Sunteți pe pagina 1din 3

„La început“.

Primele cuvinte din Scriptură


lect. dr. Alexandru MIHĂILĂ
Joi, 11 martie 2010

Scriptura începe chiar cu termenul „la început“, bereşit, iar în ebraică acest termen i-a dat primei cărţi
chiar şi titlul (Facerea sau Geneza a fost denumirea dată abia de traducătorii greci). Totuşi, cum orice
început e greu, aşa cum zice proverbul, nici acesta nu scapă de dificultăţi. Începutul poate fi tradus în
mai multe feluri.
La început (când) a făcut Dumnezeu „cerul“ şi „pământul“…

Să le trecem în revistă. Traducerea clasică este „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“, iar
următoarele două versete se înşiră ca propoziţii principale: „şi pământul era netocmit şi gol“, „şi a zis
Dumnezeu: Să fie lumină“. Această traducere se sprijină pe Septuaginta (en arche), Vulgata (in principio), fiind
apărată de majoritatea traducerilor şi a cercetătorilor (Ernst Jenni, „Erwägungen zu Gen 1, 1 «am Anfang»“, în:
Zeitschrift für Althebraistik, 2 (1989), pp. 121-127; cf. Werner H. Schmidt, Die Schöpfungsgeschichte der
Priesterschrift, Neukirchener Verlag, Neukirchen-Vluyn, 21967, pp. 73-76; Odil Hannes Steck, Der
Schöpfungsbericht der Priesterschrift, Vanderhoeck & Ruprecht, Göttingen, 21981, p. 158). Ea este susţinută
chiar şi de tradiţia ebraică masoretică. Accentele masoreţilor împart prima jumătate a versetului 1 în: „La
început a făcut Dumnezeu“, folosind un accent disjunctiv (separator), astfel încât „la început“ este o expresie de
sine stătătoare. În limbajul gramaticii, reşit, însoţit de prepoziţia be, este la statul absolut.

Există însă şi o a doua posibilitate, motivată în special de faptul că reşit nu este articulat. Dacă reşit ar fi la statul
construit, adică dacă n-ar fi liber, ci dependent de cuvântul următor, atunci sensul ar fi altul. Ebraica nu este o
limbă foarte evoluată la nivelul de sintaxă a frazei, dar, unele construcţii pot fi sugerate. Primele trei propoziţii
din Facere 1 ar putea fi înţelese ca legate una de cealaltă: prima ar fi condiţională, a doua o incidentă (o
paranteză explicativă), iar principala ar fi abia a treia. Iată traducerea rezultată: „Când Dumnezeu a început să
creeze cerul şi pământul, - pământul era netocmit şi gol etc. - , a zis Dumnezeu: Să fie lumină!“ Prima
propoziţie ar fi literalmente „la începutul şcândţ a creat Dumnezeu…“. Această interpretare a fost susţinută de
exemplu de marele rabin Raşi din sec. 11-12 d.Hr., care a observat că termenul reşit „început“ nu se găseşte
niciodată la statul absolut în Biblia ebraică, ci doar la statul construit. Unii contestatari ai acestei variante de
înţelegere cred că în mod normal verbul „a crea“ nu ar fi trebuit pus la perfect, ci la infinitiv (bereşit bero), dar o
sintagmă asemănătoare se găseşte în Osea 1, 2: tehillat dibber YHWH be-Hoşea. Tehilla este un alt cuvânt
pentru „început“, iar al doilea cuvânt, dibber, este un verb la perfect. „Când a început să vorbească Iahve cu
Osea“, literalmente: „şLaţ început şcândţ a vorbit Iahve cu Osea“ (cf. Martin F.J. Baasten, „First Things First:
The Syntax of Gen 1:1-3 Revisited“, în: Martin F.J. Baasten, Reinier Munk (ed.), Studies in Hebrew Literature
and Jewish Culture, FS Albert van der Heide, Springer, 2007, pp. 169-188). E adevărat, analogia nu este
perfectă, dar posibilitatea (chiar probabilitatea) se impune. Un alt argument favorabil ar veni din expresia „în
ziua şîn careţ…“ urmată, la fel, de un verb la perfect. De exemplu în Levitic 7, 35 Dumnezeu îi vorbeşte lui
Moise despre drepturile de la altar pe care le primesc preoţii „în ziua când îi apropii“ să slujească. Formularea
ebraică, beyom hiqrib corespunde mai îndeaproape începutului din Facere decât exemplul anterior.

„Cerul“ şi „pământul“ create de două ori?

Care să fie însă implicaţiile unei asemenea traduceri? Nu înseamnă practic acelaşi lucru?

Prima variantă („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“) a fost înţeleasă tradiţional ca descrierea unui
prim act creaţional al lui Dumnezeu. Dumnezeu creează universul, dar ca o materie fără rânduială (v. 2:
pământul era netocmit şi gol), iar apoi îl amenajează (Johson T.K. Lim, „Explication of an Exegetical Enigma
in Genesis 1:1-3“, în: Asia Journal of Theology, 16 (2002), nr. 2, pp. 301-314). O problemă logică legată însă
de această înţelegere este faptul că unităţile „cer“ şi „pământ“ sunt definitivate abia în zilele a doua şi a treia:
„Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape! Şi a fost aşa. ş…ţ Tăria a
numit-o Dumnezeu cer.“ (v. 6, 8); „Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate
uscatul!“ Şi a fost aşa. ş…ţ „Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ“ (v. 9-10). Dacă această înţelegere ar fi
corectă, ar trebui să considerăm că „cerul“ şi „pământul“ din primul verset se referă la altceva decât „cerul“ şi
„pământul“ din continuare.

Într-adevăr, interpretul iudeu Filon din Alexandria, în egală măsură un reprezentant al platonismului de mijloc,
considera că înainte de lumea văzută trebuie să fi apărut lumea nevăzută (îngerii), iar acest lucru ar fi sugerat de
primul verset al Facerii. Interpretarea lui a fost urmată şi de Părinţii Bisericii, devenind o manieră uzuală de
explicare a apariţiei îngerilor, despre care Scriptura nu menţionează nimic expres.

Rolul rezumativ al primului verset

Totuşi, versetul 1 funcţionează mai degrabă ca un titlu sau ca un rezumat, şi nu ca o primă etapă creaţională.
Versetul 2 descrie nu un proces, ci o stare de fapt: goliciunea pământului. (E adevărat că şi aici apare termenul
„pământ“, dar tohu wa-bohu din continuare ţine locul unei negaţii: pământul nu este cum îl ştim, este un gol, un
pustiu). Abia versetul 3 înseamnă o acţiune: creaţia prin cuvânt. Dumnezeu spune: Să fie lumină, iar cuvântul
lui are putere creatoare. A fost lumină.
Cred de aceea că nu numai gramatical versiunea rabinului Raşi este plauzibilă, ci şi semantic. Faţă de opinia
clasică, ea ar avea unele avantaje. Versiunea lui Raşi are avantajul că păstrează asupra actului creaţiei,
momentul zero, o sfântă tăcere, concentrându-se doar asupra orânduirii lumii de către Dumnezeu. Descrierea
orânduirii începe cu lumina, adică prin acel element sugestiv care presupune posibilitatea naratorului biblic să
vadă şi să descrie, iar a ascultătorului să înţeleagă pe baza analogiei cu lumea cunoscută de om.

Înţeleasă astfel, primul verset funcţionează într-adevăr mai clar ca un rezumat al întregii pericope „când a
început Dumnezeu să creeze cerul şi pământul, - pământul fiind gol - , a zis Dumnezeu să fie lumină“.
Rezumatul din primul verset corespunde concluziei parţiale din Facere 2, 1: „Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi
toată oştirea lor“, dar şi concluziei finale din 2, 4: „Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor“. Altfel
spus, naraţiunea creaţiei începe printr-o incluziune, un arc de cerc, încheiat după cele două puncte culminante
ale textului: crearea omului din ziua a şasea şi odihna din ziua a şaptea.

Dacă se creditează a doua variantă, s-ar obţine o paralelă foarte interesantă şi între cele două referate ale
creaţiei. Ambele ar începe printr-o condiţională (2:4b), urmată de o paranteză (o incidentă - 2:5-6), apoi de
propoziţia principală (2:7). „Când (lit. în ziua în care) a făcut Iahve Dumnezeu cerul şi pământul - pe câmp nu
se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă
ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul, ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa
pământului -, atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om…“

Descrierea Creaţiei pe înţelesul omului

Unii teologi apuseni, dorind să rămână foarte fideli textului, au considerat că Facere 1 nu exprimă dogma creării
din nimic, ex nihilo, concept atestat abia în periada intertestamentară (sec. 2 î.Hr., a se vedea la 2 Macabei 7,
28). În concepţiile mai vechi, divinitatea şi materia sunt date dintru început, iar originea lor nu este discutată.
Totuşi, trebuie observat că textul nu spune nici opusul, că Dumnezeu creează din ceva. Vom discuta aceasta
într-un material viitor. Până atunci, putem remarca faptul că a doua versiune ar eluda complet problema. „Când
Dumnezeu a început să creeze“ ar sugera o evitare a descrierii creaţiei propriu-zise, o adevărată teologie
apofatică. Omul este mai degrabă îndemnat să cugete la pronie şi la creaţie ca rezultat, şi nu la actul în sine al
creaţiei, care rămâne taina lui Dumnezeu.

Omul ar cunoaşte astfel doar aspectul providenţial, orânduirea creaţiei, şi nu modul cum lumea a luat fiinţă.
Intepretarea aceasta este întărită şi de faptul că în Facere 2, 4 se vorbeşte despre obârşia lumii, folosindu-se un
termen împrumutat din sfera cunoscută a omului, generaţia (ebr. toledot). Succesiunea celor şase zile ale creaţiei
se aseamănă astfel genealogiilor umane, iar timpul nu este cugetat abstract, ci ca o succesiune de generaţii. Faţă
de o persepectivă filosofică, se propune aşadar o viziune personalistă. Universul a fost creat pentru om şi de
aceea este descris în termeni cunoscuţi omului.