La 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care prin Articolul 207 permite

Uniunii Europene să negocieze, încheie şi implementeze acorduri comerciale cu alte state ale lumii.

La elaborarea şi implementarea politicii comerciale comune, Comisia Europeană negociază în

numele statelor membre UE prin consultări cu un comitet special „Comitetul pentru Politică
Comercială” (“Trade Policy Committee – TPC”). TPC este compus din reprezentanţi ai celor 28 de
state membre şi din Comisia Europeană. Principala lui funcţiune este aceea de a coordona politica
comercială a UE. În cadrul acestuia se discută întreaga problematică de politică comercială ce
afectează Comunitatea, de la probleme strategice ale rundelor de negocieri din OMC până la
probleme specifice ale exporturilor de produse individuale. În cadrul acestui Comitet, Comisia
prezintă şi îşi asigură sprijinul din partea tuturor statelor membre UE pe toată problematica privind
politica comercială. Comisia Europeană nu poate lua decizii fără acordul Statelor Membre, iar
deciziile importante, cu efecte asupra regimului de import şi export al UE sunt reconfirmate de către
Consiliul UE.

Politica comercială comună este implementată cu ajutorul instrumentelor de politică comercială,

respectiv tariful vamal de import, măsuri de apărare comercială, reglementări privind măsurile
sanitare şi fito-sanitare, respectarea drepturilor de proprietate intelectuală începând cu momentul
vămuirii, limitări cantitative la import sau la export, sisteme de licenţe de import/export, documente
de supraveghere la import/export, regimul comerţului cu bunuri cu dublă utilizare şi acorduri de
recunoaştere reciprocă etc.

Elaborarea şi implementarea politicii comerciale comune vizează: modificări ale nivelului taxelor
vamale, încheierea acordurilor comerciale (preferenţiale, nepreferenţiale, de cooperare vamală),
uniformizarea şi nediscriminarea măsurilor de liberalizare a comerţului, politica în domeniul
exportului şi aplicarea măsurilor de apărare comercială (precum cele luate în caz de dumping sau
subvenţii), dar şi adoptarea de măsuri vizând întărirea cooperării vamale între statele membre UE şi
între acestea şi Comisia Europeană.

Tratatul de la Lisabona acordă un rol sporit Parlamentului European, oferindu-i drepturi depline de
decizie în domeniul politicii comerciale, comparativ cu situaţia anterioară când doar Consiliul UE era
responsabil pentru adoptarea legislaţiei comerciale, în timp ce Parlamentul European era consultat şi
implicat în procesul de ratificare a acordurilor comerciale numai în câteva cazuri majore limitate.

În perioada ultimelor decenii de funcţionare (elaborare şi implementare) a politicii comerciale

comune, Uniunea Europeană a dezvoltat relaţii comerciale complexe în cadrul negocierilor
multilaterale, regionale sau bilaterale. În afara rundelor de negocieri din cadrul G.A.T.T./O.M.C., cele
mai cunoscute aranjamente comerciale externe ale UE sunt Convenţia de la Cotonou (anterior
cunoscută drept „Convenţia de la Lomé”), Schema Generalizată de Preferinţe (S.G.P.), Spaţiul
Economic European (S.E.E.) şi, recent, Acordurile de Parteneriat Economic (Economic Partnership
Agreements.).

Între UE şi unele state terţe (Andorra, Monaco, San Marino şi Turcia) au fost convenite Uniuni
Vamale, ca o formă avansată de integrare economică, chiar dacă acestea sunt imperfecte deoarece
acoperă doar produsele industriale. Acorduri comerciale sau de asociere care şi-au propus stabilirea
unor zone de comerţ liber au fost încheiate cu ţări care acoperă un spaţiu geografic considerabil, din
Europa de Sud (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Albania, Serbia, Muntenegru, Bosnia-
Herţegovina, Croaţia), în bazinul Mediteranean prin Parteneriatul Euro-Mediteranean (Algeria, Egipt,
Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria şi Tunisia), America de Nord (Mexic), din
Asia (Coreea), din Africa (Africa de Sud), Comunitatea Andină şi America Centrală.
Politica comercială comună a UE operează pe două planuri complementare. Pe planul multilateral se
plasează activitatea în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.), UE implicându-se activ în
stabilirea regulilor de organizare a unui sistem multilateral al comerţului global. În plan bilateral, UE
negociază propriile acorduri comerciale bilaterale cu ţările sau grupuri regionale de ţări unde
interesul de dezvoltare a schimburilor este important.

În prezent, se desfăşoară negocieri privind încheierea unor acorduri de comerţ liber cu: Canada,
India, Singapore, Malaiezia, Ucraina, Arabia Saudită, ţările MERCOSUR, ţările din Golf şi noi acorduri
aprofundate şi cuprinzătoare EPAs. De asemenea, UE urmăreşte lansarea negocierilor vizând
încheierea unor acorduri de comerţ liber cu Japonia, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Brunei
Darussalam, Moldova şi ţările ASEAN.