UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE,SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA DREPT IFR

REFERAT LOGICĂ JURIDICĂ

SILOGISMUL

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:Adriana Tudorache

STUDENTĂ: SĂLCEANU GEANINA

1
 CUPRINS

1.INTRODUCERE

2.DEFINIŢIE
3. STRUCTURĂ
4. LEGILE GENERALE ALE SILOGISMULUI
1. Legi referitoare la distribuirea termenilor
2. Legi referitoare la calitatea premisei și a concluziei
3. Legi referitoare la calitatea premiselorși a concluziei

5.INTERFERENŢELE INDUCTIVE
6. IMPLICAŢIA ARGUMENTATIVA
7.BIBLIOGRFIE

2
 1.INTRODUCERE
Silogismul este o formă de argumentare logică în care o propoziție (concluzia) este inferată din
alte două propoziții (premise).
 Exemplu: „Toate cetaceele sunt mamifere acvatice; toți delfinii sunt cetacee; deci toți delfinii sunt
mamifere acvatice”.

Silogismul argumentativ

2. DEFINIŢIE
Silogismul argumentativ este un raționament deductiv prin intermediul căruia „un termen mediu
de factură universală, conținut într-o judecată de predicție și o altă judecată de predicție,ambele adevărate,
realizează trecerea spre o concluzie validă de tip particular.”

3.STRUCTURĂ

Silogismul este alcătuit din trei propoziții dintre care două sunt premisele și cea de a treia este
concluzia.
 Exemplu
Toate mamiferele sunt vertebrate.
Maimuțele sunt mamifere.
Maimuțele sunt vertebrate.
Structura silogismului este umrătoarea:
• M – termenul mediu, noțiunea care se regăsește în ambele premise (mamiferele din
exemplul nostru)
• P (predicatul logic) și S (subiectul logic) - termenii extremi. Predicatul logic se mai numește
și termen major deoarece apare în premisa majoră, iar subiectul logic se mai numește și termen minor
deoarece apare în premisa minoră.
• concluzia, în care apar numai termenii extremi (S și P).
Figurile silogismului rezultă din aranjarea termenilor în premise în diferite feluri.
Există patru moduri silogistice deoarece există patru combinații posibile:
M–P P- M M- P P- M
S–M S –M M- S M- S
S–P S–P S–P S–P
figura 1 figura 2 figura 3 figura 4
3
 Modul unui silogism este dat de calitatea și cantitatea premiselor și concluziei sale. De pildă
modul eao – 4 ne spune că majora este o universală negativă, minora este o universală afirmativă și
concluzia este o particulara negativă.

4.LEGILE GENERALE ALE SILOGISMULUI

Pentru a fi valid, raționamentul de tip silogistic trebuie să respecte șapte legi. Conform unor
autori numărul acestor legi se ridică la opt. Aceste legi generale se deosebesc de legile speciale ale
fiecăruia dintre cele patru figuri ale silogismului.
4.1 Legi referitoare la distribuirea termenilor
1. Pentru ca un silogism să fie valid, termenul mediu (M) trebuie să fie distribuit în cel puțin una dintre
premise.
2. Pentru ca un silogism să fie valid, niciunul dintre cei doi termeni extremi (S și P) nu poate să fie
distribuit în concluzie, dacă nu a fost în prealabil distribuit în premise.
4.2 Legi referitoare la calitatea premisei și a concluziei
3. Pentru ca un silogism să fie valid, cel puțin o premisă trebuie să fie afirmativă.
4. Dacă ambele premise ale unui silogism sunt afirmative, atunci concluzia nu poate fi decât
afirmativă.
5. Dacă una din premise este afirmativă și cealaltă este negativă, atunci concluzia nu poate fi decât
negativă.
4.3 Legi referitoare la calitatea premiselorși a concluziei
6. Pentru ca un silogism să fie valid, cel puțin una dintre premisele sale trebuie să fie universală.
7. Dacă una dintre premise este o propoziție particulară, concluzia nu poate fi universală.
8. Un silogism valid are trei și numai trei termeni: termenul mediu care apare în ambele premise și
reprezintă una și aceeași noțiune deoarece altfel raționamentul nu ar mai avea sens, și termenii extremi S
și P.
 Legile speciale și modurile figurii 1
1. Minora este obligatoriu afirmativă.
2. Majora este obligatoriu universală.
Din aplicarea legilor speciale rezultă următoarele moduri valide ale figurii 1:
• moduri valide principale: aaa-1,eae-1, aii-1 și eio-1;
• moduri valide subalterne: aai-1 și eao-1.
Despre un mod silogistic valid spunem că este subaltern atunci când există, în aceeași igură, un
mod silogistic cu aceleași premise dar cu concluzie universală (acesta cu concluzie universală se numește
mod principal).
4
Modurile figurii 1 sunt:

MaP MeP MaP MeP MaP MeP

SaM SaM SiM SiM SaM SaM
SaP SeP SiP SoP SiP SoP

 Legile speciale și modurile figurii 2

1. Una dintre premise trebuie, obligatoriu, să fie negativă.

2. Majora este, în mod obligatoriu universală.
Din aplicarea legilor speciale rezultă următoarele moduri valide ale figurii 2:
• moduri valide principale: aee-2, eae-2, eio-2, aoo-2;
• moduri valide subalterne: aeo-2 și eao-2.
Modurile figurii 2 sunt:
PaM PeM PeM PaM PaM PeM
SeM SaM SiM SoM SeM SaM
SeP Sep SoP SoP SoP SoP

 Legile speciale și modurile figurii 3

1. Premisa minoră este obligatoriu afirmativă.

2. Concluzia nu poate fi universală.
Modurile valide ale figurii 3 sunt: aai-3, iai-3, aii-3, eao-3, eio-3, oao-3.
MaP MiP MaP MeP MeP MoP
MaS MaS MiS MaS MiS MaS
SiP SiP SiP SoP SoP SoP

 Legile speciale și modurile figurii 4

1. Dacă majora este afirmativă, atunci minora este obligatoriu universală.

2. Dacă una dintre premise este negativă, atunci majora este obligatoriu
universală.
3. Dacă minora este afirmativă, atunci concluzia nu poate fi universală.
Modurile valide ale figurii 4 sunt: aai-4, aee-4, eao-4, eio-4, iai-4și aeo-4.
PaM PaM PeM PeM PiM PaM
5
 MaS MeS MaS MiS MaS MeS
SiP SeP SoP SoP SiP SoP

În materie juridică, caracterul universal al premisei majore este reprezentat, în general, de

norma de drept aplicabilă (la care se face referire), „iar caracterul afirmativ al unei premise conținând
judecata de predicție este reprezentat de condiția, calitatea sau proprietatea pe care o exprimă fapta
săvârșită de individ sau starea în care se află. ”
 De exemplu,
Copii au calitatea de moștenitori legali ai părinților.
Copii adoptați au aceleași drepturi ca și cei biologici.
Copii adoptați au calitatea de moștenitori legali ai părinților .

În cadrul unui silogismul juridic, prin intermediul unei situații de fapt adevărate, constatate și
probate și a unei dispoziții legale în vigoare (despre care nu se poate spune că este adevărată sau falsă, dar
se poate spune dacă este sau nu în vigoare într-un anumit moment și pe un anumit teritoriu) se obține o
concluzie justă din punct de vedere juridic. Obținerea concluziei din premise se face cu ajutorul
termenului mediu (copii au calitatea de mostenitori legali ai părinților), care este universal. Derivarea
concluziei din premise are caracter necesar deoarece premisele sunt ambele adevărate și legile
silogismului sunt respectate.
Particularitatea silogismului juridic se referă la premisa majoră care constă dintr-o normă
juridică cu caracter general, despre care nu se poate spune nici că este adevărată, nici că este falsă, dar
care trebuie să fie o normă în vigoare, prin intermediul căreia se deduce caracterul just al concluziei.
Conduitele oamenilor sunt constatări de fapt care pot fi adevărate sau false, după cum sunt sau nu probate,
în timp ce normele juridice sunt juste sau nu. Norma juridică generală instituie o obligație, ceea ce
înseamnă că în locul lui „S este P” avem „S trebuie să fie P” iar esteși trebuie sunt investite cu aceeași
valoare de adevăr. Un silogism juridic are următoarea formă:
Toți X trebuie să facă A.
Dacă Y este cuprins în X,
Toți Y trebuie să facă A.
Deosebirea dintre silogismul clasic aaa-1și silogismul juridic din exemplul dat este că, în timp
ce silogismul aaa-1 constată o situație defapt, silogismul normativ are ca premisă majoră și concluzie
două propoziții normative, obligația de a îndeplini acțiunea A. Premisa minoră este o constatare logică
clasică (Y este inclus în X).
Uneori elaborarea silogismului juridic sau judiciar este precedată de activitatea de căutare și
stabilire a normei juridice aplicabile unei situații de fapt. Așa cum am mai scris anterior, sistemul
6
dreptului este unul deschis, dinamic și perfectibil. Nu toate faptele sociale sunt normate juridic prin
prevederi speciale și, atunci, judecătorul sau organul care trebuie să aplice legea se va îndrepta către
principiile generale ale dreptului pentru a găsi o soluție.
Minora silogismului judiciar descrie situația de fapt la care se aplică norma de drept.
Intotdeauna minora are drept predicat termenul mediu al silogismului. Descrierea corectă a
faptei în minoră este imperios necesară deoarece numai astfel încadrarea juridică se va face corect, iar
silogismul va fi nu numai valid, darși adevărat.
Procedeul de elaborare al silogismului judiciar ne apare astfel: mai întâi este corect stabilită și
probată situația de fapt, apoi se găsește norma de drept aplicabilă în respectiva speță și, la final, din cele
două premise, se deduce concluzia.

Cu alte cuvinte „ținând cont de suportul B și deoarece W (garantul), se poate argumenta

C din D”. 56
Această schemă este a unei entimeme sau a unui silogism prescurtat. El poate fi reformulat în
așa fel încât să ia înfățișarea unui silogism clasic în care majora are forma universalei afirmative (Toți S
sunt P sau Aproape toți S sunt P).
Entimema este un silogism eliptic.
 De exemplu
Toți moștenitorii au obligația de a accepta moștenirea în termen de un an de la decesul
defunctului.
X nu a acceptat moștenirea în termenul de un an.
X este exclus de la moștenire.
este un silogism care poate fi reformulat prin trecerea de la general direct la cazul particular:
„X nu a acceptat moștenirea în termen, deci este exclus de la moștenire” fără ca prescurtarea să afecteze
valoarea de adevăr a concluziei.
Silogismul jurdic realizează definirea unei grupe de situații printr-o regulă generală
transmisibilă individual în condiții specifice și în raport cu drepturile și obligațiile vizate .

5.INTERFERENTELE INDUCTIVE

Inducția este un procedeu logic de generalizare prin care, se face trecerea de la constatări despre
cazuri particulare ale unei mulțimi la constatări despre toate obiectele mulțimii respective.
o De exemplu
A, B, C și...N au săvârșit infracțiuni de violență.

7
 Ei se aflau in stare de ebrietate în momentul săvârșirii faptei
Starea de beție este un factor generator al infracțiunilor de violență.
Dar Karl Popper a observat cândva că „oricât de multe lebede albe vom constata că există, aceasta
nu justifică concluzia că toate lebedele sunt albe”. 58 Prin urmare, nicio generalizare nu este absolut
sigură, doar probabilă.
Acest tip de raționament se utilizează adesea în activitatea de elaborare a legilor în care, se pornește
de la fapte sociale care se impun fi reglementate juridic printr-o normă generală menită a fi aplicabilă ori
de câte ori o situație particulară de acel tip se ivește în practica judiciară.
Inducția poate fi de la particular la particular și de la particular la general. In primul caz, ea poate fi
de două tipuri:
• transducția care se derulează de la singular la singular dacă există una sau mai multe proprietăți
comune importante;
• analogia în cadrul căreia transferul unei proprietăți de la un obiect la altul se face n baza
trăsăturilor lor comune, a relației de asemănare dintre obiecte.
Inducția de la particular la general poate fi:
• completă atunci când trecerea de la particular la general se face în interiorul unei clase finite de
obiecte. După ce este examinat fiecare obiect al clasei și se constată că are o anumită proprietate, putem
afirma că întreaga clasă de obiecte are acea proprietate;
• incompletă atunci când clasa conține un număr imposibil de mare de verificat de obiecte, poate
chiar infinit. Concluzia raționamentului nu poate fi decât probabil adevărată deoarece este imposibil să
fim siguri că toate obiectele clasei dețin respectiva proprietate.
În cadrul inferențelor inductive concluzia are un grad mai mare de generalitate decât concluziile dar
nu este absolut sigură, doar probabilă. Prin inducție se amplifică gradul nostru de cunoaștere al obiectelor
și al lumii.
Inferențele inductive sunt foarte utile pentru a proba anumite fapte.
o De exemplu
Victima a suferit o plagă înjunghiată.
Folosirea cuțitului provoacă asemenea plăgi.
Autorul infracțiunii este una din persoanele care are un cuțit asupra sa.
Concluzia raționamentului este foarte utilă dar doar probabilă. Este posibil ca plaga înjunghiată să
nu fi fost produsă de un cuțit sau ca acel cuțit să nu se mai afle la autorul infracțiunii, la fel cum este
posibil ca nu toate lebedele să fie albe, dar prin raționamentul inductiv am primit un indiciu valoros care
ne-ar putea ajuta să descoperim pe autorul infracțiunii.
Putem concluziona că raționamentul inductiv ne ajută să descoperim adevărul în majoritatea
ramurilor dreptului, fiind prin urmare, un instrument foarte util, dar trebuie folosit în mod prudent.
8
 Un caz aparte de inducție este inducția diferențială care este o combinație dintre inducția completă
având totuși o concluzie particulară. Schema logică este următoarea:
1. Este dată o clasă finităși nu foarte mare de obiecte.
2. Este examinat fiecare membru al clasei.
3. Se constată că numai câțiva membri ai clasei posedă o proprietate.
4. Se concluzionează că numai o subclasă a clasei posedă proprietatea.
In materie juridică acest tip de raționament se poate referi la infractorii minori sau la persoanele
care nu au discernământ, etc. Se examinează fiecare membru al clasei și se stabileștecare dintre ei are
proprietatea de a fi minor, de exemplu, iar concluzia va fi o propoziție particulară.
In pledoarii, în cazurile de inducție diferențială se utilizează argumentele ad absurdum și ad
imposibile. În primul caz, admitem prin absurd că A nu ar fi știut că B urmează să săvârșească
infracțiunea, dar atunci cum ne putem explica că A i -a restituit lui B instrumentele necesare săvârșirii
infracțiunii? Rezultă că A cunoștea intențiile infracționale ale lui B.
În ceea ce privește argumentul ad imposibile sunt examinate ipotezele și dacă este imposibil să
existe legătura dintre premise și concluzie, înseamnă că ipoteze inițială este falsă.
De exemplu în asigurarea unui alibi, A nu putea să se fi intâlnit cu B într-un anumit loc la ora x,
dacă este dovedit că exact în acel moment se afla în altă parte (există martori care atestă).
Analogia este inferența inductivă cel mai des uzitată în practică. Ea se referă la relația presupusă
necesară dintre proprietățile comune cunoscute ale două sau mai multe obiecte și noua proprietate. O
analogie este cu atât mai puternică cu cât:
• proprietățile prin care se aseamănă obiectele sunt mai multe decât cele prin care se deosebesc;
• Insușirile prin care se aseamănă sunt mai importante decât cele prin care se deosebescși noua
proprietate este legată de primele;
• aria obiectelor comparate cu aceleași proprietăți este mai mare.
• concluzia este mai modestă (restrânsă) decât premisele.
Cu cât se respecte mai mult cele menționate, cu atât concluzia analogiei este mai probabilă.
În practica judiciară este utilizat argumentul a fortiori ratione pentru a permite aplicarea unei norme
la un caz neprevăzut expres de ea, dar care seamănă cu un altul pe care norma îl prevede. Astfel norma
devine aplicabilă în două situații care, deși nu sunt echivalente din punct de vedere juridic, se aseamănă.
De asemenea, în cadrul analogiei se folosește și argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult,
poate și mai puțin). De exemplu dacă o pedeapsă complementară (interzicerea unor drepturi) se aplică
unei persoane care a săvârșit o infracțiune mai puțin gravă(de exemplu tentativa la omor), cu atât mai
mult pedeapsa complementară se va aplica și celui care săvârșește o pedeapsă mai gravă (omor).

6.IMPLICATIA ARGUMENTATIVA
9
 Implicația constă dintr-o legătură între două sau mai multe evenimente, astfel încât unul nu se
realizează fără celălalt. Relația de implicație are două elemente: condiția de adevăr și ideea mediatoare.
Condiția de adevăr este indeplinită „atunci când ea răspunde la funcțiile de adevăr.”
Calculul clasic al probabilităților analizează modul în care valoarea de adevăr a propoziției compuse
este afectată de valoarea de adevăr a propozițiilor care o compun fără a ține cont de sensul sau conținutul
propozițiilor. În cazul implicației, pentru ca aceasta să fie falsă este de ajuns să se invoce un singur caz în
care prima propoziție este adevărată și a doua este falsă ( de exemplu dacă plouă, atunci este frig poate fi
dezmintiță dacă putem găsi o singură situație in care plouă fără să fie frig.

BIBLIOGRAFIE

Aristotel – Organon, vol. II: Analitica primă, traducere și studiu introductiv de Mircea Florian,
Editura IRI, București, 1997.
Aristotel – Organon, vol. III: Analitica secundă, traducere, studiu introductiv și note de Mircea
Florian, Editura Științifică, București, 1961.
Aristotel – Organon, vol. IV: Topica, Respingerile sofistice, traducere, studiu introductiv și note la
“Topica”, traducere și note la “Respingerile sofistice” de Mircea

10
 Florian, notiță introductivă la “Respingerile sofistice” de Dan Bădărău, Editura Științifică,
București, 1963.
Aristotel – Metafizica, Editura IRI, București, 1999.
Arsith, Mirela – Logica juridică, curs pentru învățământ la distanță, Universitatea anubius.
Botezatu, Petre – Introducere in logică, Editura Polirom, Iași, 1997.
Ciolan, Mihai – Logica. Manual de utilizare, Editura Logos, București, 2004.
Cosmovici, Andrei – Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996.
Craiovan, Ion – Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010.
Dancă, Wilhelm – Logica filosofică. Aristotel și Toma d´Aquino, Editura Polirom, Iași, 2002.
Dumitriu, Anton – Istoria logicii, Editura Didactiăși Pedagogică, Bucureșt, 1975.
Enescu, Gheorghe – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997.
Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iași, 1998,p. 36.
Gorea, Brândușa – Logică juridică, Editura Zethus, Târgu Mureș, 2009.
Kant, Immanuel – Critia rațiunii pure, București, Editura IRI, 1998.
Mateuț, Gheorghiță ; Mihăilă, Arthur – Logica juridică, Editura Lumina Lex,București, 1998.
Mihăilă, Arthur – Logica juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2003.
Mirică, Andreea Elena – Filosofie, curs pentru IFR.
Petru, Ioan – Logică și educație, Editura Junimea, Iași, 1994.
Popelard, Marie Dominique; Vernant, Denis – Elemente de logică, Institutul European, Iași, 2003.
Stoica, Dan – Logică și limbaj, Editura DAN, Iași, 2000.
Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică și filosofie, Editura Politică, București, 1966.
Vieru, Sorin – Încercări de logică, Editura Paideia, București, 1997.
Voinea, M. – Sociologie juridică, Editura Universităţii româno americane, Bucureşti,

11