INVITAŢIE LA DRUMEŢIE

În lucrarea de faţă îşi propune să însoţească pe cititorul pornit în drumeţie spre ţinutul de baladă
al Haţegului, ţara. pe care marele cărturar Ovid Densuşianu, el însuşi haţegan, o caracteriza ca fiind ,,una
din cele mai frumoase privelişti de poezie a pămîntului românesc", într-adevăr, parcă nicăieri ca aici în
acest „Ardeal în miniatură, ce întruneşte în sine tot ce are Ardealul mai bun şi mai frumos", cum spune un
alt cărturar, folcloristul Ion Pop-Jieteganul, nu s-au adunat atîtea comori şi frumuseţi... Cetatea de piatră
a Retezatului, gătită cu salba celor peste 80 de iezere, tăuri şi lacuri glaciare, păduri cu o faună şi floră
rară, ameţitoare viaducte şi defileuri de un pitoresc unic, fascinante peşteri şi grote.
Dar mai presus de toate, aici, pe drumurile Haţegului, fiecare pumn de ţarina, fiecare piatră
vorbesc despre trecutul măreţ al neamului. Ne aflăm doar la izvoarele istoriei, acolo unde, cum spune
Nicolae Iorga ,,s-a hotărît acum două mii de ani care e limba pe care o vom vorbi-o, care e sufletul care se
va sălăşlui în trupul nostru tracic, care vor fi prieteniile şi duşmăniile noastre faţă de multele neamuri ale
lumii". Sînt drumuri de glorie şi legendă, drumuri ce duc spre însăşi străvechea vatră a societăţii daco-
romane, cadru în care s-a format mai tîrziu cea mai veche viaţă românească. Ţinut de cneji şi voievozi,
avînd strînse legături cu Ţara Românească şi făcînd chiar parte din ea pînă în secolul al XI V-lea, Haţegul
a conservat, peste veacuri, vechi şi trainice tradiţii, păstrîndu-şi unitatea etnografică şi folclorică
materializate în grai, port şi obiceiuri de o rară autenticitate şi frumuseţe. Le regăseşti pretutindeni, în
satele cu agricultori harnici sau crescători de vite, podgoreni sau pomicultori, risipite pe pinten de dealuri
sau pitite la poalele munţilor, de-a lungul Rîului Mare sau al şoselei Simeria — Haţeg — Caransebeş care
trece prin mijlocul ţinutului.
Vestigiile scoase la lumină în deceniile din urmă dezvăluie existenţa aici a unei culturi materiale
aparţinînd sfîrşitului epocii bronzului şi începutului celei a fierului, aşadar cu o vechime de peste 2-500
ani.
Situată în partea de sud-vest a Transilvaniei şi în colţul de sud al judeţului Hunedoara, Ţara
Haţegului este un mare bazin, închis de jur împrejur de o centură de munţi ce-i dau contur şi farmec.
Avînd forma unui triunghi cu baza spre răsărit în munţii Sebeşului şi cu vîrful spre apus la Poarta de Fier
a Transilvaniei, acolo unde Munţii Banatului şi ai Olteniei se împreună cu Poiana Ruscăi, Haţegul este
apărat dinspre sud de puternicul zid de piatră al munţilor Retezat. În mijlocul acestei incinte naturale,
parcă anume aleasă pentru desfăşurarea unor fapte istorice măreţe, se dezvăluie privirilor cîmpia cea
bogată în grîne, pometuri şi vite, stropita din belşug de rîuri şi pîraie, pe care le adună Streiul, ducîndu-le
spre nord, în Mureş. Este o depresiune ce se întinde de la Strei la Poarta de Fier a Transilvaniei şi cam tot
atît de la Lunca Cernei La Retezat, de la dealurile Silivaşului la dealul Babii spre Jiu.
Oferind călătorului o mare varietate de obiective turistice (peşteri, rezervaţii de animale, muzee,
ruine de cetăţi dacice şi romane, în frunte cu glorioasa Vipia Traiana, castele medievale, mănăstiri şi
biserici — monumente arhitectonice şi mărturii ale trecutului istoric) într-un decor natural desăvîrşit,
Haţegul îşi merită pe deplin interesul sporit pe care îl arată sutele de mii de turişti din ţară şi tot mai
numeroşi de peste hotare.
Pentru a pătrunde în această zonă. călătorul are de ales între cele trei ,,porţi" : a) pe la Simeria,
pe valea Streiului inferior; b) pe la Poarta de Fier a Transilvaniei (dinspre Banat pe valea Bistrei); c) pe
la pasul Merişor (dinspre Petroşani pe valea Jiului).
În călătoria pe care o prezintă ghidul de faţă, s-a ales ca poartă de intrare valea Streiului,
începînd de la Simeria. Alegerea aceasta e determinată de faptul că Simeria este un important nod de cale
ferată situat la o mică distanţă de Ţara Haţegului şi în acelaşi timp o răspîntie de drumuri naţionale ce
colectează cei mai mulţi călători din nordul, mijlocul, vestul şi estul ţării.
Fig 01
Lucrarea de faţă cuprinde şi unele trasee care depăşesc cadrul geografic al Ţării Haţegului.
Includerea lor am socotit-o necesară, deoarece turistul aflat pe aceste meleaguri este atras, pe bună
dreptate, de o serie de valoroase obiective (Munţii Retezat, ţinutul pădurenilor, valea Luncanilor cu
cetăţile dacice din Munţii Orăştiei) spre care accesul în cele mai bune condiţii se face mai ales cu plecarea
din localităţile aflate în această zonă a Ţării Haţegului.

SIMERIA ŞI ÎMPREJURIMI
 Punct de plecare în călătoria noastră spre Ţara Haţegului, Simeria constituie prin sine însăşi un
interesant obiectiv turistic.
Situată la 11 km de Deva şi 32 km de oraşul Haţeg, pe şoseaua naţională Bucureşti —Arad
(D.N.7), Simeria (circa 12 000 locuitori) este o veche aşezare feroviară ce a luat fiinţă în anul 1866. Astăzi,
aici funcţionează unităţi ale industriei construcţiilor de maşini, întreprinderi ale industriei materialelor de
construcţii şi ale industriei uşoare. În partea de nord a oraşului, în lunca Mureşului, se află un vestit parc
dendrologic la care se poate ajunge urmînd o alee largă, umbrită de pomi. Vizitat în fiecare an de mii de
excursionişti din ţară şi de peste hotare, parcul este cea mai valoroasă rezervaţie dendrologică de la noi.
Acoperind o suprafaţă de aproape 80 ha, acest monument al naturii a fost creat în urmă cu peste 250 de ani,
prin amenajarea şi introducerea succesivă de specii exotice într-o pădure naturală de luncă, în care
predomină ulmul, plopul şi stejarul. Treptat, suprafaţa parcului a crescut, în prezent zeci de kilometri de
alei şi poteci, bine întreţinute, oferind vizitatorilor posibilitatea de a admira o colecţie valoroasă de arbori
rari din flora Chinei, Japoniei şi Americii de Nord. Realizarea acestui ansamblu vegetal reprezintă rodul
strădaniilor mai multor generaţii de cercetători şi muncitori forestieri. S-au folosit în mod raţional condiţiile
locale, altitudinea corespunzătoare, influenţa favorabilă a apelor Mureşului, realizîndu-se aclimatizarea
unor specii dificile şi rare, îndeosebi răşinoase, precum şi compoziţii peisagistice de o unică frumuseţe.
Colecţia de plante cultivate şi spontane cuprinde peste 800 de specii, al căror număr se
îmbogăţeşte permanent ca urmare a relaţiilor de colaborare şi de schimb cu peste 120 de grădini botanice şi
arborctum-uri din lumea întreagă. Printre speciile rare cultivate aici se afă bambuşi, magnolia, rarităţi de
conifere, diferite soiuri de chiparoşi, eucalipt, arbore de plută etc.
Arboretum-ul din Simeria s-a transformat în decursul anilor într-un laborator viu, în care se
efectuează lucrări de cercetări ştiinţifice pentru aclimatizarea şi multiplicarea unor plante exotice de interes
forestier şi ornamental. În sere special amenajate şi în pepiniere se experimentează şi se produc anual specii
valoroase, rare sau puţin răspîndite, care au dovedit calităţi deosebite. Acestea iau drumul plantaţiilor
forestiere din ţară sau sînt destinate amenajării spaţiilor verzi din oraşe. Pentru adăpostirea plantelor
tropicale şi subtropicale şi pentru producerea de plante răşinoase altoite, în vederea creării unor livezi cu
material selecţionat ce urmează să formeze în viitor baza de seminţe a sectorului forestier, a fost construită
o casă de vegetaţie modernă.
În apropierea oraşului, mai ales între Biscaria şi Simeria, au fost descoperite urmele drumului lui
Traian. Este vorba de acel faimos drum pe care l-au construit romanii şi care ducea de la Drobeta (Turnu
Severin) la Tibiscum (Caransebeş), de aici peste munţi la Tapae şi prin Sarmizegetusa spre valea Streiului
şi a Mureşului la Apulum (Alba Iulia) şi Potaissa (Turda). Mai departe, drumul intra pe valea Someşului şi
prin Napoca (Cluj) ajungea la Porolisum (Moigrad). Desfăşurat pe o distanţă de cîteva sute de kilometri,
drumul lui Traian era unul din cele 12 drumuri ce porneau ca nişte raze de la Roma spre toate colţurile şi
provinciile imperiului roman.

Excursii în împrejurimile Simeriei. Pentru călătorul care doreşte să facă un popas de cel puţin o zi la
Simeria, un prilej pentru o excursie interesanţii îl oferă dealul Uroiu, situat chiar în faţa localităţii, pe malul de
nord al Mureşului. Cu forma lui caracteristică, ca un cioc de pasăre, dealul Uroiu are o istorie veche în care
uneori e greu să descifrezi adevărul de legendă. Cunoscut şi locuit din cele mai vechi timpuri, în epoca
romanilor, este amintit ca un important centru de exploatare de materiale de construcţie. Augit-andezitul extras
din carierele Uroiului era folosit la construcţia diferitelor monumente, în special a celor de la Micia şi
Sarmizegetusa. Prin culoarea roşie brună a rocii, monumentele cîştigau în atractivitate. Se bănuieşte că pe
dealul Uroiu ar fi existat şi un castru roman, precum şi o cetate medievală distrusă în secolul aj XVIII-lea. La
poalele dealului au fost găsite urme ale unor ziduri de piatră din fosta cetate. Legenda spune că stăpînul cetăţii,
un anume Kapi, avea trei fete frumoase ca nişte zîne. Odată, nişte plutaşi de pe Mureş, îndrăznind să-şi ridice
ochii asupra fetelor, au fost prinşi şi potcoviţi cu potcoave înroşite în foc.
Oferind o ascensiune uşoară, fără dificultăţi, înălţimea Uroiului răsplăteşte cu prisosinţă efortul
turistului, prin perspectiva pe care o dă asupra văii Mureşului, pînă departe în cîmpia Pinii şi de-a lungul
Streiului spre culmile Retezatului şi Parîngului.
Popasul la Simeria, înainte de a porni în jos, spre Haţeg, poate fi folosit şi pentru vizitarea
impunătoarei gări, a atelierelor de vagoane, a întreprinderii «Marmura» sau a salului SIMERIA VECHE, aşezat
pe şoseaua naţională, lîngă podul peste Strei, loc istoric unde s-au dat în 1849 aprige bătălii între armatele
revoluţionarilor conduşi de generalul Bem şi cele ale generalului austriac Puchner.
Pentru cei care nu cunosc Deva, apropierea de oraş— 11 km de la Simeria pe şoseaua naţională
Bucureşti-Arad — poate îi folosită pentru o scurtă excursie. Centru administrativ cultural şi social al judeţului
Hunedoara, DEVA (peste 36 000 locuitori) este şi un important centru turistic. Podoaba oraşului o constituie
cetatea Devei, construită pe la mijlocul veacului al XIII-lea şi de care se leagă o seamă de evenimente istorice.
Primul document scris care-i confirmă existentă datează din anul 1269. În acea vreme, cetatea era un simplu
 castru care, începînd din a doua jumătate a veacului al XV-lea, a fost mereu transformat şi mărit pentru ca în
cele din urmă să fie înzestrat cu un castel care a servit vreme îndelungată ca reşedinţă voievozilor
Transilvaniei. Castelul a devenit principalul edificiu al întregului complex de construcţii, ruinele acestuia ocupînd
şi astăzi platoul de pe culmea dealului, dominînd oraşul de la înălţimea celor 184 m cît măsoară culmea.
Prevăzut cu numeroase încăperi de locuit, săli de recepţie şi de paradă, apartamente dispuse, pe două nivele şi
grupate în jurul unei incinte de formă trapezoidală, de-a lungul unor puternice curtine, castelul era foarte bine
întărit, cu drumuri de acces dificile şi intrări fortificate. Două rînduri de ziduri groase întărite cu contraforturi şi
turnuri înconjurau reşedinţa voievodală, asigurîndu-i apărarea. În ce priveşte curtinele, unele din ele păstrate
întregi, urmăreau oarecum conturul accidentat al terenului şi includeau două incinte, una îngustă în apropierea
zidurilor exterioare, alta largă de forma unei jumătăţi de elipse cu diametrul de peste 133 m. Cetatea Devei, cu
evenimentele ce se leagă de existenţa ei, înscrie o pagină însumnatâ în istoria Transilvaniei. Sub zidurile ei s-
au desfăşurat aprige atacuri ale hoardelor de tătari sau ale armatelor turceşti, sub aceleaşi ziduri s-au petrecut
multe episoade din răscoala lui Horia. Un rol trist l-a jucat cetatea, cînd a stat în calea lui Mihai Viteazul în
drumul acestuia spre curtea împăratului Rudolf, după ce pierduse Muntenia şi Moldova. «Din cetatea Deva
îndreptară tunurile asupra mea şi înecară în Mureş mai mulţi dintre ai mei» — mărturisea mai tîrziu cu
amărăciune nefericitul domn. Un pătrar de mileniu mai tîrziu, cetatea va servi de refugiu generalului revoluţionar
Bem, în timpul retragerii sale. Curînd după aceea, explozia magaziei cu praf de puşcă va pune capăt rolului
istoric al cetăţii Deva, din falnica construcţie rămînînd ruinele care se văd şi astăzi.
Un alt vechi monument .arhitectonic al Devei este castelul liethlen, numit şi «Magna Curia», situat la
poalele cetăţii (Piaţa Dr. Petru Groza, 29). Ridicat pe locul unei construcţii mai vechi datînd din secolul al XVI-
lea, castelul a fost construit în 1621 de către Gabriel Bethlen, trecînd rînd pe rînd în proprietatea unor nobili
bogaţi între care Maria Szechy, supranumită şi Venus de Murany pentru frumuseţea ei şi Gheorghe Rakozi I,
principele Transilvaniei. Cuprinzînd două niveluri de locuinţe, construcţia are o formă paralelipipedică, fiind
încadrată la extremităţi de patru pavilioane ieşite în afară ca nişte bastioane. Intrarea este situată în faţada
sudică, încadrată simetric de către patru ferestre, din care două au fost ulterior transformate în uşi. Încăperile
de la parter, cît şi o parte din cele de la etaj sînt acoperite cu bolţi semicilindrice, cu lunete sau cu intersecţii în
formă de cruce cu muchiile ieşite. Camerele de la parter erau locuite de personalul de serviciu, de soldaţii de
pază. Tot la parter erau cămările de alimente şi bucătăriile. O scară ducea în subsolul clădirii, unde se afla o
pivniţă uriaşă, în care erau înmagazinate proviziile. O închisoare cu locuri pentru cazne şi torturi şi cuşti de fiare
sălbatice se învecina cu pivniţa, destinată fiind iobagilor care îndrăzneau să înfrunte pe stăpîn şi să se
răzvrătească împotriva împilării.
Apartamentele stăpînilor castelului se aflau la etaj: camere somptuoase cu săli de recepţie, salonaşe
de colţ şi pătrate cu fotolii din piele, mese cu picioare italiene, uşi capitonate, căminuri din cahle smălţuite.
Palatul a fost restructurat în jurul anului 1750 în stil baroc, cu tavane bogat decorate cu stucaturi. Tot
cu această ocazie, faţadele au fost refăcute, adăugîndu-se în partea dinspre răsărit o scară exterioară
monumentală. Toate aceste modificări au determinat schimbarea aspectului de cazarmă-fortăreaţă pe care-l
avea iniţial clădirea. În prezent castelul Bethlen adăposteşte muzeul judeţean, înfiinţat în 1882, muzeul
cuprinde: o secţie de istorie, cu un bogat material provenit din aşezările dacice din Munţii Orăştiei sau din
Sarmizegetusa romană, precum şi cu numeroase piese oglindind orlnduirea feudală; o secţie de ştiinţele naturii
— cu valoroase colecţii de geologie, mineralogie, insecte, păsări — o arhivă istorică, cu documente privind
diverse evenimente istorice, printre care răscoala iobagilor de la 1784.
Pentru turistul care doreşte să zăbovească mai mult de o zi în frumosul oraş, stau la dispoziţie două
hoteluri confortabile: «Dacia» (Piaţa Unirii, 13) şi «Bulevard» (Beiul Dr. Petru Groza, 7).

Fig 02
DE LA SIMERIA LA HAŢEG PE VALEA STREIULUI INFERIOR

Ieşind din Simeria pe şoseaua D.N. 66 şi pornind pe itinerarul pe cara ni l-am propus, întîlnim
satele TÎMPA şi BĂCIA (km 5) aşezate pe malul stîng al Streiului. Băcia este satul natal al eminentului
om politic şi de stat Petru Groza (1884 — 1958). La ieşirea dinspre sud a comunei, la locul cunoscut sub
denumirea de Pălătişte, se găsesc urme de construcţii romane. De altfel, pretutindeni de-a lungul văii,
abundă urmele istorice ca şi cele preistorice, arheologice.
Atît Băcia, cît şi Tîmpa sînt populate cu muncitori feroviari şi au o intensă activitate culturală ce se
desfăşoară în spaţioasele cămine culturale construite în anii din urmă.
Urmează localitatea BATIZ (km 8), o veche aşezare datînd din veacul al XIV-lea şi colonizată
mai tîrziu cu populaţie şvabă adusă din Alsacia. Pe la mijlocul secolului trecut, aici a luat fiinţă o fabrică de
porţelan, care a funcţionat timp de mai multe decenii, atingînd o oarecare faimă prin produsele pe care le
realiza. La marginea Batizului au fost găsite importante cantităţi de scoici şi fosile.
În continuare, se trece prin SÎNTĂMĂRIA DE PIATRĂ, o aşezare nu lipsită de însemnătate, ,,de
astă dată pe dreapta rîului, cu o veche biserică din lemn. În această localitate s-au găsit urme din
orînduirea primitivă, precum şi din epoca romană. Aici, spune legenda, nişte pescari au descoperit cu secole
în urmă comorile regelui Decebal. De teamă să nu cadă în mîinile romanilor, conducătorul dac ar fi ascuns
aceste comori într-o groapă cu boltitură săpată în fundul albiei Streiului, peste care a lăsat să curgă apa.
După o altă versiune comorile despre care vorbeşte legenda au fost descoperite încă din timpul lui Traian'
prin trădarea lui Bicillus, omul de încredere al lui Decebal şi singurul care cunoştea taina.
În apropiere de Sîntămăria de Piatră, la punctul numit «Măgura», se poate vedea cariera cu piatră
de calcar conchilic, de unde scoteau dacii materialul de construcţie pe care-l foloseau la ridicarea cetăţilor
din munţii Orăştiei. Abia ieşit din Sîntămăria, călătorul este întîmpinat din depărtare de torţele; permanent
aprinse ale furnalelor de la Călan (km. 10).
Înainte de a pătrunde în zona cetăţii metalurgice, se trece pe la BĂILE CĂLAN, staţiune situată
pe malul stîng al Streiului, în apropierea şoselei şi liniei ferate. Amplasată pe locul vechilor băi romane,
localitatea Băile Călan (altitudine 231 m) este renumită pentru izvoarele de apă caldă (25 — 29°) conţinînd
carbonaţi de sodiu, calciu, sulfat de sodiu, clorură de sodiu, magneziu. Sînt ape termale, oligo-meţalice,
asemănătoare cu cele de la Mehadia şi Herculane, indicate în afecţiunile aparatului locomotor şi ale
sistemului nervos periferic, boli de piele, anemie, boli de femei. Izvoarele, în număr de şapte, ţîşnesc chiar
din bazinul vechilor băi romane, bazin în formă de lingură, cu un perimetru de aproape o sută de metri şi o
adîncime de patru metri. În biserica din staţiune se află un altar închinat de romani zeului protector al
aşezării, altar descoperit o dată cu alte monumente romane. Modernizată în anii din urmă şi prevăzută cu
instalaţii balneare, vile, restaurante şi parcuri, staţiunea funcţionează între 15 mai-15 septembrie. Pentru
automobilişti s-a amenajat un teren de campare, la marginea staţiunii, într-o poiană înconjurată de arini.
Terenul permite instalarea de corturi proprii, parcarea autoturismelor şi rulotelor. Instalaţii sanitare, de apă
potabilă, completează condiţiile pentru un popas plăcut.
Pentru amatorii de excursii, staţiunea Băile Călan oferă itinerare scurte spre numeroase puncte de
interes turistic între care: cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Ţara Haţegului, Ulpia Traiana, Hunedoara,
Munţii Retezat. În imediata apropiere a băilor se află oraşul Călan, ridicat pe terasa unde se întindea
aşezarea romană «Ad Aquas». Aşezarea s-a menţinut şi după părăsirea Daciei de către romani, în secolele
IV-VI constituindu-se aici p puternică comunitate creştină. Oraşul Călan este un vechi centru siderurgic şi
al prelucrării metalelor, numărînd o populaţie de cca 13 000 locuitori.
Continuîndu-ne drumul pe şoseaua D.N. 66, la mai puţin de un kilometru spre sud de Băile Călan
se află uzinele metalurgice «Victoria», cu o existenţă de peste o sută de arii (1863). Uzina alimentează cu
fontă toate turnătoriile din ţară şi dispune de numeroase secţii: furnale, turnătorie, semicocs, emailaj. În
afară de fontă brută se mai realizează aici şi produse prelucrate: vase, cazane, tuburi radiatoare din fontă,
lingoticrc, semicocs, poduri de turnare, obiecte metalice de larg consum. Minereul este adus de la Teliuc pe
o cale ferată îngustă şi de la Ocna de Fier din Banat, pe linia ferată normală. În continuă modernizare şi
dezvoltare, uzina a fost înzestrată în 1967 cu un al doilea furnal, iar în primele luni ale anului 1968 a intrat
în funcţiune o staţie pilot pentru granularea uscată a smoalei de gudron, produs realizat pentru prima oară în
ţară. Staţia are o capacitate de prelucrare de 5 tone/zi, produsul fiind destinat fabricării electrozilor.
La numai un kilometru de Călan se desprinde din şoseaua principală, spre răsărit, un drum ce duce
la localitatea STREI-SÎNGEORGIU, cu o existenţă documentară din anul 1377. Aici poate fi vizitată o
veche biserică, ctitorie de la sfîrşitul veacului al XIV-lea a familiei lui Cînde Laţcu, om de vază la curtea
regelui Sigismund al Ungariei şi pîrcălab de Haţeg. Fiii lui Laţcu, Ilie şi Ştefan, au fost trimişi soli la
domnul Moldovei, cu care prilej l-au tocmit pe călugărul Gavril să scrie evanghelia de la Neamţ. Biserica
se înscrie într-o categorie mai largă de monumente de tradiţie romanică. O inscripţio din interiorul bisericii
aminteşte de coi care s-au străduit, în anul 1409, s-o înfrumuseţeze, mărind-o şi zugrăvind-o. Urme ale
picturii originale se mai pot vedea în navă şi altar. Tabloul votiv de pe peretele dinspre răsărit al clopotniţei
îi înfăţişează pe cneazul Cînde şi pe soţia sa, jupîniţa Nistora, susţinînd modelul ctitoriei. De o parte şi de
alta sînt pictaţi Ilie şi Ştefan, cei doi fii ai lor. Se parc că iniţial biserica a avut şi picturi exterioare
amplasate în jurul ferestrelor şi în jurul faţadelor. În co priveşte picturile murale din interior, în veacul al X
VI I Mea biserica a fost acoperită în întregime de zugrăveli noi, autorul acestora fiind un anume meşter
făgărăşan Gheorghe Şandor. Destul de naive şi stîngace, zugrăvelile acestuia evocă ambianţa stilistică a
picturii postbrâncoveneşti.
Plecînd din Streisîngeorgiu pe valea Sîngeorgiului, la 5 km depărtare de comuna Streisîngeorgiu
se poate ajunge la satul VALEA SÎNGEORGIULUI, aşezare străveche, în împrejurimile căreia s-a
descoperit, în 1867, scheletul unui mamut. Aici s-au găsit şi numeroase urme romane, printre care o piatră
funerară a unui lucrător minier. Prin secolul al XV-lea localitatea a fost reşedinţa unui cneaz român.
Din localitatea Streisîngeorgiu se deschide şi un drum care, trecînd prin comuna BOŞOROD, îl
poate duce pe turist în zona cetăţilor dacice (prezentate în capitolul «Pe valea Luncanilor spre aşezările
dacice»).
Continuîndu-ne drumul pe D.N. 66, curînd după plecarea din Călan, ajungem în comuna STREI
(14 km de la Simeria), vestită pentru biserica sa, unul din cele mai interesante monumente româneşti de
arhitectură veche din Transilvania. Construită spre sfîrşitul veacului al XIII-lea şi începutul veacului al
XIV-lea, biserica este din punct de vedere arhitectonic o adaptare a stilului romano-gotic la tradiţiile locale
ale constructorilor în lemn. Este ridicată din piatră brută, încadrată în colţuri cu piatră de talie. Lemnul este
folosit la bolta care învăluie interiorul navei, precum şi la scheletul acoperişului. Se pare că iniţial
acoperişul era din piatră. Clopotniţa este singura parte a bisericii, care păstrează intact vechiul acoperiş
străbătut de patru frontoane triunghiulare, uşor arcuite. Turnul clopotniţei este împărţit în trei nivele,
încăperea inferioară fiind pavată cu cărămizi romane. La nivelul ultimului etaj se păstrează motivul
decorativ al chenarului realizat din cărămidă aşezată în zigzag, ornament străvechi al tehnicii crestăturilor
în lemn, utilizat şi la arhitectura în piatră.
Intrarea în turn se face prin partea de vest, printr-o uşă încadrată de un arc frînt. Nava bisericii cu
bolta din lemn de care aminteam şi care înlocuieşte tavanul original are trei ferestre spre miazăzi. Trecerea
în absida acoperită cu bolţi cu ogive se face prin trei uşi.
Pictată cîndva şi în exterior — cum ar reieşi din unele scrieri mai vechi, precum şi din urme de
tencuială — biserica din Strei păstrează în interior valoroase fragmente de pictură murală, datînd din
penultimul pătrar al veacului al XV-lea. Pe pereţii altarului, în partea superioară, într-un decor de arcaturi
se desfăşoară o friză de apostoli. În partea inferioară se văd imagini de episcopi, siluete de biserici
romanice, precum şi figura unui personaj îngenuncheat, identificat ca fiind însuşi autorul picturilor din altar
— meşterul Grozie sau Brozie. Acest Grozie este — după opinia criticului Vasile Drăguţ — primul pictor
care şi-a lăsat numele şi autoportretul pe un ansamblu mural din ţara noastră. Ceea ce caracterizează pictura
lui este efectul decorativ al ansamblului, realizat într-o execuţie rustioizată, dar cu multă măiestrie artistică.
Chipurile personajelor pictate sînt puternic conturate, desenul este simplificat, redus la esenţial, gama
cromatică limitată este armonizată pe suprafeţe mari. Prin toate amănuntele stilistice, picturile altarului
îmbină tradiţiile romanice cu stilul gotic şi oarecum unele ecouri ale picturii trecentiste din Italia
septentrională. Acestea din urmă se resimt mai puternic în picturile din navă, executate de alt meşter şi
păstrate fragmentar pe peretele sudic,. Se pot vedea aici frînturi dintr-o scena de martiriu, o friză de sfinţi.
Spre deosebire de picturile din altar, unde desenul are un rol dominant, la picturile din navă se constată mai
multă preocupare pentru modelaj, volumele sînt mai pline, expresiile mai nuanţate, ornamentaţia
vestimentară mai bogată.
După popasul la Strei, continuîndu-ne drumul pe şoseaua D.N. 66 spre Haţeg, peisajul devine tot
mai pitoresc. Apele Streiului, revărsate între zăvoaie de sălcii, pădurici şi bogate păşuni, au sclipiri de
smaragd. Spre Haţeg se conturează tot mai masiv munţii Retezatului, cu pete albe de zăpadă, indicînd
căldările glaciale, învolburat de nori, apare vîrful teşit al Retezatului. Că nişte uriaşe contraforturi se
desprind şi culmile Peleaga şi Păpuşa, din marginea de miazăzi a Ţării Haţegului.
Trecînd de cele două sate - BRETEA ROMÂNĂ şi BRETEA STREIULUI (21 km) - unul în
dreapta rîului, altul pe malul stîng, şoseaua urcă în serpentină dealul Haţegului. Sus, pe coama dealului, se
deschide în vale minunata panoramă a orăşelului cu acoperişurile caselor din ţiglă, aidoma unei stampe.
Departe în zare se profilează contururile munţilor şi întreaga vale a Ţării Haţegului, înainte de a pătrunde în
Haţeg se impune un scurt popas la pitorescul bufet «Zimbru», situat la sosea, la capătul pantei.
Drept în faţa bufetului se abate de la şosea, la dreapta, o alee prin pădure ce duce la rezervaţia
Slivuţ. Aici, la numai trei kilometri de oraş, trăiesc în deplină libertate cerbi şi căprioare. Dar faima
rezervaţiei, care atrage zilnic sute de turişti, o constituie cei doi zimbri aduşi în anul 1958 din Polonia şi
care la ora actuală alcătuiesc o familie destul de numeroasă. Rezervaţia ocupă o suprafaţă de peste 650 ha.
Pentru a asigura turiştilor condiţii cît mai agreabile de vizitare a rezervaţiei, s-a construit aici, pe platoul din
faţa acesteia, un han turistic modern, cu o capacitate de cazare a 80 de persoane.
HAŢEGUL (circa 7 000 locuitori) se prezintă călătorului ca un orăşel tipic de munte (altitudine
350 m), în care verticalele noului se fac abia simţite, ezitînd parcă să înfrunte semeţul masiv al Retezatului
ce stă de strajă undeva pe aproape.
Oraşul e amintit pentru prima oară într-o diplomă a regelui Bela IV din 1247, în care se spune că
Ţara Haţegului (Terra Hoczok) aparţinea Banatului Severinului, că era locuită de români şi că era scutită de
donaţiunea către cavalerii ioaniţi. Terra Hoczok era pe atunci district de sine stătător (distrirlus olahalis).
iar Haţegul, cetate regală şi reşedinţa şefului administrativ şi militar al comitatului şi a xscaunului de
judecată a judeţilor români.
Într-o altă diplomă, a regelui Ladislau Cumanul, din 1276, se aminteşte de un anume Petrus,
magister agasonum. Cornea de Hatzeg. Multe alte documente, din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea,
amintesc de districtul sau comitatul Haţeg şi de cetatea al cărei castelan reprezenta pe însuşi regele şi mai
aproape pe voievodul transilvan, în numele şi la mandatul cărora prezida şedinţele judeţilor români. Aceştia
nu-şi pierduseră dreptul străvechi de a judeca după legile şi obiceiurile strămoşeşti («jus valachicum»),
cauzele şi neînţelegerile ce se iveau. Ei erau aleşi de către români şi apoi confirmaţi de rege în demnitatea
lor. Prin veacul al XIV-lea, devenind foarte puternici, demnitatea ajunsese să fie ereditară. Ki puneau mîna
pe pămînturi întinse, pe care apoi regii, în schimbul serviciilor militare aduse, le dăruiau cu drept de
nobilitate deplină.
Pe la sfîrşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului următor Haţegul începe să-şi piardă
strălucirea şi cinstea de a fi fruntea cnezatelor româneşti din ţinut. Într-o diplomă din 1429, prin care se
întăresc privilegiile călugărilor, Haţegul este amintit doar ca un «opid». Era cam în vremea unei prădalnice
invazii turceşti de pe urma căreia mulţime de haţegani au fost duşi în robie. În anii domniei lui Ioan Corvin,
Haţegul pare să-şi recîştige vechea glorie şi demnitate. Voievodul român îşi rezervă lui cetatea şi pune să
fie întărită. Aşa se face că în 1457 oraşul se găseşte între cetăţile regeşti (castra regia), pe care văduva lui
Corvin le cedează regelui Ladislau. Mai tîrziu, după lupta de la Mohacs, cînd Transilvania se desparte de
Ungaria şi ajunge principat independent, Haţegul rămîne definitiv în posesiunea principilor transilvani.
Totuşi, oraşul şi întreg ţinutul continuă să fie un important centru românesc. În 1600 Haţegul adăposteşte,
scurtă vreme, pe Mihai Viteazul, care călătorea la Praga să ceară ajutor împăratului Rudolf. În 1648 oraşul
e complet prădat de turci. Către sfîrşitul secolului al XVII-lea, constrînşi de asupritori, o parte din haţegani
trec la calvinism. Pentru a întări poziţia acestor convertiţi, principii calvini Gheorghe Rakoczi şi Mihai
Apaffi îi scutesc de dări, le dă dreptul de magistratură autonomă şi dreptul de a-şi alege doi deputaţi în dieta
ţării.
Despre Haţegul secolelor XVIII-XIX ne vorbeşte un preţios document — condica Haţegului 1725
—1847 — descoperit şi publicat de marele istoric Nicolae Iorga.
Unul din primele documente ale acestei condici aminteşte că oraşul Haţeg «îşi alege juzii şi juraţii
din cele două legi: reformată şi valahă». Cel dintîi consiliu al oraşului datează din noiembrie 1725.
Documentul precizează că membrii acestuia trebuie aleşi după datini, — în afară de oamenii împăratului,
catolicii —, dintre reformaţi şi credincioşii religiei valahe, între aceştia din urmă figurează români ca
Martin Groza, Ştefan Ciuciu, Marian Muntean şi alţii. Prin 1754 găsim în Haţeg şi o adunare a Obştii, după
cea mai veche datină românească, care are dreptul de a primi sau respinge ordinele sau numirile guvernului
central austriac. Zece ani mai tîrziu, în 1764, Haţegul devine din opid fiscal, opid militar. În această nouă
calitate, oraşul este scutit de sarcinile iobăgiei sub care gemeau comunele din district. Locuitorii oraşului —
armalistii castrensi — au privilegiul lor «ab antiquo» şi plătesc doar un taler, fiind scutiţi de orice altă
contribuţie. Grăniceri şi soldaţi de nădejde, ei îşi cîştigă o faimă binemeritată. Despre faptele de arme ale
grănicerilor haţegani amintesc cronicile războiului austro-turc din 1788, în care luptă sub comanda
generalului Cabalini şi ale războaielor purtate de austrieci împotriva lui Napoleon I, în care haţeganii luptă
sub zidurile Parisului.
Centru al vieţii politice, administrative şi culturale din ţinut, oraşul Haţeg a fost de-a lungul
secolelor şi un important centru comercial şi meşteşugăresc. Aici se mijlocea, din cele mai vechi timpuri,
negoţul dintre Banat şi Transilvania. Aici poposeau negustori sîrbi şi greci ce veneau pe la Porţile de Fier,
negustori din Oltenia şi chiar din depărtatul Orient, încă în anul 1456 banul Dumitru stabileşte legături cu
haţegani care îi cumpără marfă la Tîrgu Jiu. În acelaşi timp, patronii breslelor haţegane se aprovizionează
din Ţara Românească cu «marfă turcească». De asemenea cercetau ţinutul şi oraşul negustori saşi din Sibiu.
În Haţeg luase fiinţă şi o companie comercială greacă, de unde şi denumirea unei străzi vechi «Uliţa
grecilor». De două ori pe an se ţineau în oraş tîrguri vestite în care haţeganii vindeau vite, oi, obiecte de
olărie, cojocărie, cizmărie.
Locuitorii oraşului erau olari şi cizmari vestiţi. Breasla cizmarilor datează din 1672, iar cea a
olarilor din 1730. Steagurile acestor bresle se păstrează şi astăzi în muzeul Brukenthal din Sibiu. În muzeul
din Deva se pot vedea şi acum obiecte de valoare unică: originalul diplomei date de principii transilvani
olarilor din Haţeg, diplomă scrisă pe pergament, caietul cu numele membrilor breslei, cartea de judecăţi şi
pedepse, lada breslei, ştampila şi roata de olărie.
Breslele din oraşul Haţeg, care au existat pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se
numărau printre primele bresle din Transilvania.
Continuînd tradiţa, Haţegul este şi astăzi un important centru economic. Aici îşi plasează ţăranii
cooperatori produsele lor agricole şi se aprovizionează la rîndul lor cu articole de manufactură, produse
industriale, unelte.
Pentru punerea în valoare a bogăţiilor pomicole ale Ţării Haţegului, a luat fiinţă în oraş o fabrică
de conserve de fructe. De asemenea, avînd în vedere existenţa unui puternic şeptel, a fost construit în anii
din urmă un complex de tăiere şi prelucrare a cărnii. În halele moderne din beton şi sticlă ale
complexului, cu o capacitate de prelucrare de 30 tone carne în 8 ore, întregul proces tehnologic este
mecanizat. Combinatul are şi o secţie pentru prepararea salamurilor, şuncii presate, afumăturilor.

DE LA HAŢEG PE VALEA RÎULUI MARE

Oraşul Haţeg constituie pentru vizitatori punctul principal de plecare spre numeroasele şi variatele
obiective turistice ale Ţării Haţegului (vezi schiţa la pag. 24).
O primă excursie scurtă dar interesantă se poate face pe valea Rîului Mare. Această apă
curgătoare, cea mai mare din Ţara Haţegului, îşi adună izvoarele tocmai de sub piscurile Retezatului, tăind
în munte o vale largă, încîntătoare.
Pornind din Haţeg pe şoseaua D.N. 66 ce duce spre Petroşani, la numai 3 km ne întîmpină comuna SÎNTĂ-
MĂRIA-ORLEA. Este una din cele mai vechi aşezări din Haţeg, despre care aminteşte un document
datînd din anul 1363. O sută de ani mai tîrziu, în 1447, Ioan Corvin de Huniade a dăruit localitatea
Sîntămăria-Orlea, în acea vreme opid regal, fiilor lui Ioan Cînde, pentru vitejia arătată de aceştia, cu drept
de tîrg şi de vamă. Un interesant monument îl constituie castelul situat pe coama unui dîmb pe lîngă care
trece Rîul Mare vuind şi rostogolind bolovanii şi buştenii aduşi de sub Retezat. Acest castel, ridicat se pare
în secolul al XVI-lea, fostă proprietate a familiei de feudali Cînde, înnobilate sub numele Kendeffi, a
păstrat multă vreme în încăperile sale sculpturi de preţ provenind de la Sarmizegetusa romană (Ulpia
Traiana). În 1733, un strănepot al Kendeffilor a dăruit colonelului austriac Ariosti o mare parte din aceste
comori ca să le ducă la Viena, la muzeu. S-a întîmplat însă ca pluta pe care au fost încărcate, lîngă Deva pe
Mureş, să se răstoarne lîngă Seghedin şi comorile să dispară. Castelul, care a supravieţuit secolelor, este şi
astăzi încadrat de un frumos parc cu arbori seculari. În imediata apropiere, în partea stîngă a şoselei, se
înalţă o altă construcţie, de asemenea monument istoric, biserica Sîntămăria-Orlea, construcţie îmbinînd
stilul romanic cu cel gotic. Ridicată, după toate probabilităţile, la sfîrşitul veacului al XIII-lea, din piatră
brută, iar la colţuri din piatră de talie, biserica are clopotniţa, nava şi absida acoperite fiecare cu învelitoare
de şindrilă. Clopotniţa are trei niveluri, despărţite fiecare în exterior prin ciubucuri, precum şi un coridor în
zigzag. Intrarea se face prin latura de vest, printr-un mic portal cu o deschizătură dreptunghiulară şi un
cadru semicircular. Deasupra intrării se află o pajură sculptată în piatră, ca un capitel. La etajul al doilea,
clopotniţa are cîte o fereastră geminată, iar la etajul superior cîte o fereastră tripartită. Colonetele care
despart deschiderile au fusuri cilindrice şi baze pătrate cu ornamente în relief. Acoperişul e restaurat, avînd
patru frontoane triunghiulare, încălecate cu o piramidă de piatră, încăperea din parterul clopotniţei e simplă,
tencuită cu var alb şi acoperită cu scînduri vopsite şi ele în alb. Pe aici se intră în pronaosul bisericii, o
încăpere acoperită de trei bolţi, în cruce, sprijinite spre apus pe pereţii externi, iar spre rasărit pe doi stîlpi.
Pronaosul se deschide spre navă în trei arcuri semicirculare. Deasupra se află o galerie cu un parapet de
lemn. Nava are forma dreptunghiulară şi tavanul din lemn. Spre est, un arc semicircular deschide
priveliştea spre absidă, o încăpere pătrată, acoperită de o boltă cu ogive. Ornamentaţia bisericii e lipsită de
elemente plastice. În schimb, pictura murală acoperă tinda, nava şi o fîşie largă pe peretele de răsărit al
absidei.
Cercetările specialiştilor au dus la concluzia că picturile au fost realizate în trei perioade diferite.
Cele mai vechi scene se găsesc în navă, pe pereţii longitudinali. Zugrăveala se continua cîndva şi pe
peretele dinspre răsărit, care acum este acoperit cu un alt strat de picturi, mai noi, contemporane cu pictura
de pe altar.
Înfăţişînd diferite scene într-o interpretare liberă, de largă respiraţie, cu linia desenului sigură şi o
cromatică armonioasă, pictura din interiorul navei arată că zugravul trebuie să fi fost un meşter de seamă al
epocii. După părerea criticului Vasile Drăguţ, caracterul iconografic bizantin al picturilor indică un talent
format într-o ambianţă artistică de tradiţie bizantină. Autorul a fost probabil un meşter venit din Ţara
Românească sau din Serbia, picturile sale legîndu-se iconografic şi stilistic de şcolile sîrbeşti din prima
jumătate a secolului al XIV-lea.
O a treia mînă de meşter zugrav, corespunzînd probabil unei a treia perioade, se remarcă în
fragmentele de picturi din nartex.
În ce priveşte reprezentările din altar, de altfel şi cele mai numeroase, ele datează de prin secolul al
XV-lea. Restul picturilor, îndeosebi cele din pronaos, sînt din secolul al XVI-lea şi sînt o expresie a
goticului tîrziu. Merită subliniat amănuntul că în anul 1874 profesorul Romer Floris, cercetînd îndeaproape
picturile murale, a aflat în altar apostoli zugrăviţi în stil oriental, precum şi inscripţii cu litere cirilice. De
aici s-ar deduce că la originea ei, biserica a fost românească, ortodoxă, după care a devenit catolică, iar în
prezent reformată. Confirmînd presupunerile lui Floris, pictorul Francis Storno, răzînd stratul de var de pe o
parte a peretelui de nord, a descoperit o frumoasă pictură în stil oriental, reprezentînd pe Sf. Elena cu
coroană pe cap şi o cruce în mîna stîngă. Lîngă ea se afla o altă figură de femeie şi opt ostaşi. Alături, un
bărbat cu aură şi coroană, cu mîna ridicată pentru binecuvîntare. Pictura e vizibilă încă, dar numai
fragmentar.
Înainte de a ne continua drumul pe valea Rîului Mare, recomandăm o mică ascensiune pe dealul
Urlea, pe la poalele căruia trece şoseaua. De sus, de pe coama dealului, se oferă călătorului o privelişte
extraordinară, întreaga panoramă a Ţării Haţegului, un încîntător amfiteatru străjuit de munţi şi dealuri,
străbătut de ape line sau tumultuoase, cu sate pitite sub povîrnişuri sau larg desfăşurate în cîmpia întinsă,
fertilă. În zare, departe, se profilează spre miazănoapte cetatea Devei şi dealul Uroiu, culmile Munţilor
Metalici. De jur împrejur, alte înălţimi cu cetăţi sau turnuri de pază: Grădişte, Poarta de Fier, Cetatea din
Colţ, Răchitova şi Crivadia.
Pe dealul Orlea, despre care spune legenda că-şi trage numele de la Oroles, unul din conducătorii
geţilor, care a trăit pe la anul 180 înaintea erei noastre, se văd urmele turnului de piatra al lui Vecelu
(probabil acel Bicillus, despre care am amintit că a fost singurul om de încredere al lui Decebal, caro
cunoştea taina comorilor sale). Turnul a dăinuit multe veacuri, fiind folosit pentru semnalizări prin focuri,
ce se făceau atunci cînd duşmanul era undeva pe aproape. A fost ridicat se pare în prima jumătate a
secolului al XV-lea. În 1462, Matei Corvin l-a dăruit, împreună cu comuna Subcetate de la poalele dealului,
fraţilor Ioan şi Ladislau, fiii feudalului Cînde.
De la comuna Sîntămăria-Orlea, din şoseaua D.N. 66 se desface spre sud-vest un drum care
urmează cursul Rîului Maro. Străbatem localităţile BĂRĂŞTII HAŢEGULUI (5 km de la oraşul Haţeg),
SĂCEL (9 km), sat vechi grăniceresc cu un castel amenajat ca preventoriu, SÎNPETRU (10 km). În
marginea localităţii Sînpetru, în mijlocul unei pajişti, se înalţă o biserică ridicată din piatră brută, datînd
probabil din prima jumătate a veacului al XIV-lea. Valoros monument istoric, multă vreme ignorat de
cercetători, biserica ascunde în interiorul tencuit picturi murale deosebit de preţioase, contemporane cu
construcţia. Picturile din navă prezintă trăsături specifice veacului al XVIII-lea. Icoanele împărăteşti sînt
opera cunoscutului zugrav Simeon din Piteşti.
Faţada bisericii este tencuită, în partea dinspre apus fiind încastrate în chip de ornament pietre
romane şi un bust antic care distonează cu ansamblul construcţiei. Nu departe de biserică, la locul numit
«La măr», se pot vedea ruinele unei construcţii care ar putea să fi fost vechea curte a cnejilor locali. De la
Sînpetru, mergînd mai departe pe valea Rîului Mare, se ajunge curînd la VALEA DÎLJII (16 km de la
Haţeg) şi apoi la comuna RÎU DE MORI (18 km), care constituie punctul terminus al acestui traseu.
Vatră a renumitei familii de feudali Cînde, localitatea Rîu de Mori este una din cele mai frumoase
aşezări din Haţeg. Este apărată dinspre sud de munţii împăduriţi, iar dinspre nord de dealuri cu livezi
însorite.
Excursii de la Rîu de Mori spre potecile Retezatului. Situată chiar la poalele Retezatului, comuna
este o importantă poartă de acces pentru excursioniştii care doresc să facă ascensiuni montane. Două cabane
sînt uşor accesibile cu plecarea din comuna Rîu de Mori. Prima este cabana Gura Zlata, situată la o altitudine
de 775 m, aproape de vărsarea rîului Zlata în Rîul Mare. Distanta de la Rîu de Mori la cabana Gura Zlata este
de 18 km, urcuşul putîndu-se face şi cu autoturismul. Cabana are o capacitate de 118 (persoane, oferind bune
condiţii pentru cei care vor să rămînă, mai multe zile la odihnă. Cea de a doua cabană uşor accesibilă din Rîu
de Mori este cabana Gura Apei (998 m alt..), cu o capacitate de 50 locuri, la care se ajunge urcînd cca 2 —3 ore
pe un drum marcat cu cruce albastră care porneşte de la cabana Gura Zlata.
Întrucît cele, două cabane reprezintă importante puncte (la plecare pentru cei ce vor să urce pe
potecile Retezatului, dăm cîteva trasee, cu marcajele respective:
a) Cabana Gura Zlata (775 m) — sub vf. Cioaca (1453 m) — platoul Zănoagei (1709 m) — lacul Zănoaga
(1995 m) — cota 1699 m — cota 2052 m—Dosul Slăveiului (2 346 m) — lacul Bucura (2040 m). Marcaj:
triunghi roşu. Durata: 8—10 ore.
b) Cabana Gura Zlata (775 m) — cabana Gura Apei (998 m) — vf. Zlata (2140 m) — lacul Zănoaga (1995 m)
— cota 1699 m — cota 2(152 m) — Dosul Slăveiului (2346 m) — lacul Bucura (2040 m). Marcaj: cruce
albastră. Durata: 11—13 ore.
c) Cabana Gura Apei (998 m) — lunca Berhinei (1127 m) — Crucea Trăsnitului (2076 m) — lacul Bucura
(2040 m). Marcaj: punct galben. Durata: 8—9 ore.
d) Cabana Gura Apei (998 m) — lunca Berhinei (1127 m) — Gura Bucurei (1597 m) — şaua Plaiului Mic
(1879 m) —cabana Buta (1580 m). Marcaj: punct albastru. Durata: 8—9 ore.
e) în sfîrşit, un ultim traseu, cu o duraţii de circa patru zile, se îndreaptă pe valea Rîuşorului spre stîna
Valerească — Custura Retezatului— vîrful Bucura - lacul Bucura— Gura Bucurei — Păpuşa — Drăcşanu
— stîna Scoroţii — Cîmpuşel — Dealul Arcanului — Cîmpu lui Neag.
Pentru turiştii care nu sînt lucii familiarizaţi cu frumuseţile Retezatului sau sînt la prima ascensiune,
considerăm necesar să adăugăm că acest masiv glaciar — cel mai interesant din Carpaţi — este deopotrivă
renumit pentru relieful, flora şi fauna sa. Farmecul său îl constituie măreţia circurilor glaciare, splendidele lacuri
alpine şi căldări în frunte cu Bucura, Zănoaga, Galeşul şi Păpuşa, cascadele Galeşul, Borăscu Mare şi altele.
Cele mai înalte vîrfuri sînt: Peleaga (2509 m), Păpuşa (2502 m), Retezat (2485 m), Vîrful Mare (2455
m).
Deosebit de interesantă şi plină de curiozităţi este vegetaţia ce înveşmîntează muntele, începînd de
la poalele lui pînă la piscurile cele mai înalte. Pe traseul de la Rîu de Mori pînă la Gura Zlata poate fi întîlnit, de
pildă, nucul sălbatic, o reminiscenţă a vremurilor prediluviale, frăsinetul de mojdrean, de origine meridională,
stejarul sesiliflor, pădurile de pin, precum şi alte specii care cresc în exclusivitate aici sau îşi au aria de
răspîndire în Balcani sau Caucaz: orhidee de munte, floarea de colţ. În Retezat se află cea mai mare rezervaţie
de zîmbru (Pinus cembra), relict glacial şi planta rară vulturica.
Interesantă e şi fauna muntelui: capra neagră, cerbul, jderul, rîsul, acvila, zăganul, ursul, mistreţul,
vulpea, lupul, pisica sălbatică, cocoşul de munte.
Pentru raritatea şi frumuseţea faunei şi florei sale, pentru interesul pe care acestea le prezintă din
punct de vedere ştiinţific şi turistic, o mare parte din zona centrală a masivului Retezat a fost declarată Parc
Naţional (circa 20 000 ha). Un mare număr de plante, specii de păsări şi animale sînt ocrotite prin lege, fiind
considerate monumente ale naturii!
Aflat în comuna Rîu de Mori, excursionistul care nu doreşte să facă ascensiune pe munte sau s-a
înapoiat de la cabana Gura Zlata, după cîteva zile de odihnă poate face o frumoasă excursie pe apa Rîuşorului,
în sus, spre Suseni.
Chiar în hotarul comunei Rîu de Mori, la poalele Retezatului şi la ieşirea din strîmtoarea muntelui, se
înalţă unul din monumentele feudale cele mai interesante din Haţeg şi din întreaga Transilvanie: cetatea din
Colţ. Construită pe o pantă foarte prăpăstioasă, pe culmea unui deal abrupt şi stîncos (720 m), cetatea oferă
spre sud o privelişte de o unică frumuseţe. Dominînd întreaga vale a rîului Mic, pînă departe spre inima Munţilor
Retezat, puternica construcţie stătea de strajă neclintită la gura văii şi drumului ce ducea spre interiorul
muntelui. Spre apus, pe celălalt versant al văii, se vede o biserică fortificată, monument de arhitectură, iar spre
nord se proiectează larg bazinul Haţegului, cu satele risipite ca nişte insuliţe în oceanul cu unduiri de holde
aurii. Planul castelului, deforma oarecum triunghiulară, urmează configuraţia stîncii pe care a fost construit.
Intrarea este orientată spre nord. Pentru a se ajunge la poartă, trebuie trecut un şanţ sec, care separă culmea
pe care e aşezat castelul de masivul muntelui. Cîndva, cu veacuri în urmă, peste şanţul acesta era probabil un
pod mobil care înlesnea accesul în cetate. Zidurile ridicate din piatră de stîncă sînt în bună parte ruinate. Ele îşi
păstrează totuşi prestanţa de odinioară, cînd apărau teritoriul fortificaţiei dinspre nord, sud şi est, pe latura
vestică rolul acesta revenind prăpastiei inaccesibilă vreunui intrus. Două turnuri în formă poligonală permiteau
supravegherea şi apărarea şanţului şi podului de acces. Iniţial, apărarea era asigurată de nişte curtine (ziduri ce
unesc flancurile a două bastioane) şi de donjonul pătrat, etajat, cu pereţi groşi de doi metri, constructie ce
datează de prin secolele XIV—XV. În incinta cetăţii se mai văd în colţul dinspre nord-vest fundaţiile a două
încăperi dreptunghiulare, pare-se folosite ca locuinţe în timp de pace, deoarece în caz de primejdie castelanii şi
oamenii lor se retrăgeau în donjon, încăperea inferioară a acestuia, lipsită de ferestre, servea probabil ca
depozit de provizii sau muniţii.
După starea prezentă a construcţiei cetăţii, nu s-ar putea determina exact înălţimea ei. Zidurile se
păstrează încă pînă la nivelul a 7—8 m. Probabil că fără acoperiş, cetatea să fi avut înălţimea de 10— 12 m.
Cetatea din Colţ a supravieţuit secolelor şi mai cu seamă deselor invazii turceşti. În 1048 era încă
folosită. Familia înnobilată Cîndea stăpînit castelul pînă în 1459. După unii cercetători, Clndeştii se retrăgeau în
Cetatea din Colţ numai în vremuri de restrişte. Pe meterezele fortăreţei apăreau atunci vitejii haţegani, în frunte
cu castelanul, şi luptau cu străşnicie pentru a opri puhoaiele otomane în acest punct strategic ce făcea trecerea
din valea Haţegului, peste Retezat, în Valea Jiului românesc, la Cîmpu lui Neag.
Prezenţa acestui bastion haţrgan, într-un cadru natural de un deosebit pitoresc, a inspirat poporului
multe legende. La picioarele cetăţii din Colţ, pe panta dealului împădurit ce se înalţă deasupra Rîuşorului, se
află un alt monument de arhitectură, biserica din Colţ, o construcţie bizară, semănînd mai mult cu o fortăreaţă,
poate datorită turnului cu acoperiş în formă de piramidă, zidit din cărămidă cu colţuri de piatră cioplită.
Privită îndeaproape, se vede că turnul este prelungirea uneia din cele două încăperi ale bisericii,
respectiv a încăperii mai mici, boltite, şi care constituie altarul. În exterior, această încăpere este proptită,
dinspre răsărit, de două contraforturi puternice. Cealaltă încăpere de formă dreptunghiulară, ca şi prima, este
mai mare şi formează nava. Din navă, trecerea în absidă se face printr-un arc triumfal. O boltă semicilindrică
desparte absida de turn. Ca şi în cazul cetăţii din Colţ, planul bisericii pare să fie determinat de forma platoului
pe care a fost construită. Turnul străjuia panta dinspre răsărit, care era, prin configuraţia terenului, cea mai
vulnerabilă.
Stilul construcţiei este caracteristic bisericilor romanice din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Totuşi
data cînd a fost ridicată biserica nu se cunoaşte. Ca dată a zugrăvirii se presupune a fi anul 1692.
Pe navă şi absidă se văd încă şi astăzi urme de picturi murale. Se pare că în interior pereţii au fost în
întregime acoperiţi cu picturi. Pînă şi firidele şi evazările ferestrelor erau pictate. Din păcate, unele picturi an fost
înlocuite prin zgrafituri, altele au fost deteriorate de vreme. Totuşi unele urme păstrate indică că picturile erau
de calitate superioară celor din Densuş şi Prislop.
Oarecum mai bine conservate, fragmentele de pictură din altar se remarcă prin caracterul complex al
compoziţiei, eleganţa gesturilor şi mişcării, bogăţia cromatică şi fina montare a desenului. Autorul acestor picturi
trebuie să fi fost un meşter venit din Tara Românească, într-o vreme cînd legăturile culturale şi politice dintre
Transilvania şi voievodatul Basarabilor erau deosebit de active.
Fig 03
DE LA HAŢEG PE VALEA FĂRCĂDINULUI

Valea Fărcădinului oferă călătorului, în afară de posibilitatea de a cunoaşte cîteva obiective

culturale interesante, prilejul unei recreative excursii într-o regiune de livezi de o mare bogăţie. Este o
adevărată grădină de pomi roditori, îndeosebi pruni şi meri, risipită de-a lungul a 23 km de şosea, cît
reprezintă traseul pînă la Răchitova.
Pornind din oraşul Haţeg spre vest, cea dintîi localitate prin care trecem este comuna UNIREA. În
cadrul comunei, un plăcut popas se poate face în satul FĂRCĂDIN. Aici se află un castel, în care a locuit
un timp, în anii primului război mondial, generalul francez Berthelot. Castelul din Fărcădin, unde se află
astăzi sediul unei cooperative agricole de producţie, a fost proprietatea baronului Vasile Nopcea, participant
la adunarea din Cîmpia Libertăţii de la Blaj din 1848.
Nu departe de Fărcădin se află satul TUŞTEA, aparţinînd şi el de comuna Unirea, unde s-au
păstrat urme de ferme romane (Villa rustica) şi interesante inscripţii. Se crede că la origine localitatea se
chema Tuscia, în amintirea oraşului de la poalele Apeninilor. Probabil că romanii ce au venit în Ţara
Haţegului au fost atît de impresionaţi de asemănarea dintre această vale şi cea din ţara lor, încît au dat
aşezării numele de Tuscia.
La nord-vest de Tuştea se află satul LIVEZI, vestit cîndva pentru spălătoriile sale de aur. Pînă la
1852 se mai puteau vedea aici ruinele unui turn antic care domina întreaga vale. Curînd după ieşirea din
Tuştea, drumul se bifurcă: o arteră duce spre localităţile Ciula Mare, Ciula Mică, Răchitova şi o alta,
urmînd valea Fărcădinului, spre Densuş.
Înainte de a ne continua itinerarul spre Răchitova, să coborîm valea Fărcădinului, pe şoseaua care
ne duce la Densuş. Situat într-o poziţie pitorească, la 12 km de Haţeg, pe malurile unui rîuleţ şi înconjurat
de dealuri împădurite sau acoperite cu întinse porneturi, DENSUŞ este, după Haţeg şi Sarmizegetusa, una
din cele mai însemnate localităţi din Tara Haţegului. Numele se crede că şi l-a luat de la «ad silvani
densam», unde spune istoria că ar fi fost îngropat vestitul Longinus, general al lui Traian. După o tradiţie
veche, satul ar fi fost aşezat într-un crîng mai spre sud, numit «seşu», de unde s-a mutat probabil în urma
unei calamităţi, mai sus, pe apă. Denumirea apare încă la începutul veacului al XV-lea, într-un document
prin care Mercina (Mănjina) şi Ioan, fiii lui Stoica de Densuş, sînt numiţi comisari pentru darea unor sale în
posesiunea unor cneji din Haţeg (1404). În 1453, o diplomă de donaţiune enumeră actele de bravură
săvîrşite în luptele împotriva turcilor de către Mihai de Ciula şi Dionisie, fiul lui Andrei de Densuş, cărora
li se dăruiesc unele posesiuni, între care şi jumătate din satul Densuş.
Leagăn, aşa cum am arătat, al familiei Mănjina, Den-suşul este şi satul natal al vestitei familii de
cărturari Densuşianu. (Jvid Densuşianu (1873 — 1938), fiu al istoricului literar şi filolog Aron Densuşianu
(1837 — 1900) şi nepot al istoricului Nicolae Densuşianu (1846 — 1911) este creatorul şcolii lingvistice de
la Bucureşti şi unul dintre promotorii curentului simbolist în România.
Principalul obiectiv turistic al localităţii îl constituie biserica, una din cele mai vechi şi mai
interesante construcţii religioase din ţara noastră, «un monument ciudat care stîrneşte uimire» cum nota N.
Iorga în 1920. Situată deasupra satului, pe un mic platou, biserica din Densuş este o zidire de formă
curioasă, cu totul neobişnuită la bisericile ortodoxe. Pereţii sînt ridicaţi din bolovani mari, vîrstaţi cu
cărămizi romane şi cu lespezi de piatră. Forma este pătrată, pe pereţii principali rezemîndu-se o cupolă.
Deasupra cupolei se înalţă un turn cu trei etaje, ce se strîmtează spre vîrf, terminîndu-se cu un trunchi de
piramidă cu patru frontoane prelungite. Ultimul nivel al turnului este boltit cu o calotă elipsoidală, deasupra
celor patru frontoane ridicîndu-se piramida învelitorii de piatră.
În partea dinspre sud este o boltitură de piatră prin care se face urcarea în turn. Boltitură formează
pereţii altarului. Deasupra ei, dinafară, se văd doi lei puternici din piatră. Se pare că boltitură s-a continuat
cîndva şi în partea sudică a construcţiei, şi a format, după cum ar indica urma zidului, un naos al bisericii,
care cu timpul s-a ruinat.
Interiorul bisericii e îngust şi înalt şi frapează prin lespezile mari şi cărămizile de provenienţă
romană ale pavimentului, precum şi prin blocurile din care sînt formaţi cei patru stîlpi de susţinere ai navei,
legaţi între ei prin arcuri supraînălţate. Pe stîlpi sînt diverse inscripţii, unele cu caracter funerar, ceea ce ar
dovedi că sînt rămăşiţe ale unor temple sau edificii romane folosite la construcţia bisericii. Nava are forma
rectangulară, la fel ca şi altarul. Pe latura dinspre nord-vest are trei ferestre în arc frînt, iar pe laturile
dinspre sud-est şi sud-vest cîte două ferestre foarte mici, rotunde. Absida are, de asemenea, două ferestre,
ascuţite în partea superioară. Masa altarului o formează o tablă enormă de marmură, cu inscripţie romană.
Acoperişul bisericii este alcătuit din lespezi dispuse în trepte, împrumutînd monumentului un
aspect aparte, întregind în acelaşi timp impresia de robusteţe pe care i-o conferă masa plină a zidăriei.
Dar ceea ce sporeşte valoarea şi frumuseţea bisericii din Densuş sînt picturile murale. Executate în
anul 1443, aşa cum rezultă dintr-o inscripţie recent descoperită, aceste picturi sînt opera a trei meşteri. Cele
mai vechi par a fi, după fizionomia lor stilistică, scenele de pe stîlpi. Sînt reprezentări oarecum naive, dar
nu lipsite de farmec, evocînd tradiţiile artei hunedorene de la începutul veacului al XV-lea. Zugravul a fost
probabil un localnic modest, stăpîn pe tehnică şi cu un puternic simţ al culorii, nemijlocit influenţat de
spiritul artei populare. O altă mînă de meşter, cu mult mai evoluat, se observă la picturile de pe pereţii
naosului şi ai altarului, în care se remarcă adevăratul talent al pictorului. Folosind o paletă redusă la puţine
culori, meşterul, un anume Ştefan, mînuieşte cu măiestrie arta modelării chipurilor şi gesturilor, a definirii
precise a tipologiei. Identificat ca primul zugrav al cărui nume a fost descoperii pe o decoraţie murală,
meşterul Ştefan evocă prin arta lui tradiţiile şcolii de pictura din Ţara Românească din vremea primilor
Basarabi. Se impune argumentul că acest virtuos a fost un exponent al artei de dincolo de munţi, cu atît mai
mult cu cît în acea perioadă existau strînse legături politice, militare şi culturale între Transilvania şi Ţara
Românească. În sfîrşit o a treia mînă de meşter este aceea a lui Popa Simeon din Piteşti, care în 1789 a
pictat tîmpla din partea de apus a bisericii, construită ulterior.
În legătură cu data construirii bisericii din Densuş, s-au formulat diverse păreri — unele nefundate
ştiinţific — influenţate de forma neobişnuită a monumentului, de prezenţa unor inscripţii romane şi a altor
elemente romane, inclusiv materialele folosite.
Astfel, s-au emis păreri după care iniţial construcţia a fost un templu păgîn din timpul lui Decebal
şi poate chiar înaintea acestuia. Pe rînd ar fi servit la diferite culte. Romanii ar fi avut aici un altar de jertfă.
Maiorul austriac Hohenhau-sen, care a fost în Densuş în 1775, susţine că templul ar fi fost consacrat zeului
Marte. Alţii afirmă că zidirea ar fi fost un mausoleu ridicat pe mormîntul lui Longinus, dat fiind că s-a găsit
o inscripţie dedicată lui Longinus Maximus. Se spune că monumentul a fost vizitat şi de marele istoric
german Momsen. Pe baza părerii emise de acesta, s-a susţinut că biserica a fost zidită în veacul al XII-lea
sau al XIII-lea din pietre aduse de la Sarmizegetusa. După părerea lui Nicolae Iorga, biserica a fost zidită
de către domniţa Zamfira ctitora mănăstirii Prislop, în veacul al XVI-lea. Ceea ce este sigur, e faptul că
biserica din Densuş a fost restaurată în mai multe rînduri. Unele adăugiri au fost făcute pare-se la sfîrşitul
secolului al XIII-lea, de un meşter popular, care a ştiut să realizeze o legătură organică între zidurile care se
mai păstrau în partea inferioară a monumentului şi cele din partea superioară, adăugată. O a treia etapă ar fi
aceea în care s-a adăugat tinda din partea de apus a construcţiei.
Cercetările efectuate cu ocazia unei restaurări mai recente a bisericii din Densuş au stabilit că
zidurile din blocuri de piatră, care se mai păstrează la baza inferioară a monumentului, sînt foarte vechi,
datînd probabil din secolul al IV-lea. Cu alte cuvinte, biserica ar avea o vechime de 1600 de ani! S-au
descoperit şi transformări efectuate prin secolele al X-lea şi al Xl-lea, în timpul închegării primelor formaţii
feudale. Cercetările din Densuş confirmă permanenţa populaţiei dacice romanizate în vecinătatea
Sarmizegetusei romane, unde se află situat acest monument ce şi-a păstrat intacte transformările suferite de-
a lungul timpurilor.
După vizita la Densuş, ne întoarcem la bifurcaţia din apropiere de Tuştea, pentru a ne continua
itinerarul spre Răchitova, depărtîndu-ne puţin de valea Fărcădinului. Curînd după punctul de bifurcare, se
ajunge la satul CIULA MARE (13 km depărtare de Haţeg), veche aşezare de cneji, în care s-a născut
vestitul umanist Filip More (1478 — 1526). Aici se poate vizita o frumoasă biserică, monument istoric,
situată pe un deal, în marginea satului. Construită în anul 1680 din piatră brută şi cărămizi, biserica este
tencuită în întregime. Are un turn clopotniţă cu un singur etaj, pe cele patru laturi cu cîte o fereastră
semicirculară. Deasupra ferestrelor, zidul este ornat cu clasicul motiv românesc, chenarul de ocniţe din
cărămidă roşie. Nava e despărţită în două printr-un parapet de lemn şi acoperită cu o boltă cilindrică turtită.
Altarul are deasupra lui o cupolă de piatră suspendată.
Refăcută şi restaurată în mai multe rînduri, biserica din Ciula Mare, cu toată construcţia sa
modestă, rămîne o mărturie vio a trecutului cultural al românilor din Transilvania. De la Ciula Mică, un
drumeag se îndreaptă spre satul BOIŢA, în care se exploatează bogăţii metalifere, în special pirită bulgări.
Urmînd în continuare traseul propus, ajungem la satul CIULA MICĂ. (15 km de Haţeg). Aici, ca şi în
satele VĂLIOARA şi MESTEACĂN, situate la nord-vest, s-au găsit adevărate cimitire de fosile
dinosauriene. Oasele uriaşelor animale preistorice s-au conservat foarte bine în straturi de lut calcaros,
împreună cu resturi de plante. După alţi 7 km, se ajunge la comuna RĂCHITOVA, importantă staţiune
arheologică, situată la capătul traseului nostru. În argilele de la Răchitova s-au găsit, de asemenea, fosile
dinosauriene. Pînă în veacul trecut se afla în comună o mănăstire vestită, despre care legenda spune că a
fost dărîmată de o contesă din familia Csermeny, deoarece cei doi fii ai ci au fost otrăviţi. Se pare că
mănăstirea era fortificată. Din vechea construcţie au rămas ruinele turnului, ce se pot vedea şi astăzi.
Turnul are forma pătrată şi trei rînduri de despărţituri. Destinat la început pentru pază, a fost folosit într-un
timp de turci ca loc de vamă.
 DE LA HAŢEG SPRE IZVOARELE STREIULUI

Un alt itinerar prin Ţara Haţegului, deosebit de atractiv prin bogăţia fenomenelor carstice,
monumentalitatea decorului natural şi abundenţa vestigiilor arheologice îl oferă drumul care pleacă din
oraşul Haţeg spre izvoarele Streiului. Se pleacă din oraş pe şoseaua D.N. 66 care se îndreaptă spre
Petroşani. Depăşind comuna SÎNTĂMĂRIA-ORLEA (menţionată la traseul pe valea Rîului Mare) şi
ocolind defileul de la localitatea SUBCETATE, unde apa Streiului, înghesuită între culmile Balomirului,
dealul Orlea şi Pietriş, abia a făcut loc liniei ferate, nicidecum şoselei, ne apropiem din nou de cursul rîului,
după 6 km de la plecarea din Haţeg, în dreptul comunei CIOPEIA. În localitate s-au descoperit diverse
urme de ziduri romane. Şoseaua, calea ferată, firul apei par gala să se încalece şi să se suprapună, atît de
strîmtă este aici valea peste care domină ameninţătoare ramificaţiile stîncoase şi abrupte ale Munţilor
Sebeşului. Trei kilometri mai departe, şoseaua întră în Ohaba de sub Piatră, punct de plecare spre poarta
nordică a Retezatului.
De la această localitate, un drum care urmează valea Sălaşului, afluent al Streiului, se îndreaptă
spre sud-est, ajungînd la satul SĂLAŞU DE SUS (16 km), apoi la MĂLĂIEŞTI (19 km). Sînt vechi
reşedinţe de cnezate ce fiinţau aici încă din secolele XIV-XV. La Sălaşu de Sus se pot vedea şi astăzi
ruinele unei cetăţi feudale, cu patru bastioane, cu un pod suspendat şi urmele unui paraclis. Aceste
construcţii sînt atribuite vestiţilor cneji din Sălaş, care încă în 1360 se aflau printre fruntaşii ţinutului. Tot
aici se găsesc urmele unei aşezări romane. Cu ani în urmă s-au descoperit la Sălaş două tezaure de monede
dacice. Nu departe de fortificaţia de la Sălaş, la Mălăieşti, pot fi văzute urmele unei alte fortificaţii
medievale ce atestă continuitatea aşezărilor româneşti în aceste locuri.
Ultima localitate pe valea Sălaşului este satul NUCŞOARA (22 km de la Haţeg), unde se poate
vizita o biserică veche de piatră, cu remarcabile picturi murale, recent restaurate.

Excursii de la Nucşoara în Retezat. Aşezată pe un platou. Nucşoara este o importantă poartă de

acces spre masivul Retezat, pe aici se. poate traversa întregul masiv de la nord şi pînă la periferia de sud,
trecînd prin neasemuita căldare a Bucurei, atît de îndrăgită de turişti şi coborînd spre Cîmpu lui Neag, în Valea
Jiului. Este cea mai accesibilă, poartă, avînd ca principal avantaj drumul de cal şi de picior care nu durează mai
mult de patru ore pînă la cabana Pietrele (1480) m), una din cele mai mari cabane din cuprinsul masivului,
deschisă în tot timpul anului (cu o capacitate de 126 locuri). Drumul, marcat cu bandă albastră, urcă lunca
rîului, după care pătrunde în zona în pădure, drumul de căruţă încetează, continuînd cuo potecă ce duce la
cabană.
Pentru turiştii care doresc să facă trasee de pornire de la cabana Pietrele, indicăm marcajele
respective:
a) Cabana Pietrele — valea Pietrele — curmătura Bucurei (2206 m) — lacul Bucura (2040 m) —
cabana Buta (1580 m). Marcaj: bandă albastră pînă la lacul Bucura şi cruce roşie în continuare,
pînă la cabana Buta. Durata: 7—8 ore.
b) Cabana Pietrele — lacul Galeşul (1945 m) — şaua Vîrful Mare (2455 m) —piciorul Lănciţei —
cleanţul Cozmei (1862 m) — cabana Baleia (1410 m). Marcaj: triunghi roşu. Durata: 8—9 ore.
c) Cabana Pietrele — valea Stânişoarei — şaua Retezatului (2251 m) — vîrful Retezat (2485 m) —
Poarta Bucurei (2261 m) — tăul Agăţat (2208 m) — lacul Bucura (2040 m) — cabana Pietrele.
Marcaj: triunghi albastru pînă la vîrful Retezat, bandă galbenă pînă la lacul Bucura şi bandă
albastră pînă la cabana Pietrele Durata: 8—9 ore.
d) Cabana Pietrele — curmătura Bucurei —vf. Peleaga (2509 m)— Valea Rea — lacul Galeşul —
cabana Pietrele. Marcaj: bandă albastră pînă la curmătura Bucurei, bandă roşie pînă la Peleaga,
poteci nemarcată pînă la lacul Galeşul, triunghiu roşu pînă la cabana Pietrele Durata: 7—8 ore.

Fig 04
Reluînd de la Ohaba de sub Piatră traseul nostru pe şoseaua D.N. 66, de-a lungul Streiului,
următoarea localitate prin care trecem este satul BĂIEŞTI (13 km de Haţeg). Reşedinţă veche de cneji şi
mai tîrziu comună grănicerească, aparţinînd vestitului regiment de la Orlat, Băieştii sînt renumiţi astăzi prin
echipa artistică care activează în cadrul frumosului cămin cultural, construit în anii din urmă. O biserică
veche, ridicată în stil romanic, constituie un obiectiv turistic interesant. La sud de Băieşti, pe valea Rîului
Alb, la numai 2 km depărtare, se află mica localitate RÎU ALB, menţionată documentar încă în secolul al
XIII-lea ca vechi cnezat românesc şi după alţi 4,5 km, satul COROIEŞTI. Continuînd itinerarul spre
izvoarele Streiului, curînd după plecarea din Băieşti, se ajunge la satul GALAŢI (12 km), veche localitate
grănicerească, distrusă aproape în întregime de turci în 1788. Pe malul celălalt al Streiului, faţă în faţă cu
Galaţi, se află FIZEŞTI, sat de unde se poate ajunge, urcînd în Munţii Sebeşului, la cetatea dacică de la
Piatra Roşie. Pe şosea, localitatea imediat următoare este satul PUI (18 km de la Haţeg), aparţinînd, ca şi
Fizeşti, Galaţi şi Băieşti de comuna Pui. Localitatea e situată la o altitudine de 411 m. Existenţa de mai bine
de o jumătate de mileniu a acestei comune o situează printre cele mai vechi aşezări din partea locului. La
Pui se poate vizita o interesantă biserică. Pe o grindă păstrată pînă în 1873 era scris că acest aşezămînt
bisericesc a fost renovat în anul 1661, de către Gaspar Pui şi că a fost zugrăvit în 1755, pe cheltuiala lui
Janos Pui. Din nefericire, trei decenii mai tîrziu, în 1788, o invazie otomană a pîrjolit atît comuna, cît şi
biserica.
De la Pui, ascensiuni în Retezat. Aşezată pe un platou aproape de vărsarea Rîului Bărbat în Strei,
localitatea Pui oferă şi ea amatorilor de ascensiuni în Retezat o bună bază de pornire. Astfel, urmînd drumul ce
însoţeşte valea Rîului Bărbat se ajunge, după 3,5 km, la saţul RÎU BĂRBAT (494 m alt.), al cărui nume
aminteşte de primii voievozi ai Ţării Româneşti. Că document ce atestă vechimea aşezării, se păstrează un act,
datind din anul 1412, în care e vorba de un proces de proprietate între protopopul Dobrotă, cneazul Leel şi fiul
său Barb.
Urcînd în continuare, după încă 2,5 km, se ajunge la satul HOBIŢA, aflat la o altitudine de 534 m. De
aci, un drum carosabil duce pe turişti pînă la poalele Retezatului şi de aici pe munte, pînă la cabana Baleia
(1410 m alt). Cabana dispune de 15 camere, putînd adăposti 135 de turişti. Distanţa de la Hobiţa la cabană
este de 18 km. Durata de ascensiune este de cca 5 ore. Marcajul: un triunghi albastru. Drumul poate fi scurtat
cu 6—7 km pe o potecă marcată cu triunghi albastru, arătată de indicatorul metalic. De la indicator se ajunge la
drumul de exploatare forestieră ce urmează valea Rîului Bărbat. După cca 2 km, un nou indicator, situat într-o
poiană la marginea şoselei, îndrumă pe o potecă ce duce printr-o văiugă. La capătul văiugii se întîlneşte din
non şoseaua, de unde se deschide o splendidă panoramă spre Haţeg (şi versantul nordic al Retezatului.
Marcajul foloseşte în continuare şoseaua pînă la cabană.
Deşi traseul Hobiţa Baleia duce spre periferia masivului, totuşi este foarte frecventată de amatorii de
ascensiuni dornici să cunoască, cele mai tăinuite frumuşeii ale acestei podoabe a Ţării Haţegului. Şoseaua ce
leagă cabana Baleia de satele, din vale, fiind bine întreţinută, poate fi accesibilă şi cu automobilul. Cabana este
deschisă în toate sezoanele, iarna fiind vizitată de către cei ce practică schiul. De la Baleia se pot face
ascensiuni spre cabana Pietrele (1480 m), urmînd poteca marcată cu triunghi roşu ce trece pe la Vîrful Mare
(2455 m), lacul Galeşul (1945 m); spre cabana Buta (1580 m), urmînd poteca marcată cu triunghi albastru, ce
trece pe la vîrful Custura (2457 m); spre vîrful Retezat (2485 m), urmînd poteca cu bandă roşie şi care
parcurge creasta principală a Retezatului. Trebuie să adăugăm că localitatea Pui este folosită şi ca punct de
plecare spre versantul de sud-vest al Munţilor Sebeşului.

Curînd după ieşirea din comuna Pui, continuîndu-ne itinerarul pe valea Streiului, ne apropiem de
renumita zonă carstică a Haţegului, în care se întîlnesc numeroase peşteri, din care unele unice în ţară prin
pitorescul şi frumuseţea formaţiunilor subterane, prin comorile arheologice pe care le-au dat la iveală.
Pentru a vizita aceste monumente ale naturii, ne vom abate din şoseaua D.N. 66 la stînga şi, trecînd apa
Streiului, în apropiere de satul LIVADIA (21 km de la Haţeg), vom urma drumul local ce însoţeşte valea
Ponorului şi duce spre satele PONOR (l km) şi OHABA PONOR (1,5 km), denumirile ţin tocmai de
specificul regiunii (ponor = peşteră). În apropierea saţului Ponor, în fundul unei văi înguste ce duce printre
stînci abrupte cu cascade, se deschide peştera Şura Mare. După ce urcă anevoie prin defileul strîmt,
călătorul ajunge în faţa unei uriaşe deschideri ce brăzdează vertical peretele de calcar al muntelui, înălţimea
deschiderii este de peste 40 m. Intrarea este barată de un lac ce se poate străbate cu barca, ocolind cu grijă
stîncile colţuroase ascunse sub luciul apei. Cunoscut pînă de curînd numai pe o lungime de 2 km, drumul
subteran duce printre cascade, repezişuri şi lacuri adînci, cuibărite în căldări săpate de apă în stînci, căldări
numite dorne. Peştera, neexplorată încă în întregime, se pare că este lungă de 4—5 km, prin ea scurgîndu-se
pîrîul Ohabei. Impresionantul defileu subteran al văii Ohabei, cu pereţi ce depăşesc în înălţime 30 — 40 m,
pe cît de impunători pe atît de ameninţători, a fost asaltat de nenumărate ori de-a lungul anilor. Dar dincolo
de kilometrul 2 nu s-a încumetat nimeni să treacă. Nenumărate dorne adînci şi primejdioase îi înfricoşau
uneori pe exploratori sau îi epuizau la capătul celor două mii de metri presăraţi cu obstacole. În luna
septembrie 1967, o expediţie alcătuită din speologi ai Institutului «Emil Racoviţă» şi cercetători de la
laboratorul speologic din Postojna, al Academiei de ştiinţe din Slovenia, a încercat să depăşească pragul şi
să pătrundă dincolo de punctul explorat pînă atunci. Cercetătorii români şi iugoslavi au înaintat încet dar
sigur, cu zeci şi zeci de precauţii. După cca 1500 in, pereţii de stîncă ai defileului s-au îndepărtat,
deschizîndu-se într-o sală de proporţii monumentale despre care speologii afirmă că ar fi cea mai mare de
acest fel existentă în ţara noastră. O adevărată feerie a adîncurilor, tăinuită pînă astăzi omului şi ornată în
întregime cu remarcabile podoabe de calcită. Pe această nouă porţiune explorată a şi fost descoperită o
faună cavernicolă deosebită, specii rare care în prezent sînt în curs de studiere şi de clasificare.
De altfel, nu de mult, încă pe traseul celor doi kilometri exploraţi anterior a fost descoperită o
uriaşă colonie a celui mai mic liliac cunoscut în Europa. Nu mai puţin de 60 000 liliecii acopereau cu
trupurile lor aproximativ 20 m2 din peretele peşterii. În urma cercetărilor făcute, s-a stabilit că în peşteră se
întîlnesc iarna lilieci care vin din regiunile cele mai îndepărtate ale continentului.
La o mică depărtare de Şura Mare, se află o altă peşteră, cunoscută sub numele de peştera din
Valea Cheii. Aici reapare apa Cheii, după cîteva sute de metri de circulaţie subpămînteană. Peştera are o
deschidere mică şi coridoare dificil de străbătut, cu cascade şi stînci colţuroase. O ciudăţenie a peşterii, în
care se întîlnesc numeroase stalactite şi cristale mari de calcită, o constituie fenomenele de luminiscenţă,
datorite probabil unor emanaţii radioactive a calcitei.
În apropiere de satul Ohaba Ponor se poate vizita o altă formaţiune carstică, unde s-au găsit urme
ale omului primitiv (homo primigenus) din paleoliticul mijlociu — 150000 — 100000 ani î.e.n. Aceste
urme, aşezate în straturi groase pînă la un metru, constau din instrumente de tăiat, vîrfuri de mînă, obiecte
de cremene, răzuitoare din cremene, cuarţ şi os ce dau impresia unui adevărat atelier de prelucrare a
uneltelor. Se pare că primii locuitori ai peşterii s-au aşezat pe terasa de la gura ei, pătrunzînd puţin în
interior. În afară de aceste urme ale unei activităţi omeneşti, s-au găsit fosile de animale: ursus spelaeus,
faimosul urs de cavernă cu talia mult mai mare decît cea a ursului obişnuit, equus caballus-fossilis, elephas
primigenus, lihinoceros anliquitatis, Hyena spelae.
Cercetările arheologilor continuînd în interiorul peşterii, au scos la iveală în vatra centrală şi într-o
galerie secundară alte urme ale unei intense activităţi omeneşti. Astfel, s-au găsit urme de vatră de foc şi
fosile din paleoliticul superior (Cervus elapus, bison priscus, caniş lupus spaeleus, equus asinus) precum şi
resturi ceramice dacice de la începuturile erei noastre, lucrate din pastă fină cărămizie şi ornamentate cu
decor de linii paralele şi valuri.
La nord de Ohaba Ponor se ajunge, după încă 1 km, la satul FEDERI. Pe dealul calcaros de la
«Coasta Vacii» se află mai multe peşteri, unde s-au găsit unelte caracteristice omului din paleolitic (s-a
găsit, de asemenea, cărbune tasat într-un strat de lut, ceea ce ar duce la ipoteza că a existat aici şi un atelier
de lucrat unelte). O altă peşteră se află şi sub dealul «Piatra Muntenilor», locuită, de asemenea, în vremurile
preistorice de homo primigenus.
Continuîndu-ne drumul prin această uimitoare regiune carstică, trecînd de la Federi peste dealul
Padeş (1028 m alt.) se poate ajunge la cătunul Ponorici, unde se află peştera cu acelaşi nume. Un fenomen
interesant este dispariţia în peşteră a pîrîului Ponorici, care reapare mai departe sub numele de pîrîul
Luncanilor. Apa şi-a săpat aici un drum aventuros, cu coridoare largi şi înalte, iar uneori strîmte şi joase,
încît vizitatorul trebuie să se tîrască prin ele. După străbaterea coridoarelor urmează nişte prăpăstii adînci
pe care se coboară în scări la verticală. Drumul prin peşteră a fost cercetat pe o distanţă de peste 300 m pînă
la marginea unei cascade ce se prăvale într-un lac.
La nord de cătunul Ponorici se află satul CIOCLOVINA, unde poate fi vizitată cea mai vestită
peşteră din partea locului, peştera Cioclovina Propriu-zis este vorba de două peşteri suprapuse, ambele
străpungînd căldarea de piatră a Cioclovinei, cu pereţii de stîncă înalţi, de peste 200 m.
Peştera superioară, mai mare, este cunoscută mai de mult. Este o peşteră fără apă, uscată, lungă de
vreo 400 m, cu coridoare largi şi săli de mari dimensiuni. Faima Cioclovinei o fac nu atît frumuseţile ei şi
nici mărimea, ci prezenţa unei apreciabile cantităţi de guano (fosfaţi) provenind din gunoi de lilieci
amestecat cu oase de urs, acumulat de mii şi mii de ani. Acest guano a fost folosit încă de strămoşii noştri
ca îngrăşămînt artificial. Cantităţi impresionante de guano au fost exploatate în primul război mondial,
peştera de la Cioclovina fiind a doua în lume în care s-a făcut asemenea exploatare. Cu prilejul săpăturilor
s-au găsit unelte ale omului primitiv şi un craniu al celui mai vechi locuitor cunoscut pînă acum pe
teritoriul ţării noastre.
Peştera inferioară, situată la 70 m sub prima, formează patul pîrîului Ponorici de care aminteam
mai sus şi care după un curs misterios subteran iese la lumină aici. La cca 120 m de la intrare, peştera se
lărgeşte, deschizîndu-se într-o sală mare, de unde se poate urca într-o galerie ce se termină brusc la
marginea unei prăpăstii. În această galerie s-a descoperit în 1953 un neobişnuit depozit cu obiecte de
podoabă din bronz şi chihlimbar, aparţinînd sfîrşilului epocii bronzului şi începutului epocii fierului, avînd
o vechime de peste 2500 de ani. Depozitul mai conţinea obiecte de ceramică albăslruie, obiecte de sticlă
colorată verde, nasturi, cîrlige, paftale. Această descoperire extraordinară a dus .la formularea a numeroase
ipoteze. Tezaurul, aparţinînd probabil unui şef de trib, a fost furat şi ascuns aici. Poate s-a dat o luptă
dramatică între fugari şi urmăritori, luptă care s-a sfîrşit cumva prin prăbuşirea în adîncimi a combatanţilor,
comoara rămînînd aici unica mărturie a evenimentului. De altfel, în peştera inferioară s-au identificat
diferite straturi de cultură. Astfel, în afară de depozitul amintit, au fost descoperite într-o nişă din sala mare
cioburi de oale de ceramică neolitică, cu o vechime de 3500 de ani, oase mamifere, o specie ciudată de
liliac care se adăpostea în peşteră (Nyctalus noctula), specie de chiropter care azi nu mai trăieşte.
Într-o sală spaţioasă în adîncul peşterii se desfăşoară un monumental peisaj subteran de stalagmite
şi coloane zvelte de 5 — 6 m înălţime, albe ca zăpada, pe o podea de argilă roşie, cu bazinaşe de apă
cristalină. O adevărată feerie de culori şi forme!
 Încheind excursia în regiunea carstică Ponor — Ohaba Ponor — Federi — Ponorici — Cioclovina,
călătorul poate reveni la şoseaua D.N. 66 pe care se desfăşoară itinerarul nostru său îşi poate continua
drumul spre Luncani, de unde, trecînd pe valea Apa Oraşului, ajunge la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei
(vezi traseul «Pe valea Luncanilor spre aşezările dacice»). De altfel, chiar deasupra satului Cioclovina, la
cota 859, se poate vedea valul de pămînt şi piatră numit de săteni «Troianul», care apără accesul spre
vestita cetate dacică de la Piatra Roşie. Troianul se desfăşoară în direcţia nord-vest, sud-est, apoi spre sud
pînă la satul Federi.
Noi ne vom întoarce pe traseul iniţial în apropiere de satul Livadia (acolo unde s-a făcut bifurcarea
spre Ponor) şi ne vom continua drumul pe şoseaua principală D.N. 66. Următorul popas îl constituie
localitatea BARU (25 km de la Haţeg). Comuna datează din secolul al XV-lea şi este formată din satele
Bani, Livadia, Valea Lupului şi Petros. Cel mai vechi este Petrosul, aşezare din secolul al XIV-lea, care,
aşa cum spune tradiţia, este locul de origine al primilor locuitori ai Petroşanilor — Jiului. Baru este o veche
comună grănicerească. La Baru se poate vizita biserica «Părveştilor», ale cărei picturi au fost executate de
meşteri din Ţara Românească. Legenda spune că acest lăcaş bisericesc a fost ridicat de o femeie deosebit de
frumoasă, care avea legături cu o ceată de haiduci ascunşi într-o peşteră din apropiere. Haiducii i-ar fi dat
banii cu care s-a zidit biserica. În prezent, localitatea Baru este un însemnat centru muncitoresc, cu o mare
fabrică de cărămizi refractare, folosite între altele la furnalele Hunedoarei. Aici se afla în trecut una din cele
mai vechi manufacturi de ceramică.
De la Baru, abătîndu-se de la şosea şi urmînd cursul superior al Streiului pe o vale îngustă,
flancată de stînci calcaroase (se poate folosi şi linia ferată forestieră), turistul pătrunde într-o nouă regiune
carstică, pe cît de dificilă de străbătut, pe atît de frumoasă. Aici se află peştera Petroşului, în care se poate
pătrunde numai cu ajutorul unei scări, peste o groapă sau printr-o deschizătură laterală. La Petrosul s-au
găsit fosile de animale, în special de ursus spelaeus.
Tot de la Baru, urmînd drumul pe malul stîng al văii Petroşului, se poate ajunge la peştera Tecuri,
una din cele mai frumoase din ţară. La est de comună se deschide o potecă pe care, străbătînd-o, se ajunge
curînd la o păşune în pantă, şi apoi la locul numit «Tecuri», un important punct de exploatare forestieră. De
aici, urmînd versantul stîng al pădurii pînă la creasta muntelui, se ajunge la peşteră (distanţa de la Baru 10
km). Intrarea e puţin primitoare, gura peşterii deschizîndu-se în fundul unei avene verticale, adîncă de 12
m. De aceea trebuie folosită o scară de lemn. O dată ajuns în interior, vizitatorul trebuie să străbată o
galerie foarte scundă şi foarte îngustă. După trecerea unui ultim coridor, neobişnuit de strîmt, apare în faţă,
în toată strălucirea şi frumuseţea, neasemuita peşteră de la Tecuri. O sală imensă, legată printr-o perdea de
coloane cu plafonul, bazinaşe cu apă limpede ce ascund o interesantă faună cavernicolă acvatică, pereţi în
tonuri roşiatice, ornaţi cu concreţiuni de calcar transparente, incolore sau colorate în nuanţe de la roz pastel
la roşu şi violaceu, totul îmbracă aici forme ciudate. În fundul sălii drumul se îngustează, barat de o
frumoasă stalagmită de aproape trei metri, apoi de alta de peste şapte metri, albă roz, formată din discuri
suprapuse. Mai departe se desfăşoară un impunător povîrniş ca un portal înalt de zece metri, format din
scurgeri, pe care se înalţă impresionante stalagmite şi coloane.
Fascinantă este «camera roşie», ce oferă o privelişte de basm proiectată pe un fond de cristale
purpurii de calcită, ca nişte ace fine ce tapisează pereţii. Urmează mereu alte coridoare şi încăperi vaste cu
concreţiuni ce împodobesc pereţii cu o mare bogăţie de culori şi nuanţe.
Peştera Tecuri prezintă o mare însemnătate din punct de vedere ştiinţific, datorită formaţiunilor
concreţionare rare nu numai în peşterile din ţara noastră, ci şi în tot sud-estul Europei (stalactite excentrice,
mase tabulare, pseudo-statuete şi altele). Peştera poate fi vizitată numai cu aprobarea Comisiei pentru
ocrotirea monumentelor naturii.
Revenind la comuna Baru şi urmînd drumul pe şoseaua D.N. 66 spre Petroşani, se ajunge, după 3
km, la satul CRIVADIA, aparţinînd de comuna Baniţa. Această porţiune a drumului oferă călătorului un
decor în care măiestria omului care a creat aici impunătoare viaducte şi tunele de cale ferată se întrece cu
marele meşter — natura — care îşi etalează arhitecturale forme şi peisaje, monumentale înălţimi la poalele
cărora susură pîraiele cristaline ale Crivadiei şi Merişorului.
La Crivadia, unde s-a construit recent unul din cele mai înalte viaducte din ţară, se află un turn,
situat pe marginea unei stînci calcaroase. Turnul, construit din piatră scoasă din stîncă, este o veche
fortificaţie medievală. Date certe asupra construcţiei nu există. Ţinînd seama de poziţia fortăreţei într-un
loc central, între pîrîul Merişor cu albia adîncă, prelungiri de dealuri şi un mal abrupt, se poate deduce că ea
a fost ridicată pentru a apăra singurul drum de acces dinspre bazinul Haţegului şi al Jiului. Construcţia e
simplă: în exterior un zid drept eu un coronament la partea superioară. În interior, sus, se află un fel de
coridor lat de l m, cu un parapet de 80 cm. În incintă se poate pătrunde prin partea de sud, un fost crenel
transformat în intrare. Dinspre nord şi sud, alte şapte creneluri apără terenul liber spre turn. Vechea intrare,
situată la o anumită înălţime, este accesibilă numai cu ajutorul unei scări.
Un alt obiectiv turistic al Crivadiei îl constituie peştera de la stînca «Cornetu», la nord de sat,
cale de o oră. La 3 km de Crivadia se află MERIŞOR, sat de munte amintit de un document datînd din
veacul al XVI-lea (1520) ca loc de întîlnire a unor soli de pace trimişi de voievozii Transilvaniei şi Ţării
Româneşti. E vorba de trimişii lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi ai lui Neagoie Basarab,
domnitorul Ţării Româneşti, «ce s-au strîns aici şi sfat făcînd cu credinţă şi mare blăstăm, s-au legat şi s-
au aşezat cum mai mult de acum înainte, aceste două pămînturi, gâlcevi şi răzmeriţi şi hoţii sau prăzi şi
jafuri să nu se mai facă, ci să fie cu mare pace şi frăţie».
Dincolo de sat, şoseaua urcă spre pasul Merişor (756 m alt.), ale cărui coline formează linia de
despărţire a apelor din bazinul Jiului de cele ale bazinului Mureşului. Aici se întîlnesc înălţimile Burianului
cu cele ale Retezatului. Pînă în a doua jumătate a veacului trecut, cînd au fost construite şoseaua şi calea
ferată, drumul de legătură între depresiunea Haţeg şi bazinul Petroşani pornea de la Merişor spre sud, trecea
prin pasul Babii (944 m alt.) şi cobora pe valea Crivărului la Vulcan. Drumul de azi străbate de-a lungul
pîrîului Merişor o pitorească zonă carstică, cu frumoasa cascadă de la stînca Comărnicelu şi în
împrejurimile satului cu peştera Ioanei şi peştera din Părete.
Continuîndu-ne drumul pe D.N. 66, prin defileul Merişor, ajungem, după 4 km de la satul Merişor,
în satul BANIŢA, aflat la o altitudine de 772 m (aparţinînd ca şi satele Crivadia şi Merişor de comuna
Baniţa), de unde începe coborîşul spre bazinul Jiului. Panorama este mereu încîntătoare.
La cumpăna de ape de la Merişor-Băniţa, la marginea de vest a bazinului Petroşani, prins în furca
şoselei şi a căii ferate, se află un uriaş mamelon cu pereţii abrupţi şi albi. Este dealul Bolii, pe care se văd
ruinele unei cetăţi dacice, datînd, după cum au stabilit cercetările efectuate în 1961 şi 1962, din perioada
cuprinsă între domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal (sec. I î.e.n. — sec. I e.n.). Prin situarea sa
geografică, la răscrucea drumurilor Streiului, Jiului şi mai departe spre lunca Dunării, cetatea oferea
condiţiile unei apărări şi a unui eficient control militar, asupra căilor de acces spre regatul dacic. Terenul a
fost amenajat de mîna omului prin nivelări şi terasări. Singura parte accesibilă era dinspre nord, unde un zid
de piatră cu mortar bara drumul duşmanului. Un al doilea zid, cu legături de lemn, se afla la marginea
teraselor superioare. La extremitatea de est se afla o scară impunătoare, cu o balustradă lucrată din piatră.
Scara, largă de trei metri, ducea spre platoul superior. Punctul cel mai înalt, acropola, era o clădire de piatră
fasonată, în care se afla şi postul principal de veghe. Construcţia era prevăzută cu platforme de luptă,
turnuri de observaţii, sanctuare, canalizare, depozit de obiecte, arme, unelte.
Sub dealul Bolii, sau mai exact sub cea de-a doua culme a lui, se află renumita peştera cu acelaşi
nume. Înaltă de vreo 40 m, gura peşterii dă într-o încăpere largă, ce se răsfiră spre apus şi miazăzi,
strîmtîndu-se din ce în ce mai mult. Cu ajutorul unei scări se poate ajunge într-o încăpere superioară, în
care se poate intra şi prin alte deschideri.
De la Baniţa — unde se opreşte itinerarul nostru — mai sînt doar 11 km pînă la Petroşani.

DE LA HAŢEG SPRE ULPIA TRAIANA (SARMIZEGETUSA) ŞI POARTA DE FIER

A TRANSILVANIEI

Pentru vizitatorul Ţării Haţegului, o excursie la Ulpia Traiana, străvechea capitală a Daciei
romane, este, ca să spunem aşa, obligatorie (vezi schiţa de la pag. 24).
Pornind din oraşul Haţeg pe şoseaua D.N. 68 Simeria — Caransebeş, avem de străbătut un traseu
scurt de numai 17 km. Distanţa se parcurge pe nesimţite, într-un peisaj pe cît de încîntător, pe atît de
instructiv, prin mulţimea vestigiilor ce vestesc apropierea de cel mai însemnat loc istoric nu numai din Ţara
Haţegului, ci din întreaga Transilvanie. De la primii kilometri se înşiruie localităţi ce includ între hotarele
lor pagini de hrisoave şi mărturii grăitoare ale vechimii neamului românesc pe aceste meleaguri: REEA (5
km de la Haţeg), apoi TOTEŞTI (7 km), sate vechi cu descendenţi din familii de români înnobilate pentru
actele lor de vitejie. Pretutindeni se văd urme de aşezări romane. La Toteşti, în 1859, un sătean arînd cu
plugul a scos din pămînt un lanţ de aur cu 12 verigi groase cît degetul.
Continuîndu-ne drumul intrăm în satul PĂCLIŞA (9 km), situat pe malul drept al rîului Cârlete.
Aici se afă un frumos castel, cîndva proprietate a familiei de români înnobilaţi Pogany, astăzi amenajat ca
preventoriu de copii. Urmează satul HĂŢĂGEL, o aşezare mică ascunsă într-o fundătură de rîu, care-l
desparte în două. Încă în anul 1453 Hăţăgelul se număra printre satele dăruite nobililor români Ioan, fiul lui
Mihail din Ciula şi Dionisiu, fiul lui Andrei din Densuş. Se pare că în vatra satului a fost cîndva o fermă
romană, deoarece pe locul numit Grădiştioara existau pînă nu de mult ruinele unei construcţii antice. Tot
aici se găsea o biserică veche din lemn care s-a dărîmat în 1892 şi ca să nu i se piardă urma, pe locul unde a
fost pristolul format din două lespezi romane s-a ridicat o cruce, cu inscripţie evocînd existenţa bisericii.
Următoarea localitate de pe traseu este CÎRNEŞTI (12 km), sat aşezat de o parte şi de alta a
pîrîului Cărlete. De la Cîrneşti, cu o abatere de la şoseaua principală pe un drum comunal, de numai 3 km,
se poate ajunge la satul OSTROV, aparţinînd de comuna Rîu de Mori, aşezare amintită într-un document
ce datează din anul 1360. Biserica din Ostrov este declarată monument istoric, fiind restaurată de mai multe
ori, mai ales în urma incendiilor din anii 1883 şi 1905. Este construită din piatră brută şi din piatră de talie,
folosită la muchiile zidurilor clopotniţei şi la profiluri. Planul construcţiei cuprinde clopotniţa, nava şi
absida. Atît nava cît şi absida sînt acoperite cu o boltă care se termină deasupra absidei cu o cupolă. Intrarea
se face prin latura de sud a navei. Se pare însă că altădată intrarea se făcea, prin clopotniţă, după toate
probabilităţile mai veche decît nava. Biserica este lipsită de picturi murale. După unele urme ce se observă
într-o timpană a navei, ar reieşi că la origine biserica a fost pictată. Pledează pentru această presupunere
faptul că în peretele dinspre apus al navei, deasupra vechii intrări, într-o firidă arcuită se mai poate observa
o reuşită icoană de hram. Cromatica armonioasă a desenului, puritatea liniilor, gravitatea compoziţiei,
fineţea conturului chipurilor şi mîinilor evocă stilul picturii bizantine din perioada paleologă asemănătoare
cu cea care decorează biserica din Densuş. În continuarea abaterii de la Ostrov, recomandăm un popas în
satul CLOPOTIVA (20 km de la Haţeg). Marele cărturar Ovid Densuşianu consideră Clopotiva «o copie
fidelă a ceea ce trebuie să fi fost viaţa, în vremea cuceririi dacice». Aşezarea este se pare unul din cele mai
vechi sate de pe pămîntul Daciei. Situat pe o coastă la poalele muntelui Muncelu, satul domină întreaga
Ţară a Haţegului. Interesul turistic al aşezării îl formează vechimea ei şi autenticitatea caracterului
etnografic. Numele satului apare pentru prima oară într-un document din 1360, în care se dau unele ştiri
despre organizarea bisericii româneşti din Transilvania, precum şi despre o hotărîre a vicevoievodului
Petru, ucis de Vlaicu Vodă, în Ţara Românească, într-un proces de posesiune în care figurează ca membri
în scaunul de judecată un anume Zampa din Clopotiva şi Baya, filius Buz de Clopotiva. Un alt document,
datînd din 1439, prin care se reînnoiesc diplomele nobiliare unor familii româneşti din Haţeg, aminteşte şi
de un anume Ladislau de Klopotiva. În sfîrşit, într-un act din 1538 privind posesiunea satului Ohaba, găsim
ca pretendenţi pe Ştefan Bagocs şi Ştefan Pogan din Clopotiva, nume ale unor străvechi familii de origine
românească. De altfel trebuie arătat că din Clopotiva îşi trag originea şi alte familii nobile ce apar în sec. al
XV-lea şi ai căror membri au ajuns comiţi ai Albei şi Hunedoarei.
În ce priveşte numele comunei, se afirmă că provine de la clocotul Rîului Mare ce străbate
Clopotiva, avîndu-şi izvor tocmai în iezerul Bucura, la 2000 m altitudine.
Aşezare cu străvechi rădăcini în trecutul populaţiei româneşti din Transilvania, Clopotiva şi-a
păstrat de-a lungul veacurilor tradiţiile, obiceiurile. Portul locuitorilor de aci se distinge prin formele
arhaice, fără culori şi motive măiestre. Bărbaţii au glugă şi sarică, femeile catrinţă scurtă şi lată dinainte şi
mai lungă în spate. Iarna şi unii şi alţii poartă haine de pănură, laibăr sau şubă lungă. Clopotivenii sînt
oameni dîrji, curajoşi şi mîndri la înfăţişare. Erau renumiţi ca vînători de urşi şi dibaci pescuitori de
păstrăvi. Din Clopotiva se recrutau puşcaşi pentru vînători. Adesea, cînd urşii coborau flămînzi în vale,
bărbaţii vînjosi şi îndrăzneţi se luau la trîntă cu ei, doborînd fiarele în lupta corp la corp.
În localitate se pot vizita — ca monumente de arhitectură deosebit de interesante — o biserica
ortodoxă, o biserică reformată, precum şi casa lui Tomoni Borcan, ridicată în stilul vechii arhitecturi
ţărăneşti locale.
Clopotiva este şi o poartă de pătrundere în Munţii Retezat, pe la cabana Gura Zlata şi la cabana
Gura Apei, de-a lungul Rîului Mare, spre izvoarele acestuia. Spre cabane circulă şi autobuze D.G.T.A., cu
plecări din Haţeg, prin Toteşti, Păclişa, Ostrov. După abaterea din traseu pentru vizitarea Ostrovului şi
Clopotivei, revenim la Cîrneşti, pe şoseaua D.N. 68. Ceva mai la sud de Cîrneşti se desprinde un alt drum
comunal ce duce de asemenea spre o localitate ce merită a fi vizitată. Este vorba de Peşteana (aparţinînd de
comuna Densuş), localităţi bogate în vestigii romane. Aici, în hotarul salului, s-au aflat urme de ziduri care
par a fi împrejmuit una sau mai multe ferme romane (Villa rustica). Biserica din Peştearia este foarte veche.
Ea a fost însă restaurată în întregime, schimbîndu-şi nu numai înfăţişarea exterioară, ci şi planul şi
construcţia interioară. Cu ocazia restaurărilor au fost distruse şi picturile murale, ale căror urme se mai văd
astăzi în peretele din stînga navei, iar în exterior în latura de vest. Deosebite ca factură, aceste fragmente de
picturi ar indica prezenţa mai multor meşteri care au zugrăvit biserica pe la mijlocul veacului al XV-lea,
într-o epocă de plină ascensiune şi afirmare a cnejilor locali. La intrarea în biserică, în zidul din dreapta, se
pot vedea cîteva monumente romane încastrate în zid. Înapoindu-ne pe şoseaua principală, prezenţa
vestigiilor antice se face tot mai simţită, pe măsură ce ne apropiem de Ulpia Traiana.
 La BREAZOVA (16 km de la Haţeg), sat aşezat pe coasta unui deal cu livezi, ne aflăm într-o
reşedinţă a unor patricieni romani care şi-au ales această poziţie încîntătoare aproape de capitală, pentru a-
şi construi vile luxoase ferite de zgomotele marelui oraş. Urme de construcţii s-au găsit şi la nord de sat, pe
dealul Drăgaia, alături de un cimitir familial. Obiectele aflate în mormînt, ca şi mormîntul însuşi construit
din cărămidă şi marmură, pot fi văzute în muzeul din Sarmizegetusa.
La HOBIŢA-GRĂDIŞTE, următoarea localitate de pe traseul nostru, s-a dezgropat în primăvara
anului 1948 o incintă incluzînd un spaţiu de aproape 6000 m 2. Zidul construit din piatră de stînci
împrejmuia cîndva complexul unei ferme romane. Rolul acestor ferme nu se reducea numai Ia cultivarea
pămîntului. Ele aveau ca obiect şi valorificarea produselor agricole, prelucrările de materiale, creşterea
animalelor etc. Înăuntrul incintei de la Hobiţa-Grădiste s-au găsit cioburi de vase, piroane, vase din lut ars
şi din sticlă, urme de picturi murale şi altele. De asemenea s-au identificat instalaţii de încălzit, încăperi de
locuit. Din cercetările arheologice rezultă că ferma de aci datează din prima jumătate a secolului al III-lea
al erei noastre.
La 17 km după plecarea din Haţeg se ajunge la comuna SARMIZEGETUSA (fostă Grădişte). Pe
teritoriul comunei Sarmizegetusa se găsesc ruinele Ulpiei Traiana, vechea capitală a Daciei romane. Situată
pe principala linie de comunicaţie ce lega sudul Dunării cu teritoriul Daciei, Ulpia Traiana a devenit, după
cucerirea acesteia, capitala noii provincii, centrul ei politic, cultural şi religios. Aşezarea a fost întemeiată
între anii 108 — 110, primind gradul de colonie, cel mai înalt grad din ierarhia municipală romană.
Pe teritoriul satului Sarmizegetusa s-a descoperit o inscripţie conţinînd într-o formă lapidară actul
de întemeiere a coloniei. Acesta sună în felul următor: «Ex autoritate Impperatoris Caesaris divi Nervae
filii Nercae T raia ni Au-gusti condita Colonia Dacica per Dccimum Terentium Scau-rianum legatum dus
pro praetore». În traducere: «Din porunca înălţatului împărat Cezarul Nerva Traian, fiul divinului Nerva, a
fost întemeiată colonia Dacica, prin împuternicitul său, generalul guvernator Decimus Teren-tius
Scaurianus». În afară de acest document oficial se mai păstrează şi o monedă de bronz emisă la Roma cu
ocazia celebrării evenimentului. Moneda poartă pe o faţă a ei efigia împăratului, iar pe verso este
reprezentată întemeierea coloniei după străvechiul rit etrusc. Ritualul de întemeiere a fost îndeplinit de către
guvernatorul Scaurianus în numele lui Traian. Scaurianus, îmbrăcat în costumul prescris, mîna un plug tras
de un taur şi o vacă pentru a trage brazda, pe urmele căreia urmau să se ridice zidurile viitorului oraş.
Oraşul s-a numit la început Colonia Ulpia Traiana. După un timp de la cucerirea Daciei, romanii, ca să le
abată dacilor gîndul de la glorioasa lor capitală, Sarmizegetusa din munţii Orăştiei şi totodată să le dea o
satisfacţie de amor propriu, au hotărît să adauge la numele roman al capitalei nou construite şi numele
vechii capitale a lui Decebal, Sarmizegetusa. În felul acesta, capitala Daciei romane a căpătat denumirea de
Colonia Ulpia Traiana Dacica Augusta Sarmizegethusa. În secolul al III-lea, Ulpia Traiana a primit
titlul de Metropolis, ceea ce sugerează importanţa ce i se acorda. Aici îşi aveau reşedinţa Legatus Augusti,
guvernatorul provinciei, triumvirii, conducătorii consiliului orăşenesc şi membrii acestuia, decuriones,
căpeteniile militare şi mai marii preoţilor. Între zidurile oraşului era cuprinsă o suprafaţă de peste 32 ha, dar
colonia se întindea şi dincolo de ziduri, unde se aflau numeroase gospodării, case, temple, locaşuri de
cultură şi cimitirele. Populaţia era probabil de cca 15—20 000 locuitori. Timp de mai bine de un veac şi
jumătate s-a dezvoltat aici o viaţă prosperă, paşnică, urmele monumentelor de artă şi ale construcţiilor —
ce rivalizau cu cele din marile oraşe romane — stînd mărturie a măririi şi gloriei coloniei. Prim centru
politic al provinciei, aşezat pe marele drum imperial care o străbătea de Ia sud-vest la nord, Ulpia Traiana
era în acelaşi timp un însemnat centru economic şi comercial, în care se desfăceau prin neguţătorii daci,
romani sau sirieni mărfuri produse în întreg imperiul, trimiţîndu-se mai departe produsele autohtone create
de meşteşugarii grupaţi în colegii profesionale (pietrari ce prelucrau marmura de la Bucova, olari, argintari
etc.) sau grînele obţinute pe pămînturile marilor ferme.
Această intensă viaţă economică şi prezenţa marilor şi micilor demnitari ai provinciei şi oraşului
au făcut să înflorească aici activitatea de construcţii, ridicîndu-se palate şi edificii publice, temple,
sanctuare, băi luxoase, palestre pentru exerciţii gimnastice, amfiteatre, statui, apeducte.
Toate aceste splendori au căzut cu încetul în ruină, începînd din anul 271, cînd oraşul a fost părăsit
de oficialitatea romană.
Astăzi, după veacuri şi milenii, cercetătorii se străduiesc să pună în valoare complexul arheologic
de la Ulpia Traiana. Prin săpături sistematice ce s-au făcut aici, prin colectarea preţioaselor vestigii din care
o parte se păstrează în muzeul local, precum şi pe baza unor documente epigrafice s-a putut reconstitui în
bună parte topografia oraşului şi a împrejurimilor şi identifica unele construcţii. În cele ce urmează vom
indica după lucrarea «Ulpia Traiana» de acad. C. Daicoviciu şi H. Daicoviciu (Editura Meridiane) cîteva
din obiectivele ce prezintă interes pentru vizitatorul acestei istorice aşezări.
 Zidurile oraşului, încă de pe timpul lui Traian şi mai tîrziu în primii ani de domnie a lui Hadrian,
Ulpia Traiana a fost întărită cu ziduri de piatră groase, de aproape doi metri. Pe fiecare latură a incintei,
care ocupă un spaţiu de peste 300 000 m.p., se afla cîte o poartă, iar în colţurile rotunjite se înălţa cîte un
turn patrulater ce servea deopotrivă la paza şi apărarea cetăţii. Turnul din colţul sud-estic al oraşului s-a mai
păstrat şi poate fi văzut, fiind dezgropat în întregime.
Zidurile erau înalte de cca 4 — 5 m şi au fost construite dun blocuri de gresie.
Palatul Augustalilor este una din cele mai monumentale construcţii dezgropate în incinta cetăţii
Ulpia Traiana. Aproape în întregime scos la lumină, palatul, aşezat în centrul oraşului Ulpia Traiana, la sud
de amfiteatru şi în imediata apropiere a forului, avea o lungime de 85 m şi o lăţime de 65 m. O inscripţie
găsită acum mai bine de o sută de ani în interiorul clădirii consemnează că palatul a fost început de
primarul şi preotul coloniei M. Procilius Niceta, fiul lui Marcus, şi desăvîrşit mai tîrziu de descendentul
acestuia, M. Procilius Regulus, cavaler roman şi consilier în sfatul oraşului.
Grandiosul palat era rezervat celui mai înalt colegiu preoţesc — «Colegium Augustalium» —
înfiinţat în secolul I în cinstea lui August şi a gintei Julia. Membrii acestui ordin religios se recrutau dintre
cetăţenii înstăriţi ce deţineau poziţii importante în viaţa politică, socială şi economică a oraşului.
Construit după un plan unitar, simetric, din piatră de stîncă, cărămidă, blocuri de tuf calcaros şi de
marmură, palatul are o formă patrulateră, în stînga şi în dreapta aflîndu-se cele două aripi mai lungi ale
clădirii, în faţă partea principală a ei, iar lîngă intrarea pe terenul săpăturilor cea de a patra latură, ce leagă
aripile mai lungi. În mijlocul construcţiei se află o curte mare şi una mică în faţa clădirii principale. Un zid
cu două porţi, de o parte şi de alta, despărţea curtea mică de cea mare. Zidul nu despărţea însă complet cele
două curţi, ci era o construcţie în arcade, cu o frumoasă înfăţişare arhitectonică ce permitea vederea dintr-o
parte şi din alta. Curtea mare era înconjurată dinspre apus şi răsărit de cîte o bazilică, încăperi vaste în care
se ţineau adunările. În partea dinspre miazănoapte erau dispuse o serie de încăperi mai mici şi probabil aici
se aflau şi porţile de intrare.
În mijlocul curţii mari, pavată cu blocuri de piatră, se află un soclu, unde se înălţa vestitul Ara
Augusti — altarul împăratului. În jurul acestuia se celebrau cu mare fast serbările organizate de «Ordo
Augustalium», la care se adunau toţi cetăţenii, orînduiţi fie în curte, fie în cele două bazilici. Acestea aveau
o largă perspectivă spre curte, prin deschizături flancate de coloane. Curtea mică avea pavimentul mozaicat
şi în ea se aflau numeroase statui şi monumente onorare sau votive. Soclurile şi rămăşiţe ale unor
monumente se văd şi azi peste tot. Curtea formează un fel de portic în faţa corpului principal al clădirii.
Aripa principală a palatului, din faţa intrării actuale pe terenul săpăturilor, se intindea pe o lungime
de circa 45 m, avînd un aspect grandios, monumental. Întreaga faţadă era compusă din cinci deschizături
mari, arcuite, corespunzînd celor cinci mari încăperi din spate. Arcurile erau susţinute de pilaştrii care, la
rîndul lor, se sprijineau pe socluri puternice din piatră.
În această parte principală a clădirii se afla sala de şedinţe a ordinului, la care se ajungea pe nişte
scări din care au mai rămas cîteva urme. Sala era prevăzută cu un sistem central de încălzire pe sub
duşumea — hypocaustum. Duşumeaua era suspendată pe mici stîlpi de cărămidă, pentru ca să poată
pătrunde aerul cald. Acesta se infiltra şi de-a lungul pereţilor printr-un spaţiu liber rămas între zid şi
căptuşeala făcută cu nişte ţigle speciale. Un cuptor mare (praefurnium) era instalat într-o parte a clădirii şi
furniza aerul cald necesar ce circula prin ţevi sau alte dispozitive. În imediata apropiere se află o încăpere
cu două cisterne de apă, conservate pînă în ziua de astăzi. Cisternele au bolţi puternice de piatră şi
cărămidă. Tencuiala pereţilor şi a pavimentului era făcută special pentru păstrarea apei. Sub pragul uşilor se
află cîte un canal de scurgere, iar îndărătul cisternelor trei cămăruţe din care două serveau la captarea apei
de ploaie.
Una din încăperile cele mai interesante, situată în aripa din stînga a palatului, este tezaurul,
cameră subterană în care se păstrau obiectele de cult şi de valoare ale ordinului. În interiorul tezaurului se
ajunge coborînd cîteva trepte şi un prag cu usciori din blocuri mari de piatră. Camera e pavată cu plăci de
piatră, iar pereţii sînt tencuiţi. Deasupra se află o boltă de cărămidă ce despărţea încăperea de sanctuar, în
care se pătrundea dinspre curte.
Palatul mai dispunea de o serie de alte încăperi, al căror rost exact nu se cunoaşte. Probabil unele
serveau de locuinţă unor membri ai ordinului, altele erau săli de adunare, de banchete etc.
Forul. Din palatul Augustalilor, printr-o poartă impresionantă, se făcea trecerea în for, piaţa
publică a oraşului, locul unde se discutau treburile obşteşti şi se ţineau judecăţile. Aici se ridicau
monumente şi statui pentru cinstirea demnitarilor şi bărbaţilor iluştrii.
Forul cuprindea două părţi: o parte mai îngustă, vecină cu palatul Augustalilor, acoperită cu ţiglă,
avînd 85 m lungime şi 10 m lăţime şi o parte mai largă, la sud de prima. Partea mai îngustă era închisă de
ziduri căptuşite cu plăci de marmură fixată de zid cu scoabe de bronz. Marmura îmbrăca pereţii cam pînă la
2 m înălţime. De jur împrejur, lîngă ziduri, erau aşezate pe postamente tot de marmură monumente, statui şi
pietre votive. Un asemenea monument ridicat de cetăţenii coloniei în cinstea fostului guvernator al Daciei
şi patron al coloniei, M. Sedatius Severianus, cu prilejul numirii sale consul la Roma, se află şi astăzi pe
locul său, pe latura estică a forului. Altele se păstrează în muzeu. Lîngă monumentul lui Sedatius se vede o
scară de piatră ce ducea la o clădire publică de lîngă for, în curs de dezgropare şi care ar putea fi chiar
reşedinţa curiei, sfatul orăşenesc.
Din partea îngustă a forului se trecea în partea dinspre sud, înconjurată de asemenea de ziduri, şi
largă de 42 m. Aici era forul propriu-zis, descoperit şi pardosit cu lespezi de gresie, unde se ţineau
adunările. Şi în această parte se aflau monumente onorare, după cum se poate vedea din blocurile de socluri
păstrate.
Amfiteatrul. În partea de răsărit a actualei comune Sarmizegetusa, chiar lîngă şoseaua Haţeg-
Caransebeş, se află amfiteatrul, cea mai impresionantă construcţie a Sarmizegetusei. Aici aveau loc luptele
de gladiatori urmărite cu pasiuni! de miile de spectatori, aici se desfăşurau luptele cu fiarele sălbatice,
reprezentaţiile cu actori, inimi, histrioni, sportivi.
Construit în întregime din piatră, cu bolţi de cărămidă deasupra unor intrări sau celule şi acoperiş
din ţiglă deasupra unor galerii sau tribune, amfiteatrul din Sarmizegetusa era unul din cele aproximativ 200
amfiteatre cunoscute în tot Imperiul roman, şi unul din cele 2 — 4 existente în Dacia. Relativ bine
conservat, monumentul şi-a păstrat aproape toate elementele componente, ceea ce permite reconstituirea lui
exactă.
Ca întindere era suficient de mare pentru a cuprinde circa 4—5 000 spectatori. Are formă eliptică,
axa principală fiind de 90 m, iar cea secundară de 70 m. Orientat în direcţia vest-est, amfiteatrul se împarte
în două părţi distincte: arena şi cavea (locul rezervat publicului). Tribunele spectatorilor înconjurau arena în
forma unor ziduri paralele, întretăiate perpendicular, regulat, de alte ziduri, ca nişte raze. În ce priveşte
arena, aceasta era un teren plan, acoperit cu prundiş mărunt, pardosit pe lîngă porţi cu lespezi de piatră sau
cărămizi. Deoparte şi de alta a intrărilor principale spre arenă se deschideau nişte celule lunguieţe, care
probabil serveau drept cuşti pentru animalele sălbatice folosite la spectacole, camere de cadavre sau răniţi,
camere unde se dezbrăcau gladiatorii etc. Un zid înalt de vreo 5 m împresura arena pentru a feri pe
spectatori de furia fiarelor. Deasupra zidului era un parapet de piatră întrerupt doar de porţile de intrare în
număr de patru. Porţile erau monumentale, cu coloane de marmură şi arhitrave. Aspectuoase erau şi
primele rînduri de bănci, din marmură sau din piatră, purtînd iniţialele persoanelor oficiale cărora le erau
rezervate. În spatele acestora era galeria cu bănci de lemn destinate mulţimii cetăţenilor de rînd. Tribunele
erau aşezate în pantă, zidurile parelele, ca şi cele perpendiculare pe ele, nefiind altceva decît suportul
băncilor spectatorilor pentru a împiedica eventuala lor surpare sub greutatea miilor de trupuri pe care
trebuiau să le susţină.
Amfiteatrul mai dispunea şi de canale subterane din piatră sau jgheaburi de lemn ce serveau la
lucrările de spălare şi curăţire a arenei. Legat de descoperirea şi dezgroparea amfiteatrului se cuvine să
amintim dezvelirea, în apropierea porţii principale dinspre răsărit, a ruinelor unui sanctuar al zeiţei
Nemesis — zeiţa norocului, a destinului, adorată de gladiatori.
Necropolele antice. La vreo 500 — 600 m depărtare de oraş, la răsărit şi la nord-vest de acesta, au
fost identificate cele două necropole ale Ulpiei Traiana.
Din necropola de la nord-vest de oraş provin mai multe sarcofage de piatră sau cărămidă,
monumente funerare din care o parte se păstrează şi în muzeul local. În anul 1935, în necropola de răsărit,
pe dealul lui Balint, a fost dezgropat un muusoleu deosebit de interesant. Este vorba de o construcţie
circulară, cu un diametru de 21 m, construită dintr-un zid exterior din piatră de rîu, la bază, şi din blocuri
mari de piatră, prinse între ele cu scoabe de fier, în partea superioară. În interiorul zidului se aflau cîndva
sarcofagele. Din păcate, nici unul din acestea nu a fost găsit, fiind probabil scoase şi distruse. În schimb, a
fost dezgropat un mormînt clădit din piatră romană în care, în afară de resturile cadavrului unei tinere fete,
s-a aflat întregul inventar nejefuit, constînd din vase de sticlă şi lut ars, o brăţară, o monedă. Mormîntul a
fost reconstituit întocmai în muzeul local. O inscripţie de pe mausoleu arată că acesta aparţinea familiei lui
Q. Aurelius Tertius, decurion şi flamen al coloniei, îngropat aici pe la mijlocul secolului al II-lea.
Mormîntul de cărămidă, simplu, aparţinea probabil unei sclave sau liberte a familiei Tertius.
În jurul mausoleului şi pe întreaga suprafaţă a celor două cimitire s-au găsit şi alte morminte
răzleţe şi monumente funerare, între acestea, monumentul unui copil. Acesta poate fi văzut de asemenea în
muzeul local.
În afară de descoperirile descrise mai sus şi care datează dintr-o perioadă mai recentă de săpături
arheologice, respectiv începînd din anul 1925 — săpături care au fost efectuate sub auspiciile Direcţiei
monumentelor istorice şi ale Institutului de arheologie din Cluj, — pe teritoriul Ulpiei Traiane au fost
făcute şi descoperiri mai vechi care merită o deosebită atenţie.
Mozaicul multicolor, aflat pe pardoseala a două camere, a fost descoperit în afara zidurilor
oraşului, în anul 1823. Mozaicul, care reprezenta «Judecata lui Paris» şi scena cînd Priam, regele Troiei, îl
implora pe Ahile să-i restituie corpul neînsufleţit al fiului său, Hector, a fost distrus în 1830, păstrîndu-se
astăzi doar stampele ce reproduc cele două scene amintite.
Templul zeului Mithras. Zeu oriental de origine persană, Mithras era venerat în Imperiul roman,
mai ales de către soldaţi. Unul din templele ridicate în onoarea lui a fost dezgropat prin anii 1881 — 1883
pe malul stîng al pîrîului Apa Mică, pe panta unei coline. Templul era în parte adîncit în pămînt —
sanctuarul propriu-zis — imitînd lăcaşurile de cult originare ale acestei divinităţi, care erau peşterile
naturale. În urma săpăturilor făcute au fost identificate doar cîteva resturi din zidurile sanctuarului, reliefuri
şi inscripţii privind cultul lui Mithras.
Templul zeilor sirieni, dezgropat pe dealul Dălineştilor, în partea de vest a vechiului oraş, evocă
cultul zeilor asiatici, adus aici de pe meleagurile natale, de negustori sirieni ce făceau negoţ pe aceste
locuri.
Băile oraşului (thermae) sînt nişte încăperi destinate unor băi complete cu aer cald, abur, bazine cu
apă rece. Încălzirea se făcea prin sistemul numit hypocaustum, de care am mai amintit.
Muzeul. O mare parte din materialul arheologic referitor la Ulpia Traiana se află în muzeul din
Deva. Materialul mai recent dezgropat se păstrează însă în muzeul local, aflat în centrul comunei, la
marginea şoselei. Deschis zilnic şi avînd un custode permanent, muzeul din Sarmizegetusa, renovat în
toamna anului 1966, adăposteşte în cele 7 săli ale sale, precum şi în curte, numeroase şi variate monumente,
ilustrare vie a geniului creator, a gradului înaintat de cultură materială şi spirituală atins de strămoşii noştri.
Să pătrundern în interiorul primei săli. Aici se păstrează un bloc de piatră, caro a făcut cîndva parte din
zidul oraşului, un monument închinat zeiţei Fortuna, statueta unei femei romane, un capitel de coloană cu
ovule şi astragale, inscripţii onorare, un bloc de la o conductă, o monedă bătută de împăratul Traian la
întemeierea coloniei.
În sala nr. 2 se găsesc obiecte ce au aparţinui cîndva amfiteatrului: două bănci de piatră, mai
multe console de marmură, fragmente de; capitel, fragmente de tablă reliefată, o inscripţie dedicată zeiţei
Nemesis de un pecurariu (proprietar de animale), diferite obiecte: fibule, andrele, brăţări, zăbale, arme.
În sala nr. 3 se păstrează relicve găsite în for: obiecte de fier şi bronz, un tors al lui Apolo, o mînă
de marmură, fragmente de vase, plăci şi profilaturi de marmură ce erau aplicate pe zidurile forului, un
monument în cinstea lui Ulpius Domitius, consilier al oraşului, ridicat de un libert, un monument onorar
prin care cinci copii, trei băieţi şi două fete, cinstesc pe tatăl lor C. Julius Valerius, veteran şi fost primar al
oraşului, un monument în onoarea lui C. Valerius Surus, fost şi el primar al coloniei, ridicat de ginerele său,
T. Aurelius Kmcritus, centurion în legiunea VI.
În sala nr. 4 se află baza unei semicoloane de marmură, cărămizi şi fresce murale, obiecte de fier
şi bronz, inscripţii cu numele celor doi fii ai ctitorului Palatului Augustalilor, Procilius Regulus şi Procilius
Iulianus, cavaleri romani, reliefuri cu conţinut religios, fragmente de inscripţii, rîşniţe, scene cu isprăvile lui
Hercule. Sînt obiecte ce se găseau cîndva în palatul Augustalilor.
Relicve de la construcţii civile sînt expuse în sala nr. 5: materiale ceramice din villa rustica, vase
de lut ars, sticlă romană, lănţişoare, ornamente, statuete din bronz şi lut ars, piuă, obiecte din bronz şi fier.
În sala nr. 6 se află piese arhitectonice de la diferite construcţii, cărămizi pentru instalaţii de
încălzit, ţigle şi olane de la acoperişul unor clădiri, modele de mozaic, capiteluri, o coloană de la o clădire
publică etc.
În sala nr. 7 se află mormîntul reconstituit din mausoleul familiei Aurelia. Monumentul a fost
construit din cărămizi şi acoperit cu o lespede de marmură ce se află deasupra lui. În aceeaşi sală se mai
găsesc expuse : un altar consacrat zeului Serapis, un altar al lui Esculap, un altar închinat lui Jupiter, un
monument cu inscripţia grecească dedicat zeului suprem, un leu funerar, un postament de monument
funerar, un monument închinat zeiţei Hecate, un monument închinat, lui Jupiter, şezînd pe tron, un sfinx,
un altar închinat zeilor nemuritori de procuratorul L. Octavius Felix etc.
În afară de obiectele arătate mai sus şi de multe altele expuse în cele şapte săli, în curtea muzeului
se află cîteva exponate de proporţii mai mari, între care un sarcofag mare de piatră de augit-andezit, cu
capac imitînd acoperişul unei case; un mormînt provenit din necropola unei villa rustica, cutia unui
sarcofag de piatră de dimensiuni reduse, două console de la tribunele amfiteatrului, un leu funerar cioplit
din piatră.
 Prezentînd un deosebit interes din punct de vedere ştiinţific, complexul Ulpiei Traiana de la
Sarmizegetusa — în prezent obiectul unor intense lucrări de restaurare şi consolidări — constituie un
obiectiv turistic de mare atracţie pentru vizitatori.

Excursii în Retezat. Obiectiv istorie-cultural de primă însemnătate, comuna Sarmizegetusa (530 m)

este şi o poarta de acces spre Munţii Retezat, prin partea de nord-vest a acestora. Traseul turistic pentru
amatorul de ascensiuni începe chiar din gară. El are marcajul banda roşie. O potera marcată străbate cîteva
coline pînă la Clopotiva, scurtînd drumul pe şosea. De la Clopotiva (490 m), drumul turistic întîlneşte din nou
şoseaua şi urcă spre Retezat pe valea Rîului Mare, pe la cantonul silvic, Casa Verde (650 m), la cabanele Gura
Zlata (776 m) şi Gura Apei (998 m), pe mulţi îi ispiteşte ascensiunea pe valea Rîului Mare, datorită decorului
natural de o unică frumuseţe, vegetaţiei bogate şi prezenţei aici a unor curiozităţi şi rarităţi de specii vegetale:
nucul sălbatic, frăsinelul de mojdrean, stejarul sesiliflos. În sfîrşit, o mare parte din amatorii de ascensiuni
preferă ca punct de plecare spre înălţimile Retezatului Sarmizegetusa, deoarece comuna se află pe D.N.68 şi
marcajul turistic începe chiar din gara.
Pentru a înlesni turiştilor cunoaşterea atît a glorioaselor vestigii romane, cît şi împrejurimile
Sarmizegetusei, a fost amenajat de curînd, chiar la marginea şoselei U.N. 68 Haţeg- Caransebeş, în apropierea
localităţii, un teren de camping. Acesta este prevăzut cu posibilităţi de cazare în căsuţe, precum şi spaţii pentru
instalarea de corturi proprii. De asemenea există, condiţii pentru parcarea autoturismelor. Campingul are grup
administrativ, instalaţii sanitare, curent electric, apă potabilă etc.

După popasul la Sarmizegetusa, continuăm traseul propus spre vest, pe şoseaua D.N. 68 ce duce
spre Caransebeş. După numai 4 km descoperim sub o coastă păduroasă, pe un fund de pîrîu, satul Zeicani,
aparţinînd de comuna Sarmizegetusa. Pe partea stîngă a şoselei, la ieşirea din sat, un monument construit
din fier şi terminat în partea superioară cu un buzdugan aminteşte pe inscripţie că «aici în această
trecătoare au bătut Ion Huniade, cu ajutorul celor cincisprezecimii de viteji ai săi la 6 septembrie 1442
armata lui Sehadedin Paşa de 80 000 oameni».
Cîţiva kilometri mai departe, ne aflăm în punctul cel mai înalt al strîmtorii dintre munţi: Poarta de
Fier a Transilvaniei (699 m), punctul de trecere dintre Transilvania şi Banat. Măreţia peisajului e unică, ca
de altfel şi măreţia evenimentelor istorice ce le evocă. Pe aici au pătruns în Transilvania legiunile romane
conduse de însuşi împăratul Traian. Era în primăvara anului 101. De pe aceste culmi au privit ostaşii
romani cu încîntare priveliştea fără seamăn a ţării dintre munţi, străveche vatră a poporului dac, dincolo de
care îi adăstau nebănuite primejdii, dar şi comorile aurifere ale Daciei. Aici se afla vestita localitate Tapae
unde legiunile romane ale lui Tetius lulianus s-au ciocnit pentru prima oară, în anul 89, cu oastea dacică,
pentru ca 12 ani mai tîrziu, în 101, să aibă loc aici o nouă mare bătălie, de astă dată decisivă pentru soarta
poporului dac. După ce învingătorii romani au durat drum pînă departe la Napoca şi Apulum, s-au scurs pe
aici, spre Roma, bogăţiile provinciei «Dacia Felix» şi ale mîndrei sale capitale, Ulpia Traiana. Veacuri mai
tîrziu, pe aceeaşi «poartă» a Transilvaniei, s-au scurs valurile de popoare migratoare şi apoi năvălitorii
otomani.
Situată pe culmea ce desparte valea Bistrei de valea Haţegului, trecătoarea Poarta de Fier a
Transilvaniei deschide turistului calea spre o serie de obiective ce se recomandă a fi vizitate. Astfel,
coborînd pe valea Bistrei, se poate ajunge la localitatea BUCOVA (4 km de la Zeicani), răsfirată pe ambele
maluri ale rîului. În imediata apropiere a satului sînt renumite cariere de marmură. De aici extrăgeau
romanii piatra pentru monumentele Ulpiei Traiana şi ale celorlalte oraşe ale Daciei romane. Continuînd
drumul pe valea Bistrei prin BĂUŢAR (în acest sat a fost învăţător Ion Pop-Reteganul) pînă la
VOISLOVA (10 km. de la Băuţar), important nod de şosele şi de cale ferată, se poate ajunge la RUSCA
MONTANA şi apoi la RUŞCHIŢA, localitate situată în decorul sălbatic al Munţilor Poiana Ruscăi. O
excursie de cîteva ore pe jos, cu un urcuş destul de lin (se poate folosi trenuleţul cu crernolieră ce vine de la
Băuţar), este răsplătită de descoperirea pe vîrf de munte a vastelor cariere de marmură, vestita marmură de
Ruşchiţa ce rivalizează cu celebra Carrara italiană. Faţă în faţă, sub o altă înălţime de munte, se află minele
de plumb.
De la Poarta de Fier a Transilvaniei, din Zeicani, se pot urma şi alte trasee. Astfel, se fac
ascensiuni pe Pietroasa Albă (1419 m), Pietranul (1897 m), vîrful Galbina (2012 m) şi vîrful Pietrii
(2195 m).

PRIN HUNEDOARA SPRE ŢINUTUL PĂDURENILOR

O excursie în pitoreasca regiune a «pădurenilor» răsplăteşte pe turist cu prisosinţă pentru eforturile

depuse pentru a ajunge în acest ţinut izolat şi situat în condiţii geografice deosebite, pe înălţimile
împădurite ale Munţilor Poiana Ruscăi. Totul este neobişnuit aici: obiceiurile, portul, limba, ocupaţiile
locuitorilor şi mai ales arta populară cu caracterele ei distincte, arhaice.
Itinerarul pe care-l propunem — însumînd numai 29 km — porneşte din Haţeg, pe şoseaua spre
Hunedoara, paralelă pe o anumită porţiune cu valea Cernei (schiţa la pag. 50).
Fig 05
După cca 5 km, şoseaua trece prin satul SILVAŞU DE JOS. De aici, spre vest, un drum comunal
ajunge la SILVAŞU DE SUS, locul de baştină al vestitei familii Nopcea. Recomandăm turistului să facă
această abatere de la traseul propus, deoarece din Silvaşu de Sus, continuîndu-ne drumul printre coaste, pe
dealuri împădurite, ajungem, după mai puţin de un ceas de urcuş nu prea anevoios, la mănăstirea Prislop
(13 km de la Haţeg). Situată în mijlocul unui peisaj încîntător, străjuită de pomi seculari în umbra cărora
susură un pîrîu cu limpezimi cristaline, mănăstirea se înfăţişează călătorului ca mărturie neclintită a unor
vremi de glorie şi de înălţare a culturii, înfiinţată se pare în jurul anului 1400 — aşa cum rezultă dintr-o
cronică în versuri rămasă din 1762 de la un călugăr alungat din mănăstire — biserica a fost ctitorită de către
acelaşi Nicodim, macedonean care, ajuns în Ţara Românească cu ajutorul cneazului Lazăr al Serbiei şi al
lui Mircea Vodă, a zidit mănăstirea Vodiţa. De la Dunăre, pătrunzînd în ţinuturile Olteniei, el a zidit vestita
Tismana. Pare-se că egumenul de la muntele Athos s-a abătut apoi şi prin părţile Haţegului, unde a durat un
nou aşezămînt bisericesc, Prislopul. Explicaţia ar fi plauzabilă dacă ţinem seama că în acele vremi
voievodul Ţării Româneşti avea întinse posesiuni în Transilvania. Pe de altă parte, în evanghelia rămasă de
la vestitul călugăr se spune că «această sfînta evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în
6913 (1404 — 5)», fapt care atestă prezenţa acestuia la Prislop. Din păcate, în afară de cronica în versuri
sus-amintită, din mănăstirea deseori prădată şi pustiită, au pierit numeroase alte documente care ar fi
desluşit adevărul asupra trecutului ei. De altfel, cronica în versuri mai aminteşte printre altele că biserica
«din ruină a fost ridicată din nou de o doamnă mare şi vestită, Zamfira cea pururea pomenită», fata lui
Moise Voievod (1529 — 1530). Aceasta a pus temelie nouă, a înconjurat-o cu zid şi a înzestrat-o cu moşii,
sate, vii şi odoare. Pierzîndu-şi domnia, Moise s-a retras în Transilvania, împreună cu fiica lui. După o
căsătorie nefericită cu un nobil ungur, Ştefan Keserii, şi apoi cu un polonez, Stamslav Nisovski, nobil cu
mare trecere la curtea principilor transilvani şi în special la curtea Isabelei Zamfira rămasă văduvă, s-a
retras la mănăstirea Prislop, pe care a înzestrat-o cu o dărnicie vrednică de un neam domnesc. Foarte bogată
— un document din 1575 spune că ea a împrumutat pe Ştefan Bathory cu suma considerabilă în acea vreme
de 2500 galbeni de aur, pentru care a primit zălog moşiile Sîn George şi Valea pe Strei — Zamfira a ridicat
din ruine mănăstirea, unde, după o viaţă zbuciumată, şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii, fiind înmormîntată în
pridvorul bisericii. Pe mormîntul ei s-a pus o piatră mare în formă de sarcofag, avînd săpată deasupra marca
Ţării Româneşti, corbul cu crucea în plisc gata să se avînte peste culmile munţilor. Piatra poate fi văzută la
dreapta intrării, purtînd o inscripţie în limba latină.
Piatra se află încă în stare destul de bună. În 1909, cînd s-a refăcut pavimentul bisericii, piatra a
fost aşezată în perete, lîngă intrare, unde se află şi astăzi.
În jurul restaurării bisericii de către domniţa Zamfira poporul a ţesut numeroase legende. Se
spune, între altele, că domniţa Zamfira, căzînd greu bolnavă, i s-a arătat, în vis o solie divină care i-a spus
că se va însănătoşi numai dacă va bea apă din izvorul făcător de minuni al Prislopului. Urmînd îndemnul
îngerului, a cerut să fie dusă la apa fermecată şi visul s-a înfăptuit aievea. Drept mulţumire, domniţa a zidit
aproape de izvor mănăstirea.
Se mai spune că Zamfira, pe cînd era la mănăstire, a mers în pădure şi a auzit dintr-o tufă plîns de
copil. Apropiindu-se, a găsit în pat de frunze o copiliţă de trei luni, foarte frumoasă, pe care a luat-o cu sine,
hrănind-o cu lapte de capră. Copila a trăit pînă la vîrsta fragedă de 7 ani, după care a murit. Domniţa a
plîns-o amarnic şi a lăsat cu limbă de moarte ca după ce s-o stinge ea din viaţă, copila să fie îngropată şi
aşezată în mormîntul ei. Ceea ce pare ciudat e faptul că în anul 1909, după mai bine de trei veacuri, atunci
cînd biserica a fost restaurată, deschizîndu-se mormîntul zidit simplu şi primitiv s-au aflat, într-o lădiţă
pătrată un mănunchi de oase, precum şi două cranii, unul mare şi unul mic. Acesta din urmă trebuie să fi
fost al copilei din poveste. La cele două capete ale gropii s-au mai aflat frînturi de pietre purtînd inscripţii
slavone. Pe una din ele se pot citi cuvintele 1580 luna Martie.
Cu ocazia restaurării din 1909, încercîndu-se să se radă varul de pe pereţi, s-au aflat sub tencuială
imagini frumoase, iar deasupra uşii o inscripţie tot în slavonă din care reieşea că biserica a fost zidită de
«blagocestiva şi creştina doamnă Zamfira în anul 1584» şi că în anul 1759 a fost zugrăvită de Popa Simeon
din Piteşti, care a făcut şi iconostasul din Densuş.
Cel mai bine s-au conservat, picturile din pridvorul bisericii, deşi după toate probabilităţile ele sînt
mai vechi decît cele din interior, care ar aparţine lui Simeon zugravul. În ce priveşte planul bisericii, cu
toate restaurările, el a rămas acelasi, schimbări operîndu-se, aşa cum am arătat, numai în ce priveşte
ornamentaţia.
Biserica, zidită din piatră cioplită aşezată în straturi, se compune din tindă, navă şi altar. Intrarea c
tăială în peretele de vest al tindei. Nava formează un dreptunghi de care sînt alipite trei abside. În dreptul
absidelor laterale sînt aşezaţi pilaştrii puternici care susţin arcurile pe care se sprijină tamburul octogonal al
lurlei. Între colţurile navei şi pilaştrii intervin arcuri semicirculare longitudinale, iar la capetele navei, spre
est şi vest, este cîte o boltă cilindrică. Absidele şi turla sînt acoperite cu calote. Zidită în stilul vechilor
biserici de peste munţi, simplă şi lipsită de orice podoabă arhitectonică, mănăstirea Prislop a reprezentat în
dezvoltarea culturii românilor din Transilvania un moment din cele mai de seamă. Ea a fost un focar de
cultură slavonă şi de legătură trainică între românii de dincolo şi de dincoace de munţi. În anul 1599, unul
din egumenii mănăstirii, hirotonisit în Ţara Românească.
Aici, în chiliile mănăstirii, şi-a scris Nicodim evanghelia şi tot aici, un alt strălucit egumen,
episcopul Eftimie, axitorul cronicii slavone, şi-a găsit adăpost în 1566, fugind de urgia lui Lăpuşneanu, pe
care zadarnic a încercat să-l înlăture de la domnie.
Dacă adăugăm faptul că în lăcaşul bisericesc de la Prislop a funcţionat o şcoală de zugravi
condusă de Popa Simeon din Piteşti, el însuşi autor al unei vaste opere iconografice în biserici hunedorcne,
avem o imagine întregită a contribuţiei pe care această mănăstire a adus-o la dezvoltarea complexelor
legături între ţările române de dincolo şi dincoace de Carpaţi.
Incendiată şi pustiită în 1762, mănăstirea a ars pe dinăuntru, dar boltitura fiind puternică, a
rezistat. În 1847, turla a trebuit legată în fier. În 1852 erau încă întregi zidurile caselor călugărilor. Cîteva
decenii mai tîrziu, un zid pe jumătate dărîmat mai amintea de vechea construcţie a mănăstirii, căreia i-a
supravieţuit numai clădirea bisericii.
După vizitarea mănăstirii Prislop, ne întoarcem prin Silvaşu de Sus la şoseaua pe care am pornit
din Haţeg. După mai puţin de o jumătate de oră de drum, călătorul este întîmpinat de grandioasa panoramă
a cetăţii oţelului, HUNEDOARA, cu furnalele zvelte ce-şi dispută înălţimile cu verticalele munţilor şi ale
oraşului muncitoresc. Jerbe de scîntei şi foc ţîşnesc spre văzduhuri, străluminînd cerul ca nişte sori,
învăluiţi în marama străvezie de fum şi abur. Abia intrat în oraş, vizitatorul se simte prins în uriaşul iureş al
trenurilor, ascensoarelor, macaralelor şi funicularelor pe care gonesc spre uzină «coşercile» cu încărcătura
de minereu de la Teliuc. Menţionat prima oară în documente în secolul al XIII-lea, ca centru de schimb la
întretăierea unor vechi drumuri comerciale, oraşul a cunoscut o mare dezvoltare în anii construirii
socialismului, devenind unul din cele mai puternice centre siderurgice ale României. În cadrul acestei
dezvoltări s-au ridicat numeroase cartiere cu blocuri moderne, au luat fiinţă diverse instituţii şi aşezăminte
social-culturale. Un rol de seamă în desfăşurarea activităţii culturale a oraşului revine Teatrului de Stat,
Casei de cultură, bibliotecii orăşeneşti, clubului «Siderurgistul» şi altor instituţii.
Centru de seamă turistic, Hunedoara (cca 85 000 locuitori) oferă o multitudine de obiective demne
de vizitat. În afara marelui Combinat siderurgic cu furnalele, laminorul, oţelăriile şi cocseria, un interes
aparte îl prezintă oraşul cel nou muncitoresc, cu aşezămintele sale culturale şi sociale. Obiectivul turistic nr.
l al Hunedoarei îl constituie însă castelul Hunedoreştilor, monument istoric de o valoare unică.
Castelul se află la marginea de sud-est a oraşului, pe un deal situat între văile Zlaştilor şi Cernei,
ce face parte din ultimele ramificaţii ale Munţilor Poiana Ruscăi. Prevăzut iniţial a fi o cetate, castelul a fost
ridicat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pe locul unei fortificaţii mai vechi. În anul 1409, cetatea
de aci a intrat în proprietatea lui Voicu, a fraţilor săi Radu şi Mogoş, a unchiului său Radu şi a fiului său
Iancu de Hunedoara, care, la jumătatea secolului al XV-lea, i-a adus însemnate modificări. Astfel, în 1446,
lucrările de transformare a castelului au fost reluate, de astă dată pentru a-i dă o nouă destinaţie. Cetatea
militară urma să devină o fastuoasă reşedinţă nobiliară. În această nouă fază s-a procedat la construirea pe
aripa răsăriteană a unei capele. Pe latura opusă s-a trecut la mărirea sălii oştenilor, dărîmîndu-se peretele
exterior şi înlocuindu-l cu altul mult ieşit în afară. Acest nou perete se sprijinea pe patru puternici piloni de
zid, ridicaţi din fundul prăpastiei. Că urmare, au fost amenajate în această aripă cele două săli de recepţii şi
reuniuni: sala cavalerilor şi sala Dietei. Noi amenajări şi modificări au fost făcute în anul 1618, cînd
castelul a intrat în proprietatea princepelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen. După ce ulterior s-a aflat în
proprietatea altor famillii, în secolul al XVIII-lea a intrat în posesia statului.
Să pătrundem în castel prin poarta situată sub turnul de pe latura vestică, trecînd podul peste pîrîul
Zlaşti. Chiar sub poartă se poate vedea, în dreapta, închisoarea, cu o masivă uşă de stejar, iar în stînga o
cameră de gardă.
În dreapta intrării se află aripa castelului cu cele două săli festive: a cavalerilor la parter şi a Dietei
la etaj. Impresionantă prin solemnitatea ei, sala cavalerilor este o sală de recepţii construită în stil gotic,
despărţită de 5 stîlpi octogonali din marmură roşie, în două nave acoperite cu bolţi pe arce de ogivă. Cheile
de boltă sînt sculptate cu multă graţie şi măiestrie. O inscripţie, pe cea de a doua coloană de Ia intrare,
preamăreşte pe ctitorul construcţiei, Iancu de Hunedoara. O scară spirală, cu un coronament mărginit de
două pinacluri evocînd acelaşi stil gotic, deschide prin curte accesul spre măreaţa sală de la etaj, sala
Dietei. Aceasta este precedată spre exterior de o galerie lungă cu patru balconaşe închise ca nişte turnuleţe
ridicate pe cei patru piloni care întăresc zidul. Distrusă în secolul al XVII-lea, sala Dietei a fost restaurată,
între anii 1956 — 1957, fiind readusă la aspectul ei iniţial. Tot în dreapta porţii de intrare reţine atenţia, pe
latura de sud-vest a curţii, în continuarea sălii Dietei, turnul Capistrano, iar pe latura de sud, aripa
Zolyom, construită de Iancu de Hunedoara, pe deasupra căreia a ridicat două etaje mai tîrziu G. Bethlen. În
colţul sud-estic al incintei se află un bastion de formă semicirculară, ce a servit ca depozit pentru alimente.
În stînga porţii de intrare se găseşte o altă aripă a castelului, deosebit de interesantă, realizată în
stilul Renaşterii de către Matei, care a continuat lucrările de transformare a construcţiei după moartea lui
Iancu de Hunedoara. Matei a terminat lucrările la galeria cu balconaşe a sălii Dietei şi a refăcut în întregime
aripa aceasta care-i poartă numele. Ea ocupă partea de nord a curţii şi cuprinde un apartament de locuit,
precedat spre curtea interioară, la parter, de un coridor, iar la etaj de o loggia încăpătoare, mărginită de
arcade în ciutru. Această loggia, ca şi întreaga aripă noua, reprezintă prima constructie în stilul Renaşterii
din Transilvania.
În apropierea aripii lui Matia se află un turn de veghe, Hala de tezaur şi două. bastioane.
Vizavi de poarta pe care am intrat, pe latura estică a incintei, se găseşte una din cele mai valoroase
construcţii din ansamblul castelului: capela, înălţată în prima jumătate a secolului al XV-lea, în stil gotic.
Pătrunzînd în interior, reţine atenţia sala în formă de dreptunghi, despărţită în două travee cu ogive. În
partea dinspre apus, se află o tribună susţinută de două coloane. Altarul are o formă ciudată, poligonală.
Simplitatea exteriorului contrastează cu măiestria sculpturilor interioare, mai cu seamă ale celor două
coloane poligonale ce susţin tribuna şi ale cheilor de boltă.
În sfîrşit, pe aceeaşi latură estică a curţii este situată aripa Betlileu a castelului, ridicată, după cum
arată numele, de către principele Transilvaniei, G. Bethlen. Din construcţia vechii cetăţi militare a lui Iancu
de Hunedoara se păstrează nealterate în partea de sud a castelului galeria şi turnul Ne boisa.
Restaurat în anii din urmă, castelul a fost redeschis la începutul anului 1969 şi redat miilor de
turişti români şi străini care-l vizitează cu interes în tot cursul anului. Monumentul şi-a recăpătat în urma
restaurării strălucirea şi înfăţişarea de odinioară. Toate cele 50 de încăperi sînt accesibile publicului.
Părăsind castelul Hunedoreştilor se cuvine să facem şi un scurt popas la biserica «Sf. Nicolae»,
ale cărei începuturi sînt contemporane cu strălucitul monument arhitectonic, într-adevăr, actul de naştere al
bisericii datează din 30 noiembrie 1458. Este vorba de un privilegiu prin care Matei Corvin încuviinţa ca
românii hunedoreni să-şi ridice biserică din zid. Monument de arhitectură românească de o remarcabilă
însemnătate, biserica «Sf. Nicolae» din Hunedoara a fost restaurată în 1634, două decenii mai tîrziu fiind
zugrăvită în interior. Autorii picturilor, astăzi înnegrite aproape complet de fum, au fost zugravii Caian,
Constantin şi Stan. În ce priveşte arhitectonica construcţiei, ea se remarcă prin originalitatea boltirilor
interioare. Se pare că iniţial biserica consta doar dintr-o navă tăvănită şi un altar în patru laturi, acoperit cu
o boltă gotică pe nervuri.
Cu prilejul restaurării din 1634 i s-a adăugat o turlă, pentru a cărei construcţie a fost adoptat un
sistem de boltire evocînd crucea greacă înscrisă, cunoscută în Ţara Românească din secolul al XIV-lea,
fiind folosită şi la Biserica domnească din Curtea de Argeş. Bolţile sînt susţinute de patru coloane de
cărămidă. De-a lungul axelor au fost construite bolţi semicirculare, care se întîlnesc în cîmpul central,
formînd un început de boltă în cruce în mijlocul căreia se ridică o mică turlă. Cu aproape două sule de ani
mai tîrziu, în 1827, biserica s-a înnoit cu un masiv turn clopotniţă, care-i determină fizionomia actuală atît
de diferită de vechea ctitorie.
După acest scurt popas la principalele monumente hunedorene să ne continuăm drumul spre
obiectivul principal al excursiei noastre : ţinutul pădurenilor.
Zona pădurenilor, regiune de mare pitoresc din partea de est a Munţilor Poiana Ruscăi, cuprinde
ţinutul dintre valea Cernei şi valea Runcului. După cum arată şi numele, ţinutul acesta este bogat în codrii
seculari. Aflaţi departe de forfota şi ritmul trepidant al vieţii citadine, aici, în împărăţia munţilor, oamenii se
iau zi de zi la întrecere cu natura. Temerarii forestieri pădureni, deprinşi cu asprimea vremii şi împotrivirea
terenului, nu dau îndărăt niciodată. Stăpîni ai codrilor, buni cunoscători ai unei milenare îndeletniciri,
pădurenii ştiu să exploateze şi să valorifice raţional masa lemnoasă. Munţii răsună din zori şi pînă în noapte
de cîntecul metalic al ferăstraielor mecanice şi al tractoarelor. Muncitori forestieri renumiţi, ei sînt
neîntrecuţi în arta prelucrării lemnului. Mărturii ale măiestriei lor sînt crucile de lemn presărate de-a lungul
satelor şi drumurilor, furcile de tors, bîtele, tecile cuţitelor, de o mare bogăţie de forme, împodobind aceste
obiecte din lemn cu tot felul de crestături, pădurenii au o tehnică specială de a umple apoi cu cositor
golurile crestate. Turnatul cositorului după o tehnică proprie, arhaică — turnarea în forme săpate în piatră
moale — este folosit şi la aplicarea de catarame şi ţinte pe fîşii de piele. Aşa se fac, de pildă, minunatele
podoabe pentru femei, cingătorile sau balţul, o piesă tipică a portului pădurenilor. Excepţionale sînt şi
ţesăturile lucrate de femeile pădurenilor, ţesături care prin coloritul lor, motivele decorative şi broderiile ce
le ornează dau o notă cu totul originală veşmîntului.
O ciudăţenie o constituie lipsa prin aceste locuri a meşteşugului olăritului. În cele peste 40 de sate
pădurene, nicăieri nu există olari. Dar pentru locuitori, îndeletnicirile lemnăritului, mineritului, oeritului şi
creşterii vitelor oferă destule posibilităţi pentru existenţă chiar în mediul acesta aspru, în izolarea de pe
munte.
Locuitorii ţinutului acesta sînt menţionaţi în documente încă din timpuri îndepărtate. Despre satele
pădurene Zlaşti şi Ruda amintesc documente datînd din 1297, în care se spune că locuitorii acestor aşezări
erau supuşi ai pîrcălabului cetăţii Hunedoara. Aşa cum arată R. Vuia în lucrarea sa «Portul popular al
pădurenilor» (Editura de stat pentru literatură şi artă, 1958), în veacurile al XIV-lea şi al XV-lea satele
existente astăzi fiinţau deja, unele amintind de cnezate vechi româneşti şi nume de cneji. Peste elementele
băştinaşe au venit atunci oameni din alte părţi ale Ţării Haţegului, ce se refugiau aici sub ocrotirea
castelanilor cetăţilor Hunedoara şi Deva. Acestora li s-au adăugat de asemenea şi mulţi locuitori veniţi din
«vechea ţară», de dincolo de munţi. Călătorind prin aceste sate, turistul va fi îndeosebi plăcut impresionat
de portul localnicilor a cărui faimă a depăşit hotarele întregii ţări. Într-adevăr, portul pădurenilor, în special
cel al femeilor, se deosebeşte întru totul de cel al altor regiuni. O caracteristică o constituie în primul rînd
adaptarea lui la statura înaltă şi zveltă a pădurenilor, la constituţia lor fizică robustă. Prin colorit şi motive
decorative se imprimă deosebiri costumelor, ţinînd cont de vîrsta celor ce le îmbracă. Unele piese de
îmbrăcăminte sînt comune fetelor, nevestelor tinere şi bătrînelor: tolobanii, laibărul, şuba din pănură de lînă
şi cojocul.
Deosebirea mare între portul fetelor şi cel al nevestelor este în găteala părului. Fetele poartă două
cozi, una dată înapoi şi alta dusă de la frunte peste urechea dreaptă, împreunate amîndouă la ceafă. La
capătul cozii se poartă «curm», făcut din arnici de lînă colorată, ce se termină cu ciucuri de mătase şi
ovaluri împodobite cu oglinzi său mărgele. Femeile mai poartă po cup «cliişchiueiil», un fel de năframă
roşie înflorată. Cînd fetele se mărită, mireasa va purta de-acum înainte un «conş» (conciu) făcut din sîrmă
în formă de cerc şi învăluit în păr. Peste «conş» se pune «perina» şi apoi «şapsa», o bonetă specifică
ţinutului atît ca formă, cît şi ca tehnică de confecţionare, şapsa este de formă conică, sobră, în negru şi alb,
cu motive geometrice cusute cu lînă neagră pe pînză albă, cu o dantelă albă înfăşurată de jur împrejurul
şapsei. În sfîrşit peste ea se aranjează basmaua ale cărei capete atîrnă pe spate sub cojoc.
O adevărată operă de artă este cămaşa pădurencei. Lungă pînă la gleznă, cu două părţi cusute
laolaltă — foaia şi poalele —, cămaşa are motive cu guler la gura ei şi fodori (manşete) la capătul de jos al
mînecii, cu rînduri verticale cusute cu măiestrie atît pe mînecă, cît şi în partea de jos a poalelor. Peste
cămaşă se încing cu două oprege din lînă vopsită cu zeamă din coajă de arin. Opregul e tivit cu dantelă, cel
dinainte fiind mai scurt ca să se vadă cusăturile artistice de pe poalele cămăşii. La mijloc, femeile se încing
cu o «brăcire» (cingătoate) din lînă, peste care pun un brîu mai lat, tot din lînă. Fetele mai poartă şi alte
podoabe: cingători bătute cu catarame de cositor, mărgele cu boabe mari, salbe şi altele.
De sărbători, peste cămaşă, pădurencele îşi îmbracă cojoc înflorat, un pieptar din blană de oaie,
crăpat în faţă, acoperit cu flori sau pene. Motivele florale sînt cusute din mătase. La lucru, ele poartă cojoc
înfundat, adică închis la piept şi care se încheie la subsuori.
Portul bărbaţilor, mai puţin nuanţat şi diferit de al altor regiuni, are totuşi nota sa caracteristică. Pe
cap ei poartă o pălărie cu marginile strîmte şi răsfrînte, adeseori cu o «pană» de păr de mistreţ, semănînd cu
portul foştilor vînători de munte. Cămaşa este lungă pînă la genunchi, cu o cusătură de aţă albă la gît şi
pumnaşi. La guler, cămaşa se leagă cu chiotoare de aţă. Peste izmeana din pînză de cînepă, iarna,
pădureanul poartă cioareci de lînă albă, cu o brăcinăriţă prin care petrec cureaua de piele lată. Peste cămaşă
îmbracă vara un laibăr fără mîneci, un fel de pieptar din pănură de lînă albă, împodobit la tineri cu bărnaşi
(găietane). Iarna, cînd e frig, pădureanul poartă şuba de lînă albă, cu clini la cele două laturi. Decoraţia
şubei o formează fîşia de postav de la margini şi bărnaşii de la guleri.
Desigur, confecţionarea unui port atît de original, mai ales cum e cel feminin, cere nu numai
măiestrie, dar şi o preocupare continuă. De aceea, e foarte greu să întîlneşti o pădureancă tînără sau în vîrstă
care la cîmp, în casă, sau la şezătoare să nu toarcă, ţese, brodeze sau croşeteze.
Pornind din Hunedoara, pentru a străbate ţinutul pădurenilor, turistul are la dispoziţie două
mijloace de transport: micul tren industrial pe linia îngustă ce duce Ia Ghelari, urcînd panta pe valea
Govăjdiei, peste viaducte şi prin tuneluri îndrăzneţe, şi şoseaua ce duce spre Teliucu Superior, pe Cerna în
sus şi apoi pe valea şi prin clicurile sălbatice ale Runcului.
Alegînd cca de a doua variantă, pe şosea, primul popas îl recomandăm în comuna TELIUCU
INFERIOR (5 km de la Hunedoara), unde vizitatorul ia primul contact cu această importantă zonă minieră
a Munţilor Poiana Ruscăi ce alimentează Uzinele Călan, zăcămînlul de minereu se întinde pe o lungime de
cîţiva kilomelri, pe malul stîng al Cernei şi este alcătuit din mai multe straturi paralele. Aici, în hotarul
Teliucului, s-au descoperit unelte şi obiecte din comuna primitivă, precum şi urme ce atestă că exploatarea
minereului de fier se făcea încă din timpurile dacilor şi romanilor. Inscripţiile găsite, datînd din secolele II
şi III, fundaţiile unor construcţii vechi, monede diverse, demonstrează toate că aici se afla o puternică
colonie minieră.
De altfel sînt puternice indicii că atît Teliucu cît şi Ghelari an fost principala sursă de minereu a
dacilor care-şi făureau armele din fierul hunedorean. Romanii au preluat această îndeletnicire în timpul
colonizării şi se pare că printre primele lor comenzi a fost aceea a înzestrării cu arme a Legiunii a XIII-a
Gemina ce-şi avea sediul la Apulum.
În anii din urmă a fost construită la Teliuc o modernă uzină de preparare a minereurilor de fier,
unde se obţin concentratele de fier, materia primă de bază pentru furnalele huncdorene. Situată pe marele
platou de sub Munţii Poiana Ruscăi, uzina îşi dezvăluie de departe siluetele masive de beton. Legată de
minele din Ghelari şi parţial de minele din Teliuc printr-un tunel electrificat, lung de 6 km^întro-prinderea
prelucrează anual un milion de tone de minereu de fior. Uzina de la Teliuc asigură valorificarea raţională a
zăcămintelor de minereu din această bogată regiune a patriei noastre.
Din imediata apropiere a uzinei, drumul se bifurcă. O şosea pe care continuă traseul nostru trece,
spre dreapta, peste coronamentul barajului ridicat, pentru crearea lacului de acumulare de la Cinciş.
Născut din apele cristaline ale Cernei, acest rezervor de apă necesar funcţionării agregatelor uzinei
hunedoreno este în acelasi timp un minunat loc de recreare pontru turişti. Aici, în inima Munţilor Poiana
Ruscăi, po albia de argint a larului artificial, plutesc mici ambarcaţii, ce plimbă vizitatorii caro au alos acost
loc de agrement. T<ji pot găsi în apropierea debarcaderului o cabană reconfortantă, «Izvoarele». amenajată
în stil rustic, cu 52 paturi, restaurant, torasă, ştrand, loc de parcare pentru autoturisme, precum şi un
camping de maro capacitate. Pe o insulă în mijlocul lacului a fost construit recent un motel cu 80 locuri şi
restaurant.
Localitatea CINCIŞ (250 m alt.), făcînd parte din comuna Teliucu Inferior, are un trecut istoric
bogat. Este o veche aşezare romană, a cărei existenţă multimilenară o atestă urmele unei «villa rustica»
datînd de prin secolele II —III. Tot aici s-a descoperit şi o necropolă dacică, cuprinzînd 17 morminte,
majoritatea tumulare, fiecare înconjurat de un cerc de piatră, doar unul singur avînd un sarcofag de
cărămizi. Un amănunt interesant îl constituie faptul că în morminte s-au găsit bulgări de minereu de fier,
mărturie a îndeletnicirii celor incineraţi.
La Cinciş a existat o biserică ridicată pe la mijlocul veacului al XV-loa de către cnejii locali
(probabil Voicu Corbeanu, bunicul lui Iancu de Hunedoara). Iniţial tăvănită, biserica a fost acoperită în
anul 1649 cu o boltă cilindrică, iar în partoa dinspre apus i-a fost adăugată o tindă. La un scurt interval, prin
1655, zugravul Mihai din Hunedoara i-a pictat altarul şi naosul. Fragmente din picturile bisericii — care a
fost complet acoperită de apele lacului — se păstrează în castelul din Hunedoara, ele prezentînd
remarcabile asemănări cu pictura din sală Dietei, a măreţului monument hunedorean. Prin caracterul lor
decorativ, coloritul pastelat şi desenul sintetic, acestea evocă influenţele artei renascentiste integrate
mediului artistic din Transilvania.
Recent au fost descoperite de cercetători două straturi de fresce, din două epoci diferite,
provenind, de asemenea, de la biserica din Cinciş.
După bifurcarea de la Teliuc, şoseaua urcă în serpentine pe frumoasa vale a Runcului. Următorul
popas se poate face în satul GOVĂJDIA (17 km de Hunedoara). Aici au existat, în urmă cu mai multe
decenii, topitorii de fier, ale cărei maşini erau puse în mişcare de apa Runcului. Trecînd în continuarea
traseului prin RETIŞOARA, pe aceeaşi şosea sinuoasă, se pătrunde curînd în comuna GHELARI (20 km
de Hunedoara), un alt mare centru minier al ţării.
Începuturile exploatării fierului la Ghelari se situează în urmă cu două milenii. Scrierile vremii
amintesc că prin anii 213 — 216 e.n. aici, în aşezarea de pe coama Munţilor Poiana Ruscăi, s-a găsit o
«piatră» din care se făcea fierul. În evul mediu, zăcămintele au aparţinut unor familii feudale pînă prin 1870
cînd au trecut în proprietatea statului.
În această perioadă, exploatarea se făcea în straturile superioare, pînă în anul 1901, cînd a început
exploatarea sistematică în subteran. Atunci a fost construită şi calea ferată Ghelari —Hunedoara, care
trebuia să asigure transportul de minereu la furnale.
Astăzi, munca minerilor este aproape în întregime mecanizată, începînd de la tăierea în rocă şi
pînă la încărcarea minereului. De asemenea, s-au îmbunătăţit considerabil metodele de exploatare cu
ajutorul unor maşini şi utilaje perfecţionate.
Continuîndu-ne drumul pe culmea mediană a muntelui, avînd la sud valea îngustă a Vălăriţei şi
ceva mai departe panta ce coboară spre valea Cernei, ajungem la satul RUDA, cu casele sale răzleţe şi apoi
la satul Poieniţa Voinii (aparţinînd de comuna Bunila), aşezat pe o curmătură dintre două culmi. Curînd se
trece prin satul de reşedinţă al comunei BUNILA. Ceea ce surprinde şi încîntă privirea călătorului prin
aceste locuri este aşezarea ciudată a acestor sate de culme, pe suprafeţele largi rotunjite ale dealurilor,
printre arăturile aliniate în terase, într-o geometrie perfectă. Spre nord, aproape de valea Runcului, se văd
împrăştiate satele CERIŞOR şi LELESE (ambele făcînd parte din comuna Lelese) unde se află mine de
talc, ALUN — cu carierele sale de marmură — SOHODOL şi RUNCU MARE, accesibile pe drumuri
locale. Satele sînt foarte apropiate unele de altele. Mai departe pe traseul nostru trecem prin VADU
DOBRII (aparţinînd tot de comuna Bunila), care are cea mai înaltă altitudine dintre aşezările pădurenilor:
1129 m. Vadu Dobrii este cel de-al treilea centru minier din partea locului. Legată printr-un funicular de
Ghelari, mina de aici are o lungime de galerii principale de aproape 15000 m. Nu departe de Vadu Dobrii
se înalţă vîrful cel mai ridicat al Munţilor Poiana Ruscăi (1350 m), care cu zona de pădure formează
marginea de vest şi cea mai înaltă a regiunii.
Înapoindu-ne de la Vadu Dobrii la punctul de bifurcare din apropiere de Teliuc şi urcînd pe valea
Cernei, după ce se trece prin satele TOPLIŢA (10 km), DOBÎCA (15 km), HĂŞDĂU (18 km), ajungem la
LUNCA CERNII DE JOS şi LUNCA CERNII DE SUS (50 km), două sate mari de munte, înşirate pe
aproape 10 km de-a lungul cursului apei. De aici, amatorii de ascensiuni pot urca peste munte, în 4 — 5
ore, la Rusca Montana.
O aşezare singulară are satul MERIA pe o coamă de munte, la aproape 1000 m altitudine. Făcînd
parte din comuna Lunca de Jos, Meria este totuşi izolată de celelalte sate prin vîrfuri stîncoase, văi adînci şi
coaste împădurite. Legenda spune că aici a fost în vechime un sat cu haiduci şi băjenari care, hărţuiţi de
poterele de jandarmi, îşi găseau scăpare în tăinuitele locuri pădurene.

Fig 06
PE VALEA LUNCANILOR SPRE AŞEZĂRILE DACICE

Desigur, călătorul care îşi propune să viziteze frumoasa Ţară a Haţegului este avizat că între
multiplele obiective turistice ale ţinutului şi împrejurimilor lui se numără şi aşezările dacice din Munţii
Orăştiei. O excursie spre aceste aşezări, nu lipsită de dificultăţi din cauza configuraţiei locului, este însă
răsplătită cu prisosinţă, atît prin natura sălbatică a peisajului, cît mai cu seamă pentru faptul că îl pune pe
vizitator faţă în faţă cu cele mai interesante urme materiale ale societăţii dacice din timpul lui Burebista şi
Decebal.
Pornind de la Haţeg pe şoseaua spre Simeria pînă aproape de Călan şi de aici pe drumul comunal
ce trece prin Strei-sîngeorgiu pe valea Luncanilor, ajungem la BOŞOROD (31 km), comună mare de
munte, punct important de acces spre înălţimile Sebeşului. Urmînd pîrîul Luncanilor, de astă dată pe jos sau
călare, ţinînd spre sud, ajungem după 12 km de la plecarea din Boşorod la picioarele dealului Piatra Roşie,
aflat la hotarul satului LUNCANI. De aici, mai departe spre sud, se află regiunea carstică Ohaba-Ponor —
Cioclovina — Ponorici — Pui, de care am amintit în capitolul V şi care, străbătută în sens invers, duce spre
acelaşi obiectiv: cetatea Piatra Koşie.
Privit din orice direcţie, dealul apare ca un colos stîncos şi izolat, iar rîpele sale adînci îl fac de-a-
dreptul înfricoşător. Prins ca într-o furcă între două văi — valea Roşie la sud şi valea Stîngului la nord —
mamelonul de stîncă calcaroasă, deşi nu prea înalt faţă de dealurile megieşe (823 m), este aproape
inaccesibil din cauza prăpăstiilor ameţitoare ce-l înconjură din toate părţile. Excepţie face doar un îngust
pinten care-l leagă dinspre răsărit de dealurile din apropiere şi pe care o cărare destul de bună permite
urcuşul spre vîrf, pe terase, nu însă fără greutate. Aşezată pe această înălţime inexpugnabilă, la o altitudine
de 832 m, la răspîntia drumurilor ce vin dinspre nord-vest din valea Mureşului sau a Streiului şi dinspre sud
din regiunea carstică a Ohabei Ponor şi Cioclovina, cetatea Piatra Roşie era un obstacol de netrecut pentru
inamicul ce încerca să pătrundă spre centrul puterii dacice, Sarmizegetusa.
Scoase la iveală cu prilejul săpăturilor făcute în vara anului 1949 de către acad. C. Daicoviciu,
ajutat de prof. O. Floca şi de alţi membri ai colectivului de cercetători, ruinele cetăţii se află în partea de
sud a platoului din vîrful muntelui. Pornind de la un turn care a fost cel dintîi studiat de cercetători, s-a
putut scoate la lumină toată incinta vechii cetăţi. Aceasta are forma unui patrulater cu o suprafaţă de cca
3745 mp. Din cele patru laturi ale zidului, două s-au păstrat mai bine (latura scurtă, de nord, şi cea lungă,
de est). Laturile lungi an o lungime de 102 m, iar cele scurte de 45 m. Înălţimea zidului nu depăşeşte 2 m.
El este construit din blocuri de piatră calcaroasă, spaţiul dintre acestea fiind umplut cu pietre mărunte.
Blocurile erau legate cu blăni de lemn ce înlocuiau mortarul şi erau fixate cu piroane sau scoabe, din care
unele au fost găsite în preajma zidurilor.
În cele patru colţuri ale incintei se află cîte un turn. Pe latura de est se află un al cincilea turn, care
împarte această latură în două curtine. Construcţia turnurilor e identică cu cea a zidurilor cetăţii. Turnurile
aveau un scop exclusiv militar, de apărare. Ele serveau ca depozit de provizii şi de arme. Intrarea se făcea
numai pe latura interioară şi era servită de o scară largă de lemn, destul de largă pentru a permite
introducerea unor materiale sau maşini de luptă. Lumina în turn venea fie prin uşa deschisă, fie prin
deschizăturile practicate în ziduri.
În interiorul incintei au fost scoase la suprafaţă urme ale unei clădiri de lemn, cu temelie de
piatră. Clădirea are două încăperi, în care se pătrundea prin nişte uşi de lemn, ale căror praguri se remarcă
uşor prin aşezarea blocurilor de-a latul. În afară, clădirea are un fel de portic-pridvor construit din lemn,
care o înconjura din trei părţi. Acoperişul probabil că a fost de şindrilă, căci nu s-a găsit nici o urmă de
ţigle. După obiectele găsite aici — fragmente de vase, chiupuri, opaiţe de bronz, secere de fier, vîrfuri de
săgeată, lustruitoare de vase, construcţia pare să fi servit ca locuinţă unor apărători ai cetăţii.
În apropiere de colţul de nord-vest al incintei şi în afara ei se pot vedea urmele unui sanctuar
dacic format din aliniamente de tamburi de calcar oolitic.
Nu departe de unul din cele cinci turnuri s-a găsit o groapă, cu un diametru de cca 2 m. Groapa
servea pentru colectarea apei de ploaie şi de sol necesară aprovizionării apărătorilor. La nord şi est de
zidurile cetăţii se văd urmele a două clădiri, avînd aceeaşi tehnică a construcţiei cu cea din interiorul
incintei. Una din clădiri are cinci încăperi inegale, cu podeaua din pămînt bătut, aşezată direct pe stînci.
După toate semnele, clădirea era din lemn, cu pereţii tencuit! cu lut, temelia din blocuri de piatră bine
cioplită şi acoperişul din ţiglă. Cealaltă clădire are patru încăperi, cu construcţia superioară probabil tot de
lemn, iar acoperişul din şindrilă sau stuf. După obiectele găsite (fragmente de rîşniţă, monede de argint şi
de bronz, fragmente de vase cu ornamente, chiupuri etc.), e probabil că aici a existat o activitate intensă
gospodărească.
Pe coasta de răsărit a muntelui a fost dezvăluită o altă incintă, mai mare ca cea de pe platou,
înconjurată din trei laturi de un zid sec, o îngrămădire de pietre şi pămînt în chip de val. Cea de a patra
latură constituia însăşi una din laturile cetăţii de pe platou, un drum pavat de piatră ducînd din incintă spre
cetate.
Urme ale aşezării dacice s-au găsit şi în jurul dealului Piatra Roşie. Astfel, la o depărtare de circa
2500 m la sud de cetate, în linie directă, s-a găsit valul de la Cioclovina, numit de locuitorii de azi
«Troianul», ce se continuă peste dealuri şi rîpe pînă în dreptul satului Federi. Valul are o grosime la bază de
circa 10 m, spre el ducînd alte valuri perpendiculare, groase de cca 6 m. Între acestea s-au găsit urmele unor
bastioane semirotunde, cu o construcţie identică cu Troianul.
Alte urme, indicînd o cultură materială mai veche decît cea dacică, de tip Coţofeni, din epoca
începătoare a bronzului, au fost găsite pe dealul Tiflei, la sud-vest de Piatra Roşie. O vatră de foc,
fragmente de ceramică şi silex atestă existenţa aici a unei populaţii de păstori de la începutul epocii
metalelor.
Făcînd parte dintr-un sistem de fortificaţii ce aveau ca scop să asigure apărarea centrului militar,
religios şi politic al dacilor — Sarmizegetusa — cetatea de la Piatra Roşie era legată de o serie de alte
aşezări desfăşurate pe o întindere destul de apreciabilă, toate însă grupate în Munţii Orăştiei.
Pornind tot de la Boşorod spre satul LUDEŞTI (la est de care se află o aşezare din epoca
bronzului şi alta din epoca dacică, unde s-a găsit şi un tipar pentru fabricarea monedelor) şi urmînd spre sud
drumul de căruţă, se ajunge în satul COSTEŞTI. Aici, pe dealul Cetăţuia (561 m), situat pe malul stîng al
Apei Oraşului, se află o a doua aşezare dacică, un castel-locuinţă, fortificat cu un val de pămînt, un zid de
piatră de 3 m şi un dublu rînd de palisadă. Acest castel a servit, după toate indiciile, de locuinţă regelui.
Zidul de piatră — care nu înconjură complet cetatea — este întărit cu trei bastioane puternice, un al
patrulea bastion izolat găsindu-se pe latura de vest a cetăţii. O serie de alte bastioane, turnuri de veghe şi
turnuri-locuinţă, risipite pe platoul şi terasele din jur, apărau Cetăţuia. În afară de construcţiile de locuit şi
de apărare ale cetăţii s-au descoperit, ca şi la Piatra Roşie, aliniamente de tamburi de piatră, indicînd
existenţa unor sanctuare, precum şi cisterne săpate în piatră pentru aprovizionarea cu apă. Aşezarea de la
Costeşti pare să fi cunoscut o existenţă înfloritoare în sec. I î.e.n. — sec. I e.n., între domnia lui Burebista şi
Decebal, constituind principala poartă spre Sarmizegetusa. Ea a fost distrusă în anul 106, după ultimul atac
al romanilor. În anii din urmă la Costeşti s-a amenajat o cabană confortabilă, cu camere de 2, 3 şi 5 paturi,
aşezată într-un loc deosebit de pitoresc.
La o depărtare de 4 km de Costeşti se află ruinele altei fortificaţii dacice: cetatea Blidaru, situată
pe dealul cu acelaşi nume. Pe întinsul platou al dealului, unde ziduri de piatră închid un teritoriu de aproape
6000 mp, se văd urmele a două cetăţi. Una, aşezată pe locul cel mai înalt al platoului, este prevăzută cu un
zid cu patru turnuri la fiecare colţ, în interior păstrîndu-se urmele unui turn-locuinţă. Cetatea a doua,
construită probabil mai tîrziu, are un singur turn, celelalte fiind comune ambelor cetăţi. Un zid paralel cu
incinta formează, cu ajutorul unor ziduri perpendiculare, o serie de mici încăperi folosite probabil pentru
adăpostul apărătorilor. Se văd, de asemenea, urmele unor încăperi ce au servit ca depozite pentru cereale.
Bastion puternic în calea invadatorului venit dinspre nord, fortificaţia de pe Blidaru este una din cele mai
interesante cetăţi dacice dezvelite pînă în prezent, atît prin originalitatea construcţiei, cît şi prin
monumentalitatea zidurilor, tehnica de zidire, poziţia strategică.
Mergînd mai departe, pe valea îngustă a Grădiştei, pînă la poalele muntelui cu a rol aşi nume, se
ajunge la ruinele celei de a patra aşezări dacice din Munţii (Orăştiei, Este vorba de cetatea de la Grădiştea
Muncelului, situată la 1200 m înălţime şi construită din blocuri de piatră de var, cioplită. Ne aflăm în
Sarmizegetusa To Kasilcon, fosta capitală a Daciei libere, centrul politic, religios şi militar al dacilor,
reşedinţa de scaun a lui Burebista şi Decebal.
Incinta cetăţii ocupă o suprafaţă de aproape trei hectare şi se întinde pe 5 terase. Nu s-au găsit de
loc urme de turnuri. În schimb, în interior, s-au descoperit din timpul dacilor urme ale unor barăci de lemn,
iar din timpul romanilor, în partea de sud-est, urmele unei clădiri de piatră, şi în sud, urmele băii de lagăr.
S-au găsit, de asemenea, şi urme de canalizare. De la poarta de răsărit, un drum larg de 5 m, pavat cu
lespezi de piatră, duce spre un centru religios, situat pe două terase, la o depărtare de 100 m. Cel mai
important monument din cadrul acestui complex îl reprezintă sanctuarul marc, rotund, avînd un diametru de
vreo 30 m. Sanctuarul este înconjurat, de un rînd de 104 blocuri de piatră de andezit făţuite, dublat în
interior de stîlpi prismatici din aceeaşi piatră, mai subţiri şi ceva mai înalţi. Stîlpii sînt aşezaţi în grupuri de
cîte şapte. Acest grup de şapte (6+1) stîlpi se repetă de 30 ori. Se pare că ne aflăm faţă în faţă cu un anumit
sistem calendaristic, folosit de daci în epoca lui Burebista — Decebal. Numărul total al stîlpilor subţiri —
180 — reprezenta jumătatea anului dacic. Anul avea 12 luni egale, de 30 zile fiecare lună, fiind compusă de
5 perioade (săptămîni) de 6 zile. În interiorul cercului acesta de piatră se află un al doilea cerc, cu diametrul
de 20 m, format din 68 de stîlpi de lemn, îmbrăcaţi în plăci de lut ars. Urmează apoi în interior un număr de
34 stîlpi de lemn, dispuşi în formă de potcoavă. Nu departe, pe aceeaşi terasă inferioară a dealului, se află
alte trei sanctuare: unul, tot rotund, dar mai mic, format din 114 stîlpi de andezit, aşezaţi în 13 grupe, alte
două, de formă patrulateră. Un alt sanctuar — situat pe o terasă superioară — poate cel mai grandios, este
prevăzut cu 60 coloane cu postamente din andezit, aşezate în 6 rînduri de cîte zece.
O serie de vetre de foc, urme de locuinţe, hambare şi fragmente de instalaţii de captare a apei, vase
din care unul cu ştampila în limba dacă DECEBALUS PER SCORILO, grîu ars, chiupuri şi truse medicale,
unelte de fier ş.a., descoperite pe dealul terasat al Grădiştei, permit să se reconstituie viaţa intensă ce a
pulsat, aici, în urmă cu aproape două milenii. Cu prilejul lucrărilor efectuate pe terasa sanctuarelor rotunde
s-a făcut, o importantă descoperire. Anume, s-a dezvelit un pavaj de andezit redînd imaginea soarelui
compus dintr-un disc central şi zece lespezi reprezentînd razele astrului. Pavajul avea un diametru de
aproape 7 m, o grosime de 30 cm şi era aşezat pe o temelie de blocuri de calcar. La o mică distanţă de
marginea exterioară a razelor, pavajul prezenta mici scobituri în care se incastrau pietre din marmură albă
cioplite în formă de T.
Nu se ştie exact ce semnificaţie aveau, nici «soarele de piatră» şi nici scobiturile în pavaj. Privită
în ansamblu, aşezarea de pe dealul Grădiştei pare să se deosebească de cele ale Costeştilor, Blidarului şi
Pietrei Roşii prin predominanţa clădirilor cu caracter civil şi mai ales a celor cu caracter religios, sacru. De
altfel, însuşi dealul nu arc o poziţie strategică bună, rolul de a apară această aşezare revenind probabil
cetăţilor de pe înălţimile înconjurătoare. Poate dealul Grădiştii se identifică cu acel munte sfînt Kogaionon
despre care aminteşte istoricul şi geograful Strabo şi de pe care Deceneu, marele preot, invoca pe
atotputernicul Zamolxe ca să-i apere pe locuitori de robia duşmanului.
Cît de mult preţuiau dacii libertatea o arată toate cetăţile întărite din regiunea Munţilor Orăştiei,
unde era centrul statului dac de odinioară. Nu-i înspăimîntau nici furtunile înfricoşătoare — urcaţi pe munte
trăgeau cu săgeţile în norii cei întunecaţi — nici moartea cea hîdă pe care o întîmpinau cu nepăsare. Doar
traiul de robi îi înspăimînta şi atunci cînd bătălia ajungea sub zidurile cetăţii, ridicau metereze de trupuri şi
lănci. Vitejia lor era întrecută doar de cumpătarea şi înţelepciunea lor, dar mai presus de toate însuşirile, de
adînca şi fierbintea lor dragoste pentru pămîntul strămoşesc.
Plecînd de la Grădiştea de Munte şi coborînd pînă la punctul numit Lunca Grădiştei, o excursie
de cîteva ore cu trenuleţul forestier ce duce la Anineş (staţie de cale ferată îngustă situată la 12 km de
Costeşti) îngăduie turistului să cunoască mai bine acest ţinut de legendă şi măreţie istorică. Panorama e de
o rară frumuseţe, printre coaste de dealuri însorite şi terase cu urme de aşezări dace şi romane. Chiar în faţa
staţiei Anineş, pe malul drept al Apei Grădiştei, se află dealul Vîrtoapele, căruia localnicii îi mai spun «Sub
cununi». Aici, pe una din terase, se găsesc urme ale unei aşezări romane, mai spre răsărit urme ale unei
aşezări dacice, De la Anineş se pot organiza excursii de o zi la Vîrful lui Hulpe (902 m), situat deasupra
izvorului văii Anineşului. Pe platoul acestui deal se găseşte o fortificaţie dacă destul de puternică. Alte
urme de viaţă dacică se găsesc în apropiere, deasupra văii Cetei, pe coasta dealului Comărnicelul.
Am indicat itinerarul Lunca Grădiştei — Anineş ca fiind unul din cele mai pitoreşti şi interesante.
Dar de la Sarmizegetusa pot fi urmate şi alte itinerare: spre staţia forestieră Cetate şi de aici spre Tâmpei şi
Meleia (1400 m) cu urme de aşezări pitoreşti; spre dealul Rudele (1299 m), la o oră şi jumătate de drum,
spre vest de Meleia. De la Rudele se coboară spre Paltinul şi apoi, prin valea Largă, la Lunca Grădiştei.
Tot din Sarmizegetusa se poate ajunge la cabana de pe Şurianul, trecînd pe lîngă vîrful Negru şi peste
Comărnicel.
De la Grădiştea de Munte sau de la Costeşti se poate ieşi din zona cetăţilor dacice spre oraşul
ORĂŞTIE. Situat pe valea rîului Grădiştea şi avînd o populaţie de cca 10 000 de locuitori, Orăştie este o
aşezare veche românească (întemeiată prin secolul al XII-lea) şi cu o strălucită tradiţie culturală. Aici a trăit
tatăl marelui umanist Nicolae Olahus, aici s-a tipărit în 1582 «Palia de la Orăştie», una din primele cărţi în
limba română.
În zilele noastre, oraşul cunoaşte o înfloritoare activitate culturală, avînd numeroase şcoli, o casă
de cultură, o bibliotecă, un muzeu local. De asemenea, s-a dezvoltat o activitate economică, industrială,
oraşul avînd fabrici de prelucrare a lemnului, alimentare, chimice, pielărie. Popasul în Orăştie este înlesnit
de existenţa unui teren de campare, «Poieniţa Orăştie», situat într-un parc natural, o poiană înconjurată de
păduri de stejar pe malul Grădiştei. Cazarea se faco în căsuţe de lemn, existînd şi teren pentru instalarea de
corturi proprii, spaţiu de parcare a autoturismelor, restaurant, bucătărie în aer liber, instalaţii sanitare.
Iată aşadar nenumărate itinerare şi tot atîtea prilejuri de a cunoaşte ţinuturile acestea, cărora o
natură binecuvîntată şi o istorie glorioasă le-a dăruit nimbul unor desăvîrşite frumuseţi şi virtuţi.

SUMAR

Invitaţie la drumeţie
Simeria şi împrejurimi
De la Simeria la Haţeg pe valea Streiului Inferior
De la Haţeg pe valea Rîului Mare
De la Haţeg pe valea Fărcădinului
De la Haţeg spre izvoarele Streiului
De la Haţeg spre Ulpia Traiana (Sarmizegetusa) şi Poarta de Fier a Transilvaniei
Prin Hunedoara spre Ţinutul Pădurenilor
Pe valea Luncanilor spre aşezările dacice
Indice alfabetic

Bucureşti 1971 Coli tipar 3 Bucureşti — „I. P. Arta Grafică”

str. Şerban Vodă 133 Comanda nr. 1587

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Claudiu Chiculiţă.