și Marea Neagră

În paralel cu aceste schimbări politice și de securitate, un alt proces în

curs de desfășurare este transformarea organizațiilor internaționale care se luptă
pentru a-și promova rolul lor pe scena mondială, deoarece actualele instrumente
instiruționaleși politice nu reflectă echilibrul variabil de putere și noile realități
ale lumii de azi. În același timp, unele state încearcă să-și adapteze agendele
politice și economice pentru a face față crizei financiare în timp ce altele se
confruntă simultan cu probleme socio-economice și politice structurale și de
securitate de lungă durată. Există o serie de aspecte în care conflictul se poate
extinde dincolo de nivelul local, pentru a deveni o regional. Autoritarismul este
în creștere în Rusia și Caucazul de Sud și, ar putea duce la apariția unor focare
regionale de violență, care, controlate se pot manifesta ca revolte democratice
pașnice (Georgia în 2003, Ucraina în 2004, Republica Moldova 2009, Armenia
în 2008). Totuși astfel de acțiuni comportă un risc de securitate regională, dacă
afectează minoritățile transfrontaliere.

Strategia Europeană de Securitate, O Europă sigură într-o lume mai bună, Consiliul Uniunii Europene,
149

Bruxelles, 2009, p. 30
 În ciuda rivalităților și relațiilor bilaterale complexe, multe dintre
amenințările și riscurile din regiunea Mării Negre sunt, în mare măsură,
comune. Dincolo de conflictele din zonă și concurența dintre puteri se
evidențiază câteva aspecte care pot avea avea un impact asupra securității
tuturor țările din regiune:

- terorismul și violența radicală. Dacă etno-naționalismul a fost forța

motrice din spatele violenței în trecut, versiunile radicale ale Islamului câștigă
teren în regiune și reprezintă o amenințare pentru toate țările din regiune;

- eșecul parțial sau total al statului. Conflictele teritoriale nu sunt singura

sursă a eșecului de stat. Disputele cu privire frontiere și existența guvernelor
nerecunoscute au dus la controlul neuniform al mișcărilor transfrontaliere.
Naționalismul și militarismul din zonă nu reprezintă bazele pentru buna
guvernare și pentru statul de drept și pot deveni riscuri pentru guvernele din
zonă pentru a pierde controlul propriilor teritorii sau să devină state eșuate;

- criminalitatea transnațională: slăbiciunea unor state și numeroase bariere

în în comerțul legal;

- traficul de ființe umane și traficul de droguri care susțin corupția și alte

activități de mare risc (contrabanda cu arme).

Cooperarea economică la Marea Neagră a contribuit la consolidarea

securității pe fondul dinamismului economic înregistrat în Turcia, Georgia și
România în ciuda problemelor economice dinb Grecia și Ucraina.
Interdependența și cooperarea economică nu va elimina conflictele politice însă
contribuie la consolidarea unui mediu economic mai cooperant între Rusia și
Turcia. Se poate aprecia că mediul economic poate deveni și un factor de
încurajare pentru toți actorii din zonă în identifdicarea soluțiilor comune la
provocările de securitate. Chiar dacă din perspectiva cooperării în domeniul
securității sunt anumite complicații legate de suveranitate, recunoașterea
independenței, echilibrul de putere, aceasta se poate raliza prin următoarele:

- acorduri prin care să se minimizeze efectele asupra vieții de zi cu zi;

- reactivarea formatelor de rezolvare a conflictelor și deschiderea unor

inițiative prin care să participe ș alți actori regionali și evitarea excluderii
deliberate a unor actori majori (Rusia, Turcia, UE);
 - acorduri regionale privind combaterea amenințărilor transnaționale, în
special a criminalității internaționale.

- măsuri de consolidare a încrederii, cum ar fi notificarea activităților

militare;

- propuneri comune pentru punerea în aplicare a strategiilor regionale ale

OSCE și Consiliului Europei;

În această zonă, energia a fost și rămâne un factor principal pentru

concurența regională. Confruntarea se poate manifesta ca o cursă pentru
consum, sub forma presiunilor asupra țărilor producătoare și de tranzit, prin
acorduri de exclusivitate, șantaj, acțiuni destabilizatoare pentru a descuraja în
miod deliberat investițiile.

Cooperarea regională pe probleme de securitate trebuie să se bazeze pe o

viziune regională, care să să se materializeze în forme bilaterale, Turcia – UE și
Rusia –UE în care UE are o reprezentare dublă, prin statele membre și prin
instituțiile sale.

În general, ordinea internațională pare să fie dominată de un număr mai

mare de actori, care au la dispoziție o serie de instrumente de influență și care
reflectă nonpolaritatea în care mai mulți actori își exercită diferite tipuri de
putere.
În actualele condiții de nonpolaritate, regiunea Mării Negre care
cuprinde Caucazul de sud, Rusia, Turcia și Ucraina cât și România și Bulgaria
ca state membre ale Uniunii Europene (implicit Uniunea Europeană) devine o
regiune prioritară ca urmare a prezenței mai multori actori care își exercită
diferite tipuri de putere, inclusiv prezența Rusiei, paradoxurile din regiune
(interacțiunea dintre creșterea economică / subregionalism versus dilemele de
ethnonaționalism și securitate) care au modelat profilul regiunii. Regiunea Mării
Negre este o zonă geografică distinctă, bogată în resurse naturale, amplasate
strategic la intersecția dintre Europa, Asia Centrală și Orientul Mijlociu și se
constiuie ca o provocare în abordarea noilor frontiere ale Occidentului.

Într-adevăr, cel puțin în plan geografic, regiunea Mării Negre a devenit

rapid un pod extrem de important între comunitatea euro-atlantică și zona
strategică a Orientul Mijlociu - Marea Caspică - Asia Centrală. Din punct de
vedere istoric, regiunea a fost predispusă la diferite tipuri de conflicte (interne și
externe), prin care noile realități și tensiuni vechi au coexistat. Provocările de
securitate în regiune sunt reprezentate de probleme resurselor energetice care au
devenit o preocupare majoră de securitate națională și regională, avân în vedere
rutele de transport, relațiile dintre producători (Rusia, Azerbaijan,
Turkmenistan), rutele de tranzit (Rusia, Georgia, Turcia, Ucraina) precum și
țările consumatoare. În cele din urmă, problema securității energetice este un
teren pentru cooperarea în domeniul energiei dintre UE și Rusia, în special, și
pentru relațiile UE-Rusia, în general. O altă mare provocare este dată de buna
guvernare din Ucraina și Georgia și relațiile acestora cu Rusia. Față de aceste
considerente, rolul Uniunii Europene trebuie sp fie mult mai activ deși s-a
implicat pe mai multe fronturi. Regiunea Mării Negre a devenit o nouă frontieră
strategică pentru Europa, Rusia și Statele Unite în ceea ce privește securitatea
energetică, conflictele înghețate, legăturile comerciale, migrația și alte domenii
de politică cheie.

Cea mai mare provocare este legată de coexistența globalizării și

naționalismului înrădăcinat în regiunea extinsă a Mării Negre.

Regiunea Mării Negre s-a modelat odată prăbușirea Uniunii Sovietice și

apariția unor noi state, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 car au impus
interesele strategice ale SUA în regiune pentru controlul Afganistanului. Odată
cu ”sfârșitul Războiului Rece, regiunea Mării Negre s-a deschis pentru prima
dată la influențele externe”150. Relațiile complexe și interesele în regiune pot fi
simplificate dacă centrele de putere centre care percep și definesc mizele
importante din regiunea Mării Negre. În această regiune influențele în politica
de securitate sunt realizate de Rusia, UE și statele sale membre la Marea Neagră
(România, Bulgaria), Statele Unite ale Americii și Turcia. Relațiile complexe
”dintre aceste patru centre majore de influență vor forma viitorul măsurilor de
ecuritate și stabilitate în Regiunea Mării Negre”151.

Odată cu aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană,

aceasta a devenit un actor important în regiunea Mării Negre întrucât are două
interese majore în regiune: UE urmărește să asigure aprovizionarea cu energie
din regiune la piețele sale, dependența europeană de energia rusă creează o
necesitate vitală pentru tranzitarea de gaze și petrol către UE prin Marea Neagră
și Turcia; stabilizarea și democratizarea fostelor republici sovietice vor
consolida regiunea și securitatea Europei.

150
Özgür Özdamar, Security and military balance in the Black Sea region, Southeast European and Black Sea
Studies, Vol. 10, No. 3, September 2010, 341–359
151
Ibidem
 Cooperarea în Europa de Sud-Est a fost generată de ”nevoia
consolidării stabilității interne și securității și evident de crearea la nivel
național a unui mediu mai bun politic, economic și social de dezvoltare și
protejarea frontierelor interne prin recurgerea la relațiile de bună vecinătate” 152.
De asemenea, obiectivele inițiativelor a fost acela de a umple vidul lăsat de
prăbușirea politicilor comuniste și structurii economice și consolidarea noilor
democrații. Cele mai reprezentative inițiative au fost Inițiativa Central
Europeană (ICE)153, Acordul Central European al Comerțului Liber (CEFTA) 154,
Organizația pentru Cooperare Economică a Mării Negre (OCEMN)155.

Turcia (în trecut Imperiul Otoman) a avut întotdeauna o implicare majoră

și rol important în securitatea europeană. Datorită istoriee sale imperiale
această țară întotdeauna s-a identificat cu regiunea.

Ca urmare a complexității regionalismului din zona Mării Negre, acesta

poate fi clasificat, după cum urmează:

- regionalism tehnic;
- regionalism de securitate (amenințări comune – migrația,ilegală, traficul de
droguri, terorismul);
152
Snezhana Shtonova, Regional Co-operation and strengthening staility in southeast Europe,
http://www.nato.int/acad/fellow/96-98/shtonova.pdf
153
Iniţiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă de cooperare regională, care reuneşte 10 state
membre UE şi 8 state nemembre UE. Statele participante la ICE: Albania, Austria, Belarus, Bosnia şi
Herţegovina, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Italia, Republica Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru, Polonia,
România, Slovacia, Slovenia, Serbia, Ucraina, Ungaria. Primul pas în direcţia creării ICE a fost făcut în
noiembrie 1989, la Budapesta, cu prilejul reuniunii vicepremierilor şi miniştrilor de externe din Austria,
Ungaria, Italia şi Iugoslavia. Scopul iniţiativei (denumită ”Patrulater”) era dezvoltarea cooperării politice,
economice, tehnice, ştiinţifice şi culturale. Odată cu admiterea Cehoslovaciei, în 1990, structura a devenit
"Grupul Pentagonal", iar în 1991, prin aderarea Poloniei, s-a transformat în "Grupul Hexagonal". Prin aderarea
Bosniei şi Herţegovina, Croaţiei şi Sloveniei, structura a devenit Iniţiativa Central Europeană. România a aderat
la ICE la 1 iunie 1996, cu ocazia reuniunii de la Viena a miniştrilor afacerilor externe ai ţărilor membre ale
Iniţiativei.
154
Autodesfiinţarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) în 1991 şi aspiraţiile fostelor state
socialiste cu economii planificate de aderare la Uniunea Europeană suscitau reconstrucţia infrastructurii
economico-comerciale regionale, precum şi adaptarea economiilor acestora la o mega-piaţă liberalizată
europeană. Începând cu semnarea Acordurilor de Asociere cu Uniunea Europeană, Polonia, Ungaria şi
Cehoslovacia (din 1993, Cehia şi Slovacia), semnau la 21 decembrie 1992 Acordul Central European de
Comerţ Liber, în ideea facilitării schimburilor şi a cooperării economice intraregionale şi a sprijinirii dezvoltării
economice a ţărilor participante
155
La 30 aprilie 1999, la Reuniunea miniştrilor de externe din statele CEMN de la Tbilisi, a fost înfiinţată
Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), care a devenit o structură regională de cooperare
în domeniul economic. OCEMN a dobândit statutul de observator la ONU începând cu 8 octombrie 1999,
urmare adoptării Rezoluţiei A/54/5. State membre: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia,
R.Moldova, România, Federaţia Rusă, Serbia - Muntenegru3, Turcia şi Ucraina.
Observatori: Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franţa, Germania, Conferinţa Cartei
Energiei, Black Sea Commission, International Black Sea Club (cu statut mai vechi), SUA, Rep. Cehă, Croaţia
şi Belarus. Alte organizaţii şi instituţii internaţionale, printre care Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei,
CEE/ONU, ONUDI, FAO, OMC, OMM, BERD, BEI şi Banca Mondială sprijină activităţile OCEMN.
 - regionalismul eclectic;
- regionalismul disfuncțional (divergențe politice);
- regionalismul instituțional (bazat pe structuri administrartive și
organizatorice);
- regionalism de transformare (cooperarea regională ca vector pentru
europenenizarea regiunii);
- regionalism compensatoriu;
- regionalism geopolitic.

24. Rolul și caracterul inițiativelor regionale

Din cauza conflictului din fosta Iugoslavie, Balcanii au fost singura

regiune din Europa Centrală și Europa de Est, care nu a reușit să se implice pe
deplin în oricare dintre aceste noi mecanisme. Acesta este unul dintre motivele
pentru care țările din Europa de Sud-Est sunt încă destul de limitate în
capacitatea lor în astfel de relații.

Emergența strategiei regionale și eforturile pentru a depăși tendințele

negative în Sud-Estul Europei sunt de înțeles în contextul general al
regionalismului în politica internațională și, pe de altă parte, dorința țărilor din
regiune pentru a deveni parte din structurile europene și euro-atlantice. În aceste
condiții se formează și se dezvoltă capitalul comportamental și cultural necesar
care caracterizează noul tip de relații internaționale bazate pe interese comune și
respectarea suveranității. Alături de aspectele pozitive ale cooperării în regiune,
trebuie să se aibă în vedere faptul că uneori, în domeniul economic și, în
special, în proiectele regionale concrete, reflexul de rivalitate - atât de
caracteristic în subcultura regională - devine extrem de pronunțat, cu atât mai
mult în lipsa de alternative.

Stabilitatea regională în Europa de Sud-Est presupune:

- evaluarea situației și factorilor din regiune care promovează stabilitatea

regională prin intensificarea cooperării în domeniul securității
internaționale, în special cu instituțiile situate sau în proximitatea regiunii;
- realizarea unei cercetări strategice a activităților din regiune;
- sprijinirea rețelelor din domeniul politicii internaționale de securitate
pentru crearea unei comunități pașnice și stabile în regiunea Europei de
Sud-Est.
 O problemă regională este mult mai ușor de perceput și de înțeles în
cadrul regiunii pentru a genera sprijinul politic și economic necesar întrucât
organizațiile regionale au avantajul că sunt relativ mici și pot gestiona un
conflict mai eficient decât complexele de securitate ca organizații globale.
Totodată, ele fac parte din sistemul securității la nivel global și răspund
cerințelor cponceptului strategic de securitate la nivel mondial iar fiecare actor
(stat, organizație) face parte integrantă în cooperarea la nivel mondial.

Consiliul Cooperării Regionale

Consiliul Cooperării Regionale (Regional Cooperation Council - RCC)

reprezintă rezultatul unui proces cuprinzător de restructurare a formatelor de
cooperare regională, pentru adaptarea acestora la nevoile şi provocările actuale
ale regiunii. Și-a început activitatea la 27 februarie 2008, prin preluarea şi
continuarea rezultatelor pozitive ale Pactului de Stabilitate pentru Europa de
Sud-Est (PSESE). Activitatea Consiliului Cooperării regionale se concentrează
pe cinci arii prioritare: dezvoltarea economică şi socială; infrastructură; justiţie
şi afaceri interne; cooperarea în domeniul securităţii; formarea capitalului
uman.În același timp, se acordă o mare atenție și cooperării parlamentare.

Consiliul Cooperării Regionale favorizează accesul iniţiativelor şi

grupurilor de acţiune din Europa de Sud-Est la instrumentele şi mecanismele de
susţinere politică, tehnică şi financiară la nivel regional şi internaţional.

Obiectivele Consiliului Cooperării Regionale constau în susţinerea

cooperării regionale în Europa de Sud-Est într-un cadru care să faciliteze
integrarea europeană şi euro-atlantică a statelor din regiune. Coordonarea
activităţilor Procesului de Cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP) cu cele
ale Consiliului Cooperării Regionale este esenţială: SEECP deţine rolul politic,
Consiliul Cooperării Regionale fiind braţul operaţional al acestuia. Datorită
dimensiunii operaţionale de care dispune, Consiliul Cooperării Regionale are în
mandat identificarea oportunităţilor de cooperare între statele din zonă şi
promovarea de proiecte concrete în beneficul statelor din regiune. Membrii
Consiliului Cooperării Regionale sunt: Albania; Austria; Bosnia şi Herţegovina;
Bulgaria; Canada; Consiliul Europei; Consiliul Băncii Europene de Dezvoltare;
Croaţia; Republica Cehă; Danemarca; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare; Banca Europeană pentru Investiţii; Uniunea Europeană; Republica
Federală Germania; Finlanda; Franţa; Grecia; Ungaria; Irlanda; Italia; Letonia;
Moldova; Muntenegru; Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord; Norvegia;
Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare; Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa; Polonia; România; Serbia; Slovacia;
Slovenia; Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei; Spania; Suedia; Elveţia;
Fosta Republică Yugoslavă a Macedoniei; Turcia; Regatul Unit; ONU; Comisia
Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa; Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare; Misiunea Administrativă Interimară a Naţiunilor Unite în
Kosovo (UNMIK) în numele Kosovo în conformitate cu Rezoluţia 1244 a
Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite; Statele Unite ale Americii; Banca
Mondială.

Securitatea colectivă și apărarea colectivă

Securitatea colectivă și apărarea colectivă implică pe termen lung,

angajamentul oficial între grupuri de state pentru a proteja interesele de
securitate în domeniile lor comune. Prima organizație modernă de securitate
colectivă a fost Liga Națiunilor fondat în urma Primului Război Mondial. La
sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Organizația Națiunilor Unite a
preluat conceptul de securitate colectivă al Ligii Națiunilor.

Apărarea colectivă a fost promovată de Organizația Tratatului

Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO),
Organizația Tratatului Central (CENTO)156, Organizația Tratatului Asia de Sud
(SEATO), precum și Pactul de la Varșovia, toate proiectate pentru a oferi
apărare colectivă a membrilor lor.

Evoluția constantă a amenințărilor și provocărilor, combinate cu resurse

financiare limitate alături de alte nevoi de cooperare regională în domneiul
securității au schimbat semnificativ mediul internațional de securitate. În acest
context cooperarea regională a devenit un mecanism cu un impact pozitiv
asupra procesului de integrare euro-atlantică. Organizațiile regionale sunt o
caracteristică inevitabilă a politicii globale.
156
Organizaţia Tratatului Central (Central Treaty Organization - CENTO) este o organizaţie
interguvernamentală cu caracter politico-militar, care a succedat Pactului de la Bagdad (încheiat în 1955).
CENTO a debutat prin încheierea unor acorduri bilaterale:
- la 2 aprilie 1954, Turcia şi Pakistanul au semnat Tratatul de apărare mutuală;
- la 24 februarie 1955, Turcia şi Irakul semnează la Bagdad un pact similar.
La acest nucleu a aderat Marea Britanie (la 4 aprilie 1955), Pakistanul (la 23 septembrie 1955) şi Irakul (în
noiembrie 1955), el luând denumirea de pactul de la Bagdad (The Bagdad Pact). Statele Unite, care au inspirat
Pactul, concepându-l ca o filială a NATO în Orientul Apropiat, nu făceau parte nominal din el, ci au aderat
numai la anumite comitete. În plus, Statele Unite au încheiat acorduri militare separate cu Iranul, Turcia şi
Pakistanul. La 21 august 1959, după retragerea Irakului din acest pact, s-a hotărât şi schimbarea numelui
Organizaţiei în CENTO. Marile mutaţii care au avut loc în ultimul timp în lume, inclusiv în zona Orientului
Apropiat, schimbarea orientării politice a unor state membre au transformat CENTO într-un organism inoperant,
ceea ce a dus, în 1979, la desfiinţarea sa. http://www.crispedia.ro/Organizatia_Tratatului_Central__CENTO_
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

Bazele OSCE s-au pus în 1973, când s-a înființat Conferința pentru
Securitate și Cooperare în Europa (CSCE). Actul Final de la Helsinki, adoptat
de 35 de state, la 1 august 1975, a fundamentat înființarea CSCE, care în
perioada Războiului Rece a oferit cadrul de dialog multilateral și negocieri între
Est și Vest. Documentul nu conține obligații juridice, ci politice, împărțite în
trei mari categorii: probleme privind aspectele politico-militare ale securității în
Europa; cooperarea în domeniul economic, tehnico-științific și al mediului
înconjurător și cooperarea în domeniul umanitar și alte arii.

Până în 1990, CSCE a funcționat prin intermediul unui proces de

conferințe și reuniuni periodice. După căderea Zidului Berlinului, s-a declanșat
procesul de transformare a organizației internaționale OSCE din CSCE, la
reuniunea de la Paris, din 1990, când s-a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă
Europă. Documentul a evidențiat dorința statelor participante pentru o nouă ”eră
a democrației, păcii și unității” și a consfințit încheierea Războiului Rece. Ca
urmare, CSCE a dobândit instituții permanente: Secretariatul și Centrul de
Prevenire a Conflictelor; Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile
Omului, precum și capacități operaționale.

În 1992 s-au creat Forumul de Cooperare în domeniul Securității,

Forumul Economic și de Mediu și Înaltul Comisariat pentru Minorități
Naționale. CSCE devine OSCE în urma unei decizii adoptate la Summitul
șefilor de stat sau de guvern, de la Budapesta, din decembrie 1994. Primele
prezențe în teren ale OSCE au fost misiunile din Kosovo, Voivodina și Skopje
(fosta Iugoslavie).

În prezent, OSCE are sediul la Viena și cuprinde 57 de state din Europa,

Asia Centrală și America de Nord. Mongolia a devenit stat participant în
decembrie 2012. Libia a solicitat recent statutul de Partener al OSCE.

Toate statele membre au statut egal, iar regula de bază în adoptarea

deciziilor este consensul. Actul Final de la Helsinki atestă cele zece principii
fundamentale pentru relațiile interstatale: egalitatea suverană a statelor,
interzicerea utilizării forței și a amenințării cu forța, inviolabilitatea frontierelor,
respectarea integrității teritoriale a statelor, soluționarea pașnică a conflictelor,
neamestecul în treburile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, egalitatea și dreptul popoarelor la autodeterminare, cooperarea
între state și îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale.
 Misiunile în teren ale OSCE reprezintă un element cheie în gestionarea
crizei și a conflictelor. Mandatul unei misiuni este decis de Consiliul Permanent
al OSCE, în consens cu toate statele membre și cu țara gazdă. Misiunile OSCE
sunt răspândite în Europa de Sud-Est (Albania, Bosnia-Herțegovina, Kosovo,
Serbia, Skopje), Europa de Est (Ucraina, Republica Moldova), Caucaz și Asia
Centrală.

Organizația menține un dialog periodic și cooperarea cu 11 state

partenere și un număr mare de alte organizații internaționale, regionale și sub-
regionale. Partenerii mediteraneeni și Asia de Cooperare cuprinde 11 state:
Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Maroc și Tunisia; și Afganistan, Australia,
Japonia, Republica Coreea, și Thailanda. Organizațiile partenere OSCE sunt
Națiunile Unite, Uniunea Europeană, Consiliul Europei și NATO.

Secretariatul OSCE este responsabil pentru menținerea relațiilor cu ambii

parteneri pentru Cooperare și organizațiile partenere. Cu aceasta, are un rol
consultativ și de sprijin pentru președinția organizației și președinții respective
ale Contact Grupuri cu Marea Mediterană și Asia partenerii. Acesta este
responsabil pentru planificarea și organizarea de evenimente periodice cu
partenerii, inclusiv o Seminar mediteranean anual și o conferință comună anuală
cu un partener asiatic.

Secretariatul organizează, de asemenea, întâlniri bilaterale și multilaterale

periodice la nivelul sediului între OSCE și organizațiile partenere și inițiativele,
pentru a construi sinergii și trage pe punctele forte și avantajele fiecărei
organizații. Ca un aranjament regional în conformitate cu capitolul VIII din
Carta Națiunilor Unite, OSCE este un forum de cooperare cu organizații și
inițiative regionale și sub-regionale din zona OSCE.

Pentru a aborda propagarea potențială a noilor amenințări la adresa

securității între zona OSCE și regiunile adiacente, Organizația de asemenea,
funcționează cu organizațiile regionale din afara zonei OSCE. Scopul este de a
împărtăși experiența în alertă timpurie, prevenirea conflictelor, gestionarea
crizelor, reabilitarea post-conflict, promovarea drepturilor omului și a alegerilor
democratice.

25. Regiunea Mării Negre

 Din punctul de vedere geopolitic, regiunea extinsă a Mării Negre este
deosebit de importantă pentru stabilitatea și securitatea euro-asiatică. Inițiativele
de securitate ale statelor din regiune reflectă interesele acestora, alături de UE și
NATO. Orientările statelor din regiune ”vor avea profunde implicații pentru
securitatea, stabilitatea și prosperitatea economică. Este important ca Europa să
acționeze cu hotărâre. Ea nu poate fi pur și simplu o sursă externă și importantă
de securitate pentru Statele Unite ale Americii” 157. Provocările în domeniul
securității energetice se prezintă a fi cele mai importante pentru următorii ani.

Regiunea Mării Negre, prin poziția sa strategică la ”intersecția dintre

civilizații, culturi și interese diferite a fost secole de-a rândul în centrul
confruntării dintre marile puteri”158. Regiunea Mării Negre poate fi defintă și ca
zona de intersecție a rutelor energetice și comerciale, relativ diversificată și
eterogenă pe fondul mărimii, puterii statelor, sistemelor de guvernare și
diferențelor economice, culturale și sociale. Importanța strategică a regiunii
Mării Negre a crescut tot mai mult datorită concurenței dintre marile puteri,
SUA, UE și Rusia. La aceasta se poate adăuga și instabilitatea și nesiguranța din
regiune pe fondul problemelor de securitate energetică, problemelor interne și
conflictelor inter-statale, entităților nerecunoscute și sistemelor slabe de stat,
criminalității organizate etc.). Regiunea se confruntă astăzi cu rivalitățile
istorice, procesele de fragmentare, interesele, politicile și modelele de
interacțiune.

Transformarea regiunii Mării Negre ”într-o zonă stabilă, democratică și

prosperă, cu o perspectivă clară de integrare în structurile euro-atlantice este un
obiectiv relevant, conectat direct la interesele strategice majore din România.
Este evident că viitorul european al regiunii Mării Negre reprezintă o țintă
pentru o implicare pe termen lung a României ca un vector de stabilitate și
securitate democratică”159.

Federația Rusă este principalul actor în ceea ce reprezintă definirea

stabilității și securității regionale iar ”principala preocupare a Rusiei în
vecinătatea apropiată este de a menține și consolida puterea și pentru a limita
prezența altor puteri. Din perspectivă istorică, Rusia consideră regiunea Mării

157
The Black Sea Region: New Conditions,Enduring Interests, Russia and Eurasia Programme Seminar
Summary, Chatham House, 16 January 2009, p. 2
158
Galya Vladova, Jörg Knieling, Potential and challenges for the Black Sea regional Cooperation, Eastern
Journal of European Studies, Volume 5, Issue 1, June 2014, p. 44

159
Constantin Grigorie, Romania's Vision on BSEC Perspectives, http://www.mfa.gov.tr/default.tr.mfa
Negre ca pe o componentă esențială a securității naționale și pentru acest motiv
sfera de influență a Rusiei este considerată a fi în interesul național”.160

Interesele Federației Ruse în regiunea Mării Negre sunt determinate de

interesele actorilor regionali și globali față de care își menține poziția de actor
cheie, prevenirea manifestării altor actori care nu sunt sub controlul rusesc și a
coalițiilor militare anti rusești, obstrucționarea țărilor din regiune în orientarea
lor către NATO și UE și combaterea separatismului, fundamentalismului și
terorismului.

Prioritățile de securitate ale țărilor din regiune influențează aranjamentele

regionale de securitae și în consecință se manifestă abordări divergente de
securitate. Din perspectivă economică și strategică, regiunea Mării Negre are o
relevanță mult mai mare pentru economia globală față de rolul de coridor
energetic între Marea Caspică și piețele mondiale. Resursele naturale din
regiune au devenit un factor important în securitatea regională și securitatea
economică la nivel mondial prin deschiderea de noi piețe și oportunități
comerciale. Importanța Mării Negre pentru economia mondială ”este tot mai
mare ca urmare a prezenței a doi mari actori, membri ai G20 (Federația Rusă și
Turcia) pentru economia mondială, alături de Uniunea Europeană. Una dintre
principalele caracteristici ale regiunii este interdependența strânsă cu Uniunea
Europeană cu care țările din regiunea Mării Negre sunt strâns interconectate” 161
(Bulgaria, Grecia și România sunt membre ale UE, Turcia a redeschis
negocierile pentru aderarea la UE, Rusia are un parteneriat strategic cu UE,
celelalte state au semnat Acordul de Parteneriat și Cooperare, Georgia, Moldova
și Ucraina au dezvoltat tot mai mult relațiile cu UE). Regionalismul ca proces
este coordonat de combinarea forțelor economice și politice, îmbracă forme
diferite și are propria dinamică și propriile condiții specifice.

Nevoia dezvoltării și consolidării instituțiilor regionale are la bază

incapacitatea instituțiilor globale de a răspunde nevoilor regionale în timp util și
eficient regionalismului. Regiunea Mării Negre este extrem de importantă dar și
sensibilă, deține resurse naturale, coridoare strategice de transport al energiei
fapt ce o face să fie un centru de greutate pentru geopolitică și ca urmare a
situării la intersecția dintre Europa, Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Față de

160
Mitat Çelikpala, Security in the Black Sea Region, Policy Report II, p. 8, http://www.bertelsmann-
stiftung.de/fileadmin/files/BSt/Publikationen/GrauePublikationen/GP_Security_in_the_Black_Sea_Region.pdf
161
Panagiota Manoli, Regional Cooperation in the Black Sea, University of the Aegean, May 2014, p. 6
acestea se poate aprecia că regiunea Mării Negre prezintă anumite caracteristici
prin care este relevată importanța:

- frontieră strategică pentru Europa, Rusia și Statele Unite în domeniul

securități energetice;
- sub aspect economic, este regiunea cu o rapidă dezvoltare;
- creșterea economică a țărilor din regiune nu conduce și la reducerea
amenințărilor militare;
- problema resurselor energetice poate fi un factor pentru consolidarea
cooperării și securității regionale;
- rolul și interesele Uniunii Europene sunt tot mai evidente și prin puterea de
atracție pe carfe aceasta o are;
- regiunea păstrează aspectele naționalismului concomitent cu procesul
globalizării;
- inițiativele regionale pot fi considerate ca o formă de reacție (răspuns) al
statelor slabe față de marile puteri;
- integrarea regională poate fi considerată și ca instrument de aliniewre față
de un hegemon;

Dilema de securitate - care mărește riscul iminent de război între state

suverane - a fost întotdeauna considerată problema de bază a relațiilor
internaționale. Dar, dilema de securitate este în declin. Războiul interstate nu
mai este preocuparea supremă pe agenda internațională de securitate. În schimb,
au apărut noi dileme, în special dilema de insecuritate și dilema de valoare
asociată. Dilema de insecuritate se prezintă ca un risc care profilează conflictul
intern violent în statele slabe. Dilema de valoare asociată privește conținutul
ambiguu al valorilor fundamentale liberale. Libertate negativă este autonomia,
auto-determinarea și capacitatea de a acționa nestingherit de alți actori.

Multe amenințări nontradiționale sunt definite ca provocări pentru

supraviețuirea și bunăstarea popoarelor și statelor care apar în primul rând din
surse nonmilitare, cum ar fi schimbările climatice, degradarea și epuizarea
resurselor, bolile infecțioase, dezastrele naturale, migrația ilegală, lisa
alimnetelor, traficul de persoane, traficul de droguri și alte forme ale crimei
transnaționale. Amenințările nontradiționale de securitate au implicații directe
asupra securității globale a statelor și societăților din regiune.
 În actualul context care evidențiază tot mai evident globalizarea,
conceptul de securitate în cele trei mari dimensiuni ale sale (securitatea
națională, securitatea internațională, securitatea umană), este tot mai mult
nevoie de o abordare unitară a securității, pentru o înțelegere comună, cu un
scop comun, altfel se naște riscul de a aborda acest concept atât ca problemă cât
și ca promisiune. Este nevoie, ca acest concept să fie ”extras” din ambiguitatea
politică prin care în anumite contexte se pot justifica acțiunile politice.
Redefinirea conceptului și abordarea extinsă a securității trebuie să aibă la bază
faptul că ”o amenințare la adresa securității naționale este o acțiune sau o
secvență de evenimente care amenință drastic și pentru o perioadă scurtă,
degradarea calității vieții cetățenilor unui stat sau că se amenință semnificativ
restrângerea gamei de opțiuni politice, disponibile, ale guvernului, entităților
neguvernamentale (persoane, grupuri, corporații) ale unui stat.”162

Astăzi, conceptul de securitate necesită o redefinire pentru că este tot

mai evident că securitatea presupune dezvoltare și fără dezvoltare nu poate
exista securitate. Astfel, este nevoie ca securitatea să fie regândită în alți
termeni, extinsă tot la mai multe dimensiuni impuse de vectorii globalizării.

Globalizarea nu reprezintă o transformare a sistemului internațional ci

este mai degrabă manifestarea unei multitudini de interacțiuni și prin creșterea
numărului și tipurilor de actori. Se poate aprecia că globalizarea nu este nici
independentă și nici un fenomen de cauzalitate. Este mai degrabă o proliferare a
tehnologiei și mijloacelor de comunicare prin care puterea este canalizată în în
sistemul internațional.

26. Securitatea globală și regională

Asigurarea securității atât la nivel global și regional reprezintă problema

cheie a întregului sistem de relații internaționale. Mai mult decât atât, procesul
de globalizare a relațiilor internaționale a condus la faptul că securitatea
regională și globală sunt strâns legate. La nivel național securitatea economică
devine tot mai mult o componentă majoră a stabilității. Securitatea economică
Leonid Litra, Ukraine’s contribution to regional security: The case of Transnistrian conflict, Institute of
162

World Policy, 2013

depinde de o varietate complexă de factori: securitatea alimentară, resursele
naturale, sursele de energie, stabilitatea financiară etc. Un pericol major pentru
securitatea mondială îl reprezintă creșterea rapidă a populației și migrația.
Migrația poate să devină o sursă permanentă de conflict în relațiile stabilite în
mod tradițional între state.

Securitatea regională devine tot mai mult o realitate prin controlul

asupra punerii în aplicare a tratatelor și acordurilor bilaterale și multilaterale.
Rezultatul constă în restructurarea doctrinelor militare pentru a se crea un mediu
favorabil care să contribuie la realizarea securității și stabilității, extinderea
măsurilor de încredere și transparență în diferitele regimuri regionale de
securitate. Conceptul de securitate bazat pe cooperare presupune consolidarea
rolului diferitelor organizații intermediare în efortul global pentru dezvoltarea
unor noi abordări în domeniu.

Organizațiile regionale sunt o caracteristică inevitabilă a politicii

globale. Implicarea organizațiilor internaționale în domeniul păcii și securității
regionale, precum și cooperarea în acest domeniu cu Organizația Națiunilor
Unite, a atins un nivel fără precedent. Organizațiile regionale au fost în mod
tradițional formate în jurul obiectivelor economice, politice sau de mediu, însă,
în ultimele decenii, aceste organizații au pătruns treptat în sfera de securitate și
au dezvoltat capacități în prevenirea conflictelor, menținerea păcii sau
reconstrucția post-conflict.

Multilateralismul, guvernanța și securitatea sunt trei concepte care au

atras o mare atenție în ultimul deceniu. Conceptul de securitate a evoluat
concomitent cu dezvoltarea relațiilor internaționale iar conceptualizarea acesteia
a fost profund influențată de contextul istoric al relațiilor internaționale. Multe
domenii ale securității au fost identificate ca prioritare (migrația, drepturile
omului, dreptul mediului), care sunt legate mai puțin de amenințările militare
dar care decurg din alte zone. Astfel, mediul de securitate implică actori
tradiționali cât și nontradiționali (grupuri internaționale și transnaționale,
persoane fizice, agenții naționale, ONG-uri etc.) care își manifestă autorittaea în
politica internațională și care de multe ori ocolesc suveranitatea statului.
Guvernanța securității presupune printre altele dezvoltarea de strategii de
cooperare pentru a răspunde la problemele globale deoarece: ”statele nu mai
sunt singurii actori relevanți în politica mondială; sistemul nu este numai
globalizat, dar, de asemenea, este extrem de fragmentat, cu o mulțime de
probleme care necesită eforturi comune; răspunsul la provocările actuale este
rezultatul unei interacțiuni complexe între actorii tradiționali și non-tradiționali,
la nivel global, regional sau subregional”163. În realitatea secolului XXI ”statele
joacă un rol relativ minor ca protagoniști în sistemul de securitate, deoarece
amenințările au dobândit o semnificație la nivel de sistem. Pentru a depăși
această criză, instituțiile multilaterale trebuie să se reinventeze în conformitate
cu noul context de securitate” 164. Statele sunt din ce în ce mai vulnerabile la
politicile și procesele care au loc în afara granițelor lor. Natura schimbătoare a
securității poate fi rezumată prin trei dimensiuni: ”noi amenințări de securitate
cum ar fi conflictele intra-statale, cu consecințe regionale și globale, terorismul
și criminalitatea transnațională; proliferarea noilor actori nonstatali și rolul
acestora în securitatea națională și internațională; nevoia de noi forme de
coordonare”165. Guvernanţa securităţii poate fi definită ca „un sistem intenţional
de reguli care implică coordonarea, managementul (gestionarea) şi
reglementarea problemelor ce ţin de securitate, de către autorităţi multiple şi
separate, intervenţii atât ale actorilor publici şi privaţi, aranjamente formale şi
informale, direcţionate cu un anumit scop, pentru a obţine beneficii precise”166.

Politica internațională s-a schimbat dramatic de la sfârșitul Războiului

Rece. Trei factori majori ai schimbării au modificat profund imaginea
strategică. În primul rând, globalizarea este o forță destabilizatoare care a
contribuit la prăbușirea URSS, la nașterea unor noi puteri economice, la
transformări uriașe în comerț. Cu toate acestea, globalizarea a adus, de
asemenea, noi oportunități de dezvoltare, comerț și de comunicare. Globalizarea
este un factor major la nivel mondial pentru guvernanță și responsabilități
institușionale comune.

În al doilea rând, globalizarea a condus la fragmentare. Multe

organizații internaționale au determinat o criză a multilateralismului și o
renaștere a politicii de putere și realismului susținută de diversitatea culturală și
civilizațională prin care se asigură protecție împotriva forțelor globalizării.

În al treilea rând, din cauza actelor teroriste spectaculoase și implicit de

a utiliza forța militară împotriva terorismului au apărut câteva teme majore
prioritare: ”guvernele trebuie să abordeze amenințările nontradiționale la adresa
163
Michela Ceccorulli, Sonia Lucarelli, Security Governance: making the concept fit for the analysis of a
multipolar, global and regionalized world, European University Institute, 2014, p.2
164
Tânia Felício, Multilevel Security Governance: Reinventing Multilateralism through Multiregionalism,
Human Security Journal, Volume 5, Winter 2007, p. 50
165
Ibidem, p. 51
166
Kirchner, Emil J.,The Challenge of European Union Security Governance, Journal of Common Market
Studies, Vol. 44, No. 5, December 2006, pp. 947-968
securității, persoanele fizice resimt nesiguranța din cauza efectelor globalizării,
statele slabe își pot crea putere prin transformarea lor ca paradisuri pentru
terorism și criminalitate, puterea militară s-a diluat, nu mai este monopolul
statului, puterea economică nu mai este controlată în totalitate de stat”167.

Uniunea Europeană este tot mai preocupată pentru intensificarea

participării la sistemul de guvernanţă şi activităţile Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Cooperarea în cadrul comunităţii internaţionale este o condiţie prealabilă
esenţială pentru a face faţă provocărilor globale, precum combaterea sărăciei
sau schimbările climatice. În acest scop sunt evaluate mijloacele de care dispune
Uniunea Europeană pentru a contribui la îmbunătăţirea constantă a guvernanţei
mondiale, prin intermediul sistemului de guvernanţă al Organizaţiei Naţiunilor
Unite. UE reiterează sprijinul său pentru sistemul de guvernanţă multilaterală al
ONU, ca instrument de adoptare a unor soluţii concrete la nivel mondial, în
special în favoarea dezvoltării durabile, a reducerii sărăciei, a păcii şi a
securităţii. Uniunea Europeană este tot mai preocupată pentru adoptarea şi
punerea în aplicare a politicilor şi instrumentelor multilaterale și de asemenea,
influenţa sa poate fi determinantă în vederea punerii în aplicare a
angajamentelor la nivel global de către statele sale membre şi ţările terţe
partenere. Totodată UE se poate implica mai activ în procesul de reformă
instituţională al ONU în vederea îmbunătăţirii eficacităţii sistemului, a adaptării
la evoluţiile raporturilor multilaterale şi a favorizării politicii internaţionale de
asistenţă pentru dezvoltare.

Comisia prezintă168 o serie de orientări în vederea unui parteneriat mai

larg între UE şi ONU, în scopul de a:

- intensifica dialogul politic, prin creşterea numărului de întâlniri la nivel

înalt şi a cooperării cu agenţiile ONU;
- consolida reprezentarea Uniunii în cadrul ONU;
- spori cooperarea financiară şi contribuţiile financiare ale UE la operaţiunile
ONU;
- încheia parteneriate strategice cu agenţiile, fondurile şi programele ONU în
domeniul asistenţei pentru dezvoltare şi al ajutorului umanitar;
167
Uwe Wissenbach, The EU’s effective multilateralism – but with whom?, International Policy Analysis, mai,
2007, p. 2
168
Communication from the Commission to the Council and the European Parliament of 10 September 2003 -
The European Union and the United Nations: the choice of multilateralism [COM(2003) 526 final – Not
published in the Official Journal] (Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European din 10
septembrie 2003, Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite: Alegerea multilateralismului
[COM(2003) 526 final – Nepublicată în Jurnalul Oficial])
 - conduce un dialog strategic pentru coordonarea intervenţiilor privind
ajutorul umanitar.

Cooperarea politică şi tehnică trebuie, de asemenea, aprofundată în

domeniul păcii şi securităţii, fie că este pentru prevenirea conflictelor,
gestionarea crizelor sau gestionarea situaţiilor postcriză. Acest parteneriat
trebuie extins în mod sistematic către organizaţiile regionale responsabile. UE
contribuie în mod substanţial la elaborarea politicilor adoptate în cadrul ONU.
Cu toate acestea, este în continuare necesară o mai bună coordonare a poziţiilor
statelor membre, asigurarea coerenţei obiectivelor politicii externe şi de
securitate comună (PESC) cu poziţiile Consiliului de Securitate al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, precum şi sporirea rolului delegaţiilor UE pe lângă ONU.

Pentru a spori influenţa UE în cadrul sistemului de guvernanţă al ONU,

Comisia recomandă:

- coordonarea poziţiilor statelor membre şi participarea cât mai curând

posibil la procedura de luare a deciziilor, în special în domeniile politicii
sociale internaţionale, al sănătăţii, al drepturilor omului, al cooperării sau
dezvoltării şi al ajutorului umanitar;
- îmbunătăţirea coordonării şi a dialogului UE cu ţările sau grupurile de ţări
vizate de tematicile specifice;
- asigurarea faptului că politicile europene sunt în concordanţă cu politicile
internaţionale şi asigurarea unei reprezentări europene eficiente la lucrările
ONU privind subiecte legate de UE.

Echilibrul de putere între cei mai importanți jucători din regiune rămâne
extrem de instabil, provocând asimetrie structurală și paradox geopolitic.

Cooperarea regională de securitate

La începutul secolului al XXI-lea se manifestă cel puțin patru modele de

cooperare regională de securitate: alianțele, securitatea colectivă, regimurile de
securitate și comunitățile de securitate. Alianțele sunt una dintre cele mai vechi
forme de cooperare internațională, destinate atât pentru apărare și atac (de
obicei prin mijloace militare) împotriva unei amenințări comune externe, sau
chiar interne.

Conceptul de securitate colectivă a apărut în secolul al XX-lea, ca

răspuns la efectele ambivalente ale balanței de putere politică și a alianțelor. Un
sistem de securitate colectivă are drept scop prevenirea războiului prin
asigurarea unui răspuns la orice act de agresiune sau amenințare la adresa păcii.

Cooperarea regională de securitate este un fenomen comun în relațiile de

comerț internațional și transporturi. Cooperarea în domeniul securității
regionale are obiective generale privind prevenirea, reducerea, gestionarea și
soluționarea conflictelor. Instituțiile și practicile care vizează promovarea
acestor obiective se prezintă în multe forme și dimensiuni, cu diferite grade de
formalitate, durabilitate și eficiență.

Organizațiile regionale sunt adesea proiectate cu obiectivele de cooperare

în primul rând economice. Uniunea Europeană în acest sens este, probabil,
mecanismul unic de prevenire a conflictelor cel mai eficient construit vreodată.
atunci când se ia în considerare istoria Europei de Vest, înainte de crearea sa.

Comunitatea de securitate 169 este definită ca un grup de state, în care

există o asigurare reală că membrii acestei comunități nu vor lupta unele
împotriva altora. Conceptul de securitate a comunităților este o încercare de a
găsi un remediu pentru insecuritatea statelor în arena internațională și este legat
de conceptul de colectiv securitate. Comunitatea de securitate reprezintă un
grup de state care s-au ”integrat până la punctul în care există asigurarea reală
că membrii acesteia nu vor lupta reciproc fizic, dar vor rezolva diferendele lor
pe alte căi”170. S-au identificat astfel, două tipuri de comunități de securitate,
comasate (când statele se unifică în mod oficial) și pluraliste (statele își
păstrează suveranitatea).

Cooperarea în domeniul securității regionale are obiective generale

prevenirea, reducerea, gestionarea și soluționarea conflictelor. Dar instituțiile și
practicile care vizează promovarea acestor obiective vin în multe forme și
mărimi diferite din întreaga lume, cu diferite grade de formalitate, durabilitate și
eficiență.

O abordare a "dimensiunii regionale a securității globale" se poate face

având în vedere și problemele de securitate care pot catalogate ca globale.
Insecuritatea într-adevăr a fost de multe ori ca o problemă globală care necesită
soluții globale.

169
Conceptul a fost dezvoltat de Karl Deutsch la sfârșitul anilor 50 pentru a reflecta în special obiectivele de
anvergură post război
170
Hasan Ulusoy, Revisiting security communities after the Cold War: The constructivist perspective, p.3,
http://sam.gov.tr/wp-content/uploads/2012/01/Hasan-Ulusoy3.pdf
 După cele două războaie mondiale securitatea a fost concepută astfel
încât instituțiile globale sau universale, cum ar fi Liga Națiunilor sau Națiunile
Unite, ar oferi cea mai bună garanție a păcii.

Regionalizarea atrage atenția asupra regiunii, înțeleasă din punct de

vedere geografic, state învecinate sau apropiate, regiuni sau teritorii. Dacă
globalizarea se concentrează pe activitatea la nivel global, regionalizarea se
concentrează pe activitatea regională și devine, în sine, o unitate separată de
analiză. Procesele similare ale regionalizării și globalizării s-au dezvoltat rapid
după sfârșitul Războiului Rece. Relația, atât pozitivă cât și negativă, între
globalizare și regionalizare evidențiază că securitatea a devenit ”regionalizată”,
atât securitatea cât și amenințările pot fi situate și tratate la nivel regional, și că
există o relație de interdependență între securitatea globală și regională.

Organizațiile regionale sunt adesea proiectate cu obiectivele de

cooperare în primul rând economice, dar, de fapt atingerea obiectivelor de
securitate prin însăși crearea lor, precum și gradul sporit de dialog generale
interguvernamentale, cooperare și interdependență care vine cu asociația.
Uniunea Europeană în acest sens este, probabil, mecanismul unic de prevenire a
conflictelor cele mai eficiente construite vreodată, atunci când se ia în
considerare istoria Europei de Vest, înainte de crearea sa.

Bibliografie selectivă

Robert Kaplan, Răzbunarea geografiei, Editura Litera, 2014

Robert O. Keohane, Josepf S. Nye, Putere și interdependență, Editura Polirom,

2009

John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forță, Editura Antet, 2001

Richard H. Ullman, Redefining Security, International Security, Vol. 8, No. 1.

(Summer, 1983
 Florin Păsătoiu, From Obsolete Normative to Realpolitik in the EU and Russia,
Foreign Policy Relations, Romanian Journal of European Affairs, Vol. 14, No.
4, December 2014

Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, 2010

Grzegor Ekiert, Stephen E. Hanson, Capitalism și democrație în Europa

Centrală și de Est, Editura Polirom, 2010

Ilie Bădescu, Lucian Dumitrescu, Veronica Dumitrașcu, Geopolitica noului

imperialism, Editura Mica Valahie, 2010

Joseph S. Nye, Jr., Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, 2012

Joseph S. Nye, Jr., Descifrarea conflictelor internaționale, Editura Antet, 2005

Robert O. Keohane, Joseph S. Nye, Putere și interdependență, Editura Polirom,

2009

Martin Griffiths, Relații internaționale, Editura Ziua, 2003

Francis Fukuyama, Marea ruptură, Editura Humanitas, 2011

Serge Latouche, Occidentalizarea lumii, Editura Publishing, 2012

Ali Laidi, Efectul de bumerang, Editura House of Guides, 2007

Constantin Onișor, Dan Ionică, Paul Dănuț Duță, UE-27 și Tratatul de la

Lisabona, Editura Tehno Media, 2008

Kenneth N. Waltz, Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, 2006

*** Poziția Parlamentului European adoptată în primă lectură la 2 aprilie 2014

cu privire la Anul european pentru dezvoltare 2015

*** Revista Foreign Policy, noiembrie-decembrie, 2012

*** Foreign Policy România (2013 – 2014)

*** Balcanii și Europa (2010 – 2015)

*** Revista de Drept Internațional și Politici (Ankara, 2006)

*** Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale (2010-2015)

*** International Security (2008-2014)

*** Revista de Studii de Securitate Publică (2014-2015)

*** Geopolitica (2014-2015)

*** International Security

*** European Journal of International Law

*** Romanian Journal of European Affairs

www.css.ethz.ch/publications/pdfs/Studien_zu_ZS

www.cqpress.com/docs/college/Beasley2e

www.comw.org/pda/fulltext/0403kay