Dupa toate cele indurate, Dumnezeu i-a intors deplin sanatatea, i-a dat bogatii mai mari decat
avusese inainte, si i-a daruit alti sapte fii si trei fiice, tot atatia copii cati ii murisera. Sfantul si
dreptul Iov a trait inca 170 dupa aceasta mare incercare, ajungand pana la varsta de 248 de
ani. In toti anii vietii lui pe pamant dreptul Iov a adus neincetat slava lui Dumnezeu.
Sfantul si Dreptul Iov este socotit de toata crestinatatea ca fiind pilda de rabdare in incercarile
ingaduite de Dumnezeu.
Vitutea Pocaintei
Cercetând cu atenţie cartea închinată dreptului Iov din Vechiul Testament, descoperim că
acesta era un om „fără prihană şi curat la suflet“ care „se temea de Dumnezeu şi se abătea de
la rău, încât şi îngerii din cer se lăudau cu viaţa lui“ (Iov 1 1-12). Gelos pe viaţa sa curată şi
plină de har, Satana a cerut de la Dumnezeu să-i încerce credinţa. Din relatările biblice,
desprindem ideea că puterea sa a fost de la început limitată, căci fără acordul lui Dumnezeu
nu se poate atinge nici măcar de un fir de păr al omului. Cu toate acestea, pentru a-l întări şi
cerceta pe robul său, Domnul permite diavolului să-l ispitească prin diferite lucruri sau
necazuri, pe care, dacă le va trece, acesta se va întări şi mai mult pe calea sfântă, primind
totodată multe şi mari daruri de la Dânsul. Întreaga luptă nu a fost nici pe departe una uşoară,
căci cu multă răutate, necuratul s-a năpustit asupră-i, distrugându-i tot ceea ce avea, averea,
animalele, casele şi chiar ucigându-i toţi copiii săi în chip năprasnic. Chinurile însă nu s-au
oprit aici, căci Iov avea să treacă prin altele şi mai grele. Astfel, o boală îngrozitoare i-a
cuprins trupul întreg, care îl chinuia cumplit. Oasele şi carnea i se topeau de o durere
insuportabilă. Însă, cu toate acestea, satana nu l-a putut despărţi pe Iov de dragostea lui
Dumnezeu. În cuvintele sale ni se arată foarte clar acest lucru: „Dar eu ştiu că
Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea mai de pe urmă, va ridica iar din pulbere
această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu“ (Iov 19,
25-26).
Răsunătoare sunt cuvintele acestea pentru toţi aceia care au credinţă adevărată şi Îl iubesc pe
Dumnezeu cu sufletul. Iov este pus în faţa noastră „ca să ne cercetăm şi să ne îngrijim, căci şi
noi de multe ori trebuie să trecem prin câte un examen de credinţă. Căci până când eşti
sănătos şi toate îţi merg bine, nu e lucru mare să fii credincios. Examenul de credinţă începe
în clipa când se face noapte în viaţa ta. Când vin încercările şi loviturile, Domnul îţi pune la
încercare credinţa ta. Plângi şi te rogi şi drept răspuns loviturile sporesc şi mai mult. Cerul
parcă nu aude şi nu vede strigarea ta. Dar credinţa cea tare, în clipe ca acestea, îşi arată
puterea. Respinsă mereu, ea strigă mai tare pe Domnul. Alungată mereu, ea se aruncă mai cu
putere la picioarele Domnului. Credinţa cea tare strigă: fă ce vrei cu mine, Doamne, însă eu
nu mă las de Tine. Aceasta este credinţa biruitoare, adevărată, care nu se lasă de Domnul,
indiferent ce i s-ar întâmpla“ (pr. Iosif Trifa, „Examenul lui Iov“, pp. 5-6).
Cele 7 incercari
Cartea Iov relatează despre şapte încercări diferite, pe care Iov a trebuit să le îndure:
1. Pierderea boilor şi măgăriţelor precum şi aproape a tuturor slujitorilor care erau la ele
(Iov 1.14,15)
2. Pierderea animalelor mici şi aproape a tuturor slujitorilor, care le păzeau (Iov 1.16)
7. Tăcerea celor trei prieteni ai lui Iov şi gândurile lor greşite cu privire la Iov (Iov
2.11,13).
Aceste şapte încercări se împart în două grupe: primele patru au venit asupra lui Iov, după ce
satan a apărut prima dată înaintea lui Dumnezeu. Grupa a doua l-a lovit pe Iov după ce satan a
păşit a doua oară înaintea lui Dumnezeu contra lui Iov.
Reacţiile lui Iov la probele de adeverire nu au fost toate la fel: După primele patru „lovituri
ale sorţii” Iov s-a închinat lui Dumnezeu, nu a păcătuit şi nu a făcut nici un reproş lui
Dumnezeu. De asemenea şi încercarea a patra şi a cincea le-a suportat într-un mod admirabil.
Relatarea inspirată divin însă nu mai spune aici, spre deosebire de Iov 1.22, că Iov nu ar mai fi
săvârşit nici un păcat. Se spune simplu, că acest bărbat greu încercat, în toate acestea n-a
păcătuit cu buzele lui (Iov 2.10).
Dacă în epistola lui Iacov se spune: „Aţi auzit de răbdarea lui Iov”, trebuie să ne gândim în
mod deosebit la răbdarea lui Iov în legătură cu primele şase încercări. În încercarea a şaptea
Iov nu a răbdat cu adevărat. În timp ce suferinţele lui Iov în primele şase încercări erau
suferinţe spre onoarea lui Dumnezeu, în cazul celei de-a şaptea încercări este vorba de
suferinţe pentru educarea acestui om mare al lui Dumnezeu.
Este uimitor: primele şase încercări au adus nenorociri nespus de mari asupra lui Iov – şi cu
toate acestea Iov a rămas biruitor. Ultima încercare era cu siguranţă foarte neplăcută, însă cu
siguranţă era ceva care trebuia suportat cu un „spate mai lat”. Însă aici Iov ratează! El a
blestemat naşterea sa şi a început să facă lui Dumnezeu reproşuri grele şi mari.
Oricât de neînţeles pare să sune, această ultimă încercare era pentru Iov cea mai grea
încercare, căci ea l-a lovit acolo unde noi toţi suntem deosebit de sensibili: în ceea ce gândeşti
despre tine ca credincios. Dumnezeu a permis această încercare, ca să dea pe faţă ceva din
inima lui Iov: orgoliul în credincioşia, dreptatea şi devotamentul său faţă de Dumnezeu.
Dreptul Iov a înfruntat ispita prin tărie. Cu siguranță credința lui era puternică pentru că deși
nu l-a vazut pe Hristos (precum Sf. Apostoli), el sințea prezența Lui în propria viață, era
convins că Dumnezeu este puterea și tăria sa.
Sfântul şi Dreptul Iov este socotit de toată creştinătatea ca fiind pildă de răbdare în încercările
îngăduite de Dumnezeu.
După toate cele îndurate, Dumnezeu i-a întors deplin sănătatea, i-a dat bogății mai mari decât
avusese înainte și i-a dăruit alți șapte fii și trei fiice. Astfel, Dumnezeu l-a binecuvântat pe
slujitorul său mai mult decât înainte. Iov a trăit alţi 140 de ani, durată a patru generaţii, şi
moare „bătrân şi încărcat de zile” (Iov 42,17).
Cartitorul este nemulțumit de necazurile sale, leapădă de tot mântuirea sa, nerecunoscându-L
și nemărturisindu-L pe Dumnezeu, e aruncat în iad, ca unul ce s-a înstrainat, s-a lepădat cu
desăvârșire de Dumnezeu. Dimpotriva, cel ce descoperă prin mijlocirea defăimarii de sine
păcătoșenia sa, care se recunoaște vrednic de muncile cele vremelnice si veșnice, intăa puțin
cate puțin, prin defăimarea de sine, în cunoasterea lucrătoare și vie a Mantuitorului, care e
Viața cea veșnică.