Sunteți pe pagina 1din 5

A scris Amos sfârşitul propriei cărţi?

Despre Amos 9, 11-15


Theologica 
lect. dr. Alexandru MIHĂILĂ
Joi, 12 noiembrie 2009

În concepţia de şcoală fiecare profet a fost şi propriul scrib sau cel puţin a
folosit un scrib foarte apropiat care a scris la dictarea sa (gen Ieremia şi
Baruh, fiul lui Neria). Mai mult, legăm aproape inconştient autoritatea,
inspiraţia şi canonicitatea unei cărţi biblice de paternitatea ei literară, poate
pentru că ne-am obişnuit să acordăm atenţie doar lucrurilor socotite autentice,
semnate de autorul căruia îi sunt atribuite, pierzând din vedere ceea ce s-ar
numi istoria redactării ulterioare a cărţii respective. Un caz clasic în această
privinţă este Amos 9, 11-15.
Cine a scris cartea profetului Amos?

La nivel general, cartea îi este atribuită profetului care a trăit în jurul anului 750,
după cum arată şi titlul: „Cuvintele lui Amos, […] în vremea lui Ozia, regele lui
Iuda, în vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioaş, regele lui Israel“ (Amos 1, 1). Ozia (sau
Azaria) a domnit aproximativ între 773-735 în Iuda, iar Ieroboam II a domnit în
regatul nordic cu capitala la Samaria între 787-747.

Totuşi, cercetătorii vetero-testamentari consideră că finalul cărţii, Amos 9, 11-15,


nu a ieşit din condeiul profetului din Tecoa (Hans Walter Wolff, A Commentary on
the Books of Prophets Joel and Amos, trad. din lb. germ., Fortress Press,
Philadelphia, 1977, p. 352-353; Francis I. Andersen/David Noel Freedman, Amos.
A New Translation with Introduction and Commentary, The Anchor Bible, 24 A,
Doubleday, 1989, Yale University Press, 2008, p. 893; Paul M. Shalom, A
Commentary on the Book of Amos, Hermeneia, Fortress Press, Minneapolis, 1991,
pp. 288-295). Se pune deci întrebarea: dacă Scriptura însăşi îi atribuie cartea
profetului Amos, de ce este contestată paternitatea literară a unor texte? Nu se
înscriu asemenea cercetători pe poziţii împotriva Bibliei înseşi? N-ar trebui
stigmatizaţi şi urecheaţi?

Se cuvinte, mai întâi, să cercetăm argumentele, care mi se par însă foarte simple şi
convingătoare. Textul este următorul: „În ziua aceea voi ridica cortul cel căzut al lui
David şi voi drege spărturile lui şi dărâmăturile le voi ridica la loc şi-l voi zidi ca în
vremurile cele dintru început; ca astfel ei să ia în stăpânire rămăşiţa Edomului şi
toate popoarele peste care s-a chemat numele Meu, zice Domnul, Care face acestea.
ş…ţ Şi Eu voi întoarce din robie pe poporul Meu Israel, şi ei vor zidi cetăţile cele
pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi vor bea din vinul lor, vor face grădini şi din
roadele lor vor mânca. Şi îi voi răsădi în pământul lor şi nu vor mai fi smulşi din
ţara pe care le-am dat-o în stăpânire“, zice Domnul Dumnezeul tău“.

Se observă că Iahve promite „ridicarea cortului căzut al lui David“. Despre ce cort
este vorba? Nu poate fi decât dinastia lui David care, spre diferenţă de succesiunea
diferitelor familii pe tronul regatului nordic, s-a păstrat în regatul sudic cu capitala
la Ierusalim până în 587/586 î.d.Hr. Atunci, la a doua cucerire a Ierusalimului,
ultimul rege, Sedechia, a fost orbit de babilonieni şi luat în captivitate. Se punea
capăt dinastiei davidice care stăpânise în Ierusalim vreme de aproape 400 de ani.

Dilema paternităţii finalului cărţii Amos 9, 11-15


Textul din Amos compară dinastia cu un cort. Nu este o jignire, ci se înscrie în
limbajul autorului deuteronomist. De altfel, în II Regi 7, se face un joc de cuvinte
între casă în înţeles de „templu“ (David doreşte să-I ridice lui Iahve un templu,
pentru că până atunci a locuit în cort) şi casă în înţeles de „dinastie“ (în loc, Iahve îi
promite evlaviosului rege să-i întărească propria casă, să-l apere pe urmaşul
acestuia şi să întărească veşnic tronul din Ierusalim). În 587/586 părea că Iahve Şi-a
încălcat făgăduinţa, mâniat pe păcatele iudeilor şi decis să-i „lepede“ pe aceştia, ca
să folosesc limbajul deuteronomistic.

Textul din Amos face referire tocmai la păstrarea acestei făgăduinţe. Iahve a
„lepădat“ temporar casa/cortul lui David. „În ziua aceea“, adică în ziua pe care o
alege Iahve Însuşi, va ridica iarăşi dinastia davidică, simbolizată de cort, ca în
vremurile de început.

Interpretarea ne este confirmată de v. 14-15. Într-adevăr, dispariţia dinastiei lui


David a însemnat şi începutul exilului babilonic pentru popor. Mulţi sunt deportaţi,
după o modă pe care babilonienii au învăţat-o de la asirieni, pentru a cuminţi
populaţiile cucerite. Textul din Amos făgăduieşte tocmai „întoarcerea din robie“ a
poporului Israel, refacerea cetăţilor şi mai ales faptul că nu vor mai experimenta
exilul: nu vor mai fi smulşi din ţară.

Contextul acesta este apoi întărit şi de referirea la Edom. Edomiţii au profitat de


decapitarea conducerii regatului Iuda de către babilonieni în 587/586 şi au invadat
din zona lor sărăcăcioasă din sudul Mării Moarte regiunea meridională a Iudeii,
întemeind chiar o unitate etnică ce se va păstra până în perioada Noului Testament:
Idumeea (Irod cel Mare nu este de neam evreu, ci idumeu). Atitudinea vrăjmaşă a
edomiţilor a fost taxată în scurta carte a lui Avdie, care deplânge încălcarea legăturii
frăţeşti (v. 10, 12), profitul pe care edomiţii l-au luat din jaful celor năpăstuiţi de
distrugerea babiloniană (v. 13-14). Şi Avdie, ca şi textul nostru, vesteşte răzbunarea
asupra Edomului: „Casa lui Iacov va stăpâni pe cei care au stăpânit-o. Şi va fi casa
lui Iacov foc, a lui Iosif văpaie şi a lui Isav paie. Ele o vor aprinde şi mistui, şi nici
unul din casa lui Isav nu va scăpa, zice Domnul“ (Avdie 17-8). Altfel spus, Israelul
îşi va lua revanşa în faţa Edomului.
Având în vedere toate aceste aspecte, dacă ne întoarcem la contextul profetului
Amos, vom observa că suntem într-un decalaj de 200 de ani. Profetul din Tecoa a
activat în timpul regilor Ozia şi Ieroboam II, deci sigur la mijlocul secolului VIII
î.d.Hr. Totuşi, finalul 9, 11-15 reflectă împrejurările istorice din prima jumătate a
sec. VI î.d.Hr.

Ce ne facem?

Reconsiderarea rolului redactorilor, ucenicilor şi scribilor

În primul rând, cred că trebuie să excludem din start ideea că profetul ar fi trăit mai
bine de 200 de ani (tradiţia dreptului Simeon este până la urmă o legendă). Cu
asemenea argumentări, nu am ajunge nicăieri. Lumea de după potop este lumea aşa
cum o ştim şi sub legile căreia trăim.

Dar s-ar pune întrebarea: oare Amos nu era profet, deci putea prin însăşi fişa
postului să vadă evenimente viitoare? Din păcate, deşi recunosc evident această
capacitate pe care o poate da Duhul lui Dumnezeu, trebuie să exclud şi această
posibilitate, dintr-un motiv logic. Profeţii aveau în primul rând misiunea să
vorbească poporului. În orice schemă a chemării apare trimiterea lor la
propovăduire. Deci, trebuie să existe o corespondenţă între cuvântul profetului şi
mentalul colectiv al celor cărora li se adresează cuvântul. Or, Amos s-a adresat
regatului nordic într-o perioadă de entuziasm. Sub Ieroboam II, regatul nordic a
cucerit teritorii importante transiordaniene. Dacă Amos ar fi anunţat: „Iahve
promite ridicarea din nou a cortului căzut al lui David şi reîntoarcerea din robie a
Israelului“, ascultătorii s-ar fi uitat unii la alţii fără să înţeleagă nimic.

Aşadar, nu putem decât să afirmăm că textul din Amos 9, 11-15 presupune în mod
evident distrugerea dinastiei iudaice din 587/586 şi exilarea poporului ca
evenimente deja petrecute.

Cea mai simplă soluţie este să ne revizuim concepţia după care autorul biblic a scris
în întregime cartea care îi este atribuită. Trebuie să reconsiderăm rolul redactorilor,
al ucenicilor, al scribilor care au continuat gândirea unui profet şi au adaptat-o
noilor provocări ale istoriei. Redactarea însăşi este tot atât de inspirată ca şi
cuvintele autentice ale profetului, pentru că izvorul ultim este acelaşi Duh Sfânt.
Vom vedea şi alte exemple în care paternitatea trebuie separată net de autoritatea pe
seama căreia este pusă o carte biblică.

Pentru a nu părea că această concluzie subminează însăşi credinţa ortodoxă, mă voi


servi de un exemplu dintr-un domeniu conex: liturgica. La finalul Sf. Liturghii, îl
mărturisim pe Sf. Ioan Gură de Aur, să zicem, ca autor al acesteia: preotul îl
pomeneşte la sfârşit pe Sf. Ioan „a cărui Liturghie am săvârşit-o“. Totuşi, orice
credincios, fără nici un studiu de teologie în prealabil, îşi poate da cu uşurinţă
seama că forma actuală a Liturghiei nu are cum să dateze din timpul Sf. Ioan. În
Ectenia mare, ne rugăm deopotrivă pentru „cei ce călătoresc pe uscat, pe apă… şi
prin aer“. Nu prea erau avioane pe timpul Sf. Ioan Gură de Aur, nici măcar
zeppeline… Evident, avem de-a face cu o adaptare modernă. Desigur că oricine
apoi studiază istoria Liturghiei, vede cum diverse părţi şi rugăciuni au fost adăugate
în secolele ulterioare, fapt probat de atestarea manuscriselor.

La fel stau lucrurile şi în cazul cărţilor biblice. Cuvântări disparate ale unui profet
(în cazul lui Amos a se remarca pluralul, „cuvintele lui Amos“, din titlul cărţii) au
fost adunate de un redactor ulterior. Se vorbeşte de altfel de redactori
deuteronomişti care au adunat şi editat textele profetice. Pentru că imaginea de
ansamblu a cărţii lui Amos este întunecată, profetul vestind cu precădere pedepse
prin foc, cutremur şi distrugeri, adaosul de la final doreşte să arate că pedeapsa nu
este ultima realitate a relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Israel, ci constituie etapa
curăţitoare care va deschide împlinirea făgăduinţelor.