Sunteți pe pagina 1din 2

METODE DE EXPLORARE A REALITĂŢII.

În învăţământul actual se pune un accent sporit pe antrenarea elevilor în cunoaşterea realităţii, pe


însuşirea unei experienţe personale din contactul cu obiectele şi fenomenele lumii reale, prin efortul
propriu de explorare, investigare a acesteia. În această idee se promovează tot mai insistent metodele de
explorare a realităţii, metode care tind să-l pună pe elev într-o situaţie oarecum asemănătoare omului de
ştiinţă, cercetătorului de profesie, ajutându-l să-şi însuşească noi cunoştinţe şi să-şi formeze calităţi şi
comportamente apro-piate celor implicate în actul autentic al cercetării ştiinţifice. Explorarea realităţii se
poate realiza direct, prin metodele de explorare directă, nemijlocită a realităţii, cât şi pe cale indirectă,
mijlocită, în cazul în care anumite aspecte nu sunt accesibile cunoaşterii directe - metode de explorare
mijlocită.
A. Metode de explorare directă
Observarea sistematică şi independentă. Reprezintă o metodă de cercetare folosită în toate domeniile,
dar şi o importantă metodă de învă-ţământ, răspunzând nevoii fireşti a copilului şi tânărului de a explora
realitatea. Este o metodă cu un pronunţat caracter participativ şi euristic. Constă în urmărirea atentă şi
sistematică a obiectelor şi fenomenelor, în vederea descrierii, explicării, interpretării lor. Constituie
deopotrivă o cale de obţinere a unor noi informaţii, dar şi un autentic exerciţiu de gândire cauzală
analitică, sintetică, de formare a unor deprinderi de investigare, de trezire a interesului pentru lumea ce ne
înconjoară. Prin intermediul său se dezvoltă elevilor o serie de calităţi necesare oricărui domeniu de
activitate: spiritul de observaţie, obiectivitatea, rigoarea şi precizia, capacitatea de a formula întrebări şi de
a căuta răspunsuri, de a supune analizei şi de a interpreta faptele în mod perso-nal. Cultivă, de asemenea,
răbdarea şi tenacitatea, imaginaţia, perspicacitatea.
Metoda observaţiei are o arie extinsă de utilizare, fiind întâlnită în practica şcolară pe
toate treptele de învăţământ şi aproape la toate disciplinele de studiu.
Cunoaşte mai multe forme:
a) după timpul în care se derulează:
- observarea simplă şi de scurtă durată
- observarea complexă şi de lungă durată
b) după modul de organizare şi desfăşurare:
- observare individuală
- observare pe echipe
Pentru a imprima observaţiei un caracter activ, de cercetare, este nece-sar ca ea să fie
organizată, cât mai mult posibil, după rigorile observării ştiin-ţifice, ceea ce presupune
respectarea unor cerinţe:
 observaţia va avea ca punct de pornire o problemă teoretică sau practică cuprinsă în programa analitică
pentru clasa respectivă;
 printr-o activitate comună în clasă se vor preciza obiectivele şi sarcinile urmărite, precum şi mijloacele
ce vor fi folosite;
 activitatea de observare va căpăta pe cât posibil o formă problematizată, formulânduse ca repere anumite
întrebări problemă;
 se vor fixa criterii (indicatori) cantitativi de observare (exp. cu câţi mm. cresc zilnic plantele cercetate);
 se va urmări pătrunderea în intimitatea lucrurilor şi fenomenelor, observaţiile făcându-se după un plan
spre a se evita o cunoaştere de suprafaţă, doar a aspectelor care cad în mod întâmplător în câmpul
observaţiei;
 rezultatele observaţiei (făcute individual sau în echipă) se consemnează sistematic în caiete de
observaţii, sub formă de schiţe, tabele, desene, etc., în fişe speciale sau în protocoale de observare;
 în partea finală, datele obţinute se supun dezbaterii colective în clasă, analizei şi prelucrării, interpretării
şi explicaţiei, pentru formularea de concluzii; ele vor fi prezentate sub forma orală sau scrisă, fiind însoţite
de grafice, schiţe, desene, tabele, etc.;
 noile achiziţii vor fi pe cât posibil valorificate în lecţii sau alte activităţi didactice.
Observarea independentă trebuie să fie pregătită printr-o serie de observaţii dirijate care presupun
instrucţiuni clare elaborate de cadrul didactic sub formă de fişe sau grile de observare.
Experimentul reprezintă metoda fundamentală în învăţarea ştiinţelor naturii. Pe măsura creşterii ponderii
ştiinţelor naturii (chimie, fizică, biologie) şi a celor tehnice în ansamblul învăţământului, efectuarea
experienţelor şi ex-perimentelor ocupă un loc tot mai important în ansamblul metodelor didactice,
formarea spiritului experimental la elevi devenind o sarcină majoră.
Experimentul este o observare provocată. Provocarea intenţionată în condiţii determinate a unui
fenomen se face în scopul observării desfăşurării lui, al cercetării raporturilor de cauzalitate, al
descoperirii legităţilor care-l gu-vernează, al verificării unor ipoteze. Deci, scopul experimentului este de a
observa, a studia, a dovedi, a verifica rezultatele obţinute, etc.
Combinând experienţa cu acţiunea, “metodele experimentale” accentuează caracterul aplicativ al
predării, favorizează realizarea unei mai strânse legături a teoriei cu practica, contribuie la apropierea
învăţământului de proble-mele tehnico-ştiinţifice” ( 4, p.166).
În practica şcolară, în funcţie de scopul urmărit, se întâlnesc mai multe tipuri de experimente:
- experimentul cu caracter de cercetare prin care elevii intervin pentru a determina modificarea condiţiilor
de manifestare a obiectelor şi fenomenelor studiate cu scopul descoperirii unor noi informaţii, prilej de
familiarizare cu tehnica cercetării ştiinţifice (punerea problemei, formularea ipotezelor, desfă-şurarea
propriu zisă a cercetării, înregistrarea datelor, analiza, prelucrarea, interpretarea şi verificarea lor);
- experimentul demonstrativ, de ilustrare, explicare, confirmare sau ve-rificare a unor
teze teoretice, a unor fenomene, procese greu accesibile ob-servaţiei directe. Se execută în faţa
clasei de profesor cu scopul ca elevii să observe fenomenul produs, să-i explice esenţa şi să emită
ipoteze;
- experimentul aplicativ de verificare a posibilităţii de care dispun elevii pentru aplicarea în practică a
cunoştinţelor teoretice însuşite;
- experimentul destinat formării unor deprinderi de mânuire a aparaturii, instalaţiilor, instrumentelor şi
materialelor.
Lucrările experimentale desfăşurate de elevi sunt îndrumate de profesor printr-un instructaj
prealabil, prin asigurarea resurselor şi supravegherea modului de lucru, prin clarificarea unor probleme ce
apar pe parcurs, prin acordarea de sprijin în formularea generalizărilor şi concluziilor finale.
Desfăşurarea unui experiment este reprezentată grafic în figura 4.3.