PSIHOLOGIA CONFRUNTĂRII ÎN

PROCESUL JUDICIAR

CUPRINS

Introducere ........................................................................................................................................... 4

Capitolul I – Investigarea personalităţii din unghiul observaţiei comportamentului expresiv... 6

Capitoul II – Problematica psihologică a relaţiei anchetator-anchetat........................................ 13

2.1. Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciară ........................................................ 13

2.2. Comunicarea non-verbală – reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de

opozabilitate şi confruntare .................................................................................................. 17

2.3. Etape şi strategii de integrare a suspectului sau inculpatului ............................................... 18

2.3.1. Etapele ascultării suspectului sau inculpatului............................................................ 18

2.3.2. Strategii de interogare a suspectului sau inculpatului ................................................ 22

2.3.3. Contracararea atitudinilor de rezistenţă la interogatoriu ............................................ 27

Capitoul III – Coordonatele psihologice ale recunoaşterii comiterii faptei. De la refuzul

recunoaştrii la mărturisire (exemple)....................................................................................... 29

3.1. Împrejurările controversate contribuie direct în stabilirea disimulării omorului .................. 30

3.2. Se pleacă de la o premisă greşită privind existenţa împrejurării controversate .................... 33

3.3. Autorul şi victima locuiesc împreună.................................................................................... 35

3.4. Autorul se află în cercul relaţional al victimei....................................................................... 37

 3.5. Autorul este întâmplător în compania victimei...................................................................... 38

3.6. Cazuri tipice de împrejurări controversate prin care s-a stabilit disimularea unor omoruri.. 38

Concluzii ...................................................................................................................................... 44

Bibliografie

Introducere

Începutul este jumătatea lucrului terminat. Cea mai grea parte e introducerea.

În căutarea adevărului pe terenul dreptului, legea apără şi protejează imediat aplicând norme
penale, cum ar fi: viaţa, libertatea, proprietatea, sănătatea persoanei în cauză, familia şi siguranţa
cetăţeanului în general. Este de reţinut faptul că, diferitele crime sau delicte care definesc fenomenului
criminalităţii, făcându-se comparaţie cu alte ţări, nu sunt sancţionate la fel. Există diferenţe, de la o ţară
la alta, pentru că şi sistemul legislativ este altfel conceput.

Aşa după cum bine este ştiut, fiecare cetăţean al României se poate adresa organelor competente
atunci când le sunt lezate interesele.

Pe baza unei minuţioase statistici privind criminalitatea s-a constatat că aceasta a crescut într-un
mod îngrijorător. Aceasta situaţie nu poate fi acceptată de specialişti sau oameni cu funcţii de
conducere, care le conferă acestora o anumită răspundere în domeniile lor de activitate, cum ar fi:
justiţie, psihologie, criminalistică, etc. şi care pot, prin natura funcţiei lor, sa aplice legile prevenind
manifestările antisociale.

Criminalitatea se exprimă prin toate elementele, respectiv numărul de fapte, de făptuitori, natura
faptelor, gravitatea lor, extinderea în spaţiu şi timp. Infracţionalitatea interesează ca şi specific pentru
anumite ţări, zone geografice sau regiuni, existând elemente specifice de individualizare care duc la
deosebiri şi asemănări. Nu toate ţările se confruntă cu aceleaşi fapte antisociale şi totodată chiar într-o
ţară pot exista infracţiuni specifice anumitor zone.

Dislocările familiei actuale, tendinţa de creştere a concubinajului ce este mai expus agresiunii şi
disoluţiei, efectele perverse ale unor ajutoare date de Statul paternalist, ce descurajează munca şi
determină naşterea copiilor nelegitimi, fac din destrămarea familiei o variabilă intermediară între
sărăcie şi infracţiune şi sunt responsabile de rata crescută a delincvenţei. Exemplul altor persoane are o
influenţă enormă asupra tinerilor, mai ales exemplul părinţilor. Mai mult, destrămarea familiei împinge
aceşti copii nedoriţi şi abandonaţi la asociere cu grupuri similare.

Teoriile moderne privind cauzele delincvenţei pun accentul pe slaba socializare sau pe
socializarea negativă şi pe lipsa de control asupra pulsiunilor din copilărie. Fiind neglijaţi de societate,
1
agresaţi fizic şi verbal, se poate observa legătura dintre devianţa copilăriei cu devianţa adultului,
familia devenind sursa principală a obligaţiilor sociale.

Mijloc prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârşirea unei infracţiuni se
numeşte act de sesizare. Acest act constituie primul moment în desfăşurarea activităţii de urmărire
penală. Sesizarea constituie punctul de plecare al urmăririi penale, deoarece fără o sesizare, urmărirea
penală nu poate începe. Ea trebuie să fie întocmită potrivit legii procesual penale. Modurile de sesizare
sunt: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a săvârşit o
infractţiune. Odată ce au luat la cunoştinţă, prin orice mijloc, că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, organele de cercetare penală efectuează o investigaţie prin care verifică seriozitatea sesizării.

Gradul de informare al organului de urmărire penală este deosebit de diferenţiat, fiind fie în
posesia unor date din care rezultă clar săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fie datele şi
informaţiile pe care le deţin nu sunt suficient de edificatoare. Materialul probator fiind incomplet,
trebuie căutate dovezi care să justifice existenţa unei fapte prevăzute de legea penală. Organele de
anchetă confruntă, câteodată, persoanele implicate (în conflicte, neînţelegeri, agresiuni, infracţiuni,
etc.) în preajma comiterii actului sau alteori, în biroul de acnhetă judiciară, pentru lămurirea situaţiilor
de fapt.

Acestea fiind spuse, de regulă, avem ca adversari la interogatoriu, oameni din toate clasele
sociale, dar şi indivizi jalnici, retardaţi şi cu afecţiuni cerebrale, din cauza lipsei unei socializări
adecvate; unii tensionaţi şi doresc să se elibereze, alţii trădători sau răzbunători care au multe de spus
ca să-şi salveze pielea, unii duplicitari şi vicleni, alţii, şmecheri/bandiţi speculând orice mişcare a
anchetatorului.

Cine minte nu-şi dă seama de greutatea misiunii sale, fiindcă va trebui să mai mintă de încă
douăzeci de ori ca să susţină prima minciună.

Lucrarea se adresează unui cerc larg de cititori, începând cu specialişti în domeniu, cadre
didactice, studenţi şi elevi, diferite categorii de oameni de cultură, în acelaşi timp, ea putând constitui
şi un instrument valoros de lucru pentru juriştii practicieni şi teoreticieni, iar nu în ultimul rând, pentru
organe de cercetare penală, psihologi, jurnalişti, criminalişti, avocaţi, procurori, judecători, etc.

Ţine de curiozitatea şi profesionalismul anchetatorului să descopere adevărul, iar dacă te-a

întristat cineva, nu fi trist, fiindcă te vei asemăna cu el. Fiindcă nimeni nu biruie răul cu rău, ci răul cu
binele.

Un mijloc eficient de a fi amabil – să fii mereu calm.

2
 CAPITOLUL I

Investigarea personalităţii din unghiul observaţiei

comportamentului expresiv

În urma celor constatate la art. 5, alin. (1) NCPP, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe
bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la
persoana suspectului sau inculpatului. Pe baza acestor probe legal şi loial administrate, se stabileşte
situaţia de fapt şi bineînţeles că subiecţii procesuali principali sau părţile pot propune probe şi
administrarea lor în tot cursul procesului penal.

Numeroşi autori au subliniat importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal.
Astfel se arată că necesitatea de a contracara activitatea infracţională a condus la înfiinţarea unor
organe specializate, care să realizeze activităţi specifice unei anumite faze premergătoare judecăţii.
Urmărirea penală, ca fază procesuală, are rolul să pună la dispoziţia instanţelor judecătoreşti materialul
probator necesar pentru stabilirea vinovăţiei infractorilor. Anchetatorului îi revine menirea nu numai
de a descoperi săvârşirea infracţiunilor, ci de a proba existenţa acestora şi a identifica făptuitorii.

După cum ştiţi că, în condiţiile vieţii sociale moderne în care infracţiunile devin din ce în ce mai
variate, iar infractorii mai specializaţi, pentru că, metodele şi tehnicile săvârşirii infracţiunilor ţin pasul
cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii (infracţiuni din domeniul informaticii), iar victima fie ea persoană
fizică, fie chiar şi persoană juridică s-ar găsi singură, incapabilă şi fără şansă, fără sprijinul unor organe
de stat, specializate, care potrivit dispoziţiilor art. 5, alin. (2) NCPP, au obligaţia de a asigura şi de a
administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În scopul aflării
adevărului, cu respectarea deplină a legii, respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor
propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează.

3
 Pe parcursul procesului este interzisă întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri cu scopul de a se obţine probe 1. Orice persoană care
se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane2.

Întreaga activitate procesuală penală, scrisă şi orală, trebuie sa se efectueze în limba română, care
este limba oficială în cadrul procedurilor penale, iar cei care nu vorbesc şi nu înţeleg limba română,
plus cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale care doresc să îşi exercite dreptul de a se exprima în
limba maternă, în faţa instanţelor de judecată, au dreptul la asistenţă gratuită din partea unui interpret.
Comunicarea se poate face în scris, dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, cu
participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special.

Mulţi dintre noi, nu ne naştem buni ascultători, dar nu-i mare filozofie să ne cultivăm acest dar,
după cum nu-i prea greu nici să înţelegi multe dintre aspectele personalităţii tale pentru a învăţa să fii
un bun observator.

Mai devreme sau mai târziu, explicaţiile psihologice sfârşesc prin a se sprijini pe biologie, pe
logică sau pe sociologie, care cercetează în succesiunea lor istorică şi starea lor actuală condiţiile de
viaţă ale oamenilor, relaţiile sociale, formele juridice şi de stat cu suprastructura lor ideală: filozofia,
religia, arta, etc. Pentru unii, fenomenele mentale nu devin inteligibile decât dacă sunt raportate la
organism. Acest fel de a gândi se impune, în adevăr, în studiul funcţiunilor elementare (percepţie,
motricitate etc.) de care depinde inteligenţa la începuturile sale.

Percepţie – ii, s. f. – 1. Proces psihic prin care obiectele şi fenomenele care acţionează direct
asupra organelor de simţ sunt reflectate în conştiinţa omului în totalitatea însuşirilor lor, ca un întreg
unitar. 2. Instituţie în care se încasau impozitele şi taxele oficiale /fr. perception/.3

Fie că este vorba despre un act desfăsurat în exterior, fie de unul interiorizat în gândire, orice
conduită, se prezintă ca o adaptare sau mai bine zis, ca o readaptare. O ‚‚conduită’’ este, deci, un caz
particular de schimb între lumea exterioară şi subiect, iar cele studiate de psihologie sunt de ordin
funcţional şi se efectuează la depărtări din ce în ce mai mari în spaţiu (percepţie) şi în timp (memorie 4),
precum şi după traiectorii din ce în ce mai complexe (reveniri, ocoluri, etc.). În măsura în care
sentimentul dirijează conduita, atribuind o valoare scopurilor ei, trebuie să ne mărginim deci a spune

1
Tudorel Butoi, Psihologia judiciară, pag. 148 ,,…Ne pronunţăm hotărât împotriva tuturor tehnicilor de manipulare
sau coerciţie, căci a trata învinuitul cu mijloace exclusiv psihologice indifferent de gradul lui de dezumanizare, constituie o
protecţie nu numai asupra lui, ci şi asupra anchetatorului care, aftfel, riscă să se dezumanizeze şi el în încercarea de a se
purta cu interogatul pe măsura faptelor sale…’’.
2
Idem ,,…Ne opunem ferm utilizării în interogatorii a hipnozei sau utilizării narcoanalizei care induce artificial o
stare de scădere a vigilenţei – experţii psihologi trebuie să-l respecte pe adversar, lăsându-i nealterată capacitatea de ripostă
cognitive-afectivă şi volitivă, dreptul de a se apăra inteligent sau viclean, inclusiv de a-şi nega fapta sau retracta
mărturisirile – demersul psihanalitic şi psihologic rămâne prin excelenţă terenul pe care sunt respectate în totalitate
drepturile şi libertăţile persoanei interogate...’’.
3
Nicolae Popovici, Dicţionarul şcolarului, Editura Andromeda, 2003

4
Dicţionar de termeni juridici uzuali, Editura Alex, Bucureşti, 1996

4
ca el furnizează energiile necesare acţiunii, în timp ce cunoaşterea îi imprimă o structură. Vom spune,
deci, pur şi simplu, că fiecare conduită presupune un aspect energetic, sau afectiv, dar trebuie să facem
distinţie între ‚‚acţiunea primară’’, sau relaţia dintre subiect sau obiect şi ‚‚acţiunea secundară’’, sau
reacţia subiectului faţă de propria sa acţiune. Această reacţie, care formează sentimentele elementare,
constă în reglări ale acţiunii primare şi asigură debitarea energiilor interioare disponibile.

Memorie – proces psihic de cunoaştere constând în întipărirea, memorarea, păstrarea

recunoaşterea şi reproducerea experienţei cognitive, afective şi voluntare a omului. Memoria ca
fenomen psihologic este constituită din mai multe faze succesive: faza de achiziţie (memorare), faza de
reţinere (păstrare, stocare) şi faza de reactivare, de actualizare (recunoaştere şi reproducere) şi are un
rol deosebit de important în viaţa şi activitatea omului, inclusiv în munca organelor de urmărire penală
şi a instanţelor de judecată: memoria poate fi vizuală, auditivă, afectivă, motrică, etc. Cercetările
efectuate de diferiţi psihologi în domeniul memoriei au stabilit, printre altele, date importante cu
privire la curba uitării (curba păstrării) informaţiilor dobândite, uitare determinată de multipli factori.
Astfell, Herman Ebbinhaus (1850-1900), psiholog german, a determinat legile după care se produce
uitarea, un rol important avându-l frecvenţa cu care o anumită categorie de informaţii a fost
recepţionată; recenţa în timp a recepţionării, informaţiile mai recente stocate putând fi, în genere, mai
uşor evocate şi, în sfârşit, în funcţie de valoarea bilologică şi socială a informaţiilor respective.
Cunoscându-se atât empiric, cât şi experimental, că timpul este un factor de eroziune a conţinuturilor
memoriale şi că el afectează mai ales detaliile (amănuntele), care ulterior pot fi reactivate cu mare
greutate (a intervenit procesul uitării etc.), se impune cu necesitate ca ascultarea martorilor, a părţilor şi
a celorlalte persoane participante în procesul penal, să aibă loc cât mai aproape de momentul de
recepţie al evenimentului care constituie obiectul cauzei penale, cât mai aproape de momentul
săvârşirii infracţiunii.

În anul 1979, un psiholog american, Robert Zajonac a publicat o teorie a ‚‚percepţiilor rapide’’;
el a susţinut că formulăm judecăţi aproape instantaneu în momentul când cunoaştem noi persoane. În
mai puţin de trei secunde de când facem cunoştinţă cu cineva, decidem dacă persoana ne place sau nu.
Reacţia noastră nu este o evaluare raţională, ci mai degrabă emoţională – uneori o denumim chimism.
Dar nu prea se ştie ce produce acest chimism.

Anchetatorul trebuie să satisfacă o serie de exigenţe specifice strategiilor psihotactice de

abordare nu numai a persoanei interogate, dar mai ales să-şi nuanţeze atitudinile şi comportamentele
proprii.

Un bun anchetator îşi manifestă entuziasmul, afişând tot timpul o expresie plină de interes, este
alert şi politicos, care ştie cum trebuie să asculte, folosind întrebările, pauzele şi reformulările, arătând
că ştie să asculte activ, dar în acelaşi timp trebuie să observe comportamentul expresiv al celui
intervievat, dedicându-şi întreaga atenţie celui audiat. Este recomandabil să se evite autoritatea
excesivă, deoarece iscaţi controverse care pot degenera.

Observaţia comportamentului expresiv implică ascultarea celui intervievat cu întreaga fiinţă, ce

include toate aspectele dinamice ale corpului (vorbim cu gura, dar comunicarea se face şi cu ochii,

5
antegraţele, mâinile, chiar şi cu picioarele şi degetele), mimica (fiecare muşchi facial ne oferă un
indiciu, iar aceste indicii sunt valabile în majoritatea culturilor), pantomima (ţinuta, mersul, gesturile).

Poziţia de obiectivitate este uneori ameninţată de anumite manifestări, consecinţe ale deformaţiei
profesionale. Brutalitatea, vulgaritatea, bădărănia sunt defecte de care, uneori, nu sunt scutiţi nici
oamenii învăţaţi.

Dreptul la apărare este garantat suspectului, persoanei vătămate, inculpatului şi celorlalte părţi în
tot cursul procesului penal, care se poate exercita atât personal cât şi prin avocat. Potrivit dispoziţiilor
art. 10, alin. (3) NCPP, suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre
fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul
de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi
încadrarea juridică a acesteia. Este important de specificat faptul că suspectul sau inculpatul
beneficiază de dreptul de a nu da nici o declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia
că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii
acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; înainte de a fi ascultaţi, organele
judiciare trebuie să pună în vedere suspectului sau inculpatului că au dreptul de a nu face nicio
declaraţie, iar nerespectarea acestei obligaţii atrage excluderea probei nelegal administrate.

Potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege, dreptul la apărare trebuie exercitat cu
bună-credinţă deoarece orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale
printr-o hotărâre penală definitivă.

Audierea se desfăşoară în condiţii tensionale, iar anchetatorul nu trebuie să devină supărat sau
răzbunător indiferent de circumstanţe, deoarece faptele suspecţilor sau inculpaţilor sunt dintre cele mai
variate şi rămânând detaşat şi conducând în bune condiţii ancheta, ascultă-l şi exersează-ţi deprinderea
de a-l face pe altul să vorbească. Arată-te interesat şi captivat de cele ce asculţi, reţine cu subtilitate
contradicţiile şi falsele justificări, iar nu în ultimul rând respectă-l.

Observaţia – constă în concentrarea tuturor mecanismelor senzoriale prin care omul ia act de
structura unui obiect sau de particularităţile desfăşurării unui fenomen, a unei acţiuni sau a unor acte de
conduită.

Minciuna se învecinează îndeaproape cu adevărul.

Extrovertiţii vor fi mai puţin inhibaţi când invadează spaţiul personal al altora, iar introvertiţilor
nu le convine ca alte persoane să le invadeze spaţiul personal – şi au nevoie de un spaţiu personal mai
extins.

Cel mai uşor de sesizat pentru a cunoaşte o persoană necunoscută, se realizează pe baza
elementelor exterioare, care sunt: ţinuta, mersul, statura, gesturile, mimica, fizionomia şi expresiile.

Nu te uita niciodată prea insistent la cei pe care îi observi (îi poate deranja acest lucru), ci
priveşte-i din când în când. Observaţia are la bază mecanismele gândirii, prin intermediul cărora, se
pot dezvălui aspecte noi, care la început nu erau cunoscute. Se poate observa cum oamenii deseori –
6
întorc capul, dar aceştia trebuie priviţi cu coada ochiului, pentru a evita studierea anchetatorului.
Pentru a-i observa pe alţii este nevoie de o tehnică fundamentală, dar bazată şi pe viclenie. În practică
s-a constatat abilitatea unor categorii de infractori care sunt extrem de intuitivi, capabili să-şi dea
seama de impresiile pe care le produc declaraţiile lor şi dacă anchetatorul ‚‚a muşcat-o’’.

Tendinţa firească a ficărui om este să apară în faţa celorlalţi mai priceput, mai important, mai
bogat, mai puternic, mai inteligent, etc., de aceea sunt tentaţi să-şi ascundă defectele şi să polarizeze cu
calităţile de care dispun, pentru a crea o bună impresie. Nu se poartă ca un papă-lapte când dau un
răspuns. De aceea, trebuie să acordăm un credit limitat primei impresii şi să observăm lucid şi
sistematic cu o judecată şi raţionament de tip analitic orice reacţie, care cu cât este mai rapidă, mai
apropiată de limita spontaneităţii, cu atât este mai adevărată. Reproducerea poate apărea fie sub forma
relatării spontane (care este cea mai apropiată de adevăr) a faptelor care s-au conservat nealterat în
memorie, dar şi sub forma interogatoriului, care va succeda relatarea liberă.

Unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacţiei organismului la o modificare
survenită în mediul exterior sau interior este gestica.

Numeroşi experţi susţin că atingerea nasului este o ‚‚activitate prin transfer’’, care sugerează că
persoana minte. Dar ideea că atingerea nasului arată că o persoană minte, provine de la un basm. În
vechea poveste a lui Pinocchio, acestuia îi creste nasul de câte ori spune o minciună. S-a presupus că
mincinosul îşi atinge nasul deoarece îi creşte aportul de sânge când minte. Astfel că ceea ce pare un tic
nervos este, de fapt, un tic mincinos. Activităţile prin transfer sunt adesea urmarea stresului cum sunt:
scărpinatul pe obraz, scărpinatul după ureche, luarea unei scame de pe costum, aranjarea cravatei, iar
femeile frecvent işi mângâie părul sau şi-l dau pe spate.

Fiţi atenţi la liderii politici când apar la televizor: ca să vedeţi dacă spun adevărul, urmăriţi-le
mâinile. Mâna sau degetele ascund gura pentru că gurii îi este ‚‚ruşine’’ că minte. Freud a descris
cazul unei paciente care insista că are o căsnicie fericită, dar se juca întruna cu verigheta, scoţând-o şi
punând-o la loc pe deget. Nu trebuie să fii geniu ca să înţelegi că ea avea sentimente ambivalente faţă
de soţul ei. Motivaţiile şi dorinţele subconştiente vor ieşi la iveală. Dar nu toate sunt la fel de sugestive
sau transparente ca jocul cu verigheta.

Spaţiul personal este zona invizibilă din jurul fiecăruia dintre noi, spaţiul din care simţim nevoia
să-i îndepărtăm pe ceilalţi pentru a ne simţi bine, este ‚‚inima’’ teritoriului nostru. Dar dacă cineva îţi
pătrunde în spaţiul personal, nu este întotdeauna plăcut. Tocmai din această cauză este recomandabil
anchetatorului să respecte o anumită distanţă faţă de persoana anchetată, deoarece când cineva stă
‚‚drept în faţa ta’’ sau ‚‚ţi se bagă-n suflet’’, de obicei acesta este un gest agresiv. Psihologii au
încercat să măsoare spaţiul personal sau ‚‚bula’’ pe care o formăm în jurul nostru: estimarea optimă –
dar este o estimare – este că spaţiul personal al unui occidental obişnuit este cam de 60 cm lateral, 70
cm în faţă şi 40 cm în spate.

- Unii cercetători pretind că există 4 categorii de spaţiu personal:

- 1. distanţa intimă între îmbrăţişări sau şoapte (15-45 cm);
- 2. distanţa personală pentru conversaţii între cunoştinţe (45-120 cm);
7
 - 3. distanţa socială pentru conversaţii între cunoştinţe (120-360 cm);
- 4. distanţa publică utilizată pentru discursurile oficiale (peste 360 cm).

Revenind la comportamentul expresiv, mimica reprezintă ansamblul modificărilor expresive la

nivelul feţei şi chiar dacă interlocutorul refuză să dea declaraţii, putem observa semnale de respingere
în ciuda apropierii, cum ar fi:

- Evitarea contactului vizual este un element de respingere, privirea inexpresivă, îndreptată în

gol arată clar că nu se doreşte o apropiere personală. În această situaţie, ochii sunt aproape nefocalizaţi;
- O modalitate de a suporta apropierea este răsucirea trunchiului astfel ca, deşi foarte apropiaţi
fizic, apropierea să nu fie aşa de directă;
- Evitarea contactului verbal pentru a se fixa contactul psihologic, nimeni nu vorbeşte cu
nimeni, deşi îşi văd perfect ochii, părul şi câteodată mătreaţa;

Ne pricepem foarte bine să observăm fericirea cuiva. Zâmbeşte şi toată lumea îţi va zâmbi 5.
Expresiile de bază ale stărilor sufleteşti pot fi identificate uşor de către oameni: fericirea, tristeţea,
teama, dezgustul, surpriza şi mânia.

Privirea este cheia expresiei feţei, care scoate în evidenţă două aspecte pe care le comunicăm cu
ajutorul ochilor:

- că suntem ferm hotărâţi să dominăm pe cineva (privirea puterii);

- că iubim pe cineva (privirea iubirii).

Expresiile feţei sunt extrem de variate, în funcţie de modul în care se îmbină deschiderea ochilor
cu direcţia privirii, mişcarea buzelor şi a sprâncenelor cu poziţia corpului exprimând: suspiciune,
confuzie, mirare, nedumerire, tristeţe, veselie, mânie, plictiseală, surprindere, precauţie, severitate,
nerăbdare, accepare, melancolie, etc.

De obicei, în timpul unei discuţii, vorbitorul priveşte în lateral mai mult decât ascultătorul. Ni se
recomandă să privim oamenii în ochi atunci când vorbim cu ei, dar numeroase studii confirmă faptul
că o privire intensă devine stânjenitoare şi poate provoca o stare de jenă.

Este evident că direcţia privirii reflectă ceea ce gândeşti, iar cum apare cel mai mic semn de
stres, pleoapele încep să clipească. Îi sfătuiesc pe avocaţi să fie atenţi la tremuratul genelor când
cheamă martorii la bară: această reacţie demonstrează că nu le convine deloc întrebarea.

Ochii mari te impresionează şi semnifică: mirare, neştiinţă, absenţa sentimentului de vinovăţie

sau de frică, atitudine receptivă, de interes, de căutare sau înţelegerea noutăţii pe care o aduc
informaţiile, iar deschiderea lor mai redusă poate semnifica: suspiciune, oboseală, stare de plictiseală,
tendinţa de a ascunde sau de a masca propriile gânduri sau intenţii, atitudine de neacceptare.

5
Enciclopedia înţelepciunii, Editura ROOSSA, Ernest Miller Hemingway, pag. 622, Dintre toate lucrurile
imposibile ceva este totuşi posibil – întâi de toate, capacitatea de a simţi fericirea şi de a te bucura de ea, atâta timp cât este
prezentă şi totul e bine.
8
 Avem ochii holbaţi când suntem foarte tulburaţi sau ne simţim ameninţaţi, iar privirea este de
două feluri: privirea directă şi privirea laterală.

Privirea în lateral sau în jos sugerează că încerci să ascunzi ceva, atitudine de umilinţă, sentiment
al vinovăţiei, ruşine, retragerea pe poziţie defensivă, jenă, iar privirea directă denotă de regulă
sinceritate, atitudine deshichisă, hotărâre sau dacă se depăşeşte mai mult de 4 secunde, poate semnifica
provocare.

Funcţiunile motorii pot fi distinse de cele perceptive numai pentru necesităţi de analiză,
furnizând indicii asupra particularităţilor psihice ale oamenilor. Mersul exprimă fondul energetic de
care dispune persoana care este chemată la audiere. Mersul rapid, vioi, ferm cu paşi largi, semnifică
buna dispoziţie, în timp ce tristeţea sau stările depresive, determină un mers lent, cu paşi mici. Desigur,
prin calificativele rapid şi lent se înţeleg caracteristicile naturale ale mersului, ci nu viteza care poate fi
mărită în mod intenţionat.

Poziţia generală a corpului semnifică trăirea psihică a persoanei în momentul respectiv. Deci
umerii şi trunchiul lăsaţi în faţă, mâinile întinse pe lângă corp şi capul plecat, denotă fie o stare de
oboseală, modestie, lipsă de opoziţie, tristeţe, fie o stare depresivă în urma unui eveniment neplăcut,
iar umerii drepţi cu capul sus, picioarele uşor departate şi mâinile evoluând larg pe lângă corp, denotă
cel mai adesea siguranţă de sine, tendinţă dominatoare.

O serie de factori, îndeosebi de ordin emoţional, influenţează conduita infractorilor şi determină

apariţia unor greşeli din cauza grabei, a unei prea mari încrederi în sine ori dimpotrivă, a lipsei de
concentrare în unele momente, a surprizei sau chiar a panicii.

Sensul moral al comportamentului uman trebuie să plece de la adevărul că ‚‚dacă cineva există,
atunci el are şi dreptul de a fi’’, în primul rând prin a fi adus pe lume ca un copil dorit, în cazul unei
misiuni sacre şi prin susţinerea acestei misiuni sacre de către societate pentru ca omul viitor, să fie
creator de fapte bune.

În activitatea sa Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul au acordat protecţie la nivel

comunitar următoarelor drepturi fundamentale6:

- Interzicerea discriminării;
- Dreptul la un proces echitabil şi protecţie juridică eficientă;
- Interzicerea retroactivităţii legii penale;
- Dreptul la viaţa privată şi de familie;
- Dreptul la integritate fizică;
- Dreptul la secretul medical;

6
Pavel Palcu, Drept penal european, University Press ,,Vasile Goldiş’’, Arad, 2011. Încercările de a asigura
protecţia drepturilor omului la nivel instituţiilor comunitare până în present sunt următoarele: - Declaraţia Consiliului
European de la Copenhaga din 1978 privind democraţia; - Declaraţia Parlamentului, Consiliului şi reprezentanţilor statelor
member împotriva rasismului şi xenofobiei din 1986; - Declaraţia drepturilor fundamentale şi a libertăţilor fundamentale
adoptată de Parlamentul European în 1989.
9
 - Dreptul la inviolabilitatea domiciliului;
- Libertatea religioasă;
- Libertatea opiniei;
- Libertate de întrunire şi execitarea drepturilo sindicale;
- Dreptul la proprietate;
- Libertatea exercitării unei activităţi economice;
- Libertatea de circulaţie.

Haideţi să credem că puterea este de partea adevărului şi să ne ajute credinţa aceasta să ne

îndeplinim datoria după cum o înţelegem.

CAPITOLUL II

Problematica psihologică a relaţiei anchetator-anchetat

Compasiunea este un fel de milă mai slabă.

Persoana însărcinată cu efectuarea anchetei judiciare, trebuie să aibă răbdare şi să dea dovadă de
o înţelegere profundă a evenimentului, o atitudine tolerantă şi de acceptare a celor petrecute.

Din motive diferite când interviul se împotmoleşte, indiferent ce sentimente transmite cel
intervievat, trebuie adoptată o atitudine de calm, de stăpânire de sine, rămânând detaşat şi conducând
în bune condiţii ancheta, reluând dialogul cu tact fără ca pauzele să fie prea lungi.

Politeţea e un semn de bunăvoinţă în special faţă de aceia cu care nu ne aflăm în relaţii strânse,
de amiciţie sau prietenie, aşadar, trebuie adoptată o atitudine respectuoasă, rezervată, dar profesională,
prin îmbrăcăminte şi exprimare clară, pe înţelesul celui interogat, cerându-i-se explicaţii cu privire la
cele întâmplate.

Trăirea emoţională diferă de la o persoană la alta, iar aceasta este determinată şi de activitatea
desfăşurată de cel anchetat în planul realităţii (martor, reclamant), de contribuţia fiecăruia la comiterea
unei infracţiuni prevăzute de legea penală (autor, instigator, tăinuitor, favorizator, complice), intrând în
contact cu reprezentantul justiţiei, apare o anumită tensiune emoţională sau nervoasă care nu de puţine
ori este stresantă.

Persoana anchetată manifestă teamă, din motive diferite, lipsa obişnuinţei de a avea de-a face cu
autorităţile, frica aflării adevărului, deoarece nu ştie pe ce probe se bazează anchetatorul,.

Suspectul sau inculpatul, celelalte părţi şi persoane participante în procesul penal sunt inviolabile
şi în sensul că împotriva lor nu se pot folosi presiuni fizice şi morale, în cadrul cercetării sau în
legătură cu declaraţiile ce le fac, persoana ameninţată se poate adresa instanţei competente sau are
dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege.

10
 2.1. Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciară
Îndoiala trebuie să însemne doar vigilenţă, căci altfel devine periculoasă. Pe parcursul ascultării
este esenţial să afişezi un bun limbaj al trupului, trebuie să pari cât se poate de sigur pe tine, întrucât
intervievatul poate simula mai multe stări emoţionale, în scopul de a masca adevăratele trăiri sufleteşti
resimţite.

Cu calm şi cu tact, anchetatorul poate observa teatrul făcut de persoana care se află în faţa lui,
simulând unele stări de boală, calm, stăpânire de sine, nedumerire, atitudine de revoltă, toate acestea cu
scopul de a-şi deghiza adevăratele trăiri, cu scopul de a-l induce în eroare sau de-al impresiona.

Marea artă de a învăţa multe constă în a te apuca dintr-odată de cât mai puţine. Reacţiile
fiziologice interne declanşează anumite manifestări involuntare care nu pot fi mascate şi nici nu pot fi
provocate în mod voit de către om. Ne putem ascunde de multe, dar de sine nu.

Pentru a observa diferitele reacţii ale organismului la minciună, trebuie privite cu mare atenţie
mişcările mâinilor, care ne pot sugera disconfortul psihic intern trăit de cel intervievat. Pe lângă
aceasta puteţi remarca şi schimbarea vocii, atingerea medalionului de la gât, evitarea privirii, paloarea
feţei, spasmul glotic, mărirea venelor sau sudoraţia temporală, scărpinarea nasului sau a cefei.

Aşadar caută să înţelegi bine care sunt cerinţele postului înainte de a decide ce mesaje să
transmiţi. Acordă-i interlocutorului atenţia ta totală cu puţin entuziasm, care nu strică niciodată. Acesta
trebuie să fie exprimat atât verbal cât şi non-verbal.

Când gura afişează un zâmbet, în timp ce privirea este îndreptată în jos sau lateral, suntem
înclinaţi să considerăm zâmbetul prefăcut. Zâmbetele sincere durează câteva secunde, pe când un
zâmbet prefăcut rămâne lipit pe chip. Pentru a simula acceptarea pot fi folosite cele mai diverse semne
de acceptare, cum ar fi mormăitul (îhm) sau încuviinţarea din cap.

O persoană gârbovită este considerată mai nesigură pe ea, iar persoanele deprimate stau mai
cocârjite sau ghemuite. Poziţii care sugerează lipsă de încredere în sine. Totuşi, câteodată poziţia
anunţă de la o poştă că o persoană este un leneş plin de sine. E aproape sigur că un individ care şi-a
urcat picioarele pe birou, e umflat de mândrie şi foarte egoist cu teritoriulsău, ca un curcan. Să nu
faceţi ca el.

Identifică semnele de stres pe care le are cel anchetat. Oftează când e neliniştit? Se foieşte? Ce
alte semne de nervozitate mai transmite?

Concentrează-te pentru a putea urmări cu atenţie limbajul trupului celor aflaţi de partea cealaltă a
mesei. Nu te implica într-un război al privirilor şi nu sta cu ochii în jos, la hârtiile din faţa ta sau la
picioare, ceea ce sugerează că încerci să ascunzi ceva. Controlul asupra acestor aspecte te va ajuta să-ţi
rezolvi şi eventualele probleme de serviciu banale.

11
 Contactul vizual acţionează pentru a controla cursul conversaţiei. După cum am specificat mai
sus, persoanele necinstite evită contactul cu privirea interlocutorului, nu se bagă în discuţii şi sunt
foarte seci, pe când persoanele de bună-credinţă se focuseze foarte uşor drept în ochii anchetatorului
care, la început, manifestând o oarecare teamă sau îngrijorare, neştiind ce va urma şi de ce se află în
birou, dau impresia că sunt vinovate sau că ascund ceva. Odată stabilit contactul psihologic prin
discuţii legate de hobby-uri, şcoală sau loc de muncă, starea de sănătate, situaţia familială ori cum este
vremea afară şi înlaturată această frică a inocentului, putem observa cum teama dispare şi cum
persoana chestionată se linişteşte încercând să scormonească în memorie cât mai multe informaţii care
ar putea ajuta ancheta, pentru prinderea şi tragerea la răspundere penală, a persoanelor vinovate de
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie actul de sesizare al instanţei încheiat în cazul în

care inculpatul major înţelege să recunoască faptele de care este acuzat şi încadrarea juridică a acestora
şi angreează în cadrul discuţiilor cu procurorul o pedeapsă şi o modalitate de individualizare a
acesteia7.

Majoritatea dintre noi nu prea ştim cum să depistăm semnele incipiente ale mâniei. Dacă înveţi
să recunoşti aceste semnale de avertizare, cum este încruntarea, ai putea să eviţi conflictele când
autoritatea de care dai dovadă este excesivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 478 NCPP, în cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii
penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către
inculpat, efectele acestuia fiind supuse avizului procurorului ierarhic superior.

Acesta presupune:

- recunoaşterea comiterii faptei/faptelor;

- acceptarea încadrării juridice a faptei/faptelor pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea
penală;

- forma de individualizare8 a executării pedepsei principale.

- felul şi cuantumul pedepsei:

 Pedepse principale, a. persoanei fizice îi pot fi aplicate următoarele pedepse principale:

detenţiunea pe viaţă; închisoarea de la 15 zile la 30 de ani şi amenda penală; b. persoanei juridice îi
poate fi aplicată numai o singură pedeapsă principală: amenda penală;

7
Mihail Udroiu, Fişe de procedură penală, Ed. Universul juridic, 2014, pag. 465. Dacă acţiunea penală s-a pus în
mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia,
fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord.

8
Dicţionar de termeni juridici uzuali, Editura Alex, Bucureşti, 1996, pag. 171.
12
  Pedepse accesorii – pot fi aplicate numai persoanei fizice şi constau în interzicerea
exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi pâna la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.
 Pedepse complementare – a. persoanei fizice îi pot fi aplicate următoarele pedepse
complementare: interzicerea unor drepturi pe o durată de la 1 la 5 ani, degradarea militară şi publicarea
hotărârii de condamnare; b. persoanei juridice îi pot fi aplicate una sau mai multe dintre următoarele
pedepse complementare: dizolvarea, suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni
la 1 an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătura cu care s-a săvârşit
infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii
publice pe o durată de la 1 la 3 ani; afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare9.

Individualizarea pedepsei – unul din principiile (instituţiile) de bază ale dreptului penal. Prin ea
se înţelege operaţiunea de adaptare a pedepsei şi executarea ei la cazul concret şi la persoana
infractorului, astfel încât să se asigure scopul ei şi să se realizeze finalitatea răspunderii penale.
Această adaptare trebuie să corespundă gravităţii infracţiunii, pericolului social concret al acesteia,
situaţiei personale a infractorului, a periculozităţii lui etc., individualizarea pedepsei are mai multe
forme: individualizarea legală este obligatorie fiind stabilită de legiuitor prin determinarea unui cadru
legal al pedepselor, a unor coordonate de bază pentru îndividualizarea lor, cum ar fi limitele
pedepselor, cauzele de modificare a pedepselor, circumstanţele agravante şi atenuante etc.
individualizarea judiciară, se aplică de instanţa de judecată inculpatului, ţinând seama de împrejurările
concrete ale faptei şi autorului acesteia. Ca atare vor fi avute în vedere dispoziţiile părţii generale a
Codului penal referitoare la pedepse, limitele pedepsei fixate în lege pentru infracţiunea săvârşită,
prevăzute în partea specială, gradul de pericol social al faptei şi al autorului ei, împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală. Individualizarea administrativă se realizează în faţa
executării pedepsei principale prin adaptarea ei la comportamentul condamnatului şi în raport cu
aceasta, există posibilitatea înlocuirii pedepsei cu liberarea condiţionată, acordarea graţierii etc.,
pedeapsa astfel aplicată de instanţa de judecată prin hotărârea de condamnare se trece în cazierul
judiciar şi va fi avută în vedere la calcularea termenelor de prescripţie a executării, a termenelor de
reabilitate, precum şi la determinarea stării de recidivă etc.

În cursul chestionării trebuie creat un climat cât mai simplu şi plăcut deoarece, câteodată,
persoanele mai sensibile emoţional se pot inhiba în momentul aducerii în discuţie a punctului critic sau
altădată, pot fi distrase de diferitele obiecte aflate în încăpere. În general minorii, femeile şi bătrânii,
sunt mai emotivi şi trebuie avută grijă cu manifestarea ticurilor, a gesturilor de nervozitate, dezgust sau
ridicarea tonului vocii pentru a nu-i speria şi mai tare.

Talent de interlocutor are nu acela care vorbeşte cu plăcere, ci acela cu care alţii vorbesc cu
plăcere;

Este bine să-ţi menţii simţurile şi mintea treze şi să observi în ultima clipă orice semn de stres
sau de ‚‚activitate prin transfer’’, care ar putea indica îndoială. Când în persoana suspectului este chiar
autorul faptei, putem observa cum ambianţa este foarte rece, răspunsurile sunt foarte seci, fără nici o
9
Mihail Udroiu, Fişe de drept penal, Universul juridic, Bucureşti, 2014. Pag. 124.
13
iniţiativă, manifestând disconfort şi în special evitarea privirii, dar prezentând mare interes de ce probe
dispune organul judiciar, fiind ezitant în răspunsuri, folosind contraîntrebările, momentele de stagnare,
având o teamă şi suspiciune continuă în întreaga sa atitudine.

În schimb persoana sinceră, după ce şi-a înlăturat teama de contact cu autorităţile şi ştiindu-se
nevinovată de comiterea unei infracţiuni, va argumenta natural cu privire la învinuire, dezinhibată,
participativă, neavând nimic de ce să se sperie, ba chiar mai mult, îşi exprimă furia pentru făptuitor,
cerând sancţiuni foarte mari. Toate acestea pe fondul unei atitudini sincere, deschise, degajate, care
oferă indicii pentru un comportament natural.

Este de remarcat faptul că persoana care se simte cu musca pe căciulă, cu privire la săvârşirea
unei infracţiuni de care este interogat, nu propune soluţii şi nici nu este plauzibil în declaraţii, fiind
foarte reticent în răspunsuri.

Nu te mulţumi cu o examinare superficială.

2.2. Comunicarea non-verbală – reguli tactice specifice raporturilor

interpersonale de opozabilitate şi confruntare
Încurajarea din cap şi zâmbetul sunt metode eficiente de a încuraja pe cineva să vorbească.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 108 NCPP, organul judiciar comunică suspectului sau
inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este
suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia.

Ascultarea suspectului sau inculpatului constituie una dintre modalităţile în care aceştia îşi
exercită dreptul la apărare în procesul penal.

Pentru a nu rata ţinta, infanteriştilor li se spunea pe vremuri: ‚‚Nu trageţi până nu le vedeţi albul
ochilor (inamicului)’’. Noi distingem mai bine direcţia privirii altor oameni, deoarece există un
contrast mai mare între culoarea ochilor şi a pielii noastre, în plus, distingem cu uşurinţă conturul şi
culoarea ochilor cuiva întrucât ochii noştri se întind mai mult pe orizontală şi sunt disproporţionat de
mari în comparaţie cu dimensiunea capului.

Comunicarea dintre cei doi are loc într-un mediu restrâns, după o întâmplare nu tocmai fericită şi
având statuturi diferite în societate, s-ar putea resimţi o anumită frustrare din partea celui intervievat,
dacă nu este satisfăcut de activitatea pe care o desfăşoară sau mai mult, are o anumită opozabilitate faţă
de autorităţile statului. Această atitudine poate fi determinată de experienţelor neplăcute avute anterior
cu organele legii, dar anchetatorul binevoitor, menţionând faptul că vă aflaţi într-o altă postură, unde
trecutul nu-şi are locul şi respectuos, îi explicaţi suspectului sau inculpatului că vă aflaţi acolo pentru a
desluşi adevărul.

14
 Pe lângă comunicarea verbală care este răspândită în toată lumea şi deseori nu o putem folosi
prea bine când întâlnim un cetăţean străin, al cărui limbă maternă nu o înţelegem deloc, se află şi
transmiterea de informaţii non-verbale (prin gesturi şi mimică), cu care putem comunica în orice parte
a lumii, cu orice fiinţă umană. Este o cale unică de abordare a unor situaţii simple, dar pentru
cunoaşterea aprofundată a acestui comportament sunt necesare informaţii psihologice de specialitate
pentru a înţelege semnificaţia lor, bineînţeles, coroborate cu probe verificate, se pot observa deficienţe
în expunerea bănuitului.

Gradul de informare al organului de urmărire penală este deosebit de diferenţiat, fiind fie în
posesia unor date din care rezultă fără echivoc săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fie datele şi
informaţiile pe care le deţine nu sunt suficient de edificatoare. În această a doua situaţie materialul
probator fiind incomplet, nu se poate trece de îndată la pornirea procesului penal, respectiv la
începerea urmăririi penale. Aşa că, mare atenţie la comportamentul expresiv al anchetatorului pentru a
nu da impresia că aprobă sau nu unele afirmaţii ale intervievatului, să-l lase să spună tot ce vrea fără
să-l întrerupă sau să-i sugereze anumite răspunsuri.

Când vrei să arăţi că eşti foarte concentrat când vorbeşte cineva, trebuie să-l priveşti în faţă cam
60% din timp – mai mult decât durata normală de 40%.

- Uită-te la chipul interlocutorului mai mult atunci când asculţi;

- Aruncă priviri scurte pentru a arăta că interlocutorul trebuie să ia cuvântul în câteva
secunde.

Comunicarea extra-verbale constă în faptul că aceasta scapă, în general, controlului voluntar,

conştient, creând astfel o posibilitate de acces spre procesele informaţionale, atât din sfera gândirii
reflectate, cât şi a nivelurilor psihologice nereflectate, antrenate în comunicarea realizată involuntar10.

Nu te grabi să fii de acord cu cel guraliv.

2.3. Etape şi strategii de interogare a suspectului sau inculpatului

Să transformi un prost într-un înţelept este la fel de greu cu a transforma plumbul în aur. Nu este
rolul vostru să educaţi suspectul sau inculpatul, să da-ţi sfaturi sau să vă manifestaţi revolta faţă de
cineva.

Organul judiciar trebuie să se abţină a face constatări şi să-şi exprime convingerile sale în
prezenţa persoanei/persoanelor anchetate, iar participanţii vor fi separaţi şi invitaţi în locuri sau
încăperi diferite, aşteptând rândul fiecaruia la audiere fără să se influenţeze, unul pe celălat.

O inimă curajoasă biruie toate necazurile.

10
Tudorel Butoi, Interogatoriul, Editura Pinguin book, pag. 108. În timpul unei conversaţii obişnuite sau al unei
relatări, privirea pendulează la partener cu intermitenţă. În momentele cruciale, exact la argumentele cele mai importante,
oriunde ar fi, privirea revine la interlocutor spre a controla dacă a înţeles, dacă este de acord sau nu cu cele relatate.
15
 Pentru a se putea începe urmărirea penală este necesar să existe acel minim de date şi informaţii
care să permită organului de urmărire penală să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune.

Urmărirea penală se poate in rem când există date că s-a săvârşit o faptă prevăzută de lege dar
nu se cunoaşte făptuitorul şi in personam când prin plângere ori denunţ se indică făptuitorul.

Complimentele nu au ce căuta în treburile de care depinde binele statului, mai ales când triumfă
nedreptatea.

2.3.1. Etapele ascultării suspectului sau inculpatului

Obţinerea declaraţiilor suspectului sau inculpatului are loc prin ascultare şi cuprinde trei faze
distincte:

- Verificarea identităţii civile a suspectului sau inculpatului;

- Relatarea orală, liberă;
- Adresarea de întrebări.

a) Verificarea identităţii civile a suspectului sau inculpatului, pentru cunoaşterea persoanei

aflate în faţa organelor de urmărire penală şi stabilirea statutului acesteia
Există oameni-plante, oameni-animale şi oameni zei.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 107 NCPP, la începutul primei audieri, organul judiciar
adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul
naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia
militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi
adresa la care doreşte să-i fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva
sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu
înţelege limba română ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea
situaţiei sale personale.

Suspectului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoştinţă calitatea în care este audiat, fapta
prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare
acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia11 precum şi drepturile prevăzute la art. 83 NCPP:

- dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că

dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da
declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijnloace de probă împotriva sa;
- dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia;
- dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

11
Mihail Udroiu, Fişe de procedură penală, Editura Universul juridic, 2014, pag. 144.
16
 - dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
- dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica
excepţii şi de a pune concluzii;
- dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
- dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă
bine sau nu poate comunica în limba română;
- dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
- dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

şi următoarele obligaţii:

- obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în

cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în
cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
- obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-
i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte
comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă.

Aceste drepturi şi obligaţii i se comunică suspectului sau inculpatului, în scris, sub semnătură, iar
în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

În timpul verificării identităţii se poate observa atitudinea pe care o manifestă suspectul sau
inculpatul, gesturile pe care le face, pentru o mai bună ascultare în faza relatării libere. ‚‚Filarea’’ se
face cu discreţie punându-i-se în vedere că urmează să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi
învinuirea care i se aduce.

b) Relatarea orală, liberă

După îndelinirea primei faze de identificare a persoanei, începe ascultarea propriu-zisă care are
la bază o întrebare cu caracter general şi poate suna astfel: ‚‚Sunteţi bănuit de săvârşirea infracţiunii de
omor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 188 NCP, constând în aceea că în ziua de ... aţi împuşcat pe
numitul D.T. în timp ce-şi exercita atribuţiile de serviciu, fiind barman. Ce aveţi de declarat cu privire
la această învinuire?

În timpul relatării libere este indicat ca organul de urmărire penală să nu aprobe sau să
dezaprobe, să nu fie mirat sau să ofteze profund şi în nici un caz să nu se identifice cu victima, pentru
a-i trezi sentimentul de antipatie. Acest moment este un bun prilej pentru anchetator să-şi studieze
adversarul, să nu-l întrerupă şi eventual să ia unele notiţe, în cazul în care apar contraziceri sau
reformulări cu un alt sens, pentru a le putea folosi în ultima fază a ascultării.

17
 În acest mod, învinuitului i se creează oportunitatea de a declara tot ceea ce doreşte cu privire la
acuzare şi în acelaşi timp de a-şi construi apărarea. În urma celor constatate în NCPP, la art. 109, alin.
(2), suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii
şi îşi poate exercita dreptul la tăcere şi de privilegiul auto-incriminării, putând refuza să dea declaraţii,
cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat ori să remită înscrisuri sau
obiecte care l-ar putea acuza.

În situaţia în care învinuitul neagă faptele şi denaturează realitatea, întreaga activitate a organelor
judiciare presupune adoptarea de către acestea a unei atitudini ce exclude orice pornire subiectivă, în
sensul că trebuiesc căutate şi fixate toate urmele, indiferent dacă ele confirmă sau infirmă versiunea
suspectului sau inculpatului ori a organului de urmărire penală12.

Ulterior se poate demonstra poziţia obstrucţionistă a persoanei anchetate, cu ajutorul altor probe
administrate, iar în majoritatea cazurilor, se pot trage concluzii certe, cu privire la justa soluţionare a
cauzei.

c) Adresarea de întrebări

Adresarea de întrebări cu privire la împrejurările cauzei reprezintă ultima fază a ascultării

suspectului sau inculpatului.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute în NCPP, la art. 110, se specifică faptul că declaraţiile suspectului
sau inculpatului se consemnează în scris. În declaraţie se consemnează întrebările adresate pe parcursul
ascultării, menţionându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora
încheierii ascultării. Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, suspectul sau inculpatul o
semnează pe fiecare pagină, iar dacă are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt
indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura celor prezenţi.

Pentru buna desfăşurare a muncii sunt deosebit de utile, iniţiativele şi propunerile membrilor
echipei, mai ales după primele verificări pe care le efectuează când au intrat deja în posesia datelor
elementare ale faptei care se cercetează.

Întrebările pot fi pregătite înainte de interogare, după o analiză a celorlalte probe existente în
cauză, dar pot fi completate şi cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcţie de poziţia
învinuitului.

În raport cu scopul urmărit şi chestiunile care trebuiesc lămurite, întrebările pot fi clasificate în
mai multe categorii:

12
Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Editura. ‚‚Vasile Goldiş’’ University Press, 2006,
pag. 310, Aşa s-a întâmplat, în luna mai 1996, când după ce şi-a omorât soţia, aplicându-i mai întâi şase lovituri cu o
toporişcă în zona occipitală, iar apoi i-a înfăşurat un fular în jurul gâtului pentru a simula un suicid, P.I., încercând să scape
de răspunderea penală, a susţinut că nu el este autorul faptei, ci fiul său minor P.A., în vârstă de 16 ani. După efectuarea
experimentului judiciar s-a constat că defapt autorul crimei era chiar soţul victimei.
18
  Întrebare de tip ‚‚rezumat’’ (cu caracter general), care vizează fapta – învinuirea în
ansamblul său;
 Întrebări de tip ‚‚conţinut’’(problemă) prin care se urmăreşte lămurirea unor aspecte ale
activităţii ilicite desfăşurate, anumite aspecte ale cauzei;
 Întrebări de tip ‚‚amănunţit’’, având caracter strict limitat la detalii prin care se urmăreşte
obţinerea de explicaţii ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de
control, prin adresarea cărora se urmăreşte determinarea cu exactitate a unor împrejurări, pentru
lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru verificarea siguranţei şi constanţei în
declaraţii a persoanei ascultate13.

Sunt importante verificările iniţiale pe care trebuie să le efectueze echipa de cercetare, a datelor
pe care membrii echipei le strâng în faza de început a cercetărilor, întrucât de ele depinde orientarea
muncii în continuare încât formularea întrebărilor să aibă un efect devastator asupra psihicului
suspectului sau inculpatului.

Încearcă să nu rosteşti fraze bombastice, ci să vorbeşti la obiect.

Întrebările folosite în timpul ascultării:

- Trebuie să fie clare şi simple;

- Să fie pe înţelesul celui intervievat;
- Să fie determinative şi să nu sugereze răspunsul;
- Să se evite cele care implică răspunsul ‚‚da-nu’’;

În situaţia în care suspectul respinge învinuirea sau refuză să facă declaraţii, anchetatorul trebuie
să stabilească motivele care-l determină să procedeze astfel.

Prin întrebările de aceste feluri se constituie o perturbare a mecanismelor de apărare, prin nevoia
de a scăpa de un sentiment de culpă, de o frământare interioară, suspectul sau inculpatul poate
recunoaşte fapta parţial, de regulă a unor aspecte mai puţin grave ale activităţii ilicite desfăşurate, ca în
cele din urmă, dacă este confruntat cu probe clare să mărturisească totul. Oamenilor le sunt necesare
chiar şi cele mai proaste legi, fiindcă în lipsa lor s-ar mânca unii pe alţii.

2.3.2. Strategii de interogare a suspectului sau inculpatului

Un rol important în formarea convingerilor, alături de datele faptice privind evenimentul
cercetat, îl au cunoştinţele anchetatorului despre metodele de cercetare a infracţiunilor din categoria
respectivă, despre modul de săvârşire şi ascundere a acestor infracţiuni şi despre mijloacele folosite de
infractori. Cei nefericiţi vorbesc într-un fel, cei fericiţi într-altul.

13
Tudorel Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Phobos, pag. 170
19
 Referitor la cantitatea şi calitatea datelor care pot fi strânse în faza de început a cercetărilor, cât şi
modul de valorificare a acestora, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi veridice, care să
contribuie la aflarea adevărului şi clasificarea tuturor aspectelor cauzei, tactica ascultării cuprinde
diferite strategii:

 Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de tip amănunţit (de detaliu)

Înainte să începi să vorbeşti, dă vreme gândului tău să se coacă. Alegerea întrebărilor care vor fi
folosite în timpul anchetei depinde, în primul rând de poziţia suspectului cu privire la învinuire, de
negarea faptei sau explicaţiile eronate pe care le-a dat, cu scopul de a-i demonstra învinuitului
netemeinicia celor relatate, coroborate cu alte probe concludente.
Se porneşte de la anumite date reale şi în funcţie de declaraţia celui audiat, i se adresează
întrebări de detaliu, de amănunt, care au o explicaţie logică, prin care, anchetatorul are capacitatea de a
ajunge repede la o concluzie justă prin intuiţie.

Intuiţia este o calitate a anchetatorului, o trăsătură pozitivă a activităţii sale, care îl ajută să
interpreteze corect faptele, să desprindă din analiza lor, concluzii care să constituie temeiul elaborării
unor versiuni pe care să le confirme verificările ulterioare14.

Este ştiut faptul că, infractorii de carieră îşi pregătesc minuţios declaraţiile, dar adevărul este
numai unul şi le scapă micile amănunte care fac diferenţa, producând erori şi coroborate cu starea lor
emoţională, plus experienţa proprie a anchetatorului, gradul de pregătire şi cunoştinţe profesionale şi
de specialitate ale acestuia care ştie să aplice cele mai bune metode şi să folosească raţionamentele
logice ca intuiţia, deducţia, analogia, analiza şi sinteza, permit verificarea explicaţiilor şi demascarea
contradicţiilor.

 Strategii de interogare repetată

Oamenii se încred mai puţin urechilor decât ochilor. La diferite intervale de timp, suspectul sau
inculpatul este reaudiat cu privire la cele întâmplate, pentru a se descoperi eventualele neconcordanţe
între declaraţii. După procesul uitării, declaraţiile date anterior nu se pot reproduce la perfecţiune şi
apar unele nepotriviri care pot fi fructificate de către anchetator.

Acceptând gândurile cu care s-a îndulcit în faza anterioară, bănuitul îşi caută temeiuri rezonabile
şi suficiente pentru a persevera în minciună, apar schimbări în comportament, limbaj, deci mod de a fi.

Recidiviştii au tendinţa de a memora prima declaraţie, adică procesul de imitaţie, ştiind că vor fi
chestionaţi din nou, după o anumită perioadă de timp, dar inevitabil produc erori şi pot fi determinaţi
să recunoască adevărul.

 Strategii de interogare sistematică

14
Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Editura. ‚‚Vasile Goldiş’’ University Press, 2006,
Întotdeauna, intuiţia anchetatorului trebuie să aibă un suport logic, să se bazeze pe fapte şi date concrete referitoare la o
cauză penală, pe experienţa şi pregătirea sa, dar şi pe stăruinţa în muncă, preocuparea permanentă de a stabili toate
împrejurările în care s-a comis o infracţiune.
20
 De început, să începi cu începutul.

Unora dintre anchetatori, mai puţin iniţiaţi, cu mai puţină experienţă, le scapă anumite lucruri,
alţii nu iau în calcul tocmai împrejurările care îi pot orienta activitatea în direcţia stabilirii adevărului.

Indiferent dacă întâlnim om bine intenţionat sau nu, sincer sau nesincer, acest procedeu este
benefic pentru a afla cursul evenimentelor.

Suspectului sau inculpatului i se cere să explice în mod sistematic, cum a planificat infracţiunea,
cine l-a ajutat şi în ce măsură, cum i-a venit ideea şi care a fost contribuţia fiecărui participant la
producerea prejudiciului faţă de societate, pentru tragerea la răspundere penală a fiecăruia în raport cu
gravitatea faptelor săvârşite.

Complexitatea şi varietatea modalităţilor de comitere a faptelor, pun adesea în faţa anchetatorului

probleme deosebit de dificile care dacă nu sunt rezolvate cu competenţă şi operativitate, duc la
întârzieri în descoperirea adevărului sau chiar la stabilirea unor stări de fapt eronate, care dăunează
eficienţei prevenirii şi combaterii faptelor prevăzute de legea penală şi pot aduce prejudicii ireparabile
unor persoane.

Făptuitorul trăieşte clipe de groază care-l pot determina să mărturisească totul să-şi salveze
pielea. Unii pot fi malefici şi răzbunători, alţii vicleni şi perverşi, laşi fără scrupule. Pentru a scăpa de
acuzare pot ‚‚să-i toarne pe camarazii de nelegiuiri’’, acuzându-i vinovaţi de situaţia în care se află.

Fiecare participant este întrebat să declare, în ordine cronologică, care a fost contribuţia lui, iar
după, este interogat cu privire la cele săvârşite de ceilalţi participanţi.

 Strategii de interogare încrucişată

Niciodată un singur om nu a putut să înşele pe toată lumea.

Această strategie se face de către mai mulţi anchetatori deodată, care s-au pregătit cu privire la
acastă abordare, după ce au consultat dosarul şi au studiat elementele cauzei pe care o instrumentează,
adresându-i bănuitului întrebări, una după alta, într-un mod susţinut, fără ca să i se dea mult timp la
dispoziţie pentru a reflecta la o minciună. Întrebările i se adresează într-un ritm susţinut, alert,
nelăsând suspectului sau inculpatului timp de reflexie. Observând comportamentul său expresiv cum
reacţionează în împrejurările controversate, în procesul desfăşurării urmăririi penale.

Pentru a-i înfrânge sistemul de apărare a suspectului sau inculpatului nesincer îl vom
‚‚bombarda’’ cu întrebări venite alternativ, de la fiecare dintre anchetatori fără a se încurca reciproc.

Avem cazuri când învinuitul se află pe poziţia negării totale a faptelor săvârşite şi-i trebuie
înfrântă apărarea psihică, pentru a mărturisi.

Contrazicerea unei anumite situaţii de fapt, iar o atare situaţie de fapt corect percepută, constatată
şi apreciată duce la formularea unei versiuni obiective şi plauzibile.

21
 În cadrul procesului penal o apreciere corectă şi stabilirea împrejurărilor controversate, în faza
cercetării la faţa locului, cât şi pe parcursul anchetei, prezintă importanţă, din mai multe puncte de
vedere:

- În unele situaţii permite stabilirea disimulării unor omoruri, prezentate ca morţi

accidentale şi ca morţi ce nu constituie rezultatul unei agresiuni voluntare;
- În procesul elaborării versiunilor, o corectă apreciere a unor false împrejurări
controversate duce la elaborarea unei versiuni corecte, de exemplu, exista situaţii în care,
morţi accidentale apar la o primă vedere ca rezultat al unor infracţiuni de omucidere;
- Există împrejurări controversate care se pot constata de această dată, nu atât raportat la
faptă, cât la conduita ulterioară a persoanei bănuite. În astfel de situaţii, o anumită
disimulare a atitudinii suspectului sau inculpatului ce creează împrejurări negative, în
speranţa de a înlătura în acest mod orice legătură posibilă dintre el şi fapta ce apare din
capul locului.

Împrejurarea controversată poate fi apreciată numai în incidenţa unor informaţii reale privitoare
la faptă, bazate pe celelalte probe din cauză şi pe interpretarea ştiinţifică a urmelor şi obiectelor
descoperite în câmpul infracţiunii.

 Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăţie

Limba o ia înaintea gândului în cazul multor oameni.

Această strategie se aplică folosind întrebări de tip ‚‚conţinut’’(problemă), cu o înaltă încărcătură

emotivă, în tandem cu alte întrebări irelevante cauzei, pentru a studia reacţiile şi a citi pe trup ezitările
învinuitului. Întrebările se adreseaza una după alta şi se atacă punctele sensibile (critice), pentru a-i
înfrânge rezistenţa psihică şi a-l face să mărturisească.

 Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăţie

În cursul audierii suspectului sau inculpatului mincinos, cercetările sunt mai dificicile, mai ales
dacă este infractor cu experienţă. Anchetatorul trebuie să cunoască foarte bine cauza, activitatea ilicită
desfăşurată de către suspect şi totodată, pregătirea întrebărilor într-o ordine specifică abordării
dialogului, de a putea contracara anumitele împrejurări controversate intervenite în cursul
interogatoriului.

În momentul audierii, infractorii recidivişti manifestă mai mult curiozitate decât frică, fiind
obişnuiţi cu procedura, încercând să afle ce dovezi are orgnanul judiciar, pentru a încerca să fructifice
acest fapt, în sensul recunoaşterii paţiale sau negarea faptelor.

 Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi
la săvârşirea infracţiunii

Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni care prin natura sa putea să fie
comisă de un singur făptuitor, se numeşte participaţie.
22
 Pentru a exista participaţie penală trebuie întrunite următoarele condiţii: existenţa aceleiaşi
infracţiuni; pluralitatea de făptuitori şi existenţa coeziunii psihice, a voinţei comune a acestora de a
participa la săvârşirea infracţiunii; participanţii să lucreze cu intenţie.

Existenţa unor pluralităţi de infractori determină mai multe declaraţii, aşa că, împreună cu
materialul probator se determină persoana cea mai slabă din ‚‚haită’’ emoţional afectiv, să recunoască
cele întâmplate şi după aceea, să dea lămuririle necesare cu privire la activitatea fiecărui participant,
pentru cunoaşterea implicării fiecăruia în cauză şi stabilirea statutului fiecăruia în procesul judiciar.

Unii infractori de carieră îşi pregătesc dinainte tactica prin care abordează confruntarea cu
organele judiciare. Fiecare dintre bănuiţi va diminua activitatea infracţională desfăşurată, încercând să
afle ce au declarat ceilalţi, dar misterul rămâne şi acesta este întodeauna un mister.

Este o metodă foarte eficientă pentru a trage concluzii din poziţia fiecăruia în proces şi
sinceritatea lor.

 Strategia interogării vizând spargerea alibiului sau justificarea timpului critic

O persoană îşi dovedeşte nevinovăţia rezultată din constatarea că la data şi ora săvârşirii
infracţiunii se afla în altă parte decât locul unde s-a comis infracţiunea.

Chestionarea bănuitului se face ‚‚la minut’’, să explice detaliat, ce a făcut în momentul critic?, cu
ce persoane a intrat în legătură? pe cine a sunat? ce a mâncat şi pe unde a stat?; cu intenţia de a-l
încurca şi a-l determina să mărturisească sau ca într-o declaraţie viitoare să recunoască totul.

Acest procedeu permite extinderea anchetei judiciare asupra altor persoane şi lăsând loc
criminalisticii pentru reconstituire şi experiment judiciar, cu scopul de a confirma cele spuse de suspect
sau inculpat.

 Strategii vizând interogatoriul psihanalitic

Autorul comiterii unei infracţiuni adoptă un comportament duplicitar, pentru a se sustrage de la

tragerea la răspundere penală. Astfel, în mod deliberat induce în eroare organele de urmărire penală,
pentru a scăpa de pedeapsă.

În momentul petrecerii acţiunii, autorul cuprins de trăiri foarte intense pe plan emoţional, poate
lăsa urme sau obiecte în urma lui, fiind haotic şi grăbit să se îndepărteze cât mai rapid de locul
săvârşirii infracţiunii. Din această cauză trebuie căutate, fixate şi ridicate toate urmele şi materialele de
probă.

Cercetătorii au stabilit că, se poate detecta o împrejurare controversată din eroarea de redactare a
declaraţiei sau pronunţia unor nume deformat, uitarea cuvintelor şi a numelor ori tonul vocii fiind cu
interferenţe. În jurul interogatului, se clatină un disconfort psihic imposibil de stăpânit având un
sentiment de culpabilitate (mustrare de conştiinţă), caută prin orice mijloace să se debaraseze de acest
‚‚gând’’, care-l bântuie.

23
 Tactica criminalistică, parte integrantă a ştiinţei criminalistice, este constituită dintr-un sistem de
reguli şi procedee specifice bazate pe dispoziţiile legii procesual penale.

Protagonistul răului făcut revine câteodată la locul săvârşirii infracţiunii, după părerea unor
psihologi (pentru a retrăi sentimentele avute) sau după părerea unor criminalişti (pentru a căuta
eventualele obiecte uitate).

Prin realizarea unei atmosfere de intimitate, de încredere reciprocă, permiţând bănuitului să se

decontracteze, să simtă nevoia eliberării de acea stare de stres, de acceptare a comiterii faptei şi
asumarea responsabilităţii, coroborate cu forţele intelectuale de înalt nivel, exprimate prin vorbire şi
ţinută (eleganţa e necesară nu numai în arte, ci şi în toate activităţile omeneşti) a anchetatorului, poate
duce la slăbirea vigilenţei mincinosului, mărturisând totul.

2.3.3. Contracararea atitudinilor de rezistenţă la interogatoriu

Legile sunt ca o pânză de păianjen în care sunt prinşi doar cei mici şi nu bondarii sau viespele.
Cunoaşterea profilului de personalitate al suspectului sau inculpatului este foarte important pentru
organul de urmărire penală care organizează ancheta judiciară.

Cercetarea personalităţii celui interogat se realizează în scopul determinării metodelor

psihologice care ar contribui la realizarea atmosferei de încredere şi colaborare. În cazul unei persoane
agresive, reactive, conflictuale, orientate negativ în raport cu urmărirea penală şi anchetatorul se
încearcă o diminuare a atmosferei de tensiune în relaţiile interpersonale

Acest aspect este important deoarece fiecare persoană prezintă un comportamnet diferit faţă de
învinuire şi faţă de actul comis, prezintă o anumită rezistenţă psihică. Pe de-o parte comportându-se
foarte agitat, nervos, anxios, dând impresia că are ceva de ascuns, manifestând o frică exagerată, iar în
alte situaţii, bănuitul manifestă o foarte mare stăpânire de sine, este foarte calm, liniştit, cooperant cu
organele judiciară, fiind foarte amabil şi deschis, dar ascultându-i şi urmărindu-le reacţiile putem
observa că defapt aceştia sunt tulburaţi de trăirile interioare, devenind neliniştiţi.

Prin comportamentul expresiv anchetatorul poate observa atitudinea suspectului sau inculpatului,
iar în funţie de temperamentul fiecăruia, ascultarea se va aborda într-un anume fel.

Se exemplifică faptul că introvertitul este mai inhibat psihic şi mai reţinut în a da lămuriri, fiind
mai rezervat în discuţii, pe când extravertitul este mult mai sociabil, deschis la orice subiect, fiind mai
comunicativ. Aceste elemente sunt foarte important de ştiut în abordarea învinuitului.

Persoana care nu este aşa sensibilă trebuie confruntată cu mijloace logico-cognitive, raţionale
demonstrându-i contrariul celor relatate sau poziţia de mincinos(mincinoasă) în cauză, iar suspecţilor
hiper-emotivi găsindu-le slăbiciunea, trebuie ‚‚atacaţi’’ cu ‚‚cuvinte grele’’, afectogene, cu mare
impact emoţional, care să-i înfrângă rezistenţa psihică.

24
 Pentru ca fapta să aibă o valoare morală, trebuie să determinăm dacă este dreaptă sau nedreaptă,
dacă este bună sau rea.

Pregătirea anchetatorului pentru realizarea interogării include:

- Analiza informaţiei cu privire la personalitatea celui interogat;

- Pregătirea întrebărilor, care urmează să fie adresate;
- Alegerea strategiilor care pot fi utilizate pe parcursul interogării;
- Consultarea specialiştilor din diverse domenii (a profesorului sau psihologului în cazul
interogării unu minor, a medicului – în cazurile care conţin o infracţiune cu provocare de
leziuni sau chiar omucidere, a psihologului şi psihiatrului – în situaţia în care persoana
supusă interogării este afectată de anumite tulburări mintale).

După cum ştim foarte bine, melancolicii sunt caracterizati prin energie nervoasă scăzută, lenţi in
mişcări şi tendinţă de culpabilitate, pot fi convinşi foarte uşor să recunoască faptele, ţinând cont de
sentimentele, trăirile învinuitului, ajutându-l să-şi aprecieze corect comportamentul, să-şi înţeleagă
vina. Colericul este mai impulsiv, irascibil, inconstant în reacţii şi prezentarea unor dovezi, probe
verbale sau materiale convingătoare, cu capacitatea de a modifica situaţia din timpul interogării,
pierzând autocontrolul, îi poate trezi sentimentul de eşec al persoanei anchetate şi provocându-i dorinţa
de a relata faptele ascunse.

Infractorul recidivist, se poate prezenta sub forma unei confuzii, rezultate din depistare de către
anchetator a erorilor, contradicţiilor în informaţia relatată, folosirea unor fapte bine cunoscute, care pot
distruge modelele eronate, stabilite de către suspect.

În cazul infractorilor ocazionali, se fundamentează pe cunoaşterea personalităţii învinuitului, a

intereselor lui, a unor merite, operând cu oferirea unei alte perspective. Constă în explicarea tuturor
aspectelor cercetării şi anchetei, a rolului pozitiv al recunoaşterii sincere a vinei şi comportamentului
de colaborare cu ancheta.

A te lăsa pradă mâniei e acelaşi lucru cu a te răzbuna pe tine însuţi pentru vina altuia.

25
 CAPITOLUL III

Coordonatele psihologice ale recunoaşterii comiterii faptei. De la refuzul

recunoaşterii la mărturisire

A fi modest cu cel superior e o datorie, cu cel egal ţie, e un semn de politeţe, iar cu cel inferior,
un semn de nobleţe.

Faţă de învinuirea care i se aduce, suspectul sau inculpatul poate avea 3 tipuri de comportament:

1) a) Suspectul sau inculpatul recunoaşte fapta şi mărturiseşte adevărul: întrucât, probele

împotriva sa sunt evidente, iar la insistenţele anchetatorului să recunoască, constituind o
împrejurare favorabilă în desfăşurarea procesului penal şi pentru a beneficia de o
pedeapsă mai redusă; uneori, infractorul regretă cu adevărat actul infracţional comis şi
mărturiseşte totul, împins de regret dă lămuriri cu privire la ce l-a determinat să încalce
legea şi se retrage pe o poziţie defensivă; alteori, în urma acumulării unei tensiuni
psihice, interne, care-l ‚‚bântuie’’, recunoaşterea faptei vine ca o decontractare,
anchetatorul acţionând potrivit în momentele critice, prin întrebări potrivite sau prin
gesturi şi mimică; ori nedorind să fie trasă la răspundere penală o altă persoană
nevinovată; o luptă psihologică câştigată; b) Suspectul sau inculpatul recunoaşte fapta
parţial sau integral şi este nesincer: De obicei prima declaraţie cât mai aproape de timpul
săvârşirii infracţiunii este cea mai adevărată, datorită unor sentimente foarte puternice de
culpabilitate, o tulburare interioară foarte elevată, dar pe timp ce se scurge timpul, acest
sentiment de regret se diminuează şi mai târziu suspectul recunoscând doar o parte din
eveneminet sau dacă, a comis mai multe fapte prevăzute de legea penală, să recunoască
doar una; aprecierea sincerităţii se vede mai târziu, după ce sunt obţinute mai multe
informaţii care pot determina împrejurările comiterii infracţiunii, de aceea se impune
detalierea acestora în circumstanţe de loc, timp, mod, a elementelor (sentiment, interes)
care l-a determinat pe făptuitor să comită infracţiunea (lipsa oricărui mobil poate fi un
indiciu al stării de iresponsabilitate) şi finalitatea urmărită prin comiterea faptei prevăzute
de legea penală; în urma constrângerilor efectuate de către organul judiciar sau adevăratul
făptuitor, anchetatul poate recunoaşte o parte din infracţiune sau chiar în totalitatea ei
fiind totodată nesincer (cel mai des întâlnim în ractică recunoaşterea parţial sinceră); iar,
în cazuri când pe cale patologică învinuitul mărturiseşte din mobiluri străine de realitate.

2) a) Suspectul sau inculpatul nu recunoaşte vinovăţia şi declaraţiile sale nu sunt sincere: b)

Suspectul sau inculpatul nu recunoaşte vinovăţia şi mărturiseşte adevărul, deoarece nu el
este făptuitorul.
3) Suspectul sau inculpatul refuză să dea declaraţii, adică îşi exercită dreptul la tăcere.
26
 Potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 131, NCPP, când se constată că există contraziceri între
declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea lor dacă aceasta este
necesară pentru lămurirea cauzei. Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi
împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic. Organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoanele confruntate şă îşi pună reciproc întrebări,
care împreună cu răspunsurile se consemnează într-un proces verbal.

Confruntarea în procesul judiciar implică şi criminalistica în etapa cercetării la faţa locului şi în

procesul ulterior al desfăşurării urmăririi penale.

Interpretarea şi soluţionarea ‚‚împrejurărilor controversate’’ de la faţa locului pentru stabilirea

disimulării (a ascunde adevărata înfăţişare a unei situaţii, dându-i o aparenţă înşelătoare) omorului.

Din observaţiile efectuate în activitatea practică cu exemplele următoare, având în vedere

aspectele precizate mai sus, puntem constata că:

3.1. Împrejurările controversate contribuie direct la stabilirea disimulării

omorului
Un singur om m-a înţeles; dar, nici acela, la drept vorbind, nu m-a înţeles. Există unele cazuri în
care autorul – cu ocazia unei circumstanţe relaţionale, va fi inclus de la început în cadrul cercului de
bănuiţi (suspecţi), situaţie în care cercetările vor fi direcţionate obligatoriu către el, încearcă să creeze
impresia, încă din primele momente, că în speţă decesul victimei a apărut pe un teren patologic, ca un
caz de moarte subită15 sau eventual în cadrul unui accident.

Autorul cunoscând circumstanţele în care a acţionat, încă de la începutul anchetei judiciare

declară cu totul altceva decât cele întâmplate în realitate, având o altă explicaţie a mecanismului prin
intermediul căruia decesul s-a instalat.

Încă din faza cercetării la faţa locului a primelor probe conferite de câmpul înfracţiunii, ca şi de
autopsia victimei, poate conduce organele de anchetă către o eroare posibilă, socotind că în speţă este
vorba de o moarte patologică, accidentală sau de săvârşirea unui omor.

S-au întâlnit în practica de cercetare mai multe cazuri, ele privind în special relaţia dintre soţ şi
soţie, ori dintre concubin şi concubină, în care, autorii unor infracţiuni de omor sau loviri cauzatoare de
moarte au încercat să creeze convingerea că în speţă este vorba fie de o moarte accidentală, fie de o
moarte subită, survenită probabil în evoluţia unei acţiuni patologice, nedepistate până în acel moment.

Un exemplu de caz a sunat astfel: În cauza privind inculpatul D.E., în anul 1998, concubina
acestuia S.E. a fost găsită în interiorul unei încăperi pe care o ocupau cei doi, prezentând la examenul

15
Nicolae Popovici, Dicţionarul şcolarului, Editura Andromeda; ‚‚subit’’, -ă, adj. – ivit pe neaşteptate, brusc;
neprezăzut, inopinat.

27
sumar extern mai multe leziuni de violenţă constituite în principal din zone echimotice ce interesau
extremitatea cefalică şi jumătatea superioară a capului.

Inculpatul a afirmat că în ziua respectivă ar fi revenit acasă în jurul orelor 15:00 şi găsindu-şi
concubina prăbuşită în faţa uşii, i-ar fi alertat pe vecini a mai susţinut că îşi explică decesul
concubinei sale prin consumul exagerat de alcool, sub influenţa căruia făcea un fel de crize comiţiale,
căzând pe jos şi izbindu-se de obiectele din încăpere.

Autopsia efectuată a demonstrat însă că moartea victimei se datora asfixiei mecanice prin
ocluzia căilor respiratorii cu mâna (sufocare). Aşa fiind, ţinând seama şi de faptul că leziunile
constatate nu descriau un mecanism de cădere, susţinerea inculpatului a apărut neverosimilă. Faptul
că acesta nu cunoştea cărei anume împrejurări se datora decesul victimei, nu era de natură să
demonstreze în mod direct că D.E. este autorul omuciderii.

În schimb, faptul că acesta precizase că imediat i-a chemat pe vecini în ajutor, constituia o
împrejurare negativă, întrucât din contextul primelor investigaţii efectuate a rezultat că acesta
apelase la vecini după vreo două ore de la sosirea sa acasă. Cea de-a doua împrejurare negativă se
adresa în momentul instalării decesului, căci inculpatul a susţinut că la sosirea sa victima mai dădea
semne slabe de viaţă şi că, deci, aceasta a decedat ulterior, în timp ce el practica asupra ei manopere
de resuscitare. Dar, în realitate, potrivit manifestărilor cadaverice precoce, decesul se instalase
anterior orelor 15:00, moment la care a făcut referire inculpatul. Nici acest lucru nu era de natură să-
l arate în mod direct ca autor, numai că, investigaţiile efectuate printre vecini, ca şi reconstituirea
programului inculpatului au permis să se stabilească în final că acesta a venit la domiciliu, în ziua
săvârşirii faptei, cu circa 2 ore înaintea orelor 15:00, la care a făcut referire (a fost identificată o
vecină care o văzuse pe victimă în viaţă cu numai 20-30 minute înaintea orei reale la care inculpatul
a sosit la domiciliu). Aşa fiind, s-a putut stabili, ţinând seama şi de conflictele preexistente, că
devreme ce victima s-a aflat numai in prezenţa inculpatului, înseamnă că acesta este autorul
agresiunii. Depistarea autorului a devinit posibilă pornind tocmai de la o împrejurare negativă şi
anume faptul că acesta ar fi găsit-o în viaţă şi că ar fi sosit acasă la orele 15:00.

Un alt caz asemănător, îl constituie decesul lui B.D., soţul acesteia, B.G. afirmând într-o
manieră asemănătoare că ar fi găsit-o pe B.D., în jurul orelor 23:00, căzută jos pe podea în porţiunea
dintre pat şi masă, că aceasta mai dădea semne de viaţă, dar aiura. Într-o atare împrejurare şi B.G. a
recurs la ajutorul vecinilor, solicitându-le să cheme Salvarea şi procedând la efectuarea unor
manopere de resuscitare chiar în prezenţa vecinilor.

La examenul intern al cadavrului au fost găsite însă leziuni ce nu justificau susţinerile

bănuitului potrivit cărora victima ar fi decedat datorită consumului exagerat de alcool. În peretele
abdominal a fost găsit un infiltrat sanguin anteroperitoneal precum şi un infiltrat sangvin de 11/8 cm,
subseros, la nivelul unghiului diafragmei. În cavitatea peritoneală s-au găsit 1200 ml sânge lichid,
fiind identificate mai multe leziuni.

28
 O atare constatare demonstra, în afara oricări îndoieli, un mecanism de lovire activă (lovirea
abdomenului cu corpuri dure, probabil piciorul). Şi în acest caz făptuitorul a creat câteva împrejurări
negative: una din ele, consumul exagerat de alcool era real, alcoolemia victimei fiind de 2.85 gr o/oo.

O altă împrejurare controversată se adresa faptului că în prezenţa vecinilor, B.G. efectuase

manopere de respiraţie artificială asupra victimei, prin compresiune toraco-abdominală. Prin aceasta
se crea impresia că victima ar fi fost găsită încă în viaţă şi că în prezenţa vecinilor ar fi încercat să o
salveze.

Şi B.G. afirmă că ar fi ajuns acasă la o anumită oră şi că la ora respectivă, imediat după
găsirea soţiei ar fi procedat la anunţarea vecinilor. O atare împrejurare negativă, în dezacord cu
realitatea a fost informată prin declaraţia martorei B.M. care locuia într-o încăpere a cărei uşă se
deschidea în imediata apropiere a uşii ce ducea la locuinţa soţilor B. (amplasată în faţă) şi l-a văzut
pe B.G. întorcându-se acasă nu mult timp după orele 21:00. În acest mod s-a demonstrat că B.G.,
afirmând că a ajuns acasă la orele 23:00, nu spune adevărul, în încercarea de a disimula comiterea
omorului.

Dacă victima ar fi fost încă în viaţă la orele 23:00, şi ar fi decedat în prezenţa vecinilor, rezulta
că în speţă nu poate fi vorba de săvârşirea unui omor. Deci, din acest punct de vedere, două erau cu
certitudine împrejurări negative ce prezentau contrariul:

- Prima se adresa faptului că prin respiraţie artificială nu se putea produce acea ruptură
de mezenter şi intestin, care se situa la originea decesului, demonstrându-se pe cale de
consecinţă că prin intermediul acestor activităţi B.G. a încercat să disimuleze
mecanismul apariţiei leziunilor.
- Cea de-a doua se adresa orei la care a ajuns acasă inculpatul, oră ce coincidea în
susţinerea sa cu ora la care i-a alertat pe vecini. Demonstându-se că acesta a ajuns
acasă la o oră şi această împrejurare negativă a fost de natură să-l descrie pe autor.

Un alt exemplu în acest sens, priveşte cazul P.I., care a procedat într-o manieră asemănătoare,
ucigându-şi soţia prin sugrumare, după ce a procedat la aranjarea impecabilă a obiectelor din
locuinţă. Or, informaţiile obţinute rezultă că în incinta locuinţei a avut loc o ceartă şi lovire între soţi.
Tocmai ordinea desăvârşită a obiectelor era de natură să constituie o împrejurare controversată în
dezacord cu informaţiile referitoare la altercaţie. Cum singurul interesat să creeze impresia că în
locul respectiv nu a avut loc nici un conflict, era autorul şi cum decesul se datora sugrumării şi nu
unei afecţiuni de stomac invocate, disimularea omorului prin acest aranjament nu şi-a atins scopul16.

16
Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Arad ,,Vasile Goldiş’’ University Press, 2006, pag.
222. Constatarea, examinarea şi interpretarea la locul faptei a împrejurărilor controversate pentru stabilirea disimulării
omorului.

29
 3.2. Pornirea cu premisa greşită privind existenţa împrejurării controversate
După cum se arată, versiunile trebuie să se bazeze pe o corectă observaţie şi interpretare a
rezultatelor cercetării.

Sunt clipe când se creează o falsă impresie în legătură cu caracterul faptei în incidenţa unor
observaţii incomplete: omor sau moarte accidentală.

Un exemplu, în acest sens: îl constituie, dosarul privind moartea violentă a femeii W.I., dosar
înregistrat în evidenţele autorilor neidentificaţi. Se socotise în mod greşit că moartea acesteia, A.T.,
susţinea că ar fi descoperit-o la ora 18:30 în cada de baie. Într-o astfel de împrejurare, versiunea ce
avea în vederea faptul că A.T. putea fi autorul omoromului, a fost de natură să pună o serie de
probleme urmăririi penale.

Împrejurarea fals controversată ce a apărut privea, printre altele şi intervalul de timp în care
trebuia să fi fost umplută cada de baie.

Analiza întregului material de urmărire penală demonstra câteva chestiuni esenţiale şi anume:

- În intervalul cuprins între orele 16:30 – 18:00, A.T. se afla la garaj;

- Acesta a plecat de la garaj la orele 18:00;
- În acelaşi interval, cuprins între orele 16:30 – 18:00, W.I. s-a aflat în viaţă, cel puţin
până la orele 17:00;
- A.T. a comunicat decesul soţiei sale în jurul orelor 18:30.

Presupunând că acesta a fost autorul omorului, rezulta că ar fi trebuit să o ucidă pe W.I. pe

parcursul unui interval de timp, de numai 10 minute, localizat între orele 18:20 – 18:30.

Însă acest lucru, nu era posibil, existând mai multe argumente ce contraziceau o astfel de
versiune.

Prezenţa apei din cada de baie, constatată de martorele N. şi F. La scurt timp dupa 18:30, făcea
imposibilă disiminuarea omorului în această manieră, întrucât s-a stabilit că debitul robinetului era
foarte redus, nepermiţând umplerea căzii de baie de la ora 19:30 şi până la sosirea celor două
martore.

Pe de altă parte, existenţa fenomenelor cadaverice şi în principal a rigidităţii constatată la orele

21:30 făcea imposibilă aprecierea potrivit căreia W.I. ar fi murit cu numai 3 ore înainte.

De altfel era şi greu de imaginat că pe parcursul unui interval de timp de numai 10 min A.T., a
cărei construcţie neuropsihică era quasi-labilă, să fi găsit timpul şi tăria necesare spre a da mai multe
telefoane la Salvare, la Poliţie, prietenilor soţiei sale şi în acelaşi timp să o şi ucidă pe aceasta şi să
umple cada de baie.

30
 Iată deci, cum împrejurările controversate nu descriau de această dată disimularea omorului de
către A.T. ci dimpotrivă demonstrau în mod direct că A.T. nu poate fi autorul. Or acesta nu era
autorul întrucât în realitate W.I. decedase prin înec în cada de baie, în cadrul unei crize comiţiale.

Întrucât urmărirea penală a fost axată iniţial pe versiunea omorului, toate aceste împrejurări
erau false împrejurări controversate, în raport de această versiune, dar autentice împrejurări
controversate în raport de versiunea morţii accidentale.

În cazul soluţionării unui caz de moarte violentă, în care cadavrul a fost găsit în garsonieră şi în
legătură cu care s-a apreciat, tot în mod greşit, că ar fi decedat în urma unei compresiuni în zona
latero-cervicală în raport de această versiune a apărut o falsă împrejurare controversată: uşa de
intrare în garsonieră a fost găsită închisă. În schimb uşa şifonierului, amplasată imediat în
vecinătatea intrării, a fost găsită deschisa. Or, dacă aceasta era deschisă, uşa de acces care se
deschidea către înăuntru nu putea fi readusă în poziţia iniţială, căci întâlnea în drum obstacolul
constituit de uşa şifonierului. Aşa fiind, se demonstra în mod indirect că nu a putut ieşi nimeni din
cameră. Această falsă împrejurare negativă în raport de versiunea omorului era o împrejurare
controversată autentică în raport de versiunea unei morţi accidentale. Acest lucru s-a şi demonstrat
ulterior stabilindu-se că moartea a fost rezultatul sufocării prin aspirarea conţinutului gastric în
cadrul unui episod de intoxicaţie etilică.

Aşa zisa împrejurare controversată constituită dintr-o urmă ovală ce reproducea vag forma unei
tălpi de pantof, în zona obrazului şi zona latero-cervicală şi-a găsit şi ea explicaţia, căci în realitate
acestă urmă era negativul imaginii de pe mochetă unde, în zona aflată în contact cu umărul obrazului
a fost găsit un cheag de sânge ce explica pe de-a întregul mecanismul apariţiei urmei.

Aşa cum am specificat mai sus, că o corectă observare şi interpretare a urmelor din câmpul
infracţiunii trebuie să ducă mai întâi la elaborarea unor versiuni corecte şi că numai în raport de
acestea, unele sau altele dintre împrejurările constatate pot fi socotite că au sau nu caracter
controversat.

Pentru delimitarea acestui domeniu al împrejurărilor controversate ce constituie rezultatul

informaţiilor obţinute la faţa locului – de împrejurările ce parvin din atitudinea ulterioară a autorului
astfel cum a fost stabilită aceasta în cadrul anchetei17.

Omul care nu se teme de adevăr, nu are de ce să se teamă de minciună.

3.3. Autorul şi victima locuiesc împreună

17
Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Arad ,,Vasile Goldiş’’ University Press, 2006, pag
228.

31
 După cum s-a constatat în situaţiile în care autorul locuieşte cu victima sau în incinta aceluiaşi
imobil, ori este legat întro relaţie mai strânsă cu victima, acesta are tendinţa, în scopul de a se sustrage
răspunderii penale, să disimuleze omorul în sine, să încerce să împiedice însăşi descoperirea faptei.
Acelaşi lucru este valabil şi în situaţiile în care fapta de omor, dacă ar fi descoperită, nu ar pune
probleme anchetei încă din stadiul iniţial în ce priveşte aprecierea ei. Deci, nu este vorba de aşa-zisele
disimulări ale omorului, în scopul creării unei impresii greşite în legătură cu existenţa faptei (dacă este
vorba de agresiune sau de moarte accidentală), ci este vorba de crearea impresiei că în locul respectiv
nu s-a întâmplat nimic. Această activitate se realizează, fie prin dezmembrarea până la dispariţia
completă a cadavrului, fie prin transportarea cadavrului în altă parte şi ştergerea completă sau relativ
completă a urmelor infracţiunii.

Autorul încearcă să creeze impresia că la locul omorului nu s-a produs nici un eveniment. Însă
tocmai aceasta îl indică pe autor ca fiind foarte aproape din punct de vedere al locului şi timpului de
victimă.

Având ca exemplu, în acest sens, se exemplifică infracţiunea de omor comisă de N.S. Pe raza a
două judeţe au fost descoperite fragmente de cadavru uman. Comparându-se dactiloscopic
impresiunile cadavrului cu înregistrarea dactiloscopică existentă s-a stabilit că membrele supeioare
dezmembrate au aparţinut femeii N.G., domiciliată în Arad.

Deplasarea de urgenţă la locuinţa victimei a contribuit la descoperirea autorului N.S., care mai
păstrase încă în interiorul locuinţei o parte din fragmentele cadavrului.

S-a stabilit că N.S. a dezmembrat cadravul în intenţia de a-l face să dispară, ştiind că în cazul
descoperii acestuia, el va deveni principalul suspect.

În acelaşi sens, se citează şi infrcţiunea de omor comisă de V.S., a cărui victimă a fost N.D.,
cetăţean străin. Cercetarea întreprinsă la faţa locului a stabilit că autorul faptei a încercat să
împiedice descoperirea omorului. Astfel, acesta a ascuns hainele victimei, a încercat să şteargă
urmele, a transportat cadavrul în subsolul blocului şi a mutat autoturismul ce a aparţinut celui
decedat. Aceasta a demonstrat că are cunoştinţă despre repartiţia încăperilor în incinta imobilului şi
mai demonstra că aceasta presupune că verificările întreprinse se vor îndrepta în primul rând în
privinţa acelui imobil. Comportarea autorului a cauzat dificultaţi anchetatorilor, astfel încât în raport
şi de faptul că victima prezenta leziuni de împuşcare, s-au elaborat mai multe versiuni, îndepărtându-
se cercetările de persoanele aflate în imobilul respectiv. Când s-a reluat versiunea în conformitate cu
care autorul locuia în blocul în care s-a găsit cadavrul, a fost depistat autorul faptei în persoana lui
V.S.

Alt exemplu, În cazul infracţiunii de omor a cărei victimă a fost T.M. din Arad, cadavrul a fost
descoperit în incinta camerei de baie, ambalat într-o husă, ca şi cum ar fi pregătit spre a fi
transportant în altă parte.

Cercetarea dormitorului victimei a permis să se stabilească că în mod vizibil cineva a căutat să

înlăture orice urme care puteau demonstra că în locul respectiv s-a săvârşit un omor. Această dorinţă
32
vizibilă a autorului, de a crea convingerea că în locul respectiv nu s-a întâmplat nimic, a condus la
elaborarea versiunii în conformitate cu care agresorul locuia împreună cu victimă, aflându-se foarte
aproape în cercul de relaţii ale acesteia. Verificându-se această versiune s-a constatat că la data
comiterii omorului, autorul locuia împreună cu victima.

Un alt exemplu este cel privind infracţiunea de omor comisă de S.I., a cărui victimă a fost
minora S.M. în vârstă de 9 ani, iar circumstanţele de loc sunt relativ asemănătoare: victima locuia la
etajul 4 al blocului în care s-a comis fapta. Cadavrul a fost descoperit la etajul 3, pe scara aceluiaşi
bloc, ca fiind văzută intrând pe scara în jurul orelor 12:30. La acea oră, îngrijitoarea blocului a intrat
în spălătorie, unde ulterior a fost găsită servieta victimei, fără a descoperi servieta acolo în acel
moment. Sora victimei a plecat din apartamentul situat la etajul 4, la orele 12:40, fără a se întâlni
totuşi cu victima pe scară. Aceste împrejurări au fost de natură să permită elaborarea versiunii
conform căreia autorul locuia la unul din etajele superioare ale blocului, fiind mai greu de presupus
că, în situaţia în care ar fi locuit la parter sau la etajul 1, făptuitorul şi-ar fi asumat riscul de a
transporta pe victimă pe scară, până la etajul 3, căci era posibil să fie surprins.

Presupunând că fapta ar fi fost comisă de un individ de la etajul 4, acesta ar fi avut posibilitatea

să transporte şi pe victimă în spălătorie şi nu numai servieta acesteia (spălătoria fiind situată la etajul
4). Rezultă deci, în mod logic, că zona cea mai probabilă de care aparţine autorul se află la nivelul
etajului 3. În acest mod prin trierea locatrilor de pe scară şi verificarea acestora, după doar 3 zile,
restrângându-se cercul de suspecţi, a fost identificat auorul, în persoana lui S.I.

Pe de altă parte, În dosarul privind infracţiunea de omor a cărei victimă a fost N.A., cercetarea
efectuată la locul faptei a stabilit că autorul încercase să şteargă urmele infracţiunii.. mai mult chiar,
acesta părea să fi pătruns în apartament fără opoziţie din partea victimei, ceea ce demonstra că se
află foarte aproape de sfera de relaţii a victimei.

Verificându-se locatarii de pe scară, s-a stabilit ca I.V. încerca să disimuleze, internându-se în

spital, comparările dactiloscopice efectuate în privinţa acestuia permiţând însă identificarea cu
relativă uşurinţă a autorului.

Concluzia care se desprinde din analiza acestor cazuri este că atunci când circumstanţele de loc îl
apropie foarte mult pe autor de victimă, acesta va încerca, de regulă, să diminueze însuşi omorul, spre
a crea impresia că în locul respectiv nu s-a întâmplat nimic. Tocmai de aceea, primele verificări
întreprinse în astfel de cazuri trebuia să-i aibă în primul rând în vedere pe cei din imobilul respectiv şi
care sunt aproape de victimă, în cadrul cercului ei de relaţii.

Când începe secretomania sau misterul, nici viciul sau escrocheria nu sunt prea departe.

Cifrele rotunde mint întotdeauna.

3.4. Autorul se află în cercul relaţional al victimei

33
 Disimularea atitudinii de către autor, aflat în cercul de relaţii al victimei. Ba chiar mai mult, îşi
prezintă compasiunea faţă de aceasta şi chiar se ocupă de înmormântarea ei, căutând să creeze impresia
că nu are cunoştinţă de împrejurările faptei.

Se exemplifică, cazul privind infracţiunea de omor a cărui victimă a fost P.P. comisă de O.M.
autorul, după ce şi-a abandonat hainele pătate de sânge în locuinţa victimei, spre a crea convingerea
că au aparţinut acesteia, întrucât era cunoscut ca fiind prietenul lui P.P., a manifestat un deosebit
interes în ce priveşte îndeplinirea formalităţilor legate de înmormântare.

Mai mult chiar, şi-a exprimat temerile, faţă de vecini, ca nu cumva, prin faptul că a ajutat la
îmbrăcarea victimei să i se reproşeze că a pus mâna pe el. În grija de a nu fi descoperit, autorul
procedase la spălarea completă a cadavrului, permiţând, pe cale de consecinţă, elaborarea versiunii
în conformitate cu care, chiar el ar fi autorul, versiune ce a fost confirmată în cursul verificărilor
ulterioare.

În alte situaţii, când autorul se afla aproape de victimă, în cadrul cercului de relaţii, s-a mai
constatat că aceasta caută să întârzie stabilirea identităţii victimei, ştiind că această identitate odată
stabilită, va direcţiona cercetările spre el. Astfel, inculpatul M.N., după ce l-a ucis pe amantul
concubinei sale, şi-a însuşit actele de indentitate ale acestuia şi le-a distrus, încercând astfel să
împiedice ca verificările să se îndrepte spre el, până în momentul când îşi va confecţiona un alibi
pentru noaptea în care a fost săvârşită fapta.

În cazul infracţiunii de omor, a cărei victimă a fost M.A., autorul a incendiat locuinţa victimei.

Cadavrul a fost găsit carbonizat, dar la autopsie s-a stabilit că moartea s-a datorat asfixiei
mecanice, prin obstrurarea căilor respiratorii cu un corp moale (ciorap). Urmărirea penală efectuată
iniţial nu a ţinut seama de faptul că autorul, prin încercarea de disimulare a omorului şi prin crearea
aparenţei unei morţi accidentale, demonstra că se află foarte aproape de cercul de relaţii al victimei.
De aceea, primele verificări întrprinse au înlăturat cu uşurinţă această versiune şi, cu toate că autorul
a fost şi el audiat, în cadrul unui mai larg cerc de suspecţi, nu s-a procedat la verificarea susţinerilor
sale. Abia la o dată mai recentă s-a putut stabili că alibiul furnizat de acest suspect pentru noaptea
când s-a comis fapta, era fals, ceea ce îl demonstra în mod indirect ca fiind autor al omorului.
Confirmarea acestei versiuni a devenit posibilă abia atunci când versiunea a fost reluată, adică după
sinuciderea presupusului autor.

Toate aceste exemple demonstrează că disimulările de atitudine ale suspecţilor trebuie observate
cu multă minuţiozitate, ele demonstrând posibilitatea ca tocmai persoana disimulată să fie autorul
omorului.

Pentru a-ţi întări argumentul, trebuie să ridici vocea.

3.5. Autorul este întâmplător în compania victimei

34
 În aceste situaţii, aşa cum s-a constatat, autorul de regulă pentru orice eventualitate, ştiind că
primele verificări nu vor ajunge la el, are timp să-şi confecţioneze un alibi18.

De exemplu: în cazul unui omor cercetat în anul 1991, autorul, după comiterea faptei, şi-a
procurat o viză pe biletul de tren, prin care intenţiona să-şi demonstreze prezenţa într-o altă
localitate, la data comiterii omorului.

Ultrerior comiterii infracţiunii de omor putem observa atitudinea agresorului prin aşa zisele
împrejurări controversate.

Exemplu tipic citat în literatură când, după ştrangularea victimei cu un laţ, cadavrul este atârnat
de o funie, într-o poziţie de spânzurare tipică. Tocmai diferenţa caracteristicilor şanţului de
spânzurare ce nu se regăsesc în cazul în speţă constituie trăsătura controversată certă ce pune
organele de cercetare în situaţia de a realiza că în speţă este vorba de săvârşirea unui omor disimulat
printr-o sânzurare înscenată ulterior.

Disimularea omorului şi transformarea sa într-un accident sau moarte patologică, se face cu

precădere, adică imediat după săvârşirea actului, să camufleze, să deplaseze, să adopte unele măsuri
prin care să încerce crearea unei false convingeri în legătură cu decesul survenit, toate astea printr-un
proces deliberativ.

3.6. Cazuri tipice de împrejurări controversate prin care s-a stabilit

disimularea unor omoruri
Pe baza unei minuţioase cercetări la nivel: chimic, fizic, mecanic şi biologic se poate constata
sinceritatea autorului, în cadrul unei riguroase logici se poate deduce posibilitatea realizării sau
nerealizării unui anume gest.

De exemplu, în dosarul privind pe inculpata N.C., aceasta a fost cercetată în legătură cu

uciderea soţului ei, printr-o lovitură de cuţit aplicată în triunghiul lui Scarpa. Autoarea susţinea că în
timpul unei altercaţii cu soţul, ţinând cuţitul în mână, acesta ar fi zgâlţâit-o de umeri şi trăgând-o
brusc către el, cuţitul pe care-l ţinea în mână ar fi pătruns în corpul victimei.

Verificându-se cuţitul corp delict, rezistenţa pantalonilor (blue-jeans), cu care victima era
îmbrăcată, ca şi rezistenţa ţesuturilor s-a stabilit că dinamica relatată de inculpata N.C. era în
dezacord cu realitatea. Prin urmare, nu era posibilă producerea unei plăgi penetrante constituind un
canal traiect de peste 12 cm, în acea zonă, în maniera descrisă de către autoare.

18
Dicţionar de termeni juridici uzuali, Editura Alex, Bucureşti, 1996, pag. 24, alibi – (la. ‚‚în altă parte’’) –
dovadă sau mijloc de apărare prin care o persoană îşi dovedeşte nevinovăţia rezultată din constatarea că la data
săvârşirii infracţiunii se afla în altă parte decât locul unde s-a comis aceasta; deci, persoana învinuită sau inculpată
probează absenţa dintr-un anumit loc prin prezenţa sa în alt loc sau altă parte’’.
35
 Într-un alt caz de omor, soţia îşi ucide soţul prin aplicarea unei lovituri de cuţit între omoplaţi.
Cuţitul este găsit cu ocazia cercetării la faţa locului, sub frigider. Două împrejurări controversate
certe au reţinut de la început atenţia organelor de urmărire penală: faptul că victima nu se putea
sinucide, aşa cum afirmase soţia, prin manevrarea cuţitului către acea zonă şi faptul că leziunea
fusese atât de puternică încât nu mai permitea victimei scoaterea cuţitului şi ascunderea sub frigider.
Pusă în faţa evidenţei autoarea şi-a mărturisit vinovăţia.

Într-un alt caz de omor, săvârşit în judeţul Arad, corpul victimei a fost găsit la o distanţă de
circa 25 m de uşa de acces în bucătărie, prin geamul căreia autorul afirma că ar fi lovit spre înainte,
cu cuţitul, în apărare (fiind surprins în timpul somnului, conform susţinerilor sale, de atitudinea
agresivă a victimei care încerca să pătrundă în locuinţă prin spargerea geamului, situaţie în care ar fi
lovit cu cuţitul la întâmplare geamul spart).

Or, pe traseul dintre bucătărie şi gardul unde a fost găsit cadavrul victimei nu se găseau urme
de sânge. Pe de altă parte, la locul descoperirii cadavrului, urmele sangvinolente erau dispuse într-o
cantitate mare, iar distribuţia acestor urme pleda pentru o ţâşnire a sângelui în acel loc, în cadrul
unei hemoragii masive arteriale.

Aşa cum s-a stabilit la autopsie,moartea se datora unei secţiuonări a aortei. Într-o atare situaţie
rezulta că deplasarea victimei în modul arătat de autor nu mai era posibilă. Mai rezulta, de asemenea,
că victima a recepţionat lovitura în timp ce se afla în dreptul gardului şi că a fost lovită de o persoană
ce venea în întâmpinarea acesteia dinspre curtea vecină.

O atare împrejurare controversată a fost utilizată pentru stabilirea corectă a dinamicii

evenimentului, căci autorul, în final, pus în faţa acestei argumentaţii a recunoscut că a lovit victima în
acel loc.

S-a creată însă o a doua împrejurare controversată, prin susţinerea aceluiaşi autor, în sensul că
victima, încercând să sară gardul s-ar fi înfipt în cuţitul pe care ea îl ţinea în mână.

Or, locul unde victima a receptionat lovitura era marcat printr-o diferenţă de nivel constituită
dintr-o grămadă de pietriş. Într-o atare situaţie, autorul care era în curtea vecină, se afla sub nivelul
acesteia. Canalul traiect, produs prin lovitura de cuţit, era amplasat de sus în jos şi de la dreapta la
stânga. Tot la nivelul braţului stâng, pe faţa posterioară, prelungindu-se către axilă, victima prezenta
o plagă direcţionată oarecum oblic ce reunea în cadrul unei linii imaginare direcţia ipotetic şi unghiul
sub care s-a lovit cu cuţitul. Aceasta demonstra că autorul a ridicat cuţitul în mână şi că în acelaşi
moment victima a ridicat braţele în apărare, primind acea lovitură de cuţit, care a interesat în trecere
şi tegumentele de pe faţa posterioară a braţului stâng.

Această împrejurare controversată certă intră în discordanţă cu susţinerile inculpatului.

Explicându-i acestuia mecanismul producerii loviturii, în final a recunoscut că a inventat versiunea
căderii victimei în cuţit, în speranţa că îşi va diminua întrucâtva răspunderea.

36
 O altă împrejurare controversată certă privea dosarul întocmit în urma decesului victimei C.S.,
dosar restituit de instanţa de judecată cu motivarea că, după toate datele, amândoi fraţii N. au lovit
victima. Or, în realitate victima a primit o singură lovitură de cuţit în flancul drept, care i-a cauzat
decesul. Nu era deci posibil că fiecare dintre presupuşii autori să fi aplicat victimei câte o lovitură de
cuţit care să-i fi cauzat moartea, deoarece aceasta a recepţionat o singură lovitură19.

Picătura găureşte piatra nu prin forţă, ci prin tenacitatea picăturii.

Modernizarea economiei a fost însoţită de un proces de urbanizare, iar în noile oraşe nevoia de
instrucţie este din ce în ce mai mare, aceasta cu atât mai mult cu cât mijloacele de difuzare a ideilor şi
informaţiilor se înmulţesc. De aici au rezultat importante consecinţe pentru evoluţia şi structura
învăţământului mai ales în ceea ce priveşte elementul calitativ. S-a elaborat o legislaţie şcolară
corespunzătoare. Sub acest aspect trebuie remarcat că acum, în a doua jumătate a secolului ale XIX-
lea, structura învăţământului este modernă, având trei nivele: primar, secundar şi superior (universitar).
Un pas important l-a reprezentat introducerea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit în foarte
multe ţări europene, chiar dacă în unele doar parţial.

Psihanaliză – metodă de analiză psihologică şi tratament al bolilor neuropsihice, care îşi propune,
prin diverse probe-asociaţii de cuvinte, relatări de vise, interpretări de figuri confuze să descopere
cauzele nevrozelor şi să le vindece20.

Fizionomiile trădează

Fiziognomica, sau metoda de a cunoaşte şi caracteriza indivizii unei specii şi mai ales a celei
umane după anumite particularităţi fizice, deci după ‚‚fizionomie’’ (forma corpului, a capului, raportul
dintre părţile organismului), este destul de veche.

Desigur, moda analizei fizionomiei (fixonomie cum o lua în derâdere domnul Ion Caragiale,
sedus şi el de această teorie) a dat naştere unor excese care duceau, cel mai adesea, la o judecare
greşită a omului din faţa noastră. Se atribuia un nas gros şi noduros unei făpturi vulgare sau un nas
coroiat, vulturesc, unui viitor conducător, gropiţele în obraz unei drăgălăşenii înnăscute, zbenghiul sau
adâncitura verticală a bărbiei unei senzualităţi deschise, sprâncenele groase lăsate deasupra ochiului
unei firi neîncrezătoare, aluniţele şi poziţia lor, unor predestinări spre şansă etc.

Important e să vedem care sunt totuşi grăunţele de adevăr ale acestei teorii. Există nişte
‚‚norme’’ umane universale de proporţionalitate, aplicate şi de marii sculptori ai antichităţii.

Există, firesc şi variaţii considerabile, legate de anumite particularităţi somatice, rasiale şi

naţionale şi ceea ce ne interesează pe noi, variaţii semnificative ale indivizilor care pot fi grupate,

19
Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Arad ,,Vasile Goldiş’’ University Press, 2006, pag
242. Constatarea, examinarea şi interpretarea la locul faptei a împrejurărilor controversate pentru stabilirea disimulării
omorului.
20
Ioan Scurtu, Istorie, Editura Gimnasium, 2000, pag. 32.
37
sugerând aşa-numitele tipuri anatomo-morfologice. În 1940, William Sheldon a elaborat un sistem de
somatotipologie, bazat pe trei extreme ale formei corporale:

a) Endomorful este gras şi rotofei, cu un cap rotund, un pântec volumnos, cu o construcţie

greoaie;
b) Mezomorful, tipul ideal pentru sculptori, se caracterizează printr-un cap puternic, umeri
laţi, şolduri elegante, musculatură amplă şi armonioasă;
c) Ectomorful are capul colţuros, corpul de obicei, slab, conturat prin unghiuri ascuţite,
membrele subţiri, umerii strâmţi (Fig. 1).

Sheldon, ca şi adepţii teoriei fiziognomoniei, asimila tipul endomorf unei personalităţi joviale şi
adaptabile, tipul mezomorf unei personalităţi energice, dinamice, iar tipul ectomorf unei naturi
dominate de sensibilitate şi imaginaţie.

A. Mezomorf B. Ectomorf C. Endomorf

Fig. 1. Tipuri morfosomatice (schematizare după William Sheldon)

Pierre Rendier, în Franţa şi John Winter, în Andlia, au transferat aceste date fizionomice din
domeniul caracteriologiei psihologice în acela al medicinei în vederea stabilirii unui diagnostic
diferenţial mai precis, în funcţie de tipologia fizică, considrându-se că fiecare tip uman este expus
predilect unui anumit tip de boli legate de ‚‚dominanta’’ morfologică. S-a convenit că există, în acest
sens, patru tipuri umane:

38
 a) Tipul respirator – corespunzând în bună măsură, mezomorfului. Acesta este expus
preferenţial tulburărilor locomotorii, respiratorii, miocardice.
b) Tipul digestiv – echivalent oarecum endomorfului are şanse mai mari să sufere de boli
hepato-digestive şi renale.
c) Tipul cerebral – corespondentul tipului ectomorf este mult mai vulnerabil la tulburări
nervoase şi neurovegetative (distonii, surmenaje, nevroze, manii, psihoze etc.)
d) Tipul picnic (amestec de tip respirator şi digestiv) imaginea unui om îndesat, cu gâtul
gros şi scurt nutreşte o predispoziţie acută pentru accidentele cerebrale de tip apoplectic.

Desigur că mai sunt şi ‚‚semne’’ fizionomic care trădează personalitatea umană. Lombroso – un
celebru jurist italian – a detectat aşa-numitele semne fizice ale criminalităţii (forme de măciucă a
degetului mare, formatul frunţii, unghiul facial etc.) care s-au dovedit de a fi totuşi, nu întotdeauna,
concludente, deoarece ele pot fi atribuite sau chiar anihilate prin educaţie. Unele trăsături atribuite de
fizionomişti unor tipuri de caractere umane, nu sunt înnăscute, ci câştigate, pe parcursul vieţii.
Anumite riduri de expresie ale frunţii se datorează efortului intelectual susţinut de încruntare sau unui
uşor grad de miopie netratat, după cum fălcile pătrate cu muşchi maseteri puternici care, după
fizionomişti, constituie un semn de voluntarism, energie şi chiar de violenţă, poate să exprime doar o
voluptate a mestecării îndelungi sau a plăcerii constatate de a sparge obiecte tari între dinţi. În
caracterizarea oamenilor şi chiar în stabilirea unor diagnosticuri medicale nu putem neglija forma
mâinilor şi unghiilor, raportul palmă-degete, anumite desene labiale, poziţiile urechii faţă de cap etc.
Asocierea unor date ale fiziognomiei clasice, cu datele de observaţie ale psihologiei şi ale
anatomopatologiei moderne, ne ajută să cunoaştem mai precis şi nu rareori, mai rapid pe semenii
noştri.

Chiromanţia la ora adevărului

Încă de acum 1300 de ani, chinezii identificau oamenii după particularităţile palmei. Anumite
zone ale desenului palmar şi plantar (al tălpii), erau puse de medicii presopuncturişti, din Extremul
Orient, în legătură cu anumite organe. Despre presopunctură vom vorbi cu altă ocazie. Ne vom limita
deci la chiromanţie.

Din capul locului vom face distincţia între ghicitul în palmă (o mică şarlatanie practicată de
ţigănci sau chiar de chiromanţi cu cabinet) şi dermatoglifie (studiu ştiinţific al motivelor în relief sau
şanţurile situate în palmă). Derma – conţine în vârful degetelor şi în palmă un asortiment distinctiv de
sinuozităţi, volute şi curburi, care alcătuieşte un desen individualizat, inconfundabil, după care putem
identifica pe orice individ. De altfel, de multă vreme poliţia foloseşte acest amănunt în identificarea
delincvenţilor, ale căror amprente digitale constituie piese importante în dosarul lor penal.

Anatomiştii descriu pliurile, cutele palmei ca linii de flexiune. Acestea, după opinia lor nu au o
semnificaţie. Divizare caracteristică şi fundamentală a palmei prin două mari linii orizontale, apreciate
de chiromanţi ca linia minţii şi a inimii şi două linii verticale groase (linia norocului şi a vieţii) ar fi în
exclusivitate produsul flexiunii şi tensiunii. Flexiunea ar determina schema principală a liniilor, iar
tensiunea, legată probabil şi de anumite particularităţi ale energiei şi activităţii nervoase, ar determina

39
fermitatea sau sinuozităţile acestora, ca şi apariţia sau absenţa unor linii secundare, ramificaţii,
bifurcări, delte, interferenţe care pot sugera diferite figuri sau forme geometrice (triunghiuri, pătrate,
catene, zigzaguri etc.21).

Ce plăcut e să ştii că ai aflat ceva!

Sunt frumos, sunt puternic, sunt înţelept, sunt bun. Şi toate astea le-am descoperit eu.

21
Tudor Opriş, Mica Enciclopedie pentru tineret, Forţele misterioase ale Cosmosului şi omului, Editura Forum,
Bucureşti, 1995, pag. 204.
40
 Concluzii

Cu cât creaţia poetică e mai originală şi mai inaccesibilă raţiunii, cu atât mai bine.

Din cele mai sus rezultă că personalitatea infractorului se impune ca o realitate în criminologie,
iar cercetarea sa, a deveniirii sale, reprezintă o perspectivă ştiinţifică utilă de cercetare psihologică şi
criminologică. Acest fapt explică de ce numeroase teorii ce caută să explice delincvenţa sub aspect
cauzal sunt axate pe personalitatea infractorului, cum ar fi: teoria învăţării comportamentului
delincvent; teoria conflictelor de culturi şi cea a subculturii delincvente – caracterizate prin
maliţiozitate (răutate), versatilitate, negativism, monotonie grupală şi frustrare ca statut de acţiune;
teoriile psihanalitice; teoria asocierii diferenţiale – ce exprimă ambivalenţa grupului de a înclina sau
nu, în situaţii de criză, spre delincvenţă.

În delincvenţă, situaţiile sunt multiple, de la alcoolism la gelozie, de la provocare la tâlhărie etc.,

de la trăirea dureroasă a unei frustraţii, rănirea amorului propriu sau de un sentiment de inferioritate la
alcoolism, ca evaziune dintr-un cotidian jenant şi la căutare a unui paradis artificial, în celelalte
toxicomnii. De menţionat că într-o societate anomică, alienantă, alcoolul devine o pseudonecesitate şi
se impune ca factor principal de trecere la act, atât ca alcoolism acut, cât şi prin formarea unei
personalităţi alcoolice caracterizate prin iritabilitate, impulsivitate, reducere şi strâmtoare a interesului
şi a relaţiilor sociale, nerespectare a angajamentului de a nu mai bea etc.

Alcoolismul – ce se instituie ca o necesitate serală de reziliere a conflictelor acumulate în cursul

zilei, apoi matinală, pentru a preveni aceste conflicte când devine o necesitate cotidiană, va duce
progresiv la afectarea personalităţii prin creşterea sentimentelor de vinovăţie, prin tulburări ale
interrelaţiilor umane, prin pierdere a autocontrolului şi a capacităţii de a reacţiona, prin comportament
agresiv până la neglijarea şi evitarea legăturilor afective şi familiale, la decădere morală, la dificultăţi
mari de inserţie socioprofesională şi demisie de la cele mai elementare condiţii de viaţă socială.

Alcoolismul feminin este mult mai discret şi discontinuu şi deseori copie alcoolismul bărbatului,
devenind un alcoolism de cuplu. Din cauza acestor trăsături de personalitate, alcoolismul acompaniază
infracţiunea ca factor de trecere la act în procent de 60%.

Drogomania ca situaţie criminogenă este motivată de acte umane ratate, de tulburări ale vieţii
interrelaţionale, de plăcere sau chiar din nevoia de a uşura trecerea la act. Ea îmbracă forme euforice
(opiu, cocaină, heroinaă), fantastice (canabis), ebrioase (alcool), excitante (cafea). De relevat frecvenţa
toxicomaniei la tineri în procent de 70%; consumat cronic, drogul devine mijloc de depersonalizare şi
dominare a fricii şi a realităţii înconjurătoare cu producerea unor grave acte antisociale, fie în caz de
pană de drog, fie în caz de revenire la o realitate neospitalieră dintr-o lume fantastică creată de drog.

Situaţiile sunt considerate astfel mai puternice deseori decât legile (‚‚ocazia face hoţul’’), ele
ducând ‚‚fie la închisoare, fie la sfinţenie’’. Factorii situaţionali principali sunt alcoolul, drogul,

41
atitudinea victimei sau influenţele din mass-media, iar factorii situaţionali secundari – reactivitatea
personalităţii, crizele psihice sau mobilul subiacent al unei fapte antisociale.

Nu este înnăscut comportamentul antisocial, ci se formează pe parcursul vieţii. În formarea sa,

un rol primordial au, după cum ştim, factorii primari de socializare, precum carenţa afectivă maternă şi
abuzul de autoritate paternă;

În faţa creşterii violenţei, cercetătorul trebuie să meargă la origini, atât timp cât calitatea vieţii
sociale depinde de personalitatea indivizilor, dar şi de calitatea instituţiilor şi a legilor create de om;

Delincvenţa are cauze multiple, structurate în mod esenţial în trinomul mediu (de formare a
personalităţii şi mediu de existenţă), personalitate şi situaţie, dar are totdeauna o patogenie, un
mecanism unic, ontogenetic de realizare;

Faptul că personalitatea deviantă se formează ontogenetic înseamnă că ea nu este o fatalitate şi

că poate fi deci anihilată printr-o mai bună susţinere materială şi educativă a familiei şi a societăţii
(societatea va fi bună dacă şi familia sa, în principal, va fi bună).

O anchetă eficientă este atunci când începând cu primul organ de cercetare sesizat, cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni sau cu iscarea unui scandal, ajuns la faţa locului, să se prezinte, să ia măsuri
de identificare a persoanelor (obiectelor) implicate şi a eventualilor martori, dând semn de solidaritate
cu privire la toate persoanele implicate. Printr-un limbag politicos (,‚lăsând acasă sentimentul de
importanţă’’), să ajute semenii obiectiv, pentru a rezolva amiabil eventualele neînţelegeri.

După cum aţi observat apar tot mai multe agenţii de securitate care, presupun că, sunt în interesul
cetăţeanului, pentru protecţia şi securitatea noastră. În ultimii ani, după cum am observat pe internet,
agenţii de securitate au prins o anumită autoritate, în comparaţie cu oamenii de rând şi câteodată au
fost violenţi. Fiind chemaţi să intervină pentru aplanarea unui conflict verbal, o eventuală neînţelegere,
ei înşişi se manifestă ostentativ, folosind materialele din dotare cu scop ofensiv, de intimidare
exagerată, în alte cazuri trec la aplicarea unei ‚‚corecţii fizice’’ exagerate. Este important pentru
cadrele didactice sau organele de conducere să elaboreze un proiect prin care, agenţii de
securitate/pază să fie mai bine instruiţi cum să procedeze pentru aplanarea unui conflict, pe cale
paşnică (fără grabă, având timp de discuţii cu toată lumea şi respectuoşi).

De exemplu, ar putea fi instruiţi de către jandarmi: cum? când? în ce situaţii? În nici un caz să
nu facă abuz de forţă brută, pentru că, ei nu sunt: nici jandarmi, nici poliţişti şi nici militari, care
exercită funcţii publice. Ei (agenţii de intervenţie), nu au autoritatea să-şi facă singuri legea, tot mai
multe agresiuni intenţionate ofensive (fără motiv întemeiat) cu spray lacrimogen şi ‚‚bobârnace sau
capace la ceafă’’, ‚‚bucăţi la coaste’’, aşadar, pentru bunul mers al societăţii, la întocmirea unui proces-
verbal se precizează toate situaţiile de fapt, într-un mod onest, fără ‚‚tovărăşii’’, fără să denatureze
realitatea!

Eu vorbesc cu toată lumea la fel, fie că este gunoierul sau decanul universităţii.

42
 Aşadar, psihologia, criminologia, sociologia, devin astfel o preocupare multidisciplinară,
focalizată pe studiul personalităţii criminalului.

Niciodată nu-l deranja pe altul cu ceva ce poţi face singur. Oricine poate crea istorie, însă doar
oamenii remarcabili sunt capabili să o scrie.

Strategiile de luptă cu infracţiunea au în vedere adoptarea celor mai bune căi şi mijloace de luptă,
asigurarea dreptului infractorului la reeducare şi resocializare, în acest scop pedeapsa va fi
proporţională cu fapta şi va resocializa (penitenciarul să nu fie o instituţie patogenă ce
depersonalizează, etichetează şi elimină din societate). Sentinţa nu trebuie aşadar să aibă ca scop doar
pedepsirea, ci si asigurarea mijloacelor de îndreptare a infractorului.

Ţine de curiozitatea şi profesionalismul anchetatorului să descopere adevărul, iar dacă te-a

întristat cineva, nu fi trist, fiindcă te vei asemăna cu el. Fiindcă nimeni nu biruie răul cu rău, ci răul cu
binele.

Profesorii din şcoli au o autoritate la care prim-ministrul poate doar visa.

43
 Bibliografie

Dicţionar de termeni juridici uzuali, Editura Alex, Bucureşti, 1996

Eliodor Stanislav, Criminalistica – metodologia intervievării investigative, Editura Semne,

Bucureşti

Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal. Partea generală, Universul Juridic, Bucureşti, 2014

Freud Sigmund, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, 1994

Gorgos Constantin, Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol. I-IV, Bucureşti, 1998

Ioan Scurtu, Gheorghe Dondorici, Vasile Ionescu, Istorie, Editura Gimnasium, 2000

Jean Piaget, Psihologia inteligenţei, Editura Cartier, 2008

Karl Gustav Jung, Puterea sufletului, Editura Anima, Bucureşti, 1994

Marţian Iovan, Psihologie judiciară, Editura Gutenberg, Arad, 2002

Marţian Iovan, Psihologie judiciară, University Press ,,Vasile Goldiş’’ Arad, 2006

Mihail Udroiu, Fişe de procedură penală, Universul Juridic, Bucureşti, 2014

Mihail Udroiu, Fişe de drept, NCP, Universul Juridic, Bucureşti, 2014

Melanie Klein, Iubire, vinovăţie, reparaţie, Editura Sigmund Freud, Binghampton, Cluj, 1994

Nicolae Popovici, Dicţiona Tudor Opriş, Mica Enciclopedie pentru tineret, Forţele misterioase
ale Cosmosului şi omului, Editura Forum, Bucureşti, 1995

Nicolae Popovici, Dicţionarul şcolarului, Editura Andromeda, 2003

Nou Cod penal şi Noul Cod de procedură penală

Pavel Palcu, Drept penal european, University Press ,,Vasile Goldiş’’, Arad, 2011

Pavel Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Arad ,,Vasile Goldiş’’ University
Press, 2006

Petre Dungan, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Presa Universitară Română,
Timişoara, 2001

Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Bucureşti, 2003

Tudorel Butoi, Interogatoriul, Editura Pinguin book, 2004

44
 Tudorel Butoi, Psihanaliza Crimei, Editura Ştiinţifică-Tehnică, Bucureşti, 1996

Vasile Goldiş, Marţian Iovan, Scrieri social-politice şi filosofice, Eidtura Dacia, Cluj-Napoca,
2007

45