Valentin Constantin Iftenie Medicina Leg PDF

VALENTIN CONSTANTIN IFTENIE
MEDICINĂ LEGALĂ
-Manual de studiu individual-
1
2
VALENTIN CONSTANTIN IFTENIE
MEDICINĂ LEGALĂ
-Manual de studiu individual-
3
Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii
Pro Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
4
CUPRINS
Unitatea de învățăre 1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE. LEGISLAȚIE. CAUZALITATEA ÎN

MEDICINA LEGALĂ 14
1.2. Terminologie ............................................................................................................ 15
1.3. Domeniul de activitate .............................................................................................. 15
1.4. Cadrul legislativ........................................................................................................ 17
1.5. Instituții medico-legale ............................................................................................. 18
1.5.1. Structura rețelei medico-legale ........................................................................... 18
1.5.2. Consiliul superior de medicină legală ................................................................. 18
1.5.3. Comisiile mixte.................................................................................................. 19
1.6. Cauzalitatea în medicina legală ................................................................................. 19
1.6.1. Legătura de cauzalitate....................................................................................... 20
1.6.2. Raportul de cauzalitate ....................................................................................... 20
1.7. Reacția vitală ............................................................................................................ 21
1.7.1. Semnele vitale.................................................................................................... 21
1.7.2. Reacții vitale propriu-zise .................................................................................. 21
1.7.3. Reacții/manifestări postvitale ............................................................................. 22
1.7.4. Modificări postmortem....................................................................................... 22
Unitatea de învățăre 2 TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ ......................................... 22
2.1. Definiția morții și a vieții .......................................................................................... 23
2.2. Criteriile morții organismului uman. ......................................................................... 23
2.3. Tanatopsihologie ...................................................................................................... 24
2.4. Tanatopatogenie........................................................................................................ 25
2.4.1. Agonia ............................................................................................................... 25
2.4.2. Moartea clinică .................................................................................................. 25
2.4.3. Moartea biologică .............................................................................................. 26
2.5. Tanatoetiologie ......................................................................................................... 26
2.5.1. Moartea violentă ................................................................................................ 26
2.5.2. Moartea neviolentă............................................................................................. 27
2.5.3. Moartea suspectă de a fi violentă........................................................................ 27
2.6. Tanatosemiologie...................................................................................................... 28
2.6.1. Semnele negative de viață .................................................................................. 28
2.6.2. Semnele pozitive de moarte................................................................................ 28
2.7. Tanatocronologie ...................................................................................................... 29
2.8. Tanatomorfologie – autopsia medico-legală .............................................................. 29
Unitatea de învățăre 3 ASFIXIILE DE APORT ............................................................... 32
3.1. Procesul respirator .................................................................................................... 32
3.2. Asfixiile mecanice .................................................................................................... 33
3.2.1. Definiție............................................................................................................. 33
3.2.2. Clasificare.......................................................................................................... 33
3.2.3. Asfixiile mecanice prin comprimare................................................................... 34
3.2.4. Asfixiile mecanice prin obstrucție ...................................................................... 36
3.3. Asfixii chimico-atmosferice ...................................................................................... 37
3.4. Asfixii hipochinetice................................................................................................. 38
Unitatea de învățăre 4 LEZIUNILE SI MOARTEA PRIN ARME DE FOC..................... 38
4.1. Definiții .................................................................................................................... 38
4.2. Clasificare arme de foc ............................................................................................. 39
4.3. Armele de foc cu glonț.............................................................................................. 40
5
4.3.1. Factorii împușcării ............................................................................................. 40
4.3.2. Leziunile produse de factorii primari.................................................................. 40
4.3.3. Leziunile produse de factorii secundari .............................................................. 41
4.3.4. Leziunile produse de factorii terțiari................................................................... 41
4.3.5. Leziunile produse de factorii cuaternari.............................................................. 41
4.3.6. Aprecierea distanței de tragere ........................................................................... 42
4.4. Armele de foc cu alice .............................................................................................. 42
Unitatea de învățăre 5 MEDICINĂ LEGALĂ CLINICĂ ................................................. 43
5.1. Definiție.................................................................................................................... 44
5.2. Documentele medico-legale...................................................................................... 45
5.2.1. Certificatul medico-legal.................................................................................... 45
5.2.2. Raportul de expertiză medico-legală................................................................... 45
5.2.3. Raportul de nouă expertiză medico-legală .......................................................... 46
5.2.4. Avizul ................................................................................................................ 46
5.3. Împrejurări de producere a leziunilor traumatice ....................................................... 47
5.3.1. Traumatismele de trafic...................................................................................... 47
5.3.2. Traumatisme prin cădere .................................................................................... 49
Unitatea de învățăre 6 TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ ................................... 50
6.1. Clasificarea agenților traumatici................................................................................ 50
6.2. Obiectivele examinării medico-legale în traumatismele nemortale ............................ 52
6.3. Criteriile medico-legale de evaluare a gravității unui traumatism asupra persoanei.... 53
6.3.1. Numărul de ,,zile de îngrijire medicală” ............................................................. 53
6.3.2. Infirmitatea ........................................................................................................ 53
6.3.3. Sluțirea .............................................................................................................. 54
6.3.4. Punerea în primejdie a vieții persoanei ............................................................... 55
Unitatea de învățăre 7 TRAUMATISMELE PRODUSE PRIN ACȚIUNEA AGENȚILOR
TRAUMATICI MECANICI................................................................................................ 55
7.1. Definiția noțiunilor ................................................................................................... 56
7.2. Clasificarea agenților traumatici mecanici................................................................. 56
7.3. Modalități de realizare a leziunilor traumatice........................................................... 57
7.4. Leziunile traumatice ................................................................................................. 57
7.4.1. Leziuni traumatice externe ................................................................................. 57
7.4.2. Leziuni traumatice sistemice .............................................................................. 60
7.4.3. Leziuni traumatice topografice ........................................................................... 61
Unitatea de învățăre 8 TRAUMATISME PRODUSE PRIN ACȚIUNEA AGENȚILOR
TRAUMATICI FIZICI ȘI CHIMICI ................................................................................... 62
8.1.Traumatismele produse prin acțiunea agenților traumatici fizici................................. 62
8.1.1. Temperatura....................................................................................................... 62
8.1.2. Presiunea atmosferică......................................................................................... 64
8.1.3. Radiațiile ........................................................................................................... 64
8.1.4. Curentul electric................................................................................................. 65
8.2. Traumatisme produse prin acțiunea agenților traumatici chimici ............................... 66
8.2.1. Intoxicația etilică................................................................................................ 66
8.2.2. Intoxicația acută cu oxid de carbon..................................................................... 67
8.2.3. Intoxicația acută cu alcool metilic ...................................................................... 67
8.2.4. Intoxicația acută cu pesticide.............................................................................. 68
8.2.5. Administrarea de stupefiante .............................................................................. 68
Unitatea de învățăre 9 EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ ...................... 69
9.1. Definiție.................................................................................................................... 69
9.2. Terminologie ............................................................................................................ 69
9.3. Particularitățile expertizei medico-legale psihiatrice.................................................. 70
6
9.4. Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice........................................................ 71
9.5. Măsurile de siguranță cu caracter medical prevăzute de Codul penal. ........................ 71
9.6. Comportamentul simulant......................................................................................... 72
Unitatea de învățăre 10 PRUNCUCIDEREA. VIOLUL................................................... 74
10.1. Infracțiunea de pruncucidere ................................................................................... 74
10.1.1. Definiție. Cadrul legislativ. Clarificări conceptuale .......................................... 74
10.1.2. Particularitățile expertizei medico-legale necropsice în cazul nou-născutului.... 74
10.2. Infracțiunea de viol ................................................................................................. 76
10.2.1. Definiție. Cadrul legislativ ............................................................................... 76
10.2.2. Paricularitățile examinării medico-legale a victimelor infracțiunii de viol......... 77
7
CUPRINS
INTRODUCERE
Unitatea de învățăre 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE. LEGISLAȚIE. CAUZALITATEA ÎN MEDICINA
LEGALĂ
1.1. Definiție
1.2. Terminologie
1.3. Domeniul de activitate
1.4. Cadrul legislativ
1.5. Instituții medico-legale
1.5.1. Structura rețelei medico-legale
1.5.2. Consiliul superior de medicină legală
1.5.3. Comisiile mixte
1.6. Cauzalitatea în medicina legală
1.6.1. Legătura de cauzalitate
1.6.2. Raportul de cauzalitate
1.7. Reacția vitală
1.7.1. Semnele vitale
1.7.2. Reacții vitale propriu-zise
1.7.3. Reacții/manifestări postvitale
1.7.4. Modificări postmortem
TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
2.1. Definiția morții și a vieții

2.2. Criteriile morții organismului uman
2.3. Tanatopsihologie
2.4. Tanatopatogenie
2.4.1. Agonia
2.4.2. Moartea clinică
2.4.3. Moartea biologică
2.5. Tanatoetiologie
2.5.1. Moartea violentă
2.5.2. Moartea neviolentă
2.5.3. Moartea suspectă de a fi violentă
2.6. Tanatosemiologie
2.6.1. Semnele negative de viață
2.6.2. Semnele pozitive de moarte
2.7. Tanatocronologie
2.8. Tanatomorfologie – autopsia medico-legală
8
ASFIXIILE DE APORT
3.1. Procesul respirator
3.2. Asfixiile mecanice
3.2.1. Definiție
3.2.2. Clasificare
3.2.3. Asfixiile mecanice prin comprimare
3.2.3.1. Spânzurarea
3.2.3.2. Strangularea
3.2.3.3. Sugrumarea
3.2.4. Asfixiile mecanice prin obstrucție
3.2.4.1. Sufocarea
3.2.4.2. Obstrucția căilor respiratorii
3.2.4.3. Înecarea
3.3. Asfixii chimico-atmosferice
3.4. Asfixii hipochinetice
LEZIUNILE SI MOARTEA PRIN ARME DE FOC
4.1. Definiții
4.2. Clasificare arme de foc
4.3. Armele de foc cu glonț
4.3.1. Factorii împușcării
4.3.2. Leziunile produse de factorii primari
4.3.3. Leziunile produse de factorii secundari
4.3.4. Leziunile produse de factorii terțiari
4.3.5. Leziunile produse de factorii cuaternari
4.3.6. Aprecierea distanței de tragere
4.4. Armele de foc cu alice
4.5. Obiectivele expertizei medico-legale în împușcarea mortală
MEDICINĂ LEGALĂ CLINICĂ
5.1. Definiție
5.2. Documentele medico-legale
5.2.1. Certificatul medico-legal
5.2.2. Raportul de expertiză medico-legală
5.2.3. Raportul de nouă expertiză medico-legală
5.2.4. Avizul
5.2.4.1. Avizul Comisiei superioare medico-legală
5.2.4.2. Avizul Comisiei de control și avizare a actelor medico-legale
5.3. Împrejurări de producere a leziunilor traumatice
5.3.1. Traumatismele de trafic
5.3.1.1. Mecanisme de producere a leziunilor traumatice
5.3.1.2. Leziuni traumatice produse de autovehicule
5.3.1.3. Leziuni traumatice produse de tren
9
5.3.2. Traumatisme prin cădere
5.3.2.1. Definiție
5.3.2.2. Clasificare
5.3.2.3. Caracteristicile leziunilor traumatice
TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
6.1. Clasificarea agenților traumatici

6.2. Obiectivele examinării medico-legale în traumatismele nemortale
6.3. Criteriile medico-legale de evaluare a gravității unui traumatism asupra persoanei
6.3.1. Numărul de ,,zile de îngrijire medicală”
6.3.2. Infirmitatea
6.3.3. Sluțirea
6.3.4. Punerea în primejdie a vieții persoanei
TRAUMATISMELE PRODUSE PRIN ACȚIUNEA AGENȚILOR TRAUMATICI
MECANICI
7.1. Definiție
7.2. Clasificarea agenților traumatici mecanici
7.3. Modalități de realizare a leziunilor traumatice
7.4. Leziunile traumatice
7.4.1. Leziuni traumatice externe
7.4.2. Leziuni traumatice sistemice
7.4.3. Leziuni traumatice topografice
TRAUMATISME PRODUSE PRIN ACȚIUNEA AGENȚILOR TRAUMATICI
FIZICI ȘI CHIMICI
8.1.Traumatismele produse prin acțiunea agenților traumatici fizici

8.1.1. Temperatura
8.1.1.1. Termoagresiunea
8.1.1.2. Crioagresiunea
8.1.2. Presiunea atmosferică
8.1.3. Radiațiile
8.1.4. Curentul electric
8.2. Traumatisme produse prin acțiunea agenților traumatici chimici
8.2.1. Intoxicația etilică
8.2.1.1. Intoxicația etilică acută
8.2.1.2. Intoxicația etilică cronică
8.2.2. Intoxicația acută cu oxid de carbon
8.2.3. Intoxicația acută cu alcool metilic
8.2.4. Intoxicația acută cu pesticide
8.2.5. Administrarea de stupefiante
EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ
10
9.1. Definiție
9.2. Terminologie
9.3. Particularitățile expertizei medico-legale psihiatrice
9.4. Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice
9.5. Măsurile de siguranță cu caracter medical prevăzute de Codul penal.
9.6. Comportamentul simulant
PRUNCUCIDEREA. VIOLUL
10.1. Infracțiunea de pruncucidere

10.1.1. Definiție. Cadrul legislativ. Clarificări conceptuale
10.1.2. Particularitățile expertizei medico-legale necropsice în cazul nou-născutului
10.2. Infracțiunea de viol
10.2.1. Definiție. Cadrul legislativ
10.2.2. Paricularitățile examinării medico-legale a victimelor infracțiunii de viol
11
INTRODUCERE
Disciplina Medicină legală prin caracterul atât teoretic cât și mai

ales practic, este inclusă în planul de învățământ, al programului de
studiu universitar de licență, din anul terminal al Facultății de Drept,
datorită importanței probațiunii juridice în general și a celei medico-
legale în particular, în structura personalității viitorului jurist.
Abordând, cu precădere, domeniul traumatologiei umane, Medicina
legală contribuie la perfecționarea aptitudinilor juridice, în sensul
sensibilizării la particularitățile evolutive posttraumatice, mortale sau
nemortale, ale ființei umane, oferind repere de interpretare a gravității
consecințelor traumatismelor din perspectiva Codului penal și civil.
Totodată, prin cunoașterea modului de organizare și funcționare a
rețelei medico-legale din România sunt create premisele unei
adresabilități, în concordanță cu competența teritorială și funcțional-
profesională în domeniu, astfel încât să se evite disfuncționalitățile în
finalizarea juridică a diverselor spețe supuse judecății.
Obiectivele cursului
Cursul de Medicină legală, structurat pe 10 unități de învățământ,

care reunesc principalele domenii de activitate medico-legală își
propune să completeze noțiunile abstracte dobândite de studenți în
urma cursurilor de Drept penal și Drept civil, prin elemente practice în
legătură cu specificul biologicului uman abordat din perspectivă
juridică și totodată să contribuie la înțelegerea noțiunilor procesual
penale și civile, în ceea ce privește modul de dispunere a expertizelor
medico-legale, precizând modalitățile în care un document medico-
legal poate fi supus etapelor de verificare științifică, reprezentate prin
avizul Comisiei de control și avizare a actelor medico-legale, noua
expertiză medico-legală, avizul Comisiei superioare medico-legale.
Aspectele teoretice sunt prezentate prin exemplificări practice astfel
încât, la finalul cursului, studentul să înțeleagă și să poată utiliza
concluziile înscrise într-un document medico-legal prin care se
răspunde la obiectivele trasate de organul judiciar, atât în cazul
evaluării medico-legale clinice cât și prosecturale.
Competențe conferite
Dupa parcurgerea cursului de Medicină legală, studentul va fi în

măsură să:
- cunoască principiile în baza cărora se desfășoară activitatea
medico-legală;
- înțeleagă terminologia specifică cu utilitate în justiție;
- interpreteze corect concluziile evaluărilor medico-legale în
cazul persoanelor și cadavrelor;
- fie în măsură să formuleze obiective pertinente la care să
răspundă medicul legist;
12
- înțeleagă algoritmul încadrării juridice din perspectiva
mijloacelor de probă
medico-legale.
Resurse si mijloace de lucru
Noțiunile de medicină legală sunt prezentate în cadrul cursului teoretic

precum și prin aplicații practice în cadrul I.N.M.L. ,,Mina Minovici”
București. Studenții beneficiază de manualul tipărit, ce necesită studiu
individual, noțiunile teoretice fiind completate prin activități practice
astfel încât să existe un proces de informare și îndrumare continuă a
studenților din perspectiva accederii la celelalte etape de pregătire
postuniversitară necesare desăvârșirii pregătiri viitorului magistrat,
avocat, notar etc.
Structura cursului
Cursul este alcătuit din 10 unități de învățământ:
Unitatea de învățăre 1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE.

LEGISLAȚIE.
CAUZALITATEA ÎN
MEDICINA LEGALĂ
Unitatea de învățăre 2 TANATOLOGIE MEDICO-
LEGALĂ
Unitatea de învățăre 3 ASFIXIILE DE APORT
Unitatea de învățăre 4 LEZIUNILE SI MOARTEA
PRIN ARME DE FOC
Unitatea de învățăre 5 MEDICINĂ LEGALĂ CLINICĂ
Unitatea de învățăre 6 TRAUMATOLOGIE MEDICO-
LEGALĂ
Unitatea de învățăre 7 TRAUMATISMELE PRODUSE
PRIN ACȚIUNEA
AGENȚILOR TRAUMATICI
MECANICI
Unitatea de învățăre 8 TRAUMATISME PRODUSE
PRIN ACȚIUNEA
AGENȚILOR TRAUMATICI
FIZICI ȘI CHIMICI
Unitatea de învățăre 9 EXPERTIZA MEDICO-
13
LEGALĂ PSIHIATRICĂ
Unitatea de învățăre 10 PRUNCUCIDEREA. VIOLUL
Bibliografie obligatorie:
Valentin Iftenie – Dan Dermengiu: Medicină legală – curs

universitar, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009
Metoda de evaluare:
Examen scris prin formulare de răspunsuri de 10 întrebări,
ținându-se cont, în aprecierea finală, de participarea la orele de curs și
seminar/lucrări practice.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE. LEGISLAȚIE.
CAUZALITATEA ÎN MEDICINA LEGALĂ
1.1. Definiție
1.2. Terminologie
1.7.3. Reacții/manifestări postmortale
1.1. Definiție
Medicina legală este o disciplină medicală de sinteză situată la
graniţa dintre ştiinţele medico-biologice (în general concrete) şi cele
14
social-juridice (de regulă abstracte), ce are drept scop sprijinirea
competentă a justiţiei ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze
judiciare sunt necesare elemente probatorii din sfera medicală a
biologicului uman indiferent dacă este vorba de persoană sau cadavru.
1.2. Terminologie
Atât denumirea de ,,medicină legală” (utilizată mai ales în țările
de limbă spaniolă și portugheză, în Franța, Italia) cât și cea de
,,medicină judiciară” (utilizată mai ales în țările de limbă germanică sau
engleză) semnifică același lucru și anume interconexiunile dintre
medicină și justiție din perspectiva întocmirii unor mijloace de probă
admisibile, pertinente și utile în vederea soluționării judiciare a
diverselor spețe ce reclamă probațiunea din domeniul medico-biologic.

În ceea ce priveşte domeniul sau obiectul activităţii de medicină
legală, schematic acesta poate fi dicotomizat în:
a) tanatologie medico-legală sau patologia medico-legală
morfologică (morfologia medico-legală), care studiază aspectele legate
de moarte (felul morţii, cauzele morţii, semnele morţii etc.); activitatea
prosecturală care se desfăşoară în cadrul acestui sector medico-legal
este repezentată de examinarea (externă şi internă) a cadravrului sau a
fragmentelor de cadavru, indiferent de intervalul de timp (postmortem)
care a trecut până la examinarea medico-legală.
b) clinica medico-legală sau patologia medico-legală clinică ce
are ca obiect de studiu persoana (omul viu) sau documentele medicale
ce aparţin acesteia, în scopul probării unor violenţe exercitate asupra sa
(examinarea medico-legală traumatologică), a posibilităţii executării
pedepsei privative de libertate (expertiza medico-legală pentru
amânarea/întreruperea executării pedepsei ori a suspendării urmăririi
penale/judecăţii pentru motive medicale), existenţei discernământului
(expertiza medico-legală psihiatrică) etc.
• activitatea de medicină legală este parte integrantă a asistenţei

medicale, instituţiile
medico-legale fiind în structura organizatorică a Ministerului Sănătăţii.
• activitatea de medicină legală se realizează de medici legişti
încadraţi în
instituţiile medico-legale; la efectuarea lucrărilor de specialişti pot
participa şi alţi specialişti, cu studii superioare, din diverse domenii de
activitate: medici (chirurgi, oftalmologi,
anestezişti-reanimatori, psihiatri etc.) farmacişti, chimişti etc., care, prin
cunoştinţele de specialitate, vor conferi un grad superior de credibilitate
şi în acelaşi timp de forţă probatorie, actului medico-legal;
• activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter
ştiinţific atât
15
organelor judiciare (organe de urmărire penală – procurori şi organe de
cercetare penală, instanţe de judecată) cât şi persoanelor (fizice sau
juridice) interesate;
• instituţiile medico-legale sunt singurele unităţi sanitare în care se
desfăşoară,
potrivit legii, activitatea specifică medico-legală ce constă în: expertize,
constatări, examinări asupra persoanelor şi cadavrelor, precum şi asupra
produselor biologice, corpurilor declicte ori a documentelor (medicale)
ce conţin elemente utile în conturarea concluziilor medico-legale, puse
la dispoziţie sau solicitate de instituţia medico-legală;
• activitatea de medicină legală se desfăşoară în baza unei
metodologii unitare conform
prezentelor norme legislative ori elaborate de Consiliul superior de
medicină legală şi Ministerul Sănătăţii, potrivit legii;
• activitatea de medicină legală este coordonată din punct de vedere
administrativ de Ministerul
Sănătăţii iar sub aspect ştiinţific şi metodologic de Ministerul Sănătăţii
şi Consiliul superior de medicină legală.
• activitatea de medicină legală se desfăşoară cu respectarea
principiului
independenţei şi al imparţialităţii medicului legist.
- conform principiului independenţei, în activitatea profesională
specifică,
pe care o desfăşoară, medicul legist nu poate fi constrâns în nici
un fel; deci medicul legist va formula concluziile actului
medico-legal, pe care-l întocmeşte, conform intimei convingeri
pe care şi-o formulează în legătură cu speţa respectivă, liber de
orice influenţă morală sau pecuniară şi indiferent din partea cui
provine. În acest sens, legislaţia medico-legală precizează (art.
3- Legea 459/2001) că „orice ingerinţă în activitatea medico-
legală este interzisă „ (alin 1) iar „ încălcarea prevederilor alin
(1) atrage răspunderea administrativă, civilă sau penală, după
caz (alin 2) precum şi faptul că (art. 11- Legea 459/2001)
„angajarea, transferul şi desfacerea contractului individual de
muncă al personalului cu pregătire superioară din instituţiile de
medicină legală se fac de organele competente, potrivit legii, cu
acordul Consiliului superior de medicină legală”;
- principiul imparţialităţii interzice medicului legist să
favorizeze vreuna din părţi (sau ambele ! ) prin modul în care
întocmeşte actul medico-legal (în situaţia contrară se poate pune
problema falsului intelectual); tocmai pentru a se asigura
respectarea acestui principiu un medic legist care a întocmit un
document medico-legal nu mai poate participa la redactarea
unui alt act medico-legal, în aceeaşi speţă, care a fost solicitat
în vederea confirmării (verificării, controlării) primului (spre
exemplu la întocmirea unui raport de expertiză după un
certificat medico-legal, sau a unui raport de nouă expertiză ori a
unui aviz) şi ori de câte ori există situaţia de incompatibilitate,
medicul legist este obligat să se abţină, declinându-şi
competenţa.
16
• activitatea de medicină legală se desfăşoară cu respectarea
principiului competenţei ;
competenţa, la modul general, semnifică dreptul şi totodată obligaţia de
a desfăşura o anumită activitate; în domeniul medico legal, competenţa,
privită ca „abilitatea medico-legală (Dongoroz) ce-i revine unei
anumite instituţii medico-legale de a răspunde solicitărilor organelor
abilitate sau persoanelor, poate fi (prin analogie cu competenţa în
materie penală):
- competenţă teritorială, conform căreia examinarea medico-
legală iniţială se realizează la instituţia medico-legală la care este
arondat domiciliul persoanei respective sau unde a fost săvârşită
fapta;prin acest tip de competenţă se realizează o diferenţiere pe
orizontală între instituţiile medico-legale;
- competenţa funcţională, ce se referă la categoriile de activităţi
ce pot fi efectuate într-o instituţie medico-legală; astfel conform
competenţei funcţionale după efectuarea unei examinări (de
regulă expertiză sau nouă expertiză medico-legală) la o instituţie
medico-legală ierarhic superioară nu se mai pot redacta alte
documente, în aceeaşi cauză şi privind aceeaşi persoană de către o
unitate medico-legală inferioară ierarhic, realizându-se în acest
mod o diferenţiere pe verticală a instituţiilor medico-legale,

Activitatea de medicină legală din România se desfăşoară în
conformitate cu prevederile stipulate în următoarele acte normative:
- O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea
instituţiilor de medicină legală, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr.459/2001(publicată în M.O. al României, Partea I,
nr.418/27.07.2001), modificată şi completată prin O.G. nr. 57/2001
(publicată în M.O. al României, Partea I nr. 531/31.08.2001) aprobată
cu modificări şi completări prin Legea nr. 271/2004 (publicată în M.O.
al României, Partea I nr.616/07.07.2004), republicată.
- Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000
privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină
legală (publicat în M.O. al României, Partea I nr. 459/19.09.2000)
aprobat prin H.G. nr. 774/2000 şi modificat prin H.G. nr. 1204/2002.
- Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a
constatărilor şi a altor lucrări medico-legale (publicate în M.O. al
României, Partea I, nr. 459/19.09.2000) aprobate prin ordinul comun al
Ministerului Justiţiei ( nr. 1134/C/25.05.2000) şi al Ministerului
Sănătăţii (nr. 2554/04.04.2000).
Prin aceste acte normative au fost înlocuite vechile
reglementări referitoare la organizarea şi funcţionarea reţelei de
specialitate, cuprinse în Decretul nr. 446/1996 (publicat în B.O. al
României nr. 27/07.05.1966) şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.
1085/1996 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Decretului
nr. 446/1996.
17
Instituţiile în care se desfăşoară activitatea de medicină legală sunt
următoarele:
a) Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”
unitate cu personalitate
juridică, aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii, condus de către un
director general numit prin ordin al ministrului sănătăţii, pe bază de
concurs.
În cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici”:
• sunt organizate laboratoare (interioare) de: prosectură (tanatologie)
medico-legală, medicină legală clinică, toxicologie, serologie,
anatomie-patologică, genetică;
• îşi desfăşoară activitatea:
- Comisia de control şi avizare a actelor medico-legale;
- Comisia superioară medico-legală.
b) Institutele de medicină legală (fostele laboratoare exterioare
de medicină-legală)
în număr de 5, din centrele medicale universitare: Timişoara, Târgu-
Mureş, Cluj-Napoca, Iaşi şi Craiova; sunt conduse de către un director,
numit prin ordin al ministrului Sănătăţii, pe bază de concurs; institutele
medico-legale au personalitate juridică şi se află în subordinea
Ministerului Sănătăţii.
În cadrul institutelor de medicină legală funcţionează câte o
comisie de control şi avizare a documentelor medico-legale.
c) Serviciile de medicină legală judeţene (fostele laboratoare
medico-legale judeţene)
din fiecare judeţ, cu sediul în oraşul reşedinţă de judeţ; nu au
personalitate juridică; sunt conduse de către un medic legist şef numit
de directorul direcţiei judeţene de sănătate publică şi sunt coordonate de
institutele de medicină legală în a cărui competenţă teritorială se află.
d) Cabinetele de medicină legală, aflate în structura
organizatorică a serviciilor de
medicină legală judeţene sau a institutelor de medicină legală şi
înfiinţate în judeţele mari, îşi au sediul în alte localităţi decât cele
reşedinţă de judeţ.

Consiliul superior de medicină legală ce coordonează activitatea de
medicină legală din punct de vedere ştiinţific şi metodologic împreună
cu Ministerul Sănătăţii, pentru asigurarea unor practici medico-legale
unitare este alcătuit din:
a) directorii institutelor de medicină legală;
b) profesorii de medicină legală care îşi desfăşoară activitatea
profesională de medici legişti, fiind încadraţi în instituţiile reţelei de
medicină legală din România;
c) şeful comisiei de specialitate al Colegiului Medicilor din România;
d) 3 medici legişti din diferite servicii de medicină legală judeţene,
18
numiţi prin ordin al ministrului sănătăţii la propunerea Consiliului
superior;
e) preşedintele comisiei de specialitate din Ministerului Sănătăţii;
f) un reprezentant al Ministerului Sănătăţii;
g) un reprezentant al Ministerului Justiţiei;
h) un reprezentant al Ministerului Public;
i) un reprezentant al Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Consiliul superior de medicină legală este condus de un
preşedinte desemnat prin votul majorităţii membrilor consiliului, pe o
perioadă de 2 ani, cu posibilitarea reînnoirii mandatului;
Consiliul superior de medicină legală se întruneşte semestrial
sau ori de câte ori este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin o
treime din numărul membrilor săi.
Între sesiunile plenului Consiliul superior de medicină legală
activitatea este asigurată prin Biroul executiv.

Comisiile mixte se constituie prin ordin comun al ministrului
sănătăţii şi al ministrului justiţiei în vederea realizării controlului,
verificării, ori de câte ori există indicii cu privire la nerespectarea
dispoziţiilor legale în desfăşurarea activităţii de medicină legală.
Aceste comisii mixte sunt alcătuite dintr-un număr par de membrii
(minim 4), reprezentaţi prin:
- medici legişti, în activitate(din cadrul Ministerului Sănătăţii)
cu gradul de medic primar;
- jurişti din cadrul Ministerului Justiţiei.
În componenţa comisiilor mixte numărul medicilor legişti
trebuie să fie egal cu numărul juriştilor. Uneori, în funcţie de specificul
lucrărilor medico-legale supuse controlului în comisii mixte pot fi
cooptaţi şi alţi specialişti din Ministerul Sănătăţii sau Ministerul
Justiţiei.
Dintre membrii comisiei mixte sunt aleşi prin vot deschis, cu
majoritate simplă, preşedintele şi vicepreşedintele care vor asigura
conducerea şi organizarea activităţii comisiei.
Evaluarea efectuată de comisia mixtă la solicitarea Ministerului
Sănătăţii sau a Ministerului Justiţiei se concretizează într-un raport scris
ce va fi supus analizei Consiliului de analiză şi evaluare a activităţii de
medicină legală.
În situaţia în care sunt constatate nereguli cu privire la modul de
desfăşurare a activităţii de medicină legală, care pot atrage
responsabilitate (şi sancţiunea) medicilor legişti respectivi, comisia
mixtă poate sesiza după caz Colegiul Medicilor din România sau
organele judiciare.

În activitatea practică medico-legală, cauzalitatea exprimă
,,relaţia dintre un eveniment cu valoare de cauză şi un eveniment cu
valoare de efect”, prin raportare la cei patru factori esenţiali: victimă,
19
agresor, agent vulnerant (traumatic) şi locul faptei. În stabilirea
cauzalităţii medico-legale, atât în cazul tanatogenezei cât şi al
traumogenezei, se porneşte de la analiza efectelor (constatate cu ocazia
examinării medico-legale), pentru a se putea formula aprecieri legate de
cauze, condiţii sau circumstanţe.
Cauza = fenomen/complex de fenomene care precede şi produce un
alt fenomen; în lipsa cauzei nu se poate produce efectul, chiar dacă
condiţiile sau circumstanţele sunt favorabile;
Condiţia = situaţia sau împrejurarea cu acţiune prelungită în timp,
cvasipermanentă, de care depinde apariţia efectului.
Circumstanţele = împrejurările sau conjuncturile cu acţiune
episodică, mai mult sau mai puţin prelungită în timp, care însoţesc
un fenomen/fapt/situaţie şi care pot fi favorizante sau inhibitorii.
Efectul = rezultatul interacţiunii cauzelor, condiţiilor şi
circumstanţelor; pentru medicina legală interesează, în principal,
efectele reprezentate prin leziuni traumatice (vătămări corporale) sau
moartea persoanei.
În medicina legală cauzalitatea presupune folosirea a două noţiuni:
legătura de cauzalitate şi raportul de cauzalitate.

Legătura de cauzalitate exprimă corelaţia (dependenţa) dintre
traumatism şi prejudiciul generat (leziune traumatică sau deces); cu alte
cuvinte, defineşte relaţia ce se poate stabili între acţiunea traumatică şi
efectul (posttraumatic) constatat.
Legătura de cauzalitate poate fi:
- primară sau directă, cu două variante:
• necondiţionată (imediată) calificată ca atare ori de câte ori
între traumatism şi efect nu se interpune nimic;
• condiţionată (mediată) ce se stabileşte atunci când între
traumatism şi consecinţele posttraumatice acţionează/se
interpun factori preexistenţi cu rol favorizant; rezultă două
posibilităţi:
- factorii preexistenţi agravează efectele posttraumatice;
- traumatismul agravează patologia preexistentă.
- secundară sau indirectă ce se stabileşte atunci când între
cauză (traumatism) şi efect se interpune o complicaţie.
- terţară sau asociativă (dublu condiţionată) care se constituie
când la realizarea efectului participă atât patologia preexistentă cât şi o
complicaţie (apărută posttraumatic) a cărei etiopatogenie este greu sau
chiar imposibil de apreciat în ce masură ţine de fondul patologic
preexistent sau de efectele traumatismului în sine.

Raportul de cauzalitate este o noţiune ce presupune
compararea leziunilor traumatice decelate şi a obiectelor traumatice
care le-au generat, pentru ierarhizarea lor, deci se realizează o
discriminare între cauzele concuratoare; aceasta noţiune are
20
aplicabilitate în cazul existenţei mai multor agresori, pentru a se putea
stabili, prin prisma leziunilor traumatice produse victimei, gravitatea
faptei fiecăruia şi implicit sancţiunea juridica adecvată.

Prin reacţie vitală, în medicina legală, se înţelege totalitatea
modificărilor locale (ale ţesuturilor, organelor) şi/sau generale (ale
întregului corp) ce apar în organismul (uman) viu, ca răspuns la acţiunea
unui agent traumatic - mecanic, fizic, chimic, biologic.
Reacţia vitala reprezintă un criteriu de diferenţiere a leziunilor
traumatice din timpul vieţii de cele produse după moarte; în raport cu
momentul morţii organismului, leziunile traumatice pot fi produse înaintea
acestui moment [caracter vital manifest, bine reprezentat], în timpul (în
agonie sau în moarte clinică) [caracter vital minim, estompat] sau după
instalarea morţii [caracter vital absent].

Sunt reprezentate prin acele indicii care orientează asupra
posibilităţii ca subiectul să fi fost în viaţă în momentul în care s-au
produs (fără însă a putea susţine cu certitudine acest lucru). Exemple de
semne vitale sunt:
- „ciuperca” de spumă, la cadavrele scoase din apă;
- funiginea din jurul orificiilor nazale sau a gurii la cadavrele de la
locul incendiilor;
- protruzia limbii între arcadele dentare, mai ales la cadavrele la
care cauza morţii o
constituie asfixia mecanică;
- „emisia” spermatică (prezenţa spermei exteriorizată la nivelul
regiunii genitale);

Include modificările posttraumatice cu caracter vital cert, care s-
au produc în mod sigur în timpul vieţii; aceste reacţii vitale certe pot fi
locale sau generale.
• reacţii cert vitale locale:
- hemoragia – leziune infiltrativ-hemoragică, numită
frecvent, în activitatea practică ,,infiltratul sanguin” sau
„infiltratul hemoragic“ sau „infiltratul de sânge”.
- coagularea;
- crusta;
- retracţia ţesuturilor secţionate;
- inflamaţia;
- transformările hemoglobinei;
- reacţii enzimatice.
• reacţii cert vitale generale:
- aspiratul pulmonar;
- conţinutul gastric;
- embolia;
- anemia;
- septicemia;
21
- şocul;
- prezenţa substanţelor toxice în sânge şi/sau în diferite
organe.
1.7.3. Reacții/manifestări postvitale

Reacţiile postvitale sunt definite ca totalitatea fenomenelor de
„viaţă reziduală” a unor
celule, ţesuturi, organe sau chiar părţi din organism, după încetarea
vieţii (după încetarea funcţionalităţii „trepiedul Bichat”: sistem nervos -
cord - plămân).
Pot fi explicate prin faptul că moartea nu se poate instala în mod
brusc în toate celulele şi organele corpului uman.

Reprezintă totalitatea leziunilor traumatice produse cadavrului (deci
nu au caracter vital !) în mod accidental sau cu intenţie. În această
categorie se încadrează:
- diverse leziuni traumatice externe (excoriaţii, plăgi) sau
interne (cel mai frecvent întâlnite sunt fracturile de coloană
vertebrală, fracturi costale, fracturi de mandibulă etc), survenite
în timpul manipulării sau transportului cadavrului;
- incinerarea cadavrului, totală sau parţială, fie la crematorii, fie
în diverse alte locuri,
în scopul ascunderii unei omucideri.
- acţiunea unor substanţe toxice caustice care fie nu mai permit
identificarea, fie
distrug cadavrul în totalitate.
- depesajul – ciopârţirea, fragmentarea, secţionarea cadavrului ,
parţială sau totală,
produsă în mod accidental sau cu intenţie, denumit şi criminal
(care poate fi
ofensiv-sadic sau defensiv – de dispariţie)
- aruncarea unui cadavru de la înălţime, în scopul producerii
unor leziuni traumatice prin care să se poată explica decesul şi
care să mascheze mecanismele reale tanatogeneratoare: plăgi
înjunghiate, sugrumări/ştrangulări, intoxicaţii criminale etc;
- „spânzurarea” unui cadavru, de cele mai multe ori după
decesul prin sugrumare sau
strangulare (se încearcă disimularea unei omucideri printr-o
sinucidere).
TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
22
2.2. Criteriile morții organismului uman
2.4.1. Agonia

Moartea sau abioza, ce reprezintă un moment în evoluţia viului
şi un proces în existenţa individului, este definită ca procesul fiziologic
declanșat de cauze violente sau neviolente, caracterizat prin încetarea
definitivă şi ireversibilă a funcțiilor vitale (cardio-circulatorie şi
respiratorie) ce determină constituirea leziunilor ireversibile la nivelul
sistemului nervos central și în final dispariţia individului ca entitate
biologică.
Viaţa sau bioza este considerată o formă superioară de mişcare
a materiei, reprezentând o sinteză a tuturor proceselor mecanice, fizice
şi chimice care au loc în organism şi care se caracterizează prin:
metabolism, (auto)reproducere, reactivitate/excitabilitate, variabilitate
şi evoluţie.
2.2. Criteriile morții organismului uman.

Criteriile morţii cerebrale sunt următoarele:
A. criterii clinice - prin care se evidenţiază pierderea completă
a vieţii de relaţie şi a
vieţii vegetative:
- starea de inconştienţă completă (comă profundă, flască, areactivă);
- imobilitate absolută şi atonie musculară completă;
- areflexie completă cu midriază fixă bilaterală (mai ales reflexele de
trunchi cerebral:
fotomotor şi cornean);
- oprirea respiraţiei spontane mai mult de 5 minute;
- ritm cardiac neinfluenţat de atropină (nu se produce tahicardie) sau de
compresiunea
globilor oculari sau a regiunii sinusului carotic;
- prăbuşirea tensiunii arteriale neinfluenţată de administrarea de
vasopresină (doze mari);
- poikilotermie relativă (scăderea ireversibilă a temperaturii corpului la
23
30-35 grade C,
neînsoţită de frison sau de piloerecţie).
B. criterii paraclinice – de laborator:
• traseu liniar (plat, izoelectric, zero) pe electroencefalogramă – EEG =
„linişte izoelectrică” (două trasee efectuate la interval de 6 ore):
• la nivelul circulaţiei sanghine cerebrale;
- scăderea diferenţei arterio-venoase pentru glucoză ;
- scăderea bruscă a diferenţei arterio-venoase a oxigenului (de la
5,8 vol % , la 2 vol %);
- creşterea diferenţei arterio-venoase a acidului lactic.
• traseu liniar pe electrocardiogramă – EKG.
C. criterii morfologice respectiv biopsia cerebrală ce pune în
evidenţă alterări
structurale şi modificări enzimatice.
În condiţiile în care neuronii unor structuri superioare ale
sistemului nervos central
(spre exemplu cortexul cerebral) nu pot rezista mai mult de 3-5 minute
fără oxigen (peste acest interval de timp se instalează encefalopatia
anoxică) se consideră că o resuscitare eficientă, care să permită
revenirea la viaţă a unui individ, fără leziuni cerebrale ireversibile,
trebuie aplicată în primele 5 minute de la sistarea circulaţiei şi
respiraţiei; instituirea măsurilor de protezare cardio-circulatorie şi
respiratorie după mai mult de 5 minute poate readuce la viaţă un
„cadavru care respiră”.
În conformitate cu prevederile legale (art.2 din Normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 104/2003 privind manipularea
cadavrelor uman şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în
vederea transplantului), confirmarea medicală a morţii cerebrale
presupune efectuarea a două examinări medicale la un interval de cel
puţin 6 ore în cazul adulţilor şi de cel puţin 12 ore în cazul copiilor cu
vârsta sub 7 ani.
Tanatopsihologia se ocupă de psihologia individului ce se
confruntă cu moartea cu modul în care ființa umană acceptă sfârșitul
vieții.
Studiul efectuat de psihologul american dr. Elisabeth Kubler-
Ross a evidențiat că, de regulă, în procesul de acceptare a morții, omul
parcurge următoarele faze:
- faza de negare: individul refuză să accepte ideea că va muri, nu
crede diagnosticul (grav) stabilit (consultă mai mulți medici), nutrește
speranța că se vor descoperi medicamente noi;
- faza de mânie, de revoltă, de indignare: devine furios pe destin
și invidios pe ceilalți, interpretează distorsionat discuțiile și atitudinea
anturajului față de el;
- faza de negociere, de târguială cu soarta: imploră divinitatea
să-1 mai lase să trăiască, aducând diverse motivații și fiind gata să facă
orice compromis pentru a-și prelungi viața, inclusiv acceptarea oricărui
tratament care i-ar oferi o cât de mică speranță;
24
- faza de depresie: individul se retrage în sine, devine trist,
retraiește cu mare intensitate evenimentele negative ale existenței sale,
se izolează de anturaj;
- faza de acceptare: este convins că va muri, încearcă să-și pună
ordine în lucruri, se resemnează.
Trecerea de la viaţa la moarte se realizează prin parcurgerea
unor etape reprezentate de: agonie, moarte clinică şi moarte biologică.
2.4.1. Agonia
Agonia („viaţă redusă “)
Agonia este etapa iniţială sau premergătoare morţii în care
fenomenele tanatologice se impun faţă de fenomenele biologice (de la
grecescul agon = luptă) şi în consecinţă se produce o diminuare a
funcţiilor vitale( cardio-circulatorie şi respiratorie) şi alterarea, până la
dispariţie a funcţiilor vieţii de relaţii.
• fazele agoniei; în evoluţia sa agonia parcurge următoarele
faze:
- euforică sau de preagonie;
- de „privire fixă”;
- de imobilitate.
• formele agoniei; în funcţie de felul tulburărilor de conştienţă
sunt descrise:
- agonia conştientă sau lucidă;
- agonia inconştientă sau delirantă;
- agonia alternantă, în care perioadele de luciditate
alternează cu cele delirante.
Dat fiind existenţa tulburărilor psihice agonicii sunt consideraţi

iresponsabili pentru faptele sau actele comise.
• durata agoniei cuprinde intervalul de timp la debutul
manifestărilor până la
încetarea funcţiilor vitale (cardio-circulatorie şi respiratorie) şi
instalarea morţii clinice; în funcţie de cauza care a determinat decesul
pot exista agonii:
- lungi (zile, ore, minute) = în boli cronice, hemoragii
interne etc;
- scurte (minute, secunde) = în asfixii mecanice,
intoxicaţii etc;
- absente cum este cazul zdrobirilor de organe vitale.

Moartea clinică este o etapă intermediară (între viaţă şi moartea
definitivă), ireversibilă spontan, care se caracterizează prin încetarea
25
funcţiilor vitale (vegetative): cardio-circulatorie şi respiratorie.
Această etapă durează din momentul încetării funcţiilor vitale
până la instalarea leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos
central. Deoarece neuronii au o rezistenţă scăzută, de ordinul minutelor
la lipsa oxigenului se consideră că, în lipsa aplicării metodelor de
resuscitare cardio-circulatorii şi respiratorii, moartea clinică nu poate
dura mai mult de 5 minute, interval de timp după care se instalează
encefalopatia anoxică, cu apariţia leziunilor ireversibile la nivelul
neuronilor scoarţei cerebrale. În condiţii de hipotermie (care reduce
necesarul de oxigen, prin scăderea funcţiilor organismului, inclusiv a
celor vitale), se apreciază că durata morţii clinice poate creşte până la
15-20 minute.
Moartea clinică este un fenomen comun atât morţilor violente
cât şi celor neviolente, indiferent de cauza care a iniţiat „lanţul”
tanatogenerator.

Moartea biologică este o etapă ireversibilă (nici spontan şi nici
artificial, prin metode de resuscitare, individul nu va mai putea reveni
la viaţă) a procesului tanatogenerator, caracterizată prin încetarea
funcţiilor vitale şi apariţia leziunilor ireversibile la nivelul sistemului
nervos central.
După instalarea morţii reale pot fi puse în evidenţă semnele
morţii şi pentru un timp (diferit de la un organ/ţesut la altul, în funcţie
de rezistenţa acestora la lipsa oxigenului) mai persistă manifestările
postvitale.
Din perspectivă medico-legală şi juridică, prin prima împrejurărilor
în care a survenit decesul unei persoane, în scopul elucidării cauzelor,
condiţiilor şi circumstanţelor ce au determinat sau contribuit la
producerea morţii, după efectuarea autopsiei, se poate vorbi de moarte
violentă şi de moarte neviolentă. Înainte de efectuarea autopsiei, de
regulă la cercetarea ce se întreprinde la faţa locului, se acceptă o formă
intermediară, cu caracter provizoriu (respectiv până după efectuarea
autopsiei) între cele două feluri de moarte menţionate şi anume moartea
suspectă de a fi violentă.

Moartea violentă poate fi definită ca fiind moartea ce se produce ca
urmare a nerespectării dreptului la viaţă al fiinţei umane prin încălcarea
relaţiilor sociale ce se nasc în jurul şi datorită bunului cel mai de preţ al
omului (dreptul la viaţă), datorită intervenţiei unui agent traumatic
(factor) extern organismului.
Moartea violentă poate surveni în următoarele împrejurări:
a) accidente;
b) sinucideri;
26
c) crime;
d) execuţia capitală;
e) eutanasia.

Moartea neviolentă este moartea care se produce fără a se
încălca dreptul la viaţă al fiinţei umane şi/sau fără intervenţia unui
agent traumatic extern organismului; determinată exclusiv de cauze
interne, moartea neviolentă poate fi :
- naturală ( moartea „de bătrâneţe”);
- patologică

Aşa cum am precizat, înainte de efectuarea autopsiei medico-
legale, (inclusiv a investigaţiilor tanatologice de laborator), cu ocazia
cercetărilor judiciare efectuate la faţa locului sau în cadrul anchetei
preliminare, la limita dintre cele două tipuri, diametral opuse de moarte
poate fi descrisă moartea suspectă de a fi violentă, denumită şi moarte
obscură (O.M.S.) datorită cauzelor şi condiţiilor/circumstanţelor în care
se produce.
Se consideră moarte suspectă de a fi violentă în următoarele
situaţii :
a) decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului
, a fost verificată periodic din punct de vedere medical;
b) deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în
incinta unei întreprinderi sau instituţii;
c) deces care survine în custodie (moartea persoanelor aflate în
detenţie – în penitenciare, în spitalele penitenciare, în arestul poliţiei,
decesul pacienţilor internaţi în spitalele de psihiatrie), moartea asociată
cu activităţile poliţiei sau armatei, decesul care survine în cursul
manifestaţiilor publice sau orice deces care ridică suspiciunea
nerespectării drepturilor omului;
d) multiple decese repetate, în serie sau concomitente într-o
comunitate;
e) cadavre neidentificate sau scheletizate;
f) decese survenite în locuri publice sau izolate;
g) când moartea survine la scurt interval de timp de la internarea
într-o unitate sanitară, timp în care nu s-a putut stabili un diagnostic
(prin care să se poată explica decesul), care să excludă o moarte
violentă;
h) când moartea este pusă în legătură cu o deficienţă în
acordarea asistenţei medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie
ori de protecţie a muncii;
i) decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după
o intervenţie diagnostică sau terapeutică medico-chirurgicală.
j) moartea subită (deces survenit brusc, rapid, în plină stare de
sănătate, la o persoană fără o patologie diagnosticată ori cu o afecţiune
cronică, aflată în tratament şi a cărei evoluţie nu presupunea acest
27
deznodământ).
k) moartea prin inhibiţie (moartea reflexă), ce se produce la
indivizi sănătoşi, dar cu o reactivitate particulară, la care datele de
anchetă pun în evidenţă un moment traumatic, petrecut cu puţin timp
anterior decesului , asupra unei zone recunoscute ca reflexogene.
l) moartea funcţională sau moartea dinamică (Claude Bernard )
în care la autopsie nu se pun în evidenţă nici un fel de leziuni sau
modificări organice („autopsie albă “) iar din datele de anchetă nu se
pot obţine elemente care, măcar să sugereze o acţiune traumatică.
Realitatea decesului unei persoane poate fi susţinută pe baza
semnelor morţii: acestea pot fi clasificate în: semne negative de viaţă şi
semne pozitive de moarte.

Semnele negative de viaţă prezintă următoarele caracteristici:
apar imediat după încetarea funcţiilor vitale (cardio-circulatorie şi
respiratorie);
au valoare orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de
moarte reală; sunt
prezente şi în sincope, lipotimii, moarte aparentă etc;
sunt date de alterarea „trepiedului vital”: creier (activitatea sistemului
nervos) –
cord (activitatea sistemului cardio-circulator) – plămân (activitatea
sistemului respirator).
Din categoria semnelor negative de viaţă fac parte:
• aspectul general şi poziţia corpului, determinate de
pierderea tonusului postural la care uneori se constată
relaxare sfincteriană;
• midriază fixă;
• lipsa reflexelor;
• lipsa respiraţiei;
• lipsa activăţii cardio-vasculare.

Semnele pozitive de moarte denumite şi modificări (fenomene)
cadavrice, sunt considerate semnele morţii reale sau semnele de
certitudine ale decesului. În funcţie de intervalul de timp după care apar
acestea pot fi clasificate în: semne pozitive de moarte precoce şi
tardive.
Semnele pozitive precoce de moarte:
a) răcirea cadavrului (algor mortis):
b) deshidratarea
c) lividităţile cadaverice ( livor mortis; lividus = vânăt):
d) rigiditatea cadaverică ( rigor mortis; înţepenire sau redoare
cadaverică):
28
e) autoliza
Semnele pozitive tardive de moarte:
- modificări distructive: putrefacţia și distrugerea cadavrului de către
vieţuitoare sau de om
- modificări semiconservatoare - saponificarea sau adipoceara (săpunul
de cadavru).
- modificări conservatoare ce pot fi:
• naturale: mumificarea, lignifierea, pietrificarea și congelarea.
• artificiale: menţinerea în camere frigorifice, îmbălsămarea și
plastifierea.
Tanatocronologia oferă elemente prin care se poate estima data
producerii decesului unei persoane precum și data producerii leziunilor
traumatice față de momentul morții, deci intervalul de timp dintre
traumatism și deces.
Aprecierea medico-legală a intervalului de timp postmortem se
poate astfel:
- corp cald, cu lividități schițate și fără rigiditate = deces de până la 2
ore;
- corp cald cu lividități în stadiul I și rigiditate generalizată = deces de
până la 6 ore
- corp rece, cu lividități în stadiul I și rigiditate generalizată = deces de
până la 12 ore;
- corp rece cu lividități în stadiul II și rigiditate generalizată = deces de
până la 18 ore;
- corp rece, cu lividități în stadiul III și rigiditate generalizată = deces de
peste 18 ore;
- corp rece, cu lividități în stadiul III, fără rigiditate = deces de peste 36
de ore.

Sinonimă cu necropsia (necro = mort, cadavru + opsis = vedere)
autopsia medico-legală, este o activitate specifică instituţiei medico-
legale, ce constă în examinarea completă, externă şi internă,
macroscopică şi de laborator (microscopică, toxicologică, serologică
etc.) a cadavrului uman, pentru aflarea cauzelor decesului (iniţială-
intermediară-imediată şi eventual favorizantă) în vederea stabilirii
felului şi a împrejurărilor în care s-a produs moartea.
Din punct de vedere medico-legal noţiunea de cadavru
semnifică atât corpul uman lipsit de viaţă, luat ca întreg ori diverse
fragmente din acesta (spre exemplu numai capul sau numai trunchiul
etc.), indiferent de timpul trecut de la deces (deci fără a avea importanţă
gradul şi tipul de descompunere) cât şi scheletul uman în totalitate sau
diverse fragmente osoase.
Particularităţile autopsiei medico-legale
29
- este efectuată numai de medici legişti încadraţi în unităţile de
medicină legală aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii; în funcţie
de cauza tanatogeneratoare se pot constitui comisii medico-legale
(formate din 2 sau 3 medici legişti) sau comisii interdisciplinare prin
cooptarea unor medici de alte specialităţi medicale: anatomo-patologi,
cardiologi etc; în situaţia în care este necesară reexaminarea unui
cadavru deja autopsiat, aceasta nu se poate face decât de către o comisie
alcătuită din medici legişti care au grad profesional mai mare decât cel
al medicului legist care a efectuat prima examinare, sau care provin
dintr-o instituţie medico-legală ierarhic superioară;
- se execută la unitatea medico-legală pe a cărei rază teritorială s-a
produs decesul persoanei sau unde a fost găsit cadavrul;
- este obligatorie, fără a mai fi necesar acordul
aparţinătorilor/reprezentanţilor legali (deci nu se poate obţine scutire
de autopsie), în următoarele cazuri:
a) moarte violentă, chiar şi atunci când a trecut o perioadă de
timp indiferent de durată între evenimentul traumatic
(accident, agresiune etc) până la deces iar moartea poate fi
pusă în legătură cu acel eveniment ori se afirmă acest lucru (de
regulă de către familie, rude etc.);
b) moarte de cauză necunoscută (spre exemplu atunci când
familie, rudele, cunoscuţii etc. nu pot proba cu documente
medicale o patologie prin care să se poate explica decesul);
c) cauza morţii este suspectă de a fi violentă.
- este completă, chiar dacă felul şi cauza morţii sunt evidente încă de la
examenul extern;
- se execută numai în baza unui document oficial, scris, care trebuie să
îndeplinească solemnităţile impuse de lege, fiind emis de un organ de
anchetă, abilitat, al statului. (rezoluţie motivată, ordonanţă etc.)
Pentru a putea fi acceptat de instituţia medico-legală actul prin
care se dispune efectuarea autopsiei judiciare, trebuie să conţină:
• antetul şi ştampila unităţii emitente;
• număr de înregistrare/de dosar;
• data emiterii;
• semnătura persoanei care a solicitat autopsia, cu menţionarea
numelui, gradului şi a
funcţiei în mod lizibil;
• elemente de identificare a cadavrului;
• locul şi data unde a fost găsit cadavrul;
• menţiuni cu privire la circumstanţele în care s-a produs decesul;
spre exemplu :„... a
decedat în urma unui accident rutier, fiind pieton”, sau „... a fost
victima unei agresiuni” etc; când nu se cunosc cu certitudine
împrejurările în care s-a produs decesul, acestea vor fi menţionate cu
titlul de probabilitate: „din datele preliminare de anchetă rezultă că
moartea lui ... s-a produs în urma unui conflict avut cu un vecin” etc;
• obiectivele la care trebuie să se răspundă în concluziile raportului
de autopsie.
- după efectuarea autopsiei medico-legale, datele obţinute sunt trecute
imediat într-un raport medico-legal
- se realizează cu respectarea eticii medicale şi a demnităţii persoanei
30
decedate;
- după autopsie cadavrul se îmbălsămează, iar organele examinate se
reintroduc în cadavru.
Obiectivele autopsiei medico-legale

a) felul morţii (violentă sau neviolentă);
b) cauza medicală a morţii ; în denumirea generică de cauza morţii sunt
incluse:
- cauza tanatoiniţială, care declanşează lanţul tanatogenerator;
cauza iniţială ce acţionează la un moment dat având o durată scurtă în
timp, este diferită în morţile violente (ex. politraumatism rutier,
electrocuţie, împuşcare etc.) faţă de cele neviolente (ateroscleroză
coronariană, cancerul, ciroza hepatică etc.);
- cauza tanatointermediară, cea de a doua verigă a tanatogenezei ,
prin intermediul căreia se instalează moartea (ex: rupturi de organe,
fracturi etc. – în situaţia morţiilor violente sau infarctul miocardic
pentru situaţia morţilor neviolente); această cauză care poate fi comună
sau diferită pentru morţile violente şi cele neviolente, are o întindere
diferită în timp, mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de cauza
tanatoiniţială;
- cauza tanatoterminală sau imediată, respectiv treapta finală a
tanatogenezei, ce face referire la cauza intimă prin care se produce
moartea; această cauză este comună şi morţilor violente şi celor
neviolente şi este reprezentată prin: stopul cardio-respirator,
insuficienţă cardiacă, insuficienţă respiratorie etc.
Acestor tipuri de cauze, prin care sunt explicate mecanismele
tanatologice, înntr-o înlănţuire firească, în unele situaţii se poate
adăuga şi
- cauza tanatofavorizantă, cauză asociată care, atunci când există,
grăbeşte evoluţia spre deces (spre exemplu patologia cronică
preexistentă)
c) legătura de cauzalitate dintre (eventualele) leziuni traumatice
decelate la autopsie şi decesul victimei;
d) raportul de cauzalitate,
e) data morţii;
f) rezultatele examinărilor de laborator : grupa de sânge, alcoolemie etc.
Pe lângă aceste obiective generale, la care trebuie să răspundă,
în funcţie de particularităţile concrete ale speţei, medicul legist poate
formula şi alte răspunsuri astfel încât să vină în întâmpinarea organului
de anchetă cu elemente probatorii concludente şi utile.
31
ASFIXIILE DE APORT
3.2.1. Definiție
3.2.2. Clasificare
3.2.3.3. Sugrumarea
3.2.4.1. Sufocarea
3.2.4.3. Înecarea

1. Procesul respirator
La om procesul respirator se desfăşoară în trei etape:
I - etapa de aport, în care aerul atmosferic încărcat cu oxigen (aer
inspirat) pătrunde prin orificiile respiratorii (nasul şi gura), străbate
căile aeriene (nasofaringe, laringe, trahee, bronhii şi ramificaţiile
acestora) pentru a ajunge, în plămâni, la ultima diviziune a conductelor
aerifere, alveolele pulmonare.
În acest moment are loc o etapă intermediară, numită etapa de
schimb alveolo-capilar, care presupune realizarea schimbului gazos în
dublu sens:
- oxigenul trece din alveola pulmonară în micul vas de sânge
(capilar) ce se află în
imediata sa apropiere;
- bioxidul de carbon parcurge acelaşi drumul, dar în sens invers -
din capilarul de sânge
în alveola pulmonară.
II - etapa de transport ce presupune, aşa cum indică şi denumirea,
transportul gazelor în dublu sens, prin intermediul sângelui:
- oxigenul, legat de hemoglobina conţinută de hematii, către
locurile de utilizare
(diverse ţesuturi şi organe);
- bioxidul de carbon, rezultat în urma proceselor metabolice ce au
loc în interiorul fiecărei celule care intră în componenţa ţesuturilor
şi organelor, către plămân.
Urmează o nouă etapă intermediară, respectiv etapa de schimb
32
capilaro - celular, în care:
- oxigenul este cedat de către hematia transportoare celulei ce
urmează să-l utilizeze;
- bioxidul de carbon părăseşte celule unde s-a format pentru a
pătrunde în capilarul sanghin.
III - etapa de utilizare, ce presupune folosirea oxigenului pentru
„respiraţia celulară“ a fiecărui ţesut sau organ concomitent cu
producerea de CO2 .
Scăderea concentraţiei de oxigen (hipoxie) sau absenţa O2 (anoxie)
se poate produce în
oricare din etapele procesului respirator mai sus menţionate; astfel, în
funcţie de etapa în care survine perturbarea funcţiei respiratorii, se pot
deosebi: anoxii de aport (anoxii anoxice) de cauză violentă (asfixii) sau
neviolentă (patologice), anoxii de transport (stagnante sau anemice) şi
anoxii de utilizare (anoxii histotoxice).
Asfixiile sau anoxiile de aport, de cauză violentă, care fac obiectul de

studiu al medicinei legale, pot fi clasificate astfel:
a) asfixii mecanice:
- asfixii mecanice prin comprimare;
• asfixii mecanice prin comprimarea gâtului;
• asfixii mecanice prin comprimare toraco-
abdominală;
- asfixii mecanice prin obstrucţie.
b) asfixii chimice - atmosferice.
c) asfixii hipochinetice.

3.2.1. Definiție
Asfixii mecanice însumează totalitatea formelor de anoxie anoxică
(de aport) de cauză violentă, prin care se împiedică (în mod mecanic)
pătrunderea aerului – cu o concentraţie normală de oxigen – prin căile
respiratorii, până la nivelul alveolelor pulmonare. Din perspectivă
medico-legală asfixiile mecanice semnifică decesul consecutiv anoxiei
anoxice de cauză violentă.
3.2.2. Clasificare
În funcţie de modul în care se realizează asfixia se pot deosebi:
• asfixii mecanice prin comprimare:
- fie a gâtului: spânzurare, ştrangulare, sugrumare;
- fie toraco-abdominală.
• asfixii mecanice prin obstrucţia căilor respiratorii: sufocare, înecare,
obstrucţia cu diverşi
corpi străini.
33
În cazul asfixiilor mecanice sunt descrise o serie de modificări generale,
externe şi interne:
• modificări externe:
- lividităţile cadaverice sunt pronunţate şi întinse în
suprafaţă;
- cianoză;
- midriază;
- peteşii asfixice;
- limba prolabată între arcadele dentare;
• modificări interne:
- inima asfixică;
- sânge lichid şi mai închis la culoare;
- peteşii asfixice;
- emfizem pulmonar asfixic;
- stază generalizată;
- microhemoragie în muşchii temporali, simetrică

Este o formă de asfixie mecanică realizată prin comprimarea
externă a gâtului cu un cordon ce are o extremitate legată într-un punct
fix iar cealaltă extremitate formând o circulară (un laț) în jurul gâtului,
nivel la care se strâge, în mod pasiv, sub acțiunea propriului corp atras
de forţa gravitaţională.
Din punct de vedere medico-legal spânzurarea poate fi clasificată:
A. în funcţie de poziţia nodului:
- spânzurare tipică - nodul este situat în regiunea posterioară a
gâtului, la ceafă;
- spânzurare atipică - când nodul se află în oricare altă poziţie
(anterioară, laterală sau
antero-laterală)
B. după cum cadavrul atinge sau nu o suprafaţă de sprijin;

- spânzurare completă, când corpul este suspendat în laţ, deasupra
planului de sprijin
fără a se rezema de nici o suprafaţă;
- spânzurare incompletă când cadavrul atârnat în laţ atinge suprafaţa
de sprijin cu o
anumită regiune a corpului: spânzurarea în picioare, în genunchi,
spânzurarea în poziţia culcat etc.
Tanatogeneza poate fi explicită prin mecanismul mecanic (anoxic),

vascular, neuroreflex sau cel medular (vertebro-medular).
Elementul specific decelat la examinarea medico-legală este şanţul
de spânzurare care se prezintă ca o depresiune pergamentată:
- situată circulat în 1/3 superioară a gâtului;
- cu traiect oblic ascendent către regiunea nodului;
34
- de adâncime neuniformă; este mai adânc în zona opusă nodului
superficializându-se treptat către nod;
- incompletă, fiind întreruptă în zona nodului atunci când laţul este
cu perimetrul fix;
în cazul nodului culant, şanţul poate forma o circulară completă, dar cu
adâncime mai mică în zona nodului şi cu imprimarea (ştanţarea)
nodului – ,,amprenta nodului de spânzurare”.
Este o formă de asfixie mecanică realizată prin comprimarea
externă a gâtului cu un cordon ce formează la acest nivel o circulară (un
laț), care se strâge în mod activ, fiind acționat de o forță alta decât cea a
propriului corp atras de forţa gravitaţională.
Deci, în cazul strangulării, asupra laţului ce comprimă gâtul
acţionează:
- agresorul care trage de capetele laţului („laţul sicilian”);
- diverse mijloace mecanice ce strâng progresiv laţul la anumite
intervale de timp;
- diferite greutăţi ataşate capătului liber al laţului, în timp ce corpul
este imobilizat în
diverse poziţii;
- propriul corp, în poziţia „arcului”(decubit ventral, laţul având
un capăt în jurul gâtului iar celălalt în jurul picioarelor); când
victima nu-şi mai poate menţine ridicate membrele pelvine, prin
căderea acestora laţul se strânge.
Tanatogeneza poate fi explicată prin aceleaşi mecanisme descrise
la spânzurare, cu menţiunea că mecanismul neuroreflex pare să aibă un
rol incert.
Elementul caracteristic, evidenţiat la examinarea medico-legală,
este şanţul de ştrangulare care se prezintă ca o depresiune
pergamentată:
- situată circular în 1/3 medie sau inferioară a gâtului;
- cu traiect orizontal;
- de adâncime uniformă;
- complet (şanţul poate fi incomplet atunci când între laţ şi gât se
interpun diverse
obiecte: gulerul cămăşii, fularul, părul sau mâna victimei etc).
3.2.3.3. Sugrumarea
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea
gâtului cu mâna/mâinile.
Tanatogeneza poate fi explicată prin mecanismul neuroreflex şi cel
hemodinamic; se pare că mecanismul mecanic, de comprimare a căilor
aeriene este în mai mică măsură implicat în tanatogeneză.
Examinarea medico-legală poate evidenţia la nivelul gâtului
echimoze ovalar-alungite (determinate de degete) şi/sau excoriaţii
semilunare (produse de unghii).
35
3.2.4.1. Sufocarea
Este o formă de asfixie mecanică realizată prin astuparea
concomitentă a orificiilor respiratorii externe-superioare (nasul, gura)
ceea ce face imposibilă pătrunderea aerului prin căile respiratorii spre
plămân (către alveolele pulmonare).
Sufocarea se poate realiza:
- cu mâna, în mod direct sau prin intermediul unor obiecte moi
(pernă, fular, batistă etc.), care acoperă orificiile respiratorii;
- prin împingerea şi menţinerea capului (viscerocraniului) în
obiecte moi;
- prin aplicarea unor pungi de plastic pe cap, strânse pe gât, sub
mandibulă;
- prin fixarea unor benzi adezive (tip scotch) pe orificiile
respiratorii externe.
Tanatogeneza este explicată prin mecanismul anoxic.
La examinarea medico-legală pot fi decelate o serie de leziuni
traumatice elementare în jurul orificiilor respiratorii sau pe feţele
interne ale buzelor precum şi, uneori, fragmente din materialul cu care
s-a produs obstrucţia, în fosele nazale sau în cavitatea bucală.

Spre deosebire de sufocare, în care obstrucția se realiză la
nivelul orificiilor respiratorii externe, obstrucția căilor respiratorii
definește acea formă de asfixie mecanică produsă prin stenoza sau
obstrucția internă a căilor respiratorii (laringe, trahee, bronhii și
ramificațiile acestora) cu diferiți corpi stăaini de proveniență internă sau
externă.
În funcție de caracteristicile corpului străin și de circumstanțele
de producere a acestui tip de asfixie mecanică putem deosebi:
a) obstrucția prin bol alimentar, cu alimente ce urmau a fi înghițite.
b) obstrucția prin aspirație: de conținut gastric regurgitat, frecvent pe
fondul consumului de alcool, de sânge, după traumatisme-agresiuni cu
fracturi ale viscero-craniului sau după ruptura unor varice esofagiene în
caz de ciroză hepatică, de creier, în fracturi de bază de craniu etc;
c) obstrucția cu diverși (alți) corpi străini, de cele mai multe ori solizi,
ce pătrund (accidental sau criminal) în căile respiratorii: cereale,
nasturi, monede, sâmburi, proteze dentare etc.
d) obstrucția prin căluș (din cârpă, hârtie, câlți, paie etc.) ce blochează
faringo-laringele
e) obstructia prin viermi paraziți (helminți) spre exemplu cu ascaris
lumbricoides, nemathelminți care, migrând din intestin, pot ajunge în
căile respiratorii;
f) obstrucția prin edem glotic.
Tanatogeneza este explicată prin: mecanism mecanic-anoxic,
mecanism neuroreflex, prin iritarea zonelor reflexogene ale căilor
respiratorii, mecanism alergic, în cazul edemului glotic.
36
3.2.4.3. Înecarea
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin obstrucţia
căilor respiratorii/alveolelor pulmonare cu lichide ce înlocuiesc aerul
respirator, consecutiv contactului parţial (numai capul sau numai
orificiile respiratorii) sau total al organismului (scufundare) cu lichidul
respectiv.
- submersie = moartea consecutivă contactului cu mediul lichid;
- imersie = moartea s-a produs prin alte cauze (fie o moarte
violentă, fie o moarte patologică) iar cadavrul este aruncat în apă
pentru disimularea decesului.
Tanatogeneza poate fi explicită prin mai multe mecanisme:
mecanic-anoxic (obstructiv), neuroreflex (laringospasm sau hidrocuţie),
mecanic-traumatic, hemodinamic, alergic, hipotermic şi otogen.
Înecare se produce cu parcurgerea următoarelor faze:
- preasfixică sau de rezistenţă (cu oprirea respiraţiei);
- convulsivă;
- de comă sau a morţii aparente;
- finală, a morţii biologice.
Ulterior are loc deplasarea cadavrului în apă: iniţial de cădere la
fundul apei (datorită forţei gravitaţionale), apoi de ridicate – flotaţie
(datorită putrefacţiei), urmată de supranataţie (deplasare propriu-zisă
datorită curenţilor de apă).
Examinarea medico-legală poate identifica, o serie de leziuni sau
modificări determinate de:
• contactul corpului cu mediul lichid (pielea de găină, mâna de
spălătoreasă, mănuşă morţii etc);
• înecare;
• vieţuitoarele acvatice;
• deplasarea cadavrului;
• manevrele de reanimare.

Reunesc totalitatea formelor de anoxie anoxică (de aport) de cauză
violentă, caracterizate prin alterarea compoziţiei chimice normale a
aerului atmosferic inspirat, în condițiile în care nu există nici un
obstacol care să împiedice fluxul gazos prin căile respiratorii.
Aceste tipuri de asfixii se pot produce în două circumstanţe:

- când cantitatea de O2 atmosferic scade treptat, concomitent
cu acumularea de CO2, creşterea temperaturii şi a umidităţii şi
acumulării de substanţe organice rău mirositoare, aşa cum se
întâmplă în spaţiile închise: submarine blocate, săli de
spectacole rău ventilate, frigidere, lăzi închise ermetic,
închisori (spaţii de deţinere) cu mulţi deţinuţi etc;
- când O2 este înlocuit cu gaze inerte (azot, metan), sau viciate
(cu o concentraţie crescută de CO2, hidrogen sulfurat etc.): în
WC-uri, în beciurile unde fermentează vinul, în peşteri
37
(speologi prinşi în „pungile de metan”), în mlaştini etc.
Moartea se produce lent, în funcţie de rezistenţa organismului la
lipsa oxigenului, tanatogeneza putând fi explicată prin mecanismul
anoxic.

Însumează totalitatea formelor de anoxie anoxică (de aport) de
cauză violentă, determinate de epuizarea mişcărilor (excursiilor)
respiratorii, ceea ce face ca aerul atmosferic cu o concentraţie
normală de oxigen şi în lipsa unui obstacol care să blocheze orificiile
şi/sau căile respiratorii să nu mai poată ajunge la nivelul alveolelor
pulmonare.
Astfel de asfixii se identifică atunci când corpului este atârnat în
poziţie verticală, fiind susţinut de:
- membrele toracice (crucificarea, „spânzurarea” de mâini etc);
- membrele pelvine („spânzurarea” cu capul în jos) .
Într-o astfel de poziţie, muşchii inspiratori – diafragmul, muşchii
intercostali, muşchii pectorali etc – obosesc treptat, cu instalarea
progresivă a insuficienţei respiratorii.
Moartea este lentă, iar tanatogeneza este explicată în principal prin
mecanismul anoxic (de fapt, se pare că intervine şi mecanismul
hemodinamic, prin stagnarea sângelui în zonele declive).
LEZIUNILE SI MOARTEA PRIN ARME DE FOC
4.1. Definiții
4.1. Definiții
Armele de foc sunt dispozitive, instrumente, mecanisme ,,al căror
38
principiu de funcţionare are la bază forţa de expansiune dirijată a
gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei
încărcături” (Legea nr. 295/2004), prin care este determinată deplasarea
unui proiectil – agent traumatic mecano-dinamic.

• în funcție de posibilitatea legală a deținerii:
- arme interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepțiile
precizate în lege;
- arme letale;
- arme neletale;
• după destinaţie:
- arme militare;
- arme de apărare şi pază;
- arme de vânătoare;
- arme de autoapărare;
- arme utilitare;
- arme cu tranchilizante;
- arme de asomare;
- arme de panoplie;
- arme de colecţie;
- arme de recuzită;
- arme deghizate;
• după modul de funcţionare:
- arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune;
- arme de foc cu o singură lovitură;
- arme de foc cu repetiţie;
- arme de foc semiautomate;
- arme de foc automate.
• după construcţia canalului ţevii:
- arme cu ţeava lisă, la care pereţii interiori ai ţevii sunt
netezi (exemplu: arme de vânătoare cu alice, pistoale rachetă etc.);
- arme cu ţeava ghintuită, la care pereţii interiori prezintă un
relief reprezentat de ghinturi (goluri), iar între ele plinuri;
ghinturile:
• sunt dispuse longitudinal;
• rareori în număr de 3, de obicei intre 4 şi 8;
• cu o răsucire la dreapta sau la stânga;
• sunt mărginite de două flancuri: flancul de atac (care
forţează glonţul să se rotească) şi flancul liber;
• imprimă o mişcare helicoidală proiectilului ce asigura
stabilitatea acestuia pe traiectorie (exemplu: puşti mitralieră,
arme de vânătoare cu glonţ etc.).
-arme cu ţevi combinate.
• după dimensiuni:
- scurte (ţeava < 30 cm sau lungimea totală < 60 cm);
- lungi.
• după muniţia folosită:
- armele de foc cu ţeavă ghintuită folosesc cartuşe cu glonţ:
39
uşor, greu, trasor, incendiar, brizant, etc.;
- armele de foc cu ţeavă lisă folosesc cartuşe cu alice, poşe
sau mitralii;
- arme mixte.
• după fabricație:
- arme fabricate industrial;
- arme atipice.
• după calibru.

- primari – proiectil sau fragmente de proiectil;
- secundari – flacăra, gazele, pulberea (arsă, arzând şi nearsă);
- terţiari sau reziduali – elementele aflate în interiorul ţevii, care
sunt preluate de proiectil:
- cuaternari sau conecşi – elementele preluate de proiectil în
trecerea sa prin diferite medii

Orificiul de intrare (rana balistică sau leziunea de impact):
- apare sub forma unei soluţii de continuitate, cu ,,lipsă de
ţesut” (minus ţesut);
- formă:
• rotundă – când glonţul pătrunde perpendicular;
• ovalară – când glonţul pătrunde oblic;
• stelată sau neregulată în tragerile de aproape sau cu
ţeava lipită.
- marginile sunt înfundate către interior;
- prezintă, în jur, inele (centuri sau guleraşe):
• de contuzie (excoriaţie, eroziune, traumatic);
• de ştergere sau de depozitare a ,,murdăriei” aflată
pe glonţ;
• de metalizare.
Orificiul de ieşire (plaga sau rana de ieşire)
- apare sub forma unei soluţii de continuitate, fără ,,lipsă
de ţesut”;
- forma, de regulă, neregulată, uneori stelată, fantă, romb,
etc.;
- marginile sunt răsfrânte în afară;
- nu prezintă, în jur, inele de însoţire;
- dimensiunile sunt, de regulă, mai mari decât ale
orificiului de intrare.
Canalul (canal – traiect) – drumul parcurs de proiectil în interiorul
organismului uman poate fi:
- transfixiant (între orificiul de intrare şi orificiul de ieşire);
- perforant, când proiectilul nu părăseşte organismul.
- direct, drept sau curb;
40
- derivat sau frânt;
- paradoxal (proiectile migratoare);
- în seton sau ,,canalul – tunel”.
- unic;
- ramificat sau multiplu.

• produse de flacără:
- distanţa de acţiune: 3-5 până la 10 cm;
- arsuri (haine, păr, piele) prin efectul termic.
• produse de gaze:
- distanţa de acţiune: 5-10 cm;
- ruperea îmbrăcămintei, deformarea orificiului de intrare,
distrugerea părţii iniţiale a canalului etc., prin acţiunea
mecanică;
- pete (plăci) pergamentate, de culoarea gălbuie, în jurul
orificiului de intrare, prin
- coloraţie roşu-carmin (prin carboxihemoglobină) în jurul
orificiului de intrare sau în prima porţiune a canalului, prin
acţiunea chimică.
• produse de fum (pulberea arsă sau funinginea)
- distanţa de acţiune: 10-20 cm; la armele de mare calibru
poate ajunge şi la 50-60cm;
- manşonul de fum, cu diametrul de 3-8 cm , în jurul
orificiului de intrare, prin
• produse de pulberea nearsă sau arzând:
- distanţa de acţiune: până la 100-150 cm;
- încrustaţii sau arsuri punctiforme, în jurul orificiului de
intrare, prin pătrunderea
Factori secundari ai împuşcăturii formează zona de tatuaj:
• este dispusă în jurul orificiului de intrare;
• are un diametru de ordinul centrimetrilor;
• se formează prin pătrunderea microparticulelor în tegument.

Leziunile sau urmele terţiare sunt reprezentate prin zona de
pseudotatuaj:
- situată în jurul orificiului de intrare;
- cu diametrul de ordinul milimetrilor;
- formată prin depunerea elementelor reziduale pe tegument
(inelul de ştergere a
- apare indiferent de distanţa de tragere.

- sunt generate de elementele preluate de proiectil din
mediul pe care-l străbate (fulgi de pernă, sticlă, nisip, etc)
sau din materialul unde a ricoşat (zid, lemn, etc.);
41
- se pot decela pe haine, în jurul orificiului de intrare sau în
prima porţiune a canalului.

În cazul armelor de foc cu glonţ aprecierea distanței de tragere, se
realizează în funcţie de prezenţa urmelor/leziunilor determinate de
factorii secundari ai împuşcăturii rezultând trei situaţii:
• împuşcare cu ţeava lipită (descărcare absolută sau
împuşcare de la distanţă nulă);
• împuşcare în limita de acţiune a factorilor secundari
(descărcare relativă);
• împuşcare în afara limitei de acţiune a factorilor
secundari.

Particularitățile leziunilor traumatice în împușcarea cu
proiectilul multiplu (alice, poșe, mitralii) sunt determinate de:
- dispersia alicelor, sub forma unui con cu vârful orientat către
retezătura dinaintea armei;
- viteza diferită de deplasare a alicelor, cele periferice având viteze mai
mici decât cele centrale (din snop);
- bura, ce acoperă alicele în tubul cartușului, care poate acționa ca agent
traumatic mecanic;
- acțiunea factorilor secundari este mai intensă și se manifestă pe o
distanță mai mare decât în cazul armelor de foc cu glonț, respectiv până
la 1-2 m;
- urmele terțiare și cuaternare, deși teoretic pot exista, practic sunt
exceptionale.
Orificiul de intrare
În funcție de distanța de la care s-a produs împușcarea orificiul
de intrare se poate prezenta astfel:
- la o tragere de până la 50 cm, prin acțiunea grupată, „în bloc”, a
alicelor (care acționează ca un proiectil unic), se va forma un singur
orificiu de intrare, mare, cu margini neregulate, zdrențuite, dințate
(datorita alicelor marginale);
- între 50 cm și 2 m, prin dispersia alicelor marginale se va forma un
orificu central, mai mare, înconjurat de mai multe orificii mici;
- de la 2-2,5 m până la 5 m orificiul central lipsește, existând în schimb
mai multe orificii mici al căror aspect depinde de forma alicelor;
- la aproximativ 5 m, dispersia alicelor are loc pe o suprafață cu
diametrul de 15-20 cm;
- la aproximativ 10 m, dispersia alicelor are loc pe o suprafață cu
diametrul de 20-40 cm;
- la aproximativ 50 m alicele dispersate ocupă o suprafață de
aproximativ 1 mp;
- la aproximativ 300 m dispersia alicelor este maximă.
Canalul este multiplu sau ramificat, chiar dacă inițial poate fi
42
unic - în cazul în care alicele au acționat în bloc la pătrunderea în corp,
după care s-a produs dispersia. Ramificațiile canalului pot fi perforante
(oarbe) sau transfixiante. În canal sau în ramificațiile perforante pot fi
găsite și fragmente din bura ce acoperea alicele în tubul cartuș.
Orificiul de ieșire
Datorită, în principal, fenomenului de dispersie, dar și a
dimensiunilor reduse și a vitezei de deplasare, mai mică decât a
glonțului, elemente ce favorizează deviația traiectoriei prin corpul
uman, alicele vor genera, în marea majoritate a cazurilor, orificii de
ieșire multiple. Uneori se pot constata proeminențe dure,
subtegumentare, în partea opusă orificiului sau orificiilor de intrare,
formate de alicele restante, care nu au putut părăsi corpul și care s-au
localizat sub piele (spre ieșire).

- dacă leziunile traumatice sau moartea sunt consecinţa
împuşcării;
- stabilirea direcţiei de tragere;
- stabilirea distanţei de tragere;
- numărul şi succesiunea împuşcăturilor;
- dacă împuşcarea are caracter vital;
- împrejurările în care se puteau produce leziunile traumatice
decelate (auto sau heteroagresiune, intenţionată sau accidentală).
MEDICINĂ LEGALĂ CLINICĂ
5.1. Definiție
5.2.4. Avizul
5.2.4.2. Avizul Comisiei de control și avizare a actelor medico-
legale
5.3.2.1. Definiție
43
5.1. Definiție
Examinarea medico-legală clinică, efectuată la solicitarea organelor
abilitate sau a persoanelor, se realizează asupra persoanei și/sau a
documentelor medicale ce aparțin acesteia. Examinarea medico-legală
clinică poate fi efectuată de către :
- un medic legist;
- o comisie medico-legală , formată din cel puţin 3 medici legişti;
- o comisie medico-legală interdisciplinară alcătuită din minim 3 medici
legişti şi alţi medici de diferite specialităţi medicale (cardiologi,
neurologi, psihiatri etc.), în funcţie de patologia pe care o prezintă
persoana examinată;
- o comisie medico-legală specială cum este cazul comisiei medico-
legale pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei sau
suspendarea urmăririi penale/judecăţii pe motiv de boală, a cărei
componenţă este expres și limitativ prevăzută de lege.
Examinarea medico-legală poate fi solicitată de către:
1) organele de urmărire penală sau instanţele de judecată, printr-o
adresă/ordonanţă scrisă care trebuie să cuprindă:
antetul unităţii emitente;
numărul de înregistrare/numărul de dosar;
data emiterii;
identitatea persoanei ce trebuie examinată;
obiectivele la care trebuie să se răspundă;
numele şi gradul/calitatea celui care semnează ordonanţa
respectivă;
ştampila unităţii emitente.
Precizăm că în situaţia în care se solicită o examinare medico-
legală după un act de
violenţă asupra persoanei (agresiune, accident, viol etc) este obligatoriu
ca în ordonanţă să se specifice data şi circumstanţele la /în care s-au
produs leziunile traumatice.
2) orice persoană:fizică – personal, dacă a împlinit vârsta de 16 ani sau,
dacă este minoră sau pusă sub interdicție, de către reprezentanţii legali
ai acesteia sau juridică.
În acest caz examinarea se efectuează după completarea unui

formular (cerere de
examinare) specific instituţiei medico-legale, în care trebuie să se
precizeze motivaţia solicităii (spre exemplu în cazul examinărilor
traumatologice se va menţiona data şi circumstanţele în/la care s-au
produs leziunile traumatice) şi să fie semnat de solicitant; persoanele
pot solicita examinarea/evaluarea:
• traumatologică, numai pentru leziunile traumatice recente (de
44
regulă pentru leziunile traumatice elementare, obiectivate prin
echimoze, excoriaţii etc;
• genitală;
• psihiatrică, numai pentru stabilirea capacităţii de exerciţiu,
necesară
întocmirii unor acte de dispoziţie;
• serologică (pentru stabilirea paternităţii etc.);
• toxicologică;
• stării de sănătate în vederea posibilităţii exercitării unei
activităţi/profesii.
Examinarea medico-legală, fie la solicitarea persoanei, fie la
cererea organelor de anchetă se efectuează numai după verificarea
documentelor prin care poate fi demonstrată identitatea persoanei ce
urmează a fi examinată ; în cazul minorilor sau a persoanelor care nu
posedă acte de identitate examinarea poate fi realizată după amprentare
(se ia amprenta indexului de la mâna stângă pe ordonanţa de efectuare
a examinării sau pe cererea de examinare medico-legală completată de
persoana respectivă).

- este întocmit la solicitarea persoanelor;
- solicitarea pentru efectuarea unui certificat medico-legal poate fi
făcută numai la instituţia medico-legală pe raza căreia se află domiciliul
persoanei în cauză cu respectarea principiului competenţei teritoriale;
- în cazul examinărilor posttraumatice, prin certificatul medico-
legal se poate susţine
existenţa doar a leziunilor traumatice recente, cu corespondent
tegumentar (echimoze, excoriaţii, plăgi etc.) care pot fi observate de
medicul legist. În situaţia leziunilor traumatice vechi sau a
consecinţelor posttraumatice, examinarea medico-legală poate fi
efectuată numai la solicitarea organelor de anchetă, caz în care va fi
redactat un raport de expertiză şi nu un certificat medico-legal;
- este întocmit, de regulă, de către un singur medic legist; acesta
poate consemna şi
diferite alte consulturi medicale de specialitate(neurologic, ortopedic,
oftalmologic etc.), fără ca medicii respectivi să fie obligaţi să semneze
certificatul medico-legal;
- are aceeaşi valoare probatorie cu a unui raport de expertiză sau de
constatare
medico-legală;
- se eliberează numai persoanei care l-a solicitat, în baza unui act
de identitate.

- este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a
instanţelor de judecată;
45
- solicitarea raportului de expertiză medico-legală se va face cu
respectarea principiului
teritorialităţii, deci la instituţia medico-legală aflată în raza de
competenţă a organelor de
urmărire penală/instanţe de judecată sau în funcţie de domiciliul
persoanei respective;
- este elaborat, de regulă de către un singur medic legist; acesta
poate consemna şi diferite alte consulturi medicale de specialitate
necesare pentru precizarea diagnosticului, fără ca medicii respectivi să
fie obligaţi să semneze raportul de expertiză medico-legală;
- se poate dispune în oricare din fazele procesului penal sau civil
când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei (în vederea
aflării adevărului), sunt necesare cunoştinţele unor experţi, indiferent de
perioada de timp care a trecut de la producerea leziunilor traumatice,
deci: nu are caracter de urgenţă și se realizează printr-o investigaţie
amănunţită axată pe toate aspectele cu caracter medical ridicate în
cauză fiind, aşadar, exhaustiv;
- raportul de expertiză medico-legală se trimite numai organului de
urmărire penală/instanţei
de judecată care l-a solicitat.
Atunci când se apreciază că expertiza nu este completă se poate
dispune efectuarea unui supliment de expertiză.

Dacă instanţa de judecată sau organul de urmărire penală are
îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză,
dispune efectuarea unei noi expertize.
În această situaţie:
- expertiza se efectuează de către o comisie medico-legală (3 medici
legişti), o comisie
medico-legală interdisciplinară sau o comisiei medico-legală specială;
- sunt reexaminate şi consemnate în cuprinsul lucrării toate
documentele medicale care au fost menţionate în actul medico-legal
redactat iniţial (care este contestat);
- în mod obişnuit se recurge şi la efectuarea de noi investigaţii
medicale interdisciplinare
(clinice şi paraclinice) prin care să se poată obiectiva diagnosticul şi să
poată fi susţinute concluziile raportului de nouă expertiză;
5.2.4. Avizul
Avizul este actul întocmit de Comisia superioară medico-legală
sau de Comisia de control şi avizare a actelor medico-legale, la
solicitarea organelor juridiciare, prin care este verificat din punct de
vedere ştiinţific, un document medico-legal.
5.2.4.2. Avizul Comisiei de control și avizare a actelor medico-
legale
Această comisie, îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul
institutelor de medicină legală (I.N.M.L. „Mina Minovici” – Bucureşti,
46
I.M.L. Craiova, I.M.L.Tg. Mureş, I.M.L.Cluj-Napoca, I.M.L.
Timişoara şi I.M.L.Iaşi);
- este formată din:
• preşedinte - directorul institutului respectiv de medicină
legală;
• membrii - 4 medici legişti cu experienţă, din acelaşi
institut de medicină legală
- componenţa nominală şi modul de funcţionare al Comisiei de control
şi avizare a actelor
medico-legale se aprobată prin ordin al Ministerului Sănătăţii la
propunerea Consiliului superior de medicină legală;

Această comisie, îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul
I.N.M.L. „Mina Minovici” Bucureşti
- este alcătuită din:
• directorul general al I.N.M.L. „Mina Minovici” – Bucureşti
• directorul adjunct medical al I.N.M.L. „Mina Minovici” –
Bucureşti;
• directorii celorlalte institute de medicină legală;
• şefii disciplinelor de profil din facultăţile acreditate din cadrul
centrelor medicale universitare;
• şeful disciplinei de anatomie-patologică din cadrul U.M.F.
„Carol Davila” Bucureşti;
• profesori universitari – şefi de disciplină din diferite
specialităţi medicale (neurologie, ortopedie, oftalmologie etc.)
precum şi specialişti recunoscuţi din alte domenii ale ştiinţei
cooptaţi la lucrările Comisiei superioare şi care pot contribui la
lămurirea problemelor ridicate de specificul lucrării respective;
• 4 medici legişti cu experienţă din cadrul I.N.M.L. „Mina
Minovici” (nominalizaţi de conducerea institului şi prezentaţi
spre validare Consiliului superior de medicină legală).
Preşedintele Comisiei superioare de medicină legală este
desemnat prin votul majorităţii membrilor comisiei pentru o perioadă
de 1 an cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
- componenţa Comisiei superioare medico-legale este aprobată prin
ordin al Ministerului
Sănătăţii, la propunerea Consiliului superior de medicină legală;
- Comisia Superioară medico-legală examinează numai documentele
medico-legale care
au avizul unei Comisii de control şi avizare sau rapoartele de nouă
expetiză medico-legală.

Prin traumatisme produse prin miloace de transport sau, mai
simplu, prin traumatisme de trafic (terestru-rutier, feroviar-subteran,
acvatic sau aerian) se înțelege orice traumatism asupra organismului
uman care, din punct de vedere medico-legal, trebuie să fie obiectivat,
47
în mod obligatoriu, prin leziuni traumatice, produs de către sau în
interiorul unui mijloc de transport.
Condiția care se cere îndeplinită, astfel încât leziunile traumatice
generate de lovirea cu sau de părțile exterioare sau cele interioare ale
mijlocului de transport, ce acționează ca agent traumatic mecanic, să
poata fi interpretate ca o consecință a traficului, este ca mijlocul de
transport să fie în mișcare. Nu are nicio importanță dacă victima era
ocupant (șofer, pasager) sau pieton și nici dacă vehiculul în care se afla
victima se deplasa ori staționa și a fost izbit de un alt mijloc de
transport aflat în mișcare.

a) mecanisme simple:
- lovirea – izbirea care poate fi activă sau pasivă;
- căderea;
- proiectarea;
- comprimarea;
- târârea;
- călcarea;
- hiperextensia și/sau hiperflexia coloanei vertebrale.
b) mecanisme asociate ce reunesc două mecanisme simple, situație în
care leziunile traumatice sunt mai grave.
c) mecanisme complexe consecutive asociației a trei sau a mai multor
mecanisme simple, ceea ce va genera leziuni traumatice multipolare,
foarte grave de cele mai multe ori mortale cu prezența obligatorie a
leziunilor osteo-articulare.
În cazul conducătorului auto:
- sindromul volanului;
- sindromul bordului;
- sindromul parbrizului;
- sindromul centurii de siguranță;
- sindromul airbag-ului.
În cazul pasagerului dreapta față:
- sindromul bordului;
- sindromul parbrizului;
- sindromul centurii de siguranță;
- sindromul airbag-ului;
- pseudosindromul volanului.
În cazul traumatismelor de trafic feroviar, de fapt
politraumatisme se pot contura
următoarele particularități:
- leziunile traumatice sunt multiple, diverse, multipolare și de mare
gravitate, cel mai adesea fiind mortale;
- pe hainele și corpul victimei se identifică frecvent urme de ulei;
- de cele mai multe ori, fragmentele de cadavru sunt împraștiate pe
distanțe mari.
Fiind o modalitate foarte frecventă de sinucidere sau, uneori, de
disimulare a crimei, ancheta judiciară și examinarea medico-legală
trebuie să elucideze circumstanțele în care s-a produs evenimentul de
48
trafic feroviar, prin elemente obiective specifice fiecărei situații în
parte. Totodată se vor căuta leziunile traumatice caracteristice altor
forme de moarte violentă, care se încearcă a fi disimulată printr-un
politraumatism feroviar.
Leziunile traumatice de trafic feroviar pot fi produse, cel mai
frecvent, prin următoarele mecanisme:
- lovirea victimei de către locomotivă sau de către vagon (mai frecvent
de către scara vagonului); uneori, victima aflată pe vagon este lovită de
diverse obstacole (tunel, poduri etc);
- proiectarea de pe vagon sau de pe scara vagonului, cu rostogolire și
uneori călcare;
- călcarea cu roțile metalice, ce va determina secționări ale corpului; de
cele mai multe ori, fragmentele rezultate sunt menținute între ele prin
punți tegumentare pergamentate

5.3.2.1. Definiție
Căderea reprezintă o împrejurare de producere, în mod pasiv, a
leziunilor traumatice prin agenți traumatici mecanici, ce constă în
schimbarea poziției corpului astfel încât o parte a acestuia se izbește cu
violență de (un) plan(ul) de susținere, fără mișcări coordonate.
Căderea poate fi clasificată după mai multe criterii, dintre care
menționăm:
În funcție de distanța față de planul de susținere:
- căderea pe planul de sprijin, denumită de unii autori și căderea simplă;
- căderea de la mică înalțime, de regulă de până la 2-3 m (diferența
dintre acest tip de cădere și prima citată constă în gravitatea leziunilor
traumatice constatate);
- căderea de la (mare) înalțime, denumită și precipitare care poate fi:
• precipitare - suicid;
• precipitare - accidentală;
• precipitare - omucidere;
• precipitare – disimulare.
Din punct de vedere medico-legal și criminalistic:
- căderea accidentală generată, în principal, de neatenție și frecvent
favorizată de cauzele externe;
- căderea patologică, consecința cauzelor interne respectiv a bolilor
preexistente;
- căderea - precipitare suicid;
- căderca criminală.

Particularitățile leziunilor traumatice constatate pe corpul victimei pot
sugera distanța de la care s-a produs căderea, conturând două situații:
- în căderea pe același plan sau de la înâlțime mică leziunile traumatice:
• sunt unipolare;
• sunt localizate, de regulă, pe părțile proeminente;
49
• sunt superficiale;
• nu sunt periculoase pentru viață.
- în căderea de la înălțime (precipitare):
• sunt multipolare;
• sunt numeroase;
• sunt variate;
• sunt grave, frecvent mortale;
TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

6.2. Obiectivele examinării medico-legale în traumatismele nemortale
6.3. Criteriile medico-legale de evaluare a gravității unui traumatism
asupra persoanei
6.3.2. Infirmitatea
6.3.3. Sluțirea
În medicina legală traumatologică sunt folosiţi următorii termeni:

- traumă sau leziune traumatică = o modificare locală sau generală a
organismului, de ordin (cu substrat) morfologic sau funcţional, ce apare
în urma unui traumatism.
- traumatism = (numai) acţiunea unui agent traumatic asupra
organismului.
- agent (element sau factor) traumatic = orice formă de energie,
exterioară organismului, care acţionând asupra acestuia poate produce o
leziune traumatică

Din perspectivă medico-legală, asupra organismului uman pot
acţiona următorii agenţi traumatici:
A. agenţi traumatici mecanici, reprezentaţi prin corpurile dure, solide
care produc leziuni traumatice prin contact direct, cu corpul uman, în
cadrul unei acţiuni violente:
A.1. corpuri contondente care pot fi:
a) în funcţie de forma suprafeţei de impact:
cu suprafaţă plană: triunghiulară, pătrată,
dreptunghiulară, rotundă etc.;
cu suprafaţă încurbată, cilindro-sferică;
50
b) în funcţie de relieful suprafeţei de impact:
cu suprafaţă netedă-regulată;
cu suprafaţă rugoasă-neregulată, colţuroasă.
c) în funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact:
cu suprafaţă de lovire mică (sub 16 cm 2);
cu suprafaţă de lovire mare (peste16 cm 2);
A.2. obiecte/instrumente/arme, reprezentate prin:
a) obiecte înţepătoare, cu un vârf ascuţit: acul, cuiul, sula etc.,
sau cu mai multe vârfuri: furculiţa, furca etc;
b) obiecte tăietoare, cu una (de regulă) sau mai multe lame
ascuţite: briciul, lama,
cuţitul de masă, etc;
c) obiecte înţepătoare-tăietoare, cu vârf şi lamă ascuţită (unele
arme pot avea mai multe lame tăietoare - şi sau poli tăietoare):
briceagul, pumnalul, şişul, foarfecă, cuţitul de bucătărie.
d) obiecte tăietoare–despicătoare, cu o lamă ascuţită şi corp
masiv: topor, satâr, sapă.
A.3. proiectile caracterizate prin dimensiuni mici, dar cu o
viteză de deplasare mare.
B. agenţi traumatici fizici:
B.1. temperatura, ce poate acţiona atât la nivel local cât şi la
nivel general;
a) înaltă sau termoagresiunea;
b) scăzută sau crioagresiunea.
B.2. presiunea atmosferică:
a) scăzută – acţionează prin scăderea concentraţiei de
O2 în aerul inspirat;
b) crescută – acţionează prin creşterea concentraţiei de
N2 în sânge.
B.3. radiaţiile:
a) ionizante:
- electromagnetice (x şi gama);
- corpulasculare (α, β, pozitroni, neutroni);
b) neionizante:
- ultraviolete;
- luminoase;
- infraroşii;
- microunde – vibraţii sonore, ultrasonore şi
infrasonore.
B. 4.curentul electric, natural sau artificial ce poate produce
electrocuţie
(electrocutare mortală) sau electrizare (electrocutare
nemortală).
C. agenţi traumatici chimici reprezentaţi prin substanţele toxice (orice
factor de natură chimică care are tendinţa de a rupe echilibrul dintre
organism şi mediul prin producerea unei stări patologice denumită
intoxicaţie; spre deosebire de substanţa toxică, medicamentul este
definit ca factorul capabil să readucă la normal echilibrul organism-
mediu perturbat); de acest domeniu se ocupă toxicologia medico-
51
legală;
D. agenţi traumatici biologici, în categoria cărora pot fi incluşi: omul,
animalele, bacteriile etc; particularitatea acestora constă în faptul că pot
acţiona ca oricare din categoriile agenţilor traumatici menţionate, fie
separat (ex: când loveşte cu pumnul, omul acţionează ca agent
traumatic mecanic, când inoculează substanţa toxică un animal veninos
acţionează ca un agent traumatic chimic etc.) fie prin asociere (un
câine turbat acţionează şi ca agent traumatic mecanic dar şi chimic; în
caz de viol, dacă făptuitorul prezintă o patologie cu transmitere sexuală,
el va acţiona şi ca agent traumatic mecanic dar şi chimic-infecţios etc);
E. agenţi traumatici psihici a căror acţiune nocivă asupra organismului
uman nu poate fi probată numai de către medicul legist. În astfel de
situaţii datele de anchetă puse la dispoziţie, de organele de anchetă, au
un rol foarte important deoarece numai prin corelarea acestora cu
elementele biologice, oferite de medicul legist, se poate susţine
agresiune psihică asupra persoanei, de natură să producă consecinţele
prevăzute de legea penală.
6.2. Obiectivele examinării medico-legale în

traumatismele nemortale
În cazul în care acţiunea traumatică nu are ca efect moartea
victimei obiectivele la care trebuie să răspundă medicul legist, în
concluziile actului pe care-l întocmeşte sunt următoarele:
A.Demonstrarea realităţii traumatismului, afirmat de victimă;
acest lucru poate fi susţinut în mod obiectiv (în documentul redactat de
către medicul legist) prin:
A.1. evidenţierea leziunilor traumatice;
A.2. aprecierea vechimii acestora (dacă se puteau produce la
data menţionată de victimă);
A.3. stabilirea fondului organic - patologic, preexistent
traumatismului (uneori leziuni patologice sunt prezentate de
victime ca fiind traumatice ! ).
B. Obiectivarea circumstanţelor de producere a leziunilor
traumatice ceea ce presupune:
B.1.estimarea caracteristicilor agentului traumatic; se poate
realiza în funcţie de
particularităţile leziunilor traumatice decelate (formă,
mărime etc.);
B.2.stabilirea mecanismelor de producere (lovire activă,
lovire pasivă, zgâriere etc.);
B.3.aprecieri asupra împrejurărilor/circumstanţelor în care
s-au produs leziunile
traumatice (agresiune, accident etc.).
C. Stabilirea cauzalităţii medico-legale respectiv a:
C.1.legăturii de cauzalitate:
a) primară sau directă:
• necondiţionată (imediată);
• condiţionată (mediată);
b) secundară sau indirectă;
52
c) terţiară sau asociativă (dublu condiţionată).
C.2.raportului de cauzalitate.
D.Evaluarea gravităţii leziunilor traumatice sau a consecinţelor
acestora prin folosirea
criteriilor medico-legale care vor permite încadrarea juridică a faptei
infractorului săvârşită cu vinovăţie (în forma cerută de lege), în
conformitate cu prevederile C.pen.
6.3. Criteriile medico-legale de evaluare a gravității

unui traumatism asupra persoanei
Reprezintă numărul de zile prin care se estimează în mod direct,
din punct de vedere
medico-legal, gravitatea unei /unor leziuni sau boli posttraumatice;
stabilirea numărului de „zile de îngrijire medicală”, ţine cont de :
• criteriul diagnostic - tipul, localizarea, mărimea şi numărul
leziunilor traumatice;
• criteriul terapeutic – prognostic (recuperator) – perioada de
timp necesară aplicării
unei terapii (medicamentoase, chirurgicale, recuperatorii) în
ambulator sau prin internare în spital - pentru leziunea
traumatică respectivă;
• criteriul antecedentelor patologice - starea de sănătate
existentă anterior
traumatismului suferit de victimă; „terenul” pacientului/victimei
determinat de vârstă, boli preexistente, stare de nutriţie, sex etc.
Această noţiune medical- juridică de „zile de îngrijire medicală” nu
trebuie confundată cu:
• timpul de vindecare anatomică;
• timpul de incapacitate temporară de muncă (concediu
medical);
• perioada de spitalizare;
• perioada recuperatorie – de vindecare funcţională.
6.3.2. Infirmitatea
Infirmitatea defineşte o vătămare corporală gravă, parţială sau
totală (completă), cu caracter permanent, de ordin morfologic,
funcţional sau morfo – funcţional, ce produce un handicap fizic sau
psihic, care generează persoanei respective o stare de inferioritate.
Handicapul fizic, este reprezentat prin:
- pierderea unui organ şi/sau încetarea sau diminuarea
semnificativă şi permanentă
a funcţionalităţii acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă şi permanentă a unui
simţ;
- lipsa unui segment corporal (a unei părţi corporale) şi/sau
paralizia ori alterarea
53
semnificativă şi permanentă a sensibilităţii locale.
Handicapul psihic, are un substrat organic obiectivabil (ex:
cicatricea maningocerebrală).
Aşa cum rezultă din definiţie pentru a putea fi etichetată drept
infirmitate consecinţa posttraumatică trebuie să aibă caracter de
permanenţă, adică să nu fie susceptibilă de refacere naturală sau
medico-chirurgicală.
Infirmitatea se poate constitui:
• imediat posttraumatic, când gravitatea iniţială a leziunilor traumatice
este deosebită şi
permite acest lucru ( spre exemplu un accident de trafic rutier cu
amputarea unui membru pelvin, o agresiune urmată de amputarea
pavilionului urechii etc.)
•\după un interval de timp de la traumatism şi anume:
- după aplicarea măsurilor terapeutice impuse de situaţie [spre
exemplu un traumatism
abdominal cu hematom splenic (se constituie în zile !) şi
splenectomie de necesitate] sau
- după epuizarea metodelor terapeutice-recuperatorii prin care s-a
încercat remedierea
consecinţelor posttraumatice [spre exemplu cicatriciile întinse,
retractile după arsuri post agresiune, scurtarea unui membru pelvin
după o fractură iniţial consolidată vicios ce a necesitat
(re)intervenţie chirurgicală etc.]
Infirmitatea, nu este încadrabilă în grade sau procente; constituirea
sa este
dictată de gravitatea traumatismului suferit de victimă, de
corectitudinea tratamentului aplicat şi de particularităţile de evoluţie
specifice organismului respectiv (influenţată de vârstă, boli
preexistente, sex etc.).
Precizăm că din punct de vedere medico-legal pierderea unui dinte
nu poate fi interpretată drept pierdere de organ, doare dintele, deşi este
o parte corporală, nu reprezintă un organ de sine stătător întrucât un
sigur dinte nu poate îndeplini nici una dintre funcţiile aparatului buco-
maxilo-facial: digestivă, fonatorie, estetică.
Din perspectivă medico-legală organul trebuie înţeles ca fiind o
formaţiune anatomică cu o structură bine diferenţiată şi individualizată,
formată dintr-un ţesut specific, cu o vascularizaţie şi o inervaţie proprie,
cu o topografie precisă, ce îndeplineşte – în mod independent sau
împreună cu o altă structură anatomică identică sau diferită – o anumită
funcţie şi prin a cărui protezare, înlocuire – în caz de necesitate – nu se
mai poate reface statusul anatomo-funcţional iniţial (natural) şi se
induce/favorizează apariţia fenomenelor de incompatibilitate
(histoincompatibilitate
6.3.3. Sluțirea
Sluțirea semnifică o vătămare corporală gravă, constând într-o
deformare evidentă,
obiectivă, cu caracter permanent şi substrat morfologic care, indiferent
54
de localizare, alterează aspectul estetic, armonios, nativ al unui regiuni
anatomice, punând persoana respectivă în condiţii de inferioritate.
Deoarece cele mai frecvente sechele posttraumatice care fac
obiectul noţiunii de sluţire sunt localizate la nivelul feţei, în practica
medico-legală se foloseşte (cu acelaşi înţeles) şi noţiunea de
desfigurare, care desemnează o formă de sluţire cu repercusiuni grave
asupra fizionomiei (aspectul static) şi/sau mimicii (aspectul dinamic,
expresie a stările psihice) persoanei. Deşi, prin caracterul său de
permanentă sluţirea poate fi inclusă în noţiunea mult mai vastă de
infirmitate totuşi ea a fost menţionată ca un criteriu de sine stătător (şi
acceptat ca atare şi din punct de vedere medico-legal) tocmai pentru a
se putea accentua consecinţele neplăcute de ordin estetic imposibil de
corectat ce pot apare după un traumatism.
Precizăm că din punct de vedere medico-legal nu se poate accepta
drept sluţire:
- tăierea/smulgerea/ruperea/arderea sau vopsirea părului
capilar, a bărbii, a
mustăţii, a genelor sau a sprâncenelor, deoarece, deşi temporar aspectul
estetic al victimei este alterat, printr-un proces natural de creştere -
regenerare, fără tratament, părul se reface iar prejudiciul estetic va
disprărea, aşadar lipseşte caracterul de permanenţă a efectului
posttraumatic;
- pierderea dinţilor, inclusiv cei frontali deoarece aceştia pot fi
supliniţi prin
proteze fixe sau mobilizabile, care nu numai că pot restabili funcţia
dentară (masticator-fonator-fizionomică) dar, nu de puţine ori, conferă
un aspect estetic chiar mai plăcut decât cel anterior traumatismului;
deci, chiar dacă nu există un proces natural de vindecare, prejudiciul
estetic poate fi remediat (protetic) şi astfel caracterul de permanenţă al
prejudiciului posttraumatic dispare, ceea ce face ca noţiunea de sluţire
să nu poată fi operantă.

În conformitate cu cerinţa legii penale se consideră că o leziune
traumatică a pus în primejdie viaţa unei persoane atunci când există
pericolul real ca leziunea traumatică să determine moartea victimei, în
lipsa aplicării tratamentului (medical) adecvat.
Aprecierea medico-legală este strict dependentă de gravitatea
leziunii traumatice produse neacceptându-se formulări de tipul: „dacă
leziunea traumatică ar fi fost 5 cm mai la stânga sau cu 2 cm mai
profundă ar fi fost periculoasă pentru viaţa persoanei”.
Aşadar, medicul legist va menţiona numai dacă leziunea
traumatică respectivă a pus sau nu în primejdie viaţa victimei fără a fi
influenţat de modul în care se va face încadrarea juridică a faptei.
55
TRAUMATISMELE PRODUSE PRIN ACȚIUNEA
AGENȚILOR TRAUMATICI MECANICI
7.1. Definiție
7.1. Definiția noțiunilor

În medicina legală traumatologică sunt folosiţi următorii termeni:
- traumă sau leziune traumatică = o modificare locală sau generală a
organismului, de ordin (cu substrat) morfologic sau funcţional, ce apare
în urma unui traumatism.
- traumatism = (numai) acţiunea unui agent traumatic asupra
organismului.
- agent (element sau factor) traumatic = orice formă de energie,
exterioară organismului, care acţionând asupra acestuia poate produce o
leziune traumatică.

1. agenţi traumatici mecanici reprezentaţi prin corpurile dure, solide
care produc leziuni traumatice prin contact direct, cu corpul uman, în
cadrul unei acţiuni violente; în categoria acestora sunt incluse:
1.1. corpuri contondente care pot fi :
d) în funcţie de forma suprafeţei de impact:
cu suprafaţă plană: triunghiulară, pătrată,
dreptunghiulară, rotundă etc.;
cu suprafaţă încurbată, cilindro-sferică;
e) în funcţie de relieful suprafeţei de impact:
cu suprafaţă netedă-regulată;
cu suprafaţă rugoasă-neregulată, colţuroasă.
f) în funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact:
cu suprafaţă de lovire mică (sub 16 cm 2);
cu suprafaţă de lovire mare (peste16 cm 2);
1.2. obiecte/instrumente/arme ascuţite (denumite şi
„arme albe”, deoarece
reflectă lumina, devenind strălucitoare), reprezentate prin:
a) obiecte înţepătoare, cu un vârf ascuţit: acul, cuiul, sula etc.,
sau cu mai multe vârfuri: furculiţa, furca etc;
c) obiecte tăietoare, cu una (de regulă) sau mai multe lame
ascuţite: briciul, lama,
cuţitul de masă, etc;
c) obiecte înţepătoare-tăietoare, cu vârf şi lamă ascuţită (unele
56
arme pot avea mai multe lame tăietoare - şi sau poli tăietoare):
briceagul, pumnalul, şişul, foarfecă, cuţitul de bucătărie.
d) obiecte tăietoare–despicătoare, cu o lamă ascuţită şi corp
masiv: topor, satâr, sapă.
1.3. proiectile caracterizate prin dimensiuni mici, dar cu
o viteză de deplasare
mare.

Modalitățile sau mecanismele prin care pot fi produse leziunile
traumatice prin acțiunea agenților traumatici mecanici sunt urmatoarele:
- lovire activă = lovire cu corp dur prin care se produc leziuni
traumatice localizate numai în zona de impact;
- lovire pasivă = lovire de corp dur cum ar fi, spre exemplu leziunile
traumatice produse prin cădere;
- comprimare-strivire-zdrobire între două corpuri/planuri dure;
- înțepare-înjunghiere cu un obiect dur ascuțit de tip înțepător sau
înțepător-tăietor;
- tăiere-secționare-despicare prin acțiunea unui obiect dur ascuțit de tip
tăietor, tăietor-despicător sau înțepător-tăietor;
- smulgere-rupere;
- târâre (frecare)-zgâriere.

Denumite şi leziuni traumatice primare sau superficiale, aceste
leziuni, produse cu precădere de agenţi traumatici mecanici şi întâlnite
foarte frecvent în activitatea practică medico-legală (şi la examinarea
persoanei şi la autopsie), se caracterizează prin faptul că interesează
pielea (tegumentul sau învelişul cutanat al corpului uman format din 3
straturi: epiderm, derm şi hipoderm) şi (uneori) straturile imediat
subcutanate.
În funcţie de menţinerea integrităţii tegumentului aceste leziuni
traumatice pot fi clasificate în leziuni traumatice elementare cu şi fără
soluţie de continuitate.
A. Leziunile traumatice elementare fără soluţie de continuitate.
Aceste leziuni traumatice în care se menţine integritatea
tegumentului (pielea este neruptă) se caracterizează prin :
• se produc printr-un mecanism vascular (vasodilataţia sau efracţie
vasculară);
• de regulă nu sunt periculoase pentru viaţă;
• se vindecă fără a lăsa urme pe piele.
- eritemul posttraumatic (iritaţia sau roşeaţa posttraumatică) -
leziune traumatică elementară fără soluţie de continuitate ce se
57
prezintă ca o zonă de coloraţie roşietică, care dispare la digito-
presiune.
- echimoza (vânătaia sau sufuziunea sanguină) - leziune traumatică
elementară, fără soluţie de continuitate, de coloraţie, iniţial
roşietică dar care se modifică în timp şi nu dispare la digito-
presiune.
- hematomul - leziune traumatică elementară fără soluţie de
continuitate ce se prezintă ca o coloraţie, iniţial roşietică-violacee,
pe fond tumefiat, indurat, care nu dispare la presiune digitală.
- limfoseromul posttraumatic (revărsatul Morel – Lavalle) -
leziune traumatică elementară fără soluţie de continuitate ce se
prezintă ca o tumefiere tegumentară fluctuentă (nu dă senzaţia de
tensiune, de duritate la palpare) neînsoţită de modificarea
coloraţiei locale.
B. Leziunile traumatice elementare cu soluţie de continuitate
Aceste leziuni traumatice în care integritatea tegumentului este
compromisă (pielea este ruptă, parţial sau total) se caracterizează prin:
• din punct de vedere etiopatogenic mecanismul constă în întreruperea
continuităţii tegumentare de orice fel: zgâriere, înţepare, tăiere etc;
• au gravitate mai mare; uneori provoacă decesul victimei;
• de regulă se vindecă cu sechele, cele mai frecvente fiind cicatriciile.
- excoriaţia - leziune traumatică elementară cu soluţie de
continuitate ce se caracterizează prin distrugerea straturilor
superficiale ale pielii.
Din punct de vedere al terminologiei medico-legale deosebim:

• leziunea liniară denumită excoriaţie sau zgârietură;
• leziunea întinsă în suprafaţă denumită zonă excoriată sau jupuitură.
- plaga sau rana - leziune traumatică elementară cu soluţie de
continuitate ce se caracterizează prin distrugerea tuturor
straturilor pielii.
Clasificarea plăgilor:
I. în funcţie de adâncime:
• plăgi superficiale, ce interesează numai pielea (nu depăşesc
aponevroza);
• plăgi profunde care pot fi:
- nepenetrante ;
- penetrante, în cavităţi naturale care, la rândul lor, pot fi
perforante, ce pătrund într-un organ sau ţesut şi transfixiante,
care traversează organul sau ţesutul respectiv.
II. din punct de vedere medico-legal şi criminalistic (cu conotaţie
juridică), se pot deosebi:
• plăgi de atac care vizează anumite regiuni ale corpului victimei în
funcţie de scopul urmărit de agresor: moartea victimei – caz în care
plăgile interesează zonele (proiecţia) unor organe vitale,
desfigurarea – sunt localizate mai ales la viscerocraniu,
ameninţarea – în mod frecvent interesează regiunile anatomice a
căror funcţionalitate nu este de importanţă vitală;
58
• plăgi de apărare, rezultate în urma încercării victimei de a se
apăra:
- ofensive sau plăgi de apărare activă, localizate în special la
nivelul palmelor;
- defensive sau plăgi de apărare pasivă, localizate, de regulă, la
nivelul antebraţelor.
III. în funcţie de aspectul morfologic [în activitatea practică medico-
legală şi criminalistică,
plăgile sunt denumite, în funcţie de agentul traumatic sau de
mecanismul de producere]:
III1. plaga contuză sau plaga zdrobită; se produce, de regulă, prin
lovire cu sau de corp dur şi se caracterizează prin:
- profunzime mică (şi în consecinţă sângerare redusă);
- margini neregulate, zdrenţuite (ce alternează uneori cu zone
de piele intactă), inegale ca mărime, cu zone excoriate şi/sau
echimoze adiacente;
- pereţii, denivelaţi, sunt uniţi din loc în loc prin punţi-tisulare;
- fundul anfractuos cu cheaguri de sânge.
Clasic se afirmă că plaga contuză este alcătuită din 3 zone: zona
centrală – plaga propriu-zisă (cu ţesutul distrus), zona intermediară - cu
zone excoriate şi/sau echimoze (alterată morfologic) şi periferică – cu
tegumentul de aspect normal (dar cu alterare funcţională).
În funcţie de mecanismul de producere se pot deosebi mai multe
tipuri (varietăţi) de plăgi contuze:
a) plaga plesnită → se produce atunci când corpul contondent
acţionează într-o zonă a
corpului unde tegumentul se află imediat deasupra unui plan osos (cap,
genunchi, coate etc.);
b) plaga strivită → se descrie atunci când greutatea agentului traumatic
este mare;
c) plaga muşcată → produsă de om sau de animal; acest tip de plagă
contuză va
reproduce forma arcadelor dentare;
d) plaga smulsă → mecanismul de producere constă într-o tracţiune
forţată ce depăşeşte capacitatea de rezistenţă (elasticitatea) ţesutului;
poate apare sub forma plăgii scalpate – când o porţiune de tegument se
detaşează de pe planul subiacent (de regulă osos) sau a plăgii sfâşiate
(care, de cele mai multe ori, este o plagă muşcată – smulsă).
III2. plaga înţepată (înţepătura ori împunsătura) este rezultatul
acţiunii agenţilor
traumatici duri, cu vârful ascuţit, printr-o manevră de împingere sau de
împingere-răsucire
astfel încât ţesuturile sunt îndepărtate către lateral; elementele
caracteristice ale unei plăgi înţepate sunt: orificiul de intrare sau plaga
cutanată primară, canalul sau plaga ţesuturilor profunde (adâncimea sa
este, de regulă, mai mare decât lungimea obiectului înţepător datorită
comprimării ţesuturilor moi) şi orificiul de ieşire sau plaga cutanată
secundară.
III3. plaga tăiată este produsă cu obiectele vulnerante, dure, cu lamă
ascuţită (tăietoare)
printr-o acţiune combinată de apăsare – alunecare pe suprafaţa corpului
59
(tegumentului);
Plăgile tăiate pot fi:
• liniare, când obiectul tăietor acţionează perpendicular pe piele;
• cu lambou (cu limb) cutanat, când instrumentul ascuţit acţionează
oblic faţă de planul
tegumentului, detaşând parţial pielea de stratul subiacent;
• cu amputare(mutilante): a unui fragment de membru (spre
exemplu a unui deget), a
urechii etc.
Caracteristicile plăgii tăiate:
- marginile plăgii sunt regulate, netede;
- pereţii (versanţii) sunt netezi şi formează între ei un unghi deschis
către superior care se
reduce progresiv, până la dispariţie, către profunzime;
- unghiurile (extremităţile cutanate) sunt ascuţite fiind mai profunde
la debut
(capul plăgii sau locul de atac) faţă de partea finală (coada plăgii);
- adâncimea plăgii tăiate este de regulă mai mică decât lungimea
(cutanată) a acesteia;
- plăgile vitale sunt dehiscente.
III4. plaga înţepat – tăiată sau plaga înjunghiată, (când este lungă şi
adâncă se numeşte
şi plaga spintecată, situată mai frecvent la nivelul abdomenului) este
produsă cu arme înţepător-tăietoare ce acţionează în doi timpi: de
înţepare-penetrare şi de tăiere-secţionare;
III5. plaga despicată (tăiată-despicată) este rezultatul a acţiunii
unor obiecte dure, grele,
prevăzute cu o lamă tăietoare (mai mult sau mai puţin ascuţită) numite
şi instrumente
contondent-tăietoare; leziunile traumatice sunt consecinţa forţei de
lovire (determinată de viteza cu care se acţionează şi de greutatea
obiectului vulnerant şi favorizată de ascuţimea lamei).

Leziuni traumatice sistemice interesează diferite sisteme anatomo-
funcționale respectiv structurii anatomice asemănătoare care
îndeplinesc anumite funcții sipot fi considerate ca un întreg bine
diferențiat.
A. Traumatismele sistemului muscular:
a) traumatisme ale fasciilor și ale aponevrozelor;
b) traumatisme ale mușchiilor:
- stupoarea musculară,
- ruptura musculară;
- atricția musculară;
- miozita ischemică posttraumatică;
- miopatia fibrozantă;
- miopatia osifiantă;
- edemul posttraumatic;
- sindromul de strivire.
60
c) traumatismele tendoanelor:
- tendinita posttraumatică;
- entezita posttraumatică;
- luxația tendonului;
- plaga tendonului.
B. Traumatismele nervilor periferici:
a) neuroapraxia;
b) axonotmesis;
c) neurotmesis.
Traumatismele nervilor periferici determină următoarele turburări:
- tulburări motorii (pareză – plegie);
- tulburări de sensibilitate (subiective: parestezii, durere; obiective)
- tulburări trofice și vegetative.
C. Traumatismele vaselor sanguine:
a) traumatisme arteriale (compresia, contuzia, plaga, fistula
arterio-venoasă) ce pot genera:
- sindromul ischemic;
- sindromul hemoragic
b) traumatisme venoase (compresia, contuzia, plaga) ce pot
genera:
- sindromul obstructiv;
- sindromul embolic;
- sindromul hemoragic.
D. Traumatismele osoase cu producerea fracturilor complete sau
incomplete, directe sau indirecte, unice sau multiple, cu sau fără soluție
de continuitate tegumentară, ce se vindecă prin calus.
E. Traumatismele articulațiilor
a) plaga articulară penetrantă sau nepenetrantă în cavitatea
articulară;
b) condropatia traumatică;
c) entorsa (I = întindere, II = ruptură parțială, III = ruptură
totală ± smulgere).
d) luxația (închisă – dechisă; totală – subtotală).

Leziunile traumatice topografice reunesc leziunile traumatice
externe si sistemice dintr-o anumită zonă anatomică:
a) traumatismul capului:
- traumatismul cranio-cerebral (leziuni epicraniene, leziuni
osoase – fracturi, leziuni ale meningelui, leziuni ale creierului);
- traumatismul cranio-facial;
b) traumatismul vertebro-medular
c) traumatismul gâtului;
d) traumatismul toracelui;
e) traumatismul abdomenului;
f) traumatismul perineo-pelvin;
g) traumatismul membrelor.
61
TRAUMATISME PRODUSE PRIN ACȚIUNEA
AGENȚILOR TRAUMATICI FIZICI ȘI CHIMICI
8.1.Traumatismele produse prin acțiunea agenților traumatici fizici

8.1.1. Temperatura
8.1.3. Radiațiile
8.2. Traumatisme produse prin acțiunea agenților traumatici chimici
8.1.Traumatismele produse prin acțiunea agenților

traumatici fizici
8.1.1. Temperatura
Acţiunea nocivă a temperaturii crescute sau scăzute se manifestă
asupra organismului uman atât pe plan local cat şi pe plan general.
La nivel local termoagresiunea produce arsuri (opăriri, în cazul
lichidelor sau aburilor fierbinţi) care în funcție de profunzime pot fi:
- arsuri de gradul I – eritematoasă (congestivă), care când
ocupa peste 75% din suprafaţa corporală pot determina
moartea.
- arsuri de gradul II - flictenulară (veziculară sau buloasă),
care dacă ocupa peste 50% din suprafaţa corporală pot genera
decesul.
- arsuri de gradul III caracterizată fie prin apariţia unor
vezicule cu conţinut lichid sanguinolent (dacă se sparg,
dermul apare brun-violaceu), fie prin lipsa veziculelor (când
dermul este distrus) şi apariţia, în schimb, a escarei albe -
zonă albicios-cenuşie, subţire, moale, umedă care este letală
dacă afectează mai mult de 30% din suprafaţa corporală.
- arsura de gradul IV - carbonizarea, ce presupune
62
distrugerea în totalitate a tegumentului împreună cu ţesutul
moale subiacent şi, uneori, chiar şi a oaselor; apare sub forma
escarei brune - zonă brun-negricioasă, dură, sfărâmicioasă.
La nivel general acţiunea agentului termovulnerant se manifestă
prin hipertermie.
Din punct de vedere etiologic, hipertermia poate fi:
A. de natură exogenă, manifestându-se prin:
- crampa calorică;
- sincopa calorică;
- hipertermia calorină (leşinul);
- şocul caloric sau şocul hipertermic;
- insolaţia (helioză);
- anhidroza termogenică (,,sindromul deşertului”)
B. de natură endogenă numită şi febri sau pirexiagresiunea, ce apare ca
o consecinţă a unor infecţii, în cadrul unor boli endocrine, însoţind
hipertensiunea intracerebrală etc.
C. medicamentoasă, ca o reacţie adversă de răspuns a organismului la
administrarea unor medicamente.
La nivel local.
Prin acţiune rapidă se produc degerăturile (îngheţarea localizată)
ce interesează extremităţile corpului: degetele, urechile sau nasul.
Constituirea şi evoluţia degerăturilor respectă următoarele etape:
1. perioada expunerii la frig – de îngheţare;
2. perioada de încălzire – de dezgheţare;
3. perioada de degerătură constituită;
• degerătura de gradul I, eritemato-edematoasă ce se
vindecă fără sechele după câteva săptămâni;
• degerătura de gradul II, flictenulară; se vindecă fără
sechele dar mai greu;
• degerătura de gradul III sau degerătura-necroză care se
cicatrizează în 2-3 luni;
• degerătura de gradul IV sau degerătura-gangrenă.
4. perioada sechelelor: trofice, nervoase, vasculare.
Prin acţiune lentă, la temperaturi reduse (4-6°) se pot produce o
serie de modificări morfo-funcţionale reunite sub diferite entităţi
clinice:
-,,piciorul de imersie” sau ,,piciorul de tranşee”;
- pernio acut;
- pernioză;
- pernioane.
La nivel general, crioagresiunea se manifestă prin hipotermie.
Când temperatura centrală scade sub 35°C apar o serie de
modificări ce pot fi grupate în următoarele faze evolutive:
- faza de reacţie, cu apariţia frisonului; diferenţa între
compartimentul extern şi intern al organismului este de până la 10°C;
- faza letargică când diferenţa dintre compartimentul extern şi
intern al organismului este de 10°C;
- faza de comă hipotermică.
Sub 28°C temperatură centrală funcţiile biologice se blochează
63
şi se produce moartea prin hipotermie (moartea dulce sau moartea
perfidă).

Presiunea atmosferică, ce însumează presiunile parţiale ale
gazelor componente şi care la nivelul mării este de 760 mmHg, devine
periculoasă pentru organismul uman fie când creşte excesiv, fie când
scade prea mult.
• Presiunea atmosferică scăzută
Presiunea atmosferică se reduce pe măsura ascensionării de la
nivelul mării, cu 1 mmHg la fiecare 10 m, prin scăderea presiunilor
parţiale ale gazelor componente provocând, în cazul expunerii de scurtă
durată, datorită scăderii concentraţiei de oxigen:
- răul de munte, ce apare la altitudini de 2500-3000 m fiind
mai precoce cu cât efectul de ascensionare este mai intens;
- răul de altitudine, ce se manifestă la 6000-7000 m şi care nu
este influenţat de efort.
•Presiunea atmosferică crescută
Presiunea atmosferică, creşte pe măsură ce se coboară sub
nivelul mării, cu câte 1 atmosferă la fiecare 10 m; tulburările sunt
consecinţa alterării concentraţiei sanguine a azotului.
a) la coborârea în adâncuri poate apare:
- narcoza hiperbară sau beţia adâncurilor (ce parcurge
faza de excitaţie şi faza de inhibiţie);
- barotrauma cu manifestări la nivel:
• otic (spargerea timpanului);
• pulmonar (rupturi pulmonare);
• sinusal (hemoragie).
b) la ascensiunea către suprafaţa apei se poate produce boala
de cheson sau embolia de ridicare/ascensionare cu azot (se evită
prin ascensionare lentă)
8.1.3. Radiațiile
Radiațiile pot avea efecte sanogene și patogene.
a) radiațiile ionizante:
- radiațiile electromagnetice;
- radiații corpusulare.
b) radiațiile neionizante:
- radiațiile ultaviolete, naturale sau artificale, au efectul:
• sanogene: bactericidă și de stimulare generală a organismului;
• patogenă asupra tegumentului (eritem actinic, pigmentația
actinică, fotodermatite, urticaria și, în timp, fenomenul de
îmbătrânire prematură a pielii, cancer cutanat, mamar etc)
- radiațiile luminoase – fenomene de fotosesibilizare;
- radiațiile infraroșii (radiații calorice) pot acționa:
• asupra sistemului nervos = insolația (helioda)
• asupra ochilor: arsuri corneo-conjunctivale, cataractă;
• asupra pielii: arsuri, pigmentări, etc.
64
Agresiunea electrică (naturală, atmosferică sau animală, ori
artificială,
tehnic-industrială sau casnică) asupra organismului uman poartă
denumirea de electrotraumă.
Electrotrauma artificială = electrocutarea
Reuneşte totalitatea modificărilor locale şi/sau generale ce apar
în organismul uman viu ca urmare a trecerii curentului electric.
Electrocutarea poate fi:
a) mortală (electrocuţie) ce se poate produce:
- imediat prin:
• insuficienţă acută respiratorie de tip central (inhibiţia
centrilor nervoşi) sau periferic (tetanizarea muşchilor respiratori);
• insuficienţă acută cardiacă de tip central (inhibiţia
centrilor nervoşi) sau periferic (fibrilaţie ventriculară).
- după un interval de timp prin:
• şoc electric, secundar disocierilor electrolitice de la
nivel celular;
• complicaţiile arsurilor;
• insuficienţă renală;
• infarct miocardic (pe fond patologic – aterosclerotic).
b) nemortală (electrizare)
Leziunile induse prin electrotraumă artificială sunt rezultatul
intricării mecanismelor: mecanice, calorice şi biochimice, fiind
reprezentate prin:
• marca electrică, leziune patonomică ce poate fi
decelată la locul de intrare şi/sau de ieşire al curentului electric;
• arsura electrică;
• metalizarea electrică;
• edemul electrogen;
• epidermoliza;
• metacromozia.
Electrotrauma naturală – atmosferică (trăznetul)

Efectele trăznetului asupra organismului (mecanic, caloric,
electrochimic şi electromagnetic) sunt mult mai intense şi pot
determina:
• plăgi la locul de intrare şi de ieşire (se confundă cu plaga
împuşcată);
• rupturi de organe, amputări de membre, fracturi;
• eritemul ramificat sau arborizat (,,figura de trăznet”);
• carbonizare totală sau parţială a corpului;
• moarte, ce survine rapid prin stop cardiac sau respirator.
65
8.2. Traumatisme produse prin acțiunea agenților
traumatici chimici
Toxicologia este știința care se ocupă cu studiul substanțelor cu
potențial nociv, considerate toxice și influenței lor asupra organismelor
vii (animale sau vegetale), inclusiv asupra omului.
Substanța toxică sau agentul traumatic chimic poate fi definit ca
fiind orice factor (compus) chimic, care pătruns în corpul unei persoane
are tendința de a perturba echilibrul fiziologic al organismului ce
permite adaptarea la mediu, provocând modificări (leziuni) funcționale
și/sau structurale, ce caracterizează starea patologică numită intoxicație
ori decesul persoanei respective. Spre deosebire de toxic, medicamentul
este acel factor care poate să readucă la parametri fiziologici echilibrul
perturbat, dacă este administrat în doze adecvate.
Toxicitatea este termenul ce definește amploarea reacției de
răspuns a organismului viu, în care a pătruns o substanță toxică, într-o
anumita cantitate. Cea mai mică cantitate de substanță care provoacă un
efect determinabil se numește doză. În funcție de efectele produse
dozele pot fi: terapeutice, toxice și letale.

Considerată „forma cea mai nevinovată a lașitătții și forma cea
mai lașă a curajului”, beția acută parcurge mai multe faze, în funcție de
valoarea alcoolemiei:
- alcoolemie sub 0,5 g‰ (cu limite între 0,30-0,80 g‰): beție
infraclinică;
- alcoolemie între 0,5-1,5 g‰: beția ușoară sau faza de excitație;
- alcoolemie între 1,5-2,5 g‰: beția propriu-zisă sau faza
medico-legală ori infractogenă, considerată „anticamera delicvenței”;
- alcoolemie peste 2,5 g‰: beția gravă sau faza comatoasă,
În unele situații, cand cantitatea de alcool etilic ingerată a fost
însemnată, starea de comă poate fi urmată, la o alcoolemie mai mare de
4 g‰, de moarte.

Alcoolismul reprezintă o formă majoră de toxicomanie.
Consumul frecvent de alcool etilic și nu neaparat în cantitate crescută,
determină toleranță (la o alcoolemie moderată nu apar semnele
intoxicației ușoare), iar în timp, prin continuarea administrării, starea de
adicție, cu modificarea sensibilității organismului față de alcool
(toleranța scade până la intoleranță).
Clasificarea actuală a alcoolismului are la bază modelul
bidimensional, conform căruia există:
- consumul abuziv, nociv pentru sănătate, al alcoolului ce
antrenează manifestări în sfera psihică sau somatică cu implicații socio-
familial-profesionale, dar subiectul nu prezintă dependență;
- consumul toxicoman, ce presupune dependentă (psihică și
somatică), tolerantă și psihotoxicitate, cu nevoia compulsivă de a
66
consuma alcool, importante manifestări psiho-somatice, renunțarea la
orice altceva în afară de alcool.

Oxidul sau monoxidul de carbon (CO) este un gaz toxic, incolor,
inodor, foarte difuzibil în atmosferă, cu densitate apropiată de cea a
aerului, fapt datorită căruia poate fi decelat la orice înalțime într-o
încăpere.
Efectele nocive ale intoxicației cu CO sunt datorate stării de
hipoanoxemie, descriindu-se:
a) forme supraacute sau fudroaiante, la concentrații ale HbCO > 70%,
cu stare de comă, convulsii și deces în câteva minute;
b) forme acute cu o simptomatologie mai mult sau mai puțin amplă, în
funcție de valoarea HbCO:
- 5-10%: diminuarea vederii;
-10-20%: cefalee, oboseală, stare de indispoziție, tulburări
respiratorii, palpitații, greață, stare ebrioasă, vâjăituri în urechi;
- 20-30%: amețeală, somnolență;
- 30-40%: alterarea conștienței, respirație neregulată, colorație
rozată a tegumentului;
- 40-60%: dureri musculare asociate cu o stare generală de
slăbiciune și imposibilitatea coordonării mișcărilor; victima
realizează că se află în pericol, dar nu se mai poate autosalva
datorită paraliziei („nu-l mai ajută picioarele”);
- peste 60%: comă profundă și deces în câteva ore sau zile (prin
complicații).
c) forme cronice, cu valori ale HbCO între 10-20%, spre exemplu la
mineri, metalurgiști etc, cu manifestări nespecifice: cefalee, astenie,
amețeli, grețuri și vărsături, scăderea poftei de mâncare, tulburări
auditive și vizuale etc.
d) valori ale HbCO sub 10% nu au semnificație clinică; în mod normal
în sânge există o concentrație de HbCO de 0,2%, care la fumători se
situează între 1-2%, pentru a ajunge la aproximativ 6% la cei care
fumează 20 țigări/zi.

Alcoolul metilic sau metanolul denumit și spirt de lemn este un
lichid incolor cu gust arzător și miros caracteristic asemănător
alcoolului etilic cu care este frecvent confundat.
Efecte:
- deprimant al sistemului nervos;
- tulburări ale funcției vizuale ce se instalează progresiv;
- acidoza;
- acțiune iritantă locală;
Intoxicația acută determină cefalee, amețează, greață, vărsături,
tulburări respiratorii și vizuale în contextul în care starea de ebrietate
67
este discret exprimată..
Ingestia concomitentă de alcool etilic nu accentuează starea de
ebrietate ci are efect contrar, atenuând severitatea manifestărilor și
evoluția.

Pesticidele folosite pentru combaterea dăunătoriilor, pot avea
origine minerală, vegetală sau organică:
a) pesticide organo-fosforice (paration, malation etc) determină:
- sindromul muscarinic;
- sindromul nicotinic;
- sindromul nervos central.
b) pesticide organo clorurate sunt toxice neurotrope (clordan,
heptaclor, aldrina, DDT, HCH);
c) pesticide minerale reprezentate prin compuși ai arsenului și ai
fluorului.

Opium – alterarea stării de conștiență (comă), depresie respiratorie
(bradipnee), bradicardie, hipotensiune, mioză.
Morfina - intoxicația acută parcurge:
• faza de excitație – euforică;
• faza de beție rece;
• faza depresivă.
Heroina – mioză, bradipnee, comă care se instalează mai repede
decât în intoxicația cu opinum.
Cocaina – asupra sistemului nervos central inițial excitație apoi
depresie, asupra aparatului cardiovascular, aritmii și fenomene
ischemice, anestezic local.
68
EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ
9.1. Definiție
9.2. Terminologie
9.3. Particularitățile expertizei medico-legale psihiatrice
9.5. Măsurile de siguranță cu caracter medical prevăzute de Codul
penal.
9.1. Definiție
Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă o activitate tehnico-
ştiinţifică specifică instituţiei medico-legale ce constă în evaluarea
stării psihice pentru a putea oferi justiţiei un mijloc de probă obiectiv,
referitor la discernământul sau, după caz, competența psihică a
persoanei examinate, în vederea stabilirii responsabilităţii juridice a
acesteia.
9.2. Terminologie
Responsabilitatea juridică (penală, civilă, administrativă etc.)
una din formele responsabilității sociale (alături de responsabilitatea
morală, politică etc.), definește capacitatea unei persoane de a-și asuma
în totalitate obligațiile ce-i revin, în urma săvârșirii unui act sau fapt
ilicit, prin care se încalcă normele dreptului obiectiv-pozitiv și, în
consecință, de a putea fi supusă sancțiunii juridice pentru acțiunile sau
inacțiunile sale prohibite, asupra cărora a putut decide în mod liber,
având reprezentarea conserințelo social negative și/sau antijuridice ale
acestora; rezumativ, responsabilitatea juridică seinnifică posibilitatea de
a aplica o sancțiune juridică, pentru conduita ilicită a unei persoane.
Responsabilitatea juridică se constituie atunci când sunt
întrunite, cumulativ, următoarele elemente:.
- săvârșirea unui act sau fapt ilicit, ce contravine normelor în vigoare;
- producerea unui prejudiciu;
- existența unei legături de cauzalitate între actul sau faptul ilicit și
prejudiciu;
- existența vinovăției (în forma cerută de lege) ce poate fi reținută în
sarcina făptuitorului astfel încât actul sau faptul ilicit să-i poată fi
imputabil.
Vinovatția, ce contribuie împreună cu celelalte elemente
menționate la stabilirea responsabilității juridice, traduce atitudinea,
poziția psihică a făptuitorului față de faptă (act sau fapt ilicit, ce constă
69
într-o manifestare exterioară, denumită fapt social, ce poate atrage o
sancțiune juridică) și consecințele acesteia, fiind rezultatul interrelației
discernământ-voință, proces complex ce se desfășoară la nivelul
psihicului unui individ.
Discernământul (factorul intelectiv) reprezintă o funcție a
capacității psihice și semnifică aptitudinea unei persoane de a înțelege
și aprecia critic conținutul și consecințele social-negative ale actelor sau
faptelor sale, deci de a putea distinge între bine și rău, la un moment dat
și raportat strict la o acțiune sau inacțiune prohibită de lege (prin care
sunt aduse, altor persoane, prejudicii de natură patrimonială sau
personal-nepatrimonială, psihice sau fizice) fiind o sinteză între
personalitate și conștiință ce se realizează, la un anumit moment, cum
ar fi spre exemplu în momentul săvârșirii unei fapte penale sau al
exercitării unui drept subiectiv în materie civilă. Discernământul
permite subiectului să-și structureze motivat (și adecvat) activitatea.
Capacitatea psihică definește proprietatea, calitatea unei
persoane de a percepe și înțelege critic realitatea, de a se adapta
dinamic la exigențele mediului și de a acționa în consecință, în funcție
de modelul socio-cultural acceptat într-o perioadă istorică și într-un
areal geografic, fiind ansamblul de însușiri psihice aflate în
interdependență ce pot determina reușita, perferomanța unei activității.
9.3. Particularitățile expertizei medico-legale

psihiatrice
Expertiza medico-legală psihiatrică prezintă următoarele particularităţi:
a) este o activitate specifică instituţiei medico-legale efectuată de o
comisie specială alcătuită din: medic legist (preşedintele) şi doi medici
psihiatri; comisia astfel constituită poate realiza examinarea persoanelor
respective (atât în mod direct cât şi prin analiza documentelor
medicale) la:
- sediul instituţiei medico-legale (aceasta constituie regula);
- în spitale ce aparţin reţelei sanitare a Ministerului Sănătăţii, în
cazul bolnavilor internaţi fie într-o secţie de psihiatrie, pentru
bolnavii cronici la care transportul şi examinarea în cadrul
instituţiei medico-legale nu se poate face în condiţiile de
securitate, fie în oricare altă secţie (cardiologie, neurologie etc)
pentru pacienţii netransportabili, cu o patologie gravă ori
potenţial letală;
- în secţiile de psihiatrie din cadrul spitalelor penitenciare ce
aparţin reţelei sanitare a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, în situaţia persoanelor deţinute;
b) se poate efectuat la solicitarea:
- organelor competente de urmărire penală sau a instanţelor de
judecată, printr-un document oficial (ordonanţă, rezoluţie
motivată, încheiere de şedinţă); în acestă situaţie este obligatorie
şi trimiterea dosarului complet al cauzei;
- persoanei ori reprezentanţilor legali ai acesteia, dar numai
pentru stabilirea capacităţii psihice (discernământ) în vederea
70
exercitării unui drept subiectiv prin întocmirea unui act de
dispoziţie (testament, act de vânzare-cumpărare etc.);
c) expertiza medico-legală psihiatrică se realizează cu respectarea
principiului competenţei.
d) expertiza medico-legală psihiatrică se poate solicita numai
pentru o singură speţă (faptă penală, act de dispoziţie, punere sub
interdicţie) deoarece, aşa cum am precizat, discernământul, ca stare de
fapt, trebuie demonstrat că a existat la un moment dat; pentru o altă
faptă sau pentru un alt act de dispoziţie se va solicita efectuarea unei
alte expertize medico-legale psihiatrice.

În cele ce urmează vor fi menţionate obiectivele generale ale unei
expertize medico-legale psihiatrice efectuate în cazurile penale
deoarece în celelalte situaţii obiectivele vor fi stabilite în funcţie de
specificul cauzei ( stabilirea capacităţii de exerciţiu inclusiv punerea
sub interdicţie, capacitatea de a efectua acte de vânzare-cumpărare
etc.):
• să se stabilească, în cauzele penale, discernământul persoanei
examinate în momentul săvârşirii faptei (în vederea determinării
responsabilităţii juridice), iar în spețele civile să se facă aprecieri
asupra competenței psihice;
• să se stabilească capacitatea psihică la momentul examinării şi în
consecinţă dacă
persoana respectivă îşi poate susţine propriile interese şi implicit
dacă poate participa la desfăşurarea procesului penal;
• să se aprecieze periculozitatea socială ( posibilitatea ca persoana
respectivă să mai comită acte sau fapte prohibite de lege datorită
bolii psihice) în funcţie de eventuala patologie psihică decelată,
raportată la gravitatea faptei comise;
• să se decidă asupra oportunităţii instituirii măsurilor de siguranţă
cu caracter medical
prevăzute de C.pen. (obligarea la tratament medical – art. 113 sau
internarea medicală –
art. 114 );
• să se facă recomandări medicale de tip psiho-profilactic şi
preventiv.
Discernământul unei persoane, la un moment dat poate fi:
- păstrat → echivalează cu responsabilitatea, deci persoana
respectivă are capacitatea
psihică de apreciere;
- scăzut → echivalează cu responsabilitatea atenuată sau limitată
ori semiresponsabilitatea, individul având capacitatea psihică de
apreciere diminuată;
- absent (abolit) → echivalează cu iresponsabilitatea
9.5. Măsurile de siguranță cu caracter medical

prevăzute de Codul penal.
- obligarea la tratament medical, conform art. 113 alin. (1) C.pen.;
71
- internarea medicală obligatorie, conform art. 114 alin (1) C. pen.

Comportamentul simulant sau comportamentul duplicitar poate fi
dicotomizat în:
- simulare
- disimulare.
Simularea = latura inventiv-pozitivă a comportamentului duplicitar,

semnificativă încercarea conştientă şi premeditată de a provoca, imita
sau exagera unele tulburări morbide sau boli psihice/somatice, în scopul
de a obţine diferite avantaje materiale sau morale ori pentru a se
sustrage de la anumite obligaţii sociale sau de la executarea pedepsei.
Deci, fără a fi bolnav psihic, simulantul îşi modifică în mod
intenţionat comportamentul, pentru a fi considerat bolnav de către
colectivitate.
Clasificare:
A. Raportându-ne la momentul în care se realizează simularea faţă
de fapta antisocială comisă, putem deosebi următoarele tipuri de
simulare:
1. simularea prefaptică sau iniţială (simularea preventivă după
T. Butoi), în care subiectul adoptă un comportament menit să sugereze
o anumită boală cu mai mult timp înainte de comiterea faptei pentru
care ştie că ar putea fi pedepsit;
2. simularea postfaptică sau tardivă, ce se manifestă după
comiterea faptei antisociale; acest tip de simulare ar putea fi divizat în:
a) simulare postfaptică solitară, caracterizată prin aceea că
subiectul îşi modifică
comportamentul (simulează) fără a fi influenţat de
colectivitate, ci doar pe baza resurselor proprii;
b) simularea postfaptică asociativă (simularea
contaminativă după T. Butoi) în
care comportamentul simulant este o rezultantă atât a
resurselor proprii individului cât şi a influenţelor pe care le
suportă din partea mediului; cel mai frecvent, acest tip de
simulare se întâlneşte în mediile restrictive de libertate (spre
exemplu în penitenciare) unde frustrarea generează reacţii de
apărare a subiectului care, uneori, îmbracă haina
comportamentului simulant tocmai pentru a putea depăşi
momentul/perioada respectivă (să fie pus în libertate, să fie
evitat de către ceilalţi deţinuţi etc.).
B. În funcţie de amplitudinea şi de corespondentul
simptomatologiei cu realitatea deosebim:
(1). simulare creatoare, caracterizată prin faptul că subiectul îşi
provoacă:
- (auto)mutilarea (nemascată sau

(2). simulare exagerare, la rândul său cu două forme de
72
manifestare:
- simulare amplificatoare, în care subiectul îşi prezintă
mult mai amplu patologia pe care o are în realitate
(durerile sunt mult mai intense, tulburările de vedere mai
accentuate etc);
- suprasimularea, în care persoana respectivă, pe lângă
faptul că accentuează în mod deliberat patologia reală
existentă, adaugă simptome noi (spre exemplu dacă în
realitate suferă de o diminuare a vederii, afirmă că nu
mai vede şi nici nu mai aude);
(3). simulare perseverare sau metasimularea (simulare fixatoare) al
cărei element distinctiv constă în faptul că subiectul – după ce s-a
vindecat (examinările medicale şi investigaţiile de laborator confirmând
acest lucru) – continuă să acuze aceleaşi simptome pe care le avea
atunci când era bolnav.
Aceste forme ale simulării veritabile (simularea propriu-zisă) –

care urmăreşte un scop bine determinat – trebuie diferenţiate de:
- falsa simulare;
- sinistroză.
Modalităţi de manifestare ale simulării:
(1) minciună (simularea verbală sau simularea anamnestică);
(2) mimică sau pantomimică.
(3) leziuni:
a) traumatice cu următoarele particularităţi:
• sunt dispuse în mod frecvent în regiuni accesibile propriei
mâini;
• în general nu sunt periculoase pentru viaţa subiectului;
• localizarea lor concordă (de regulă) cu scopul urmărit;
• de cele mai multe ori se însoţesc de leziuni traumatice de
„ezitare” (de
„încercare” sau de „tatonare”; „lovitura martor”).
b) patologice, care încearcă să imite o anumită boală.
(4) trucaje (în accepţiune juridică prin falsificare) a unor
documente medicale.
Disimularea = latura inventiv-negativă a comportamentului

duplicitar reprezintă încercarea conştientă si premeditată de a ascunde
unele tulburări morbide sau boli, în scopul de a obţine diferite avantaje
materiale sau morale sau pentru a se sustrage de la anumite obligaţii
sociale ori de la executarea pedepsei.
În timp ce în simulare subiectul caută să convingă anturajul că
este suferind (deşi în realitate nu este), în disimulare acesta încearcă
contrariul, şi anume (fiind bolnav) să simuleze normalitatea; aşadar,
individul suferă de o anumită afecţiune, dar pe care nu vrea să o facă
cunoscută. Uneori, se poate ajunge la aşa numita disimulare întârziată
sau simularea simulaţiei, când cel în cauză susţine că, de fapt, atunci
când a fost declarat bolnav era sănătos, dar a păcălit medicii simulând
boala („am făcut pe nebunul”).
73
Reiterăm că şi în disimulare subiectul este conştient de
implicaţiile gestului său, urmărind sau numai acceptând producerea
efectului benefic pentru el (disimulare în scop personal) sau pentru
anturajul intim (disimulare de necesitate).
PRUNCUCIDEREA. VIOLUL

10.1.1. Definiție. Cadrul legislativ. Clarificări conceptuale
10.1.2. Particularitățile expertizei medico-legale necropsice în
cazul nou-născutului
10.2.2. Paricularitățile examinării medico-legale a victimelor
infracțiunii de viol

10.1.1. Definiție. Cadrul legislativ. Clarificări
conceptuale
Infracțiunea de pruncucidere, conform art. 177 C.pen. constă în
„uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către
mamă aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere”. În
conformitate cu prevederile penale, pentru specificul învățământului
juridic, considerăm că pruncuciderea poate fi definită drept o formă
atenuată de omor, ce constă în uciderea cu intenție a copilului în timpul
nașterii naturale (fiziologice) sau imediat după naștere de către mamă
care prezintă o tulburare psihică, legată de naștere, având
discernământul scăzut.
10.1.2. Particularitățile expertizei medico-legale

necropsice în cazul nou-născutului
Cadavrul nou-născutului se examinează în cadrul instituției
medico-legale, prin autopsia dispusă de organele abilitate (prin
ordonanță). Medicul legist, după efectuarea autopsiei, completă și
exhaustivă, va răspunde la următoarele obiective:
1. să stabilească dacă cadavrul aparține unui nou-născut sau făt
la termen, deci dacă nașterea s-a produs la termen, prin raportare la
criteriile morfo-fiziologice ce caracterizează această vârstă și anume:
74
- greutate între 2800-3500 g;
- înălțime între 48-54 cm;
- placenta cu o greutate de 500-600 g (aproximativ 1/6 din greutatea
fătului);
- cordon ombilical de aspect lucios, turgescent, roz-albăstrui, de
consistență elastică, având o lungime de 50-60 cm și un diametru de 15-
20 mm, fără inel de demarcație;
- părul de la nivelul capului are o lungime de 1-3 cm; nou-născutul
prezintă păr și pe corp, numit lanugo – fire de păr subțiri, scurte, fără
medulară și care dispar în câteva zile după naștere;
- unghiile ajung la rebordul degetelor (la degetele de la picioare) sau le
depășesc cu puțin (la degetele de la mâini);
- testiculele sunt coborâte în scrot la băieți, iar labiile mari acoperă
labiile mici la fete;
- pe corp, dacă îngrijirile imediat postnatale nu au fost acordate, se pot
constata urme de sânge matern și de vernix caseosa (o substanță grasă,
alb-gălbuie, cu rol protector și nutritiv, cunoscută și sub denumirea de
„crustă de lapte” ce se resoarbe în 2-3 zile.
2. să aprecieze durata vieții intrauterine (în cazul în care
cadavrul nu prezintă caracteristicile morfo-funcționale ale unui făt la
termen/nou-născut); perioada normală de gestație este de 280 zile = 40
săptămâni = 9 luni calendaristice (o lună calendaristică are 30-31 de
zile) = 10 luni lunare (o lună lunară durează 28 de zile); durata vieții
intrauterine se stabilește în funcție de:
a) lungimea fătului, masurată în centimetri:
- formula Balthazard-Dervieux: L (cm) x 5,6 = vârsta în zile;
- formula Haase, prin care se calculează vârsta în luni lunare; daca
lungimea fătului este peste 25 cm se împarte numărul de cm la 5, iar
dacă lungimea este sub 25 cm, se extrage rădăcina pătrată;
b) prezența punctelor de osificare (zone roșiatice cu diametral de 4-5
cm, ce apar pe fondul alb-cenușiu al cartilajului); astfel, fătul la termen
prezintă:
- punctul de osificare Beclard - epifiză distală femur;
- punctul de osificare Tapon epifiză proximală tibie;
- punctul de osificare calcanean (apare din luna a VI-a intrauterină);
- puncte de osificare sternale (apar din luna a VII-a intrauterină).
3. să aprecieze dacă nou-născutul era viabil, adică dacă avea
aptitudinile necesare de a se adapta și de a trăi în mediul extrauterin, ca
o ființă independentă de corpul mamei.
Deși acest aspect nu este luat în considerare în textul legii
penale, pentra încadrarea juridică a faptei fiind important numai dacă
copilul s-a născut viu, viabilitatea nou-născutului poate fi un element
important atât în ceea ce privește gradarea pedepsei (pruncuciderea se
pedepsește cu închisoare între 2 și 7 ani), cât și în stabilirea cauzelor și
condițiilor în care s-a produs decesul.
Dintre criteriile de viabilitate menționăm:
- lungimea mai mare de 38 cm;
- greutatea peste 1500 g.
Primele două condiții caracterizează un făt în vârstă de 6 luni
intrauterine.
- să nu prezinte malformații congenitale incompatibile cu viata;
75
- să nu prezinte o boală gravă contactată intrauterin (pneumonie,
bronhopneumonie, meningoencefalită, etc);
- să nu fi aspirat lichid amniotic;
4. să stabilească dacă fătul a fost născut viu:
Ca dovezi de viață extrauterină se consideră:
a) instalarea respiratiei extrauterine sau pulmonare (intrauterin, fătul
„respiră” cu ajutorul O2 adus de sângele matern, prin placenta);
b) pătrunderca aerului în tubul digestiv,
c) pătrunderea aerului în urechea medie, element mai dificil de apreciat
în mod direct, la autopsie şi de aceea se apelează la docimazia otică
(proba Gelle-Wreden), respectiv puncţionarea timpanului sub apă; în
cazul în care aerul a pătruns prin căile respiratorii în cavitatea urechii
medii, se vor observa bule de gaz ce străbat lichidul spre suprafaţă.
5. să determine durata vieţii extrauterine, având în vedere
cerinţa legii penale, care precizează că uciderea nou-născutului trebuie
să se efectueze imediat după naştere (dar şi în timpul naşterii, aşa cum
am menţionat) pentru a se putea diferenţia pruncuciderea de celelalte
forme de omor;
6. să stabilească dacă nou-născutul a primit îngrijirile necesare
după naştere (lipsa acestora fiind un argument în favoarea pruncuciderii
pasive); se va urmări dacă:
- cordonul ombilical a fost rupt (marginile franjurate) sau secţionat
(marginile netede) şi dacă a fost ligaturat sau nu;
- nou-născutul a fost spălat (nu prezintă urme de sânge matern şi/sau
vernix caseosa), este înfăşat şi i s-a făcut toaleta oculară, nazală şi
bucală;
- a fost alimentat (prezenţa de lapte sau ceai în stomac).
7. să evidenţieze leziunile traumatice, atât cele
tanatogeneratoare cât şi celelalte, produse fătului, cu intenţie sau din
culpă, în timpul naşterii, asistate sau neasistate.
După efectuarea autopsiei, medicul legist va întocmi raportul
medico-legal necropsic, în concluziile căruia trebuie să precizeze:
- vârsta copilului;
- dacă a fost născut viu;
- dacă a respirat;
- perioada de supravieţuire extrauterină;
- dacă a primit îngrijiri postnatale;
- felul morţii;
- cauza morţii;
- leziunile traumatice constatate;
- legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice decelate şi deces;
- grupa de sânge sau alte determinări de laborator care să permită
identificarea mamei.

În conformitate cu prevederile art. 197 alin. (1) C. pen., în vigoare,
76
violul este ,,actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit
sau de același sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea ei
de a se apăra ori de a-și exprima voința”. Prin Decizia nr. IIIdin
25.03.2005 (prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție) a Secțiilor Unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție
s-a stabilit că ,,prin act sexual, de orice natură, susceptibil a fi încadrat
în infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 C.pen. se înțelege orice
modalitate de obținere a satisfacției sexuale prin folosirea sexului sau
acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același
sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se
apăra ori de a-și exprima voința” și precizând că ,,spre deosebire de
actul de perversiune sexuală, actul sexual înseamnă, în primul rând,
penetrația sexuală, indiferent dacă se realizează prin confuncție
corporală între agresor și victimă sau prin folosirea unui corp străin, iar
dacă oricare dintre aceste acte are loc prin una dintre formele de
constrângere menționate în art. 197 alin. (1) C. pen., fapta constituie
infracțiunea de viol.
Deși prin precizările făcute s-a încercat o interpretare unitară în
cazul infracțiunii de viol, totuși dat fiind înțelesul încă ambiguu și nu
întotdeauna același al noțiunii de ,,act sexual de orice natură” care
poate genera interpretări diferite, sub aspectul încadrării faptei în
conformitate cu prevederile art. 197 C.pen., existând posibilitatea
aplicării unei sancțiuni penale drastice pentru activități de natură
sexuală de mai mică gravitate care, însă, să poată fi asimilate actului
sexual de orice natură, la care face referire art. 197 C.pen., propunem
următoarea definiție a infracțiunii de viol care, în opinia noastră, poate
înlătura situațiile arbitrare. În acest context, prin viol ar trebui să se
înțeleagă raportul sexual sau actul sexual, oral ori anal, săvârșit asupra
unei persoane, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, precum și
orice act erogen cu penetrare vaginală sau anală, realizat în condițiile
menționate.
Din această perspectivă violul, sub aspectul elementului material al
conținutului consecutiv al infracțiunii, poate fi produs prin următoarele
modalități:
- raport sexual, ceea ce înseamnă o activitate sexuală materializată
prin pătrunderea penisului natural în vagin (intromisiune);
- act sexual, respectiv acea activitate sexuală ce constă în
pătrunderea penisului natural în orice cavitate a corpului, cel mai
frecvent fiind în cavitatea bucală sau în anus;
- act erogen, înțeles ca activitate sexual-erotică diferită de raportul
sexual și de actul sexual, finalizată prin introducerea oricărui corp
străin, altul însă decât penisul natural (penis confecționat artizanal,
diverse obiecte dure, degetul făptuitorului, etc) în cavitatea vaginală
și/sau anală, cu excepția manoperelor medicale realizate în scop
diagnostic sau terapeutic.
10.2.2. Paricularitățile examinării medico-legale a
77
victimelor infracțiunii de viol
Prin examinarea medico-legală a victimei, ce trebuie efectuată cât
mai rapid după agresiunea sexuală, se pot obține elemente probatorii în
legătură cu activitatea sexuală exercitată asupra victimei și a
constrângerii exercitate de făptuitor.
A. Activitatea sexuală exercitată asupra corpului victimei poate fi
evidențiată printr-o serie de semne, comune sau diferențiate, în funcție
de modalitatea folosită de făptuitor.
I. În cazul raportului sexual ce constă, reiterăm, numai în
introducerea penisului natural în vagin:
a) la bărbat sunt puține elemente ce pot fi decelate, dar posibil de
întâlnit:
- echimoze peniene, alungite și subțiri, uneori discontinui (vibices) în
regiunea glandului și prepuțului, eventual însoțite de mici eroziuni;
- tumefierea prepuțului;
- urme de conținut vaginal și păr pubian în regiunea colului (șanțul
balanoprepuțial);
- contactarea unei boli venerice.
b) la femeie pot fi constatate următoarele semne:

- prezența spermei în vagin sau în regiunea pubiană ori perineală;
- prezența firelor de păr pubian de la agresor;
- contactarea unei boli venerice; demonstrarea contaminării venerice,
urmare a violului, necesită uneori examinări repetate, deoarece
manifestările apar, de regulă, după un anumit interval de timp (sifilis =
1-4 săptămâni, gonoree - 2-21 zile etc);
- existența sarcinii consecutive violului;
- rupturi perineovaginale, rar, dar posibil în cazurile în care există o
disproporție majoră între organele sexuale;
- rupturi himenale la femeile care nu au întreținut raport sexual înainte
de viol.
II. În cazul actului sexual ce se poate realiza, așa cum am
precizat, prin introducerea penisului natural în cavitatea bucală sau în
anus:
1. actul sexual oral nu poate fi susținut în mod obiectiv din
punct de vedere medico-legal, leziunile traumatice descrise de unii
autori ca fiind consecutive introducerii penisului în erecție în cavitatea
bucală, reprezentate prin eritem posttraumatic sau echimoze, localizate
mai frecvent în părțile profunde, superior și lateral (văl palatin) sunt,
mai degrabă, o încercare de a ajuta victima decât o probă științifică;
uneori, în cazul ejaculării, poate fi evidentiată existența spermei.
2. actul sexual anal poate fi probat în temeiul următoarelor
constatări:
a) la nivelul penisului
- aceleași leziuni traumatice elementare menționate la raportul sexual,
dar mai bine conturate, sub forma echimozelor, alungite și subțiri,
uneori întrerupte (vibices), însoțite de eroziuni, longitudinale, de mici
dimensiuni la nivelul glandului și prepuțului consecutive frecării;
- tumefierea prepuțului;
78
- urme de conținut anal în zona șanțului balanoprepuțial;
- contactarea unei boli venerice.
b) în regiunea anală:
- urme de spermă;
- contactarea unei boli venerice în regiunea anorectală;
- leziuni traumatice ce îmbracă aspecte diferite după cum ne referim la
un act sexual recent (acut) sau unul cronic (repetat);
III. În cazul actului erogen, vaginal sau anal, realizat prin
introducerea oricărui corp străin, cu excepția penisului natural, leziunile
traumatice sunt, de cele mai multe ori, grave, datorită complicațiilor
cum ar fi perforații ale uterului sau ale intestinului, rupturi de perineu
etc. cu consecințe, uneori infirmizante sau chiar mortale; o astfel de
agresiune se poate realiza cu:
- obiecte dure, cum ar fi bețe, crengi, penis artificial, deget etc;
- substanțe cu acțiune toxică locală ce provoacă arsuri chimice;
- substanțe lichide sau corpuri incandescendente ce determină arsuri
termice sau electrice;
- aer, sub presiune, cu explozia intestinului, în cazul introducerii prin
anus.
Examinarea medico-legală poate evidenția, uneori, pe lângă
leziunile traumatice, fragmente din materialul străin cu care s-a produs
agresiunea.
B. Constrângerea exercitată asupra victimei. Examinarea
medico-legală poate contribui la stabilirea constrângerii (explicite)
fizice și la argumentarea medicală a stării care nu i-a permis victimei să
se apere ori să-și exprime consimțământul (constrângerea implicită).
1. Constrângerea fizică poate fi susținută din punct de vedere
medico-legal, prin existența leziunilor traumatice, care au următoarele
caracteristici:
- sunt localizate atât în zone de elecție: fețele interne ale coapselor,
perineu, sâni (la femei), cât și în zone ce sugerează încercarea de
imobilizare a victimei: antebrațe (încheietura mâinilor), gambe
(glezne), uneori în zona capului și gâtului, în cazul în care se încearcă
împiedicarea victimei să strige după ajutor sau inducerea unei stări
asfixice;
- sunt diverse, însă, mai frecvent sunt reprezentate prin echimoze
(ovalare, ce sugerează comprimarea cu degetele, sau circulare și mai
înguste, situate în jurul încheieturilor mâinilor sau picioarelor, în
imobilizare), excoriații (semilunare și izolate orientează către acțiunea
unghiilor, multiple și paralele sugerează târârea etc.) sau plăgi (mai ales
mușcate, cu localizare diversă, dar, mai frecvent întalnite la gât, sâni,
regiunea pubisului și perineului);
- au gravitate diferită, de la cele superficiale la cele grave, infirmizante
sau chiar mortale;
- pot fi produse atât cu mijloacele proprii făptuitorului (mână-degete,
gură etc.) cât și cu diverse obiecte aflate la îndemână ori aduse în mod
special (ce traduce intenția premeditată).
Aceste elemente probatorii medico-legale trebuie corelate cu
datele obținute din investigația criminalistică, printre care un loc
important este ocupat de aspectul hainelor victimei, rupte, murdare de
pământ, sânge, spermă etc.
79
2. În ceea ce privește situația în care făptuitorul profită de starea
particulară a victimei, care nu-i permite acesteia să se împotrivească
agresiunii sexuale sau să-și exprime consimțământul (constrângerea
implicită), expertiza medico-legală poate stabili:
- starea de inconștiență consecutivă comei, epilepsiei, agoniei, hipnozei,
intoxicației cu substanțe sedativ-hipnotice, alcool etc. (ceea ce ar
impune efectuarea cât mai rapidă a examinării
medico-legale, inclusiv sub aspect toxicologic, astfel încât buletinul
toxicologic să poata fi relevant);
- diverse tulburări psihice care înlătură sau reduc discernământul
(schizofrenie, debilitate mintală etc);
- boli organice, care afectează capacitatea de apărare împotriva
agresorului: paralizii, starea de surdo-mutitate sau de convalescență
după o boală gravă etc;
- stări fiziologice: somnul (numai cel profund și asociat cu confuzia
asupra făptuitorului ar permite violul prin raport sexual dar numai la
femeile cu activitate sexuală anterioară), extremele de vârstă, oboseală
accentuată etc.
80

Valentin Constantin Iftenie Medicina Leg PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Valentin Constantin Iftenie Medicina Leg PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VALENTIN CONSTANTIN IFTENIE

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Unitatea de învățăre 1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE. LEGISLAȚIE. CAUZALITATEA ÎN

2.1. Definiția morții și a vieții

6.1. Clasificarea agenților traumatici

8.1.Traumatismele produse prin acțiunea agenților traumatici fizici

10.1. Infracțiunea de pruncucidere

Disciplina Medicină legală prin caracterul atât teoretic cât și mai

Cursul de Medicină legală, structurat pe 10 unități de învățământ,

Dupa parcurgerea cursului de Medicină legală, studentul va fi în

Resurse si mijloace de lucru

Noțiunile de medicină legală sunt prezentate în cadrul cursului teoretic

Cursul este alcătuit din 10 unități de învățământ:

Unitatea de învățăre 1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE.

Valentin Iftenie – Dan Dermengiu: Medicină legală – curs

1.3. Domeniul de activitate

• activitatea de medicină legală este parte integrantă a asistenţei

1.4. Cadrul legislativ

1.5.2. Consiliul superior de medicină legală

1.5.3. Comisiile mixte

1.6. Cauzalitatea în medicina legală

1.6.1. Legătura de cauzalitate

1.6.2. Raportul de cauzalitate

1.7. Reacția vitală

1.7.1. Semnele vitale

1.7.2. Reacții vitale propriu-zise

1.7.3. Reacții/manifestări postvitale

1.7.4. Modificări postmortem

2.1. Definiția morții și a vieții

2.2. Criteriile morții organismului uman.

Dat fiind existenţa tulburărilor psihice agonicii sunt consideraţi

2.4.2. Moartea clinică

2.4.3. Moartea biologică

2.5.1. Moartea violentă

2.5.2. Moartea neviolentă

2.5.3. Moartea suspectă de a fi violentă

2.6.1. Semnele negative de viață

2.6.2. Semnele pozitive de moarte

2.8. Tanatomorfologie – autopsia medico-legală

Obiectivele autopsiei medico-legale

3.1. Procesul respirator

Asfixiile sau anoxiile de aport, de cauză violentă, care fac obiectul de

3.2. Asfixiile mecanice

3.2.3. Asfixiile mecanice prin comprimare

B. după cum cadavrul atinge sau nu o suprafaţă de sprijin;

Tanatogeneza poate fi explicită prin mecanismul mecanic (anoxic),

3.2.4.2. Obstrucția căilor respiratorii

3.3. Asfixii chimico-atmosferice

Aceste tipuri de asfixii se pot produce în două circumstanţe:

3.4. Asfixii hipochinetice

4.2. Clasificare arme de foc

4.3. Armele de foc cu glonț

4.3.2. Leziunile produse de factorii primari

4.3.3. Leziunile produse de factorii secundari

4.3.4. Leziunile produse de factorii terțiari

4.3.5. Leziunile produse de factorii cuaternari

4.3.6. Aprecierea distanței de tragere

4.4. Armele de foc cu alice

4.5. Obiectivele expertizei medico-legale în împușcarea mortală

În acest caz examinarea se efectuează după completarea unui

5.2. Documentele medico-legale

5.2.2. Raportul de expertiză medico-legală