UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR

SPECIALIZAREA: FINANTE SI BANCI

ANUL III

REFERAT LA FILOSOFIE

TEMA: OMUL SI CONDITIA UMANA

PROFESOR COORDONATOR:

CONF. UNIV. DR. ELENA BANCIU

STUDENTA:

BADIN LENUTA

2020
 Orice conceptie filozofica isi propune o interpretare a Existentei, a naturii acesteia,
pornind de la anumite enunturi sau principii. In acelasi timp, implicit sau explicit, formuleaza
anumite teze prin care clarifica statutul existential specific omului si umanului. De fapt, in
viziune traditionala, ontologia umanului apare ca o particularizare a ontologiei generale, deci ca
o aplicatie si exemplificare a teoriei filozofice generale asupra existentei. Perspectivele moderne
si contemporane aduc insa modificari. Asadar, discursul filozofic vorbeste intotdeauna despre
om, chiar atunci cand se refera la natura, lucruri, univers.

Preocuparea omului pentru cunoasterea de sine este una permanenta. Discipline precum
biologia, istoria, sociologia au ca obiectde cercetare fie corpul uman, fie evolutia omului de-a
lungul timpului,fie existenta omului in societate. Insa toate aceste discipline ofera punctede
vedere limitate, intrucat au in vedere trasaturi particulare ale omului. De aceea, era necesara o
cunoastere generala a fiintei umane.

Filozofia va incerca sa ofere o perspectiva de ansamblu asupra problematicii ridicate de

existenta omului. Ce este omul? In ce constanatura umana? Daca existenta are sens? Sunt
intrebari la care filozofiaincearca sa raspunda. Prima interogatie - ce este omul? - este
ointerogatie asupra esentei omului: oare exista o trasatura care estespecifica doar omului? Exista
o ,, natura", o esenta prin carae omul sedeosebeste de regnul animal sau vegetal? Interogatiile
despre sensul vietii sunt legate de cele despre naturaumana. Ceea ce confera sens existentei nu
este oare acea trasatura carene caracterizeaza in mod propriu? Filozofia nu ofera raspunsuri
ultime pentru aceste interogatii. Filozofia mentine insa, interesul permanent in cunoasterea de
sine aomului.

La inceput omul a inceput sa-si puna intrebari asupra lui Dumnezeu, a universului, a
naturii care-l inconjoara, si abia intr-un tarziu a inceput sa-si puna intrebari despre el insusi: Cine
sunt? De unde provin? De ce traiesc? Care este finalitatea mea? Atentia filosofiei asupra omului
a aparut odata cu sofistii, mai apoi cu Socrate si Platon.

"Caci, in cele din urma, ce este omul in natura? Un neant, in ceea ce priveste infinitul, un
tot in ceea ce priveste neantul, mijlocul dintre totul si nimic. Este in mod infinit indepartat de
cele doua extremitati, dar fiinta sa nu se afla la o distanta mai mica de neantul din care se trage
decat de infinitul in care este inghitit."Astfel incepe Pascal sa vorbeasca despre fiinta umana ca
fiind totul si nimic in acelasi timp, situandu-se undeva la mijlocul dintre haos si infinit. Dar
pentru om tot ceea ce tine de extrem ii este dusman: sufera si din cauza caldurii excesive, dar si
din cauza gerului, atat din cauza luminii orbitoare cat si din cauza intunericului de nepatruns al
noptii. El trebuie intotdeauna sa caute o cale de mijloc, caci altfel, din dorinta de a atinge
infinitul se va gasi inevitabil doborat la pamant.

Omul nu este capabil prin natura sa de a afla adevaruri ce tin dincolo de conditia de a fi
om. Pascal vede in om adevaratul subiect de studiu al filosofiei intru-cat spunea el: "Daca omul
s-ar studia pe sine mai intai, el ar vedea cat de incapabil este sa treaca dincolo de el insusi". In
cugetarile sale, Pascal, nu se opreste doar aici, el continuand sa caute raspunsuri care sa justifice
maretia fiintei umane, cautand acel ceva care il deosebeste de lucruri, de plante si de animale.
"Omul nu e decit o trestie, cea mai slaba din natura: dar este o trestie cugetatoare." Omul este,
inainte de toate, o fiinta finita. Ca atare, el este o problema pentru cunoastere, pentru ca nu se
poate cunoaste finitul fara a se cunoaste totul. Cunoasterea finitului este partiala prin faptul ca
obiectul sau este un obiect partial, limitat. Infinitul: iata ce sta in contrast cu conditia limitata a
omului.

TIPURI DE ABORDARE A NATURII UMANE IN FILOSOFIE

TEORII DESCRIPTIVE - omul este prezentat asa cum este el. Exemple:
psihologia(descrie: comportamentul obiectiv, masurabil, relatiile cu ceilalti, formarea si evolutia
Eu-lui etc.), psihologia sociala (abordeaza comportamentul multimilor sau al grupurilor umane),
istoria (studiaza evenimentele si corelatiile dintre ele, legile generale care determina evolutia
formelor de societate, mentalitatile, imaginarul colectiv), sociologia(studiaza relatiile umane in
interiorul grupurilor sociale si in grupurile sociale), politologia(interesata de structura si
exercitarea puterii), antropologia (studiul originii si evolutiei omului) etc.

TEORII NORMATIVE - omul este prezentat nu asa cum este el, ci cum ar trebui sa fie.
Exemple: estetica (studiul frumosului), epistemologia si gnoseologia (limitele cunoasterii sau
posibilitatea schimbarii socialului prin intermediul cunoasterii), etica si morala, dreptul natural
(cum sa mediem intre natura umana si organizarea relatiilor umane), filosofia religiei etc.

Abordarea filosofica a omului este centrata mai mult pe punerea problemei (a intrebarii) si mai
putin pe solutia sau raspunsul care poate fi oferit.

Cine sunt?

Cred că din superficialitatea care caracterizează omul am dat răspunsuri

evazive bazate ori pe teoria evoluţionistă a lui Darwin sau prin apelarea la religie. Dar am
mers vreodată în profunzime, dincolo de realitatea anatomică ce ne deosebeşte şi renunţând
pentru un timp la titulatura de Creaţie a Domnului.

Să vedem înăuntrul nostru şi să încercăm deschiderea unor uşi care oferă accesul spre
episoade din existenţa noastră.

Conform lui J. P. Sartre, în lucrarea sa “L’Etre et le Neant”, existenţa naturală, în sine este inertă,
imuabilă, lipsită de contradicţii şi devenire. Omul nu are modul de a fi al lucrurilor, ci el este
ceea ce se face; existenţa pentru sine (proprie umanului) se defineşte ca „ fiind ceea ce ea nu este
şi ca nefiind ceea ce este.”

Într-un cuvânt, omul este situat sub semnul creaţiei de sine, concepând
libertatea ca dimensiune definitorie, prin care omul, operând alegeri succesive, îşi modelează
propria esenţă. Astfel, o primă concluzie pe care o pot prelucra este aceea că esenţa mea ca om,
respectiv ca personalitate umană, este dată de ceea ce fac şi ceea ce aleg în diferitele etape ale
vieţii mele. (din perspectivă sociologică)

Această concluzie nu-mi satisface răspunsul pe care îl caut şi pătrund mai

adânc, dincolo de realitatea obiectivă, chiar în mintea mea, căutând adevărul despre mine însemi.
Un ajutor pe care mă voi baza în această cercetare, dacă mă pot exprima aşa, este dat de medicul
vienez menţionat anterior, Sigmund Freud, prin studiul său asupra psihanalizei.

Asupra acestui aspect mă voi opri mai mult încercând o explorare a ceea ce este omul din
punct de vedere psihologic şi filozofic şi poate... aflarea unui răspuns la întrebarea cine sunt,
respectiv cine este omul. Această teorie a psihanalizei cu toate că reprezintă
fundamentul psihologiei moderne se află la graniţa dintre ştiinţă şi filozofie, din simplu motiv că
prin îmbinarea teoriilor filozofice (existenţialiste, pragmatice, structuraliste, hermeneutice)
cu teoriile ştiinţifice medicale rezultă o antropologie a personalităţii totale umane ,
respectiv a omului.

Astfel, organizarea personalităţii este concepută pe terenul dinamicii celor trei sisteme
fundamentale: Sine, Eul şi Supraeul.

Sinele (id-ul) – reprezintă acele aspecte inconştiente ale vieţii psihice care intră în violent
conflict cu ideile ce provin din familie şi din experienţa de viaţă a individului. Sinele este
dominat de principiul plăcerii şi este produsul evoluţiei naturii biologice şi
reprezentantul acesteia în structura personalităţii umane.

Eul (ego) – rezultă din relaţiile pe care le are individul cu realitatea obiectivă şi cu domeniul
proceselor cognitive superioare. El opune principiului plăcerii, aşa numitul principiu al
realităţii care introduce în structura psihică şi în comportamentul uman regulile de etică socială
(reprezintă nucleul personalităţii umane).

Supraeul (superego) – este produsul socializării şi vehiculul tradiţiei culturale, realizând

armonizarea omului cu realitatea obiectivă.

Aceste trei sisteme sunt prezentate de Freud într-o ţinută riguros de ştiinţifică, dar cu
toate că el însuşi (Freud) face demarcarea cu filozofia, succesorii acestuia găsesc o mare
aplicabilitate a acestei teorii în problemele filozofice fundamentale. Psihanaliza privită în
ansamblu este mai mult decât o astfel de schemă simplificatoare a psihicului uman. În
fantasmele, în aparenţă arbitrare şi incoerente ale visului ca şi în conduita aberantă, Freud a
decelat o semnificaţie concomitent manifestă şi ascunsă ce se îndreaptă spre o antropologie
filozofică.”

Dorinţele nesatisfăcute – spune Freud – sunt izvoarele din care se alimentează fantasmele, iar
fiecare fantasmă reprezintă împlinirea unei dorinţe, o corectare a realităţii nesatisfăcătoare. Deci,
ajungând în acest moment, realizăm de fapt că eventualele răspunsuri cu privire la condiţia
noastră umană, cine suntem le vor afla numai de la noi. Astfel pentru a găsi răspunsurile trebuie
să realizăm o întoarcere a gândului asupra lui însuşi, o reîntoarcere a conştiinţei la sine.
(conform G. W. F. Hegel – Prelegeri de istoria filozofiei – adaptat de D. D. Roşca)

BIBLIOGRAFIE
 Filosofia şi condiţia umană/ Ion Tudosescu. – Bucureşti, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2006

 Nichifor Crainic, „Copilărie și sfinţenie”, Gândirea, Anul XVII, nr. 1, ianuarie 1938, p. 3.