Sunteți pe pagina 1din 17

METODE CROMATOGRAFICE

2.3. Cromatograma și elementele ei


În orice tip de cromatografie detectorul dă un semnal proportional cu
concentraţia, alteori cu masa componentului aflat în celula de măsură, semnal ce
poate fi înregistrat în funcţie de timp sau de volumul de efluent care părăsește
coloana, obținându-se o diagramă semnal (de exemplu intensitatea curentului
electric din detector) în funcţie de timp sau de volumul de eluent numită
cromatogramă. Pe cromatogramă distingem o serie de maxime, numite picuri
(peak), care se produc deasupra liniei de bază sau a porţiunii orizontale a curbei,
paralelă cu axa timpului. Porțiunea orizontală a curbei apare atunci când în detector
nu apare nici un component, în afară de eluent. Un pic ideal are forma distribuţiei
Gauss. Pe axa absciselor este redat timpul (sau volumul) de eluent scurs, cu debit
cunoscut, de la introducerea (injectarea) probei, iar pe cea a ordonatelor, semnalul
detectorului. Se disting următoarele elemente de bază ale cromatogramei (fig.2.4.):

1
Fig. 2.4. Cromatograma a 5 componenţi care părăsesc coloana la momente diferite
Picurile cromatografice. Conform fig 2.4. cele patru semnale sau vârfuri
sunt denumite picuri. Acestea sunt semnalele valorificabile în analiza calitativă şi
cantitativă în toate metodele cromatografice. Primul pic, mai mic, corespunde unui
component inert (aerul de exemplu în CG) - care nu este reţinut de loc - iar
celelalte 3, corespund componentelor probelor considerate şi se datoresc
moleculelor care se distribuie pe parcursul migrării prin coloană între faza mobilă
şi cea staţionară şi care, în consecinţă, ies mai târziu din coloană.
Timpul mort (tM) este timpul în care un component, complet nereţinut de
către faza staţionară, parcurge coloana şi tuburile de legătură până la detector.
Acesta nu poate fi zero. În cazul CG timpul mort, este egal cu timpul de retenţie al
aerului: tM = tR, reprezintând timpul scurs de la injectarea probei în coloană şi
apariţia maximului de concentraţie în detector, pentru componentul nereţinut.

2
Volumul mort (VM) este dat de produsul dintre timpul mort (tM) și debitul
eluentului (De) şi reprezintă volumul golurilor din coloană plus volumul tuburilor
de legătură de la coloană la detector:

VM =tM·De (2.12)

Timpul de retenţie (tR) este o mărime caracteristică fiecărui component al


amestecului separat pe coloana cromatografică și reprezintă timpul scurs de la
injectarea probei şi până la apariţia maximului de concentraţie în detector.
Diferitele componente ale amestecului de separat se deosebesc prin timpul
peterecut pe suprafața fazei staționare.
Volumul de retenţie (VR) este volumul de eluent corespunzător timpului de
retenţie, sau volumul fazei mobile. Volumul de retenție (V R) este egal cu produsul
dintre timpul de retenţie (tR) şi debitul de eluent (De) corespunzător:

VR = tR·De (2.13)

Timpul de retenție ajustat (t`R) s-a introdus în cromatografie pentru a


putea compara timpii măsurați pe coloane diferite. În cazul aceluiaşi component -
este dat de diferenţa:
t R ' = tR - tM (2.14)

Volumul de retenție ajustat (V`R) corespunzător timpului de retenție


ajustat este data de diferența dintre volumul de retenție și volumul mort. Pentru
acelaşi sistem de fază staţionară-fază mobilă, cele două mărimi (tR, VR) au aceleaşi
valori, pentru acelaşi component, indiferent dacă acesta se află singur sau în
amestec. Pe baza lor se pot identifica componenţii unui amestec.

V R' = VR - VM (2.15)
Aria picului A și înălţimea (h) pentru picuri ascuţite sunt proporţionale cu
cantitatea de component respectiv cu concentrația sa în proba de analizat.
Separarea cromatografică prin eluția pe coloana a unui amestec de
substanțe poate fi privită ca o cursă cu obstacole. Timpul necesar pentru ca o
substanță să ajungă la capătul coloanei depinde de timpul de întârziere (de retenție)
datorat obstacolului (retenția în fază staționară). Separarea (Fig. 2.5) se realizează
în coloana cromatografică care este conectată cu un vas pentru colectarea
eluentului cu componenţii probei. Coloana este alcătuită dintr-un tub de sticlă
prevăzut cu un robinet în partea inferioară. În tub se introduce un material cu bune
proprietăţi absorbante (cărbune, alumina, silicagel). Acest component constitie faza
staţionară fixă. În tub se mai introduce un solvent, iar apoi se introduce amestecul
de separat (componenţii A şi B). Cromatografierea propriu-zisă constă în
3
transportul componenţilor sub acţiunea eluentului din coloană . Eluentul transportă
componenţii A şi B ai amestecului prin stratul de fază staţionară. Cum substanţele
A şi B au molecule diferite, ele vor prezenta grade diferite de adsorbţie-desorbţie.

Fig. 2.5. Schema separării succesive a componenţilor A şi B dintr-un amestec și semnalul


dat de detector la ieșirea din coloană.

Procesul de separare se produce treptat, între faza staţionară şi faza mobilă


existând un echilibru, determinat de concentraţiile fiecărui analit în faza staţionară
şi în faza mobilă. Raportul dintre concentraţia analitului în faza staţionară şi în faza
mobilă este numit coeficient de distribuţie sau de repartiţie (relația 2.16).
AM AS
C (2.16)
K A  As
C Am

unde: CAs – concentraţia componentului A în faza staţionară


CAm – concentraţia componentului A în faza mobilă

BM Bs

4
C Bs (2.17)
KB 
C Bm

unde: CBs = concentraţia componentului B în faza staţionară


CBm = concentraţia componentului B în faza mobile

Puterea de separare a unei coloane depinde de mai mulți factori dintre care
cel mai important este viteza relativă de eluţie care este determinată chiar de
coeficineţii de repartiţie ai celor 2 analiţi între cele două faze: faza staţionară şi faza
mobilă. Ideal ar fi ca aceşti coeficienţi de repartiţie să fie independenţi de
concentraţia analiţilor respectiv întotdeauna Cs să fie proporţional cu CM.

(C S ) B
KB 
(C M ) B (2.18)

Prin reprezentarea grafică a concentraţiei analiţilor A şi B separaţi,


concentraţie egală cu aria de sub pic, în funcţie
de timpul de eluţie (retenţie) sau volumul de
eluţie (retenţie) se obţine cromatograma celor
doi analiţi aşa cum se poate observa din figura
2.6. Se constată că substanţa B este mai
puternic reţinută pe faza staţionară decât
substanţa A, de aceea B se deplasează cu
viteză mai mică; ambele substanțe parcurg
aceaşi distanţă L, egală cu lungimea fazei
Fig. 2.6. Concentratia analitilor A si
staţionare, dar viteze cu diferite:
B in functie de distanta parcursa, l
𝑉 =
(2.19)
𝑉 = (2.20)

unde L este lungimea coloanei de fază staţionară [cm sau mm]

Se mai observă că, pe măsură ce creşte distanţa dintre cele două picuri, A
și B, deci odată cu apropierea de ieșirea din coloană are loc o lărgire a celor două
picuri, mai vizibilă la baza picurilor, ceea ce micşorează eficienţa separării lor. Dar,
prin alegerea (stabilirea) unor condiţii potrivite de lucru (debit, temperatură,
solvenți de eluție) se poate opera astfel încât largirea picurilor să se producă mai
lent decât separarea sau să fie diminuată.

5
Esenţa procesului de separare cromatografică constă în distribuţia diferită a
componenţilor între faze, iar aceasta se reprezintă grafic prin intermediul
izotermelor de distribuţie. Aceste izoterme descriu variaţia concentraţiei unui
component în faza staţionară (CS) funcţie de concentraţia aceluiaşi component în
faza mobilă (CM), pentru o anumită fază staţionară şi o anumită temperatură.
Formele curbelor cromatografice (curbe de eluţie) corespund, cu
aproximaţie funcţiei de distribuţie de tip Gauss, fig. 2.7.a. În condiţii reale
izotermele pot fi convexe (cu trenă), fig. 2.7.b, sau concave (frontale), fig. 2.7.c.

Fig. 2.7. Tipuri de curbe cromatografice şi izotermele de distribuţie corespunzătoare

În cazul ideal, curba de eluţie este simetrică în raport cu axa ordonatelor


așa cum se observă în figura 2.7 a și care este reluată în detaliu în figura 2.8a unde
sunt prezentați și principalii parametri ai acesteia.
Forma curbei (Fig 2.8a) este caracterizată prin valorile înălţimii h, a lăţimii
la jumătatea înălţimii (W1/2), lăţimea măsurată la baza curbei între punctele de
intersecţie ale axei absciselor şi tangentele trasate la curbă în punctele de inflexiune
(Wb); înălţimea curbei "triunghiularizate" (hb); aria mărginită de curbă şi axa
absciselor (A). În practică însă, curba cromatografică, de cele mai multe ori, este
asimetrică, aşa cum apare în figura 2.8b.
6
Fig. 2.8. Forma ideală (a) și forma reală a unei curbe cromatografice aproximată prin
funcţia de distribuţie Gauss

În asemenea situaţii porţiunile ascendentă şi descendentă ale curbei sunt


caracterizate separat prin parametrii de lăţime ai celor două porţiuni de curbă
măsurate la jumătatea înălţimii.
W0,5 = (Wa)0,5 + (Wb)0,5 (2.21)
unde indicii a și b se referă la ramura ascendentă respectiv la cea descendentă a
picului cromatografic.
Măsura abaterii de la forma ideală, se exprimă cantitativ prin valoarea
coeficientului de asimetrie () definit prin relaţia 2.22.
 = (Wb )0,5 / (Wa)0,5 (2.22)
Valoarea 1 pentru coeficientul de asimetrie corespunde formei simetrice,
iar valorile diferite de 1 formei asimetrice.
Dacă partea ascendentă este mai abruptă decât partea descendentă (1),
atunci abaterea este “cu trenă”, figura 2.7.b, iar dacă partea descendentă este mai
abruptă ( 1), abaterea este de tip “frontal”, figura 2.7.c.
Abaterile “cu trenă” şi "frontale" de la forma simetrică sunt cauzate de
neliniaritatea izotermei de repartiţie a componentei considerate între faza staţionară
şi faza mobilă. Dependenţa liniară a concentraţiei de echilibru a unei componente
în faza staţionară funcţie de concentraţia aceleiaşi componente în faza mobilă se
corelează cu o curbă de eluţie simetrică.
În cazul unei izoterme reale de tip convex (când la concentraţii mari ale
componentului constanta de repartiţie are valori mai mici decât în cazul ideal),
ramura descendentă a curbei cromatografice coboară mai lent spre linia de bază.
7
Dacă izoterma de repartiţie se abate în sensul opus, (tip concav) atunci
mobilitatea componentului este mai mare în porțiunea ascendentă, iar picurile nu
au formă Gaussiană. Deformările picurilor sunt mai pronunţate la concentraţii mari
de substanţă. De aceea în practică este indicat să se lucreze la concentraţii mici de
probă pentru a asigura o dependenţă liniară între CS şi CM .
Factorul de capacitate (factorul de retenţie) k, sau raport de repartiţii,
reprezintă raportul dintre conţinutul de component (i) în faza staţionară şi cea
mobilă:
(C i ) s Vs V n
ki    Ki s  s (2.23)
(C i ) m Vm Vm n m

unde : (Ci)s;(Ci)M concentrația componentului i în faza staționară respective în faza


mobilă
VS - volumul fazei staţionare,
VM - volumul fazei mobile,
nS şi nm – numărul de moli de component în fazele staţionare şi mobilă.
Factorul de capacitate k este o constantă care depinde, ca şi constanta de
distribuţie Ki , de temperatura coloanei, de natura componentelor şi natura fazei
staţionare. Factorul de capacitate poate fi definit şi ca raportul între timpul în care
componentul se află în faza staţionară şi respectiv în faza mobilă.
'
t R tR  tM (2.24)
k 
tM tM
Cu această ecuaţie se pot calcula în mod direct valorile lui k pentru
componenţii unui amestec. Prin rearanjare se obţine dependenţa timpului de
retenţie tR de factorul de capacitate k:

tR = tM ( 1 + k ) (2.25)

Când k = 0, se obţine tR = tM şi nu are loc reţinerea componentelor în faza


staţionară, deci nu are loc separarea.
Poziţia relativă a două picuri cromatografice şi gradul lor de separare se
exprimă prin retenţia relativă, rezoluţie, numărul efectiv de picuri şi numărul de
separare.
Retenţia relativă, r, se defineşte ca raportul timpilor sau volumelor de
retenţie ajustate a două picuri adiacente :

rij = t’Rj / t’Ri = V’Rj / V’Ri = kj / ki (2.26)

8
Prin convenţie, retenţia relativă este supraunitară şi de aceea se ia
întotdeauna t’Rj > t’Ri. Retenţia relativă depinde numai de faza staţionară şi de
temperatură.
Rezoluţia, R, este o măsură a gradului de separare a doi componenţi şi este
definită prin expresia 2.27.

2 ( t R 2  t R1 ) 2 t R
R  (2.27)
W2  W1 W2  W1

adică reprezintă de două ori raportul între distanţa dintre vârfurile a două picuri
adiacente de aceeaşi înălţime şi suma lăţimii lor la bază, figura 2.9, în care: tR este
timpul de retenţie al compuşilor 1 şi 2, iar W este lăţimea bazei picului în unităţi de
timp pentru picurile 1 şi 2 (dacă în cromatograme se foloseşte volumul de retenţie,
atunci distanţa dintre cele două picuri şi lăţimea lor se exprimă în unităţi de
volum).

Fig. 2.9. Rezoluţia a două picuri adiacente

În cazul a două picuri apropiate, figura 2.9, dacă W1 = W2, relaţia (2.27)
devine:
t (2.28)
R
W
Lăţimea la bază a unui pic Gaussian se poate exprima prin deviaţia
standard () care reprezintă jumătate din lăţimea curbei Gauss în punctul de
inflexiune. Matematic s-a demonstrat că lăţimea unui pic Gaussian măsurată la
baza acestuia este:
W = 4 (2.29)

9
În acest caz, rezoluţia devine:

t (2.30)
R
4
Când distanţa dintre vârfurile picurilor este de 4, rezoluţia este egală cu
unitatea şi separarea este de 85%. Pentru scopuri analitice se poate considera o
separare satisfăcătoare când distanţa dintre vârfurile picurilor este de 6. În acest
caz R=1,5 şi separarea este de 99,7%. Rezoluţia conduce la o separare a picurilor
până la linia de bază. Valori mai mici decât 1,0 reprezintă separări mai slabe, iar
valori mai mari de 1,5 nu sunt necesare.
Numărul efectiv de picuri, NEP, indică numărul de picuri care pot fi
separate cu o rezoluţie de 1,5 între doi compuşi standard şi se calculează cu relaţia:
2 ( t R 2  t R1 ) (2.31)
NEP  1
W2  W1

Mărimi şi ecuaţii caracteristice unei coloane cromatografice


Numărul de talere teoretice al coloanei
Pentru a studia eficienţa separării cromatografice s-a elaborat modelul
talerelor, care presupune migrarea unei substanţe separate în coloana
cromatografică, prin descompunerea teoretică într-o succesiune de deplasări în n
incinte din interiorul coloanei,
unde au loc echilibre perfecte între Coloana cromatografică de dimensiune L

faza staţionară din incintă şi cea


mobilă. Similar cu distilarea în
coloane prevăzute cu talere, aceste
incinte ideale au fost numite
Taler teoretic (H)
„talere teoretice”. Lungimea
porţiunii dintr-o coloană care Fig. 2.10. Coloana cromatografică și talerele
teoretice
corespunde unei asemenea incinte,
în care se realizează un echilibru termodinamic, se notează cu H şi se numeşte
înălţime echivalentă a unui taler teoretic. Această înălţime caracterizează
performanţa coloanei şi se poate calcula din raportul prezentat prin relația 2.32

LCOL (2.32)
H 
n
unde: LCOL este lungimea coloanei,
n este numărul de talere.

10
Cu cât valoarea H (înălţimea echivalentă a unui taler teoretic) este mai
mare, separarea este mai bună. Numărul de talere este egal cu raportul dintre
lungimea coloanei și înălţime echivalentă a unui taler teoretic, H (relația 2.33):

𝑛= (2.33)
Dar, numărul de talere n, depinde nu numai de lungimea coloanei ci și de
dispesia, σ2 a picului cromatografic (figura 2.12).

Fig.2.11. Dispersia unei substanțe într-o coloană cromatografică și formarea cromatogramei


corespunzătoare.

Pe măsură ce analitul migrează prin coloana cromatografică, zona ocupată


de acesta se extinde astfel încât atunci când lungimea parcursă de eluent este egală
cu lungimea coloanei, Lcol, dispersia asociată analitului se poate exprima prin
ecuația (2.34):
𝜎 =𝐻∙𝐿 (2.34)

Din ecuația (2.34) se poate exprima talerul teoretic H , iar 𝜎 = 𝜎. Din


ecuațiile 2.34 și (2.33) rezultă ecuația (2.35):

𝑛= sau 𝑛= (2.35)

Pentru picul Gaussian, lățimea picului la bază este , Wb = 4, iar prin
exprimarea dispersiei, σ în funcție de Wb se obține relația (2.36):
2
 
 t   4t  2 t 
2

n R    R   16 R  (2.36)


 Wb   Wb   Wb 
 
 4 

11
Prin convenţie, în cromatografie, w1/2 simbolizează lăţimea picului la
jumătate din înălţimea sa. Matematic, s-a stabilit că în acest punct, w1/2 = 2,35 σ.

w1/2 = 2,35 σ , iar σ = W1/2 / 2,35 (2.37)

Din ecuaţia (2.35) , prin exprimarea dispersiei, σ în funcţie de lăţimea


picului la jumătate din înălţime devine:
2
 
t
n  5,54 R  (2.38)
 w1 
 2

Cu cât valoarea numărului de talere teoretice, n este mai mare, cu atât


picurile sunt mai înguste (w scade). Altfel spus, cu cât numărul de talere teoretice
este mai mare, cu atât vor încăpea mai multe picuri pe aceeaşi cromatogramă și se
vor putea separa mai multe componente, iar separarea picurilor două câte două va
fi mai netă şi coloana va fi mai eficientă. Eficacitatea unei coloane cromatografice
este cu atât mai mare cu cât numărul talerelor teoretice este mai mare, respectiv cu
cât este mai mică baza picului şi abaterea standard. Practic, eficacitatea coloanei
exprimă însuşirea ei de a da picuri cât mai simetrice, cu baze mai mici.

Influența vitezei asupra înălțimii talerului teoretic. Ecuatia lui Deemter


După injectarea unui probe, în timpul trecerii analitului prin coloana
cromatografică, are loc lărgirea zonei înguste și compacte ocupate inițial de acesta.
Pentru aplicațiile practice ale cromatografiei, este important să se cunoască toți
factorii care influențează dispersia zonei în care se află analitul pentru a alege
condiții de lucru astfel încât să se acționeze asupra acestor factori și să se obțină
picuri cât mai înguste. Parametrul experimental care definește din punct de vedere
dinamic eficacitatea unei coloane este lățimea picului. Se consideră că lărgirea
zonei din coloană ce conține analitul se datorează difuziei moleculare longitudinale
care duce la lărgirea zonei σ și este proporțională cu timpul petrecut de analit în
coloană, de cinetica adsorbție-desorbție, de transferul de masă în faza staționară și
mobilă, sau doar de transferul de masa în faza mobilă.
Prin însumarea acestor contribuții se obține ecuația care exprimă înălțimea
talerului teoretic cunoscută sub denumirea de ecuația lui Deemter (2.39).

𝐻 = 𝐴 + + 𝐶𝑣 (2.39)

unde: H – înălțimea talerului teoretic;


A – termenul care exprimă contribuția difuziei turbulente la viteza medie
prin coloană. Difuzia turbulentă este determinată de curgerea neregulată
12
a fazei a mobile prin coloană și depinde de debitul fazei mobile și de
caracteristicile particulelor fazei staționare. Termenul A este influențat
și de geometria umpluturii.
B – termen ce exprimă contribuția difuziunii moleculare în direcția de
curgere a fazei mobile. Difuziunea longitudinală are loc pentru toate
particulele aflate într-un fluid care se deplasează și este cu atât mai
importantă cu cât viteza de curgere a fluidului este mai mică. Temenul
B este corelat cu coeficientul de difuzie în gazul purtător.
C – termen ce exprimă contribuția transferului de masă în faza mobilă și în
faza staționară la înălțimea talerului teoretic. C este coeficientul de
rezistență la transferul de masă, fiind corelat cu cinetica procesului de
fixare a componentului pe faza staționară și este legat direct de natura
fazei staționare și de specia moleculară care migrează prin coloană.
v – Viteza liniară de curgere a fazei mobile
Prin reprezentarea grafică a contribuției celor trei termeni ai ecuației la
înălțimea talerului teoretic în funcție de viteza v, se obțin curbele din fig. 2.11 , iar
prin însumarea acestora se obține curba H=f(v). Minimul acestei curbe indică
viteza optimă, la care talerul teoretic are valoarea minimă.

Fig. 2.12. Dependența înălțimii talerului în funcție de viteza v pentru o coloana din CG

Bibliografie

1. ***Enciclopedia of food science, food technology and nutrition, Academic


Press, London, 1993.
2. Baiulescu G.E., Năşcuţiu T., Metode fizice de analiză a urmelor, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1974.
3. Barry E. ,Grob R., Columns for Gas Chromatography: Performance and
Selection , John Wiley and sons, 2007

13
4. Bojiță M., Roman L., Săndulescu R., Opren R., Analiza și controlul
medicamentelor. Vol 1. Bazele teoretice și practice. Vol. 2 Metode
instrumentale în analiza și controlul medicamentelor, Editura Intelcredo,
Deva, 2003.
5. Braithwaite A., Smith F.J., Chromatographic Methods, Fifth Edition, Kluwer
Academic Publishers, London,UK, 1999.
6. Braitmaier E., Structure elucidation by NRM in organic Chemistry, A
practical Guide, John Wiley &Sons Ltd, 2002.
7. Cazes J., Encyclopedia of Cromatography, Marcel Dekker INC, 2004.
8. Ciucanu I., Cromatografia de gaze cu coloane capilare, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1990.
9. Chan C.C., Lam H., Lee Y.C., Zhang X.M, Analytical Method Validation and
Instrument Performance Verification, John Wiley & sons, Hoboken, New
Jersey, 2004.
10. Christian G.D. , Analytical Chemistry, Fifth Edition, Mc Graw Hill Book
Company, New York, 1994.
11. Cordoș E., Frențiu T., Rusu A.M., Ponta M., Darvași E., Analiza prin
spectrometrie de absorbție moleculară în ultraviolet-vizibil, Institutul Național
de Optoelectronică, București, 2001.
12. Crosby N.T., Day J.A., Hardcastle W.A., Holcombe D.g. Treble R.D., Quality
in Analytical Chemistry Laboratory, John Wiley & sons, Chichester, 1995.
13. Dăneț A. F. Metode instrumentale de analiză, Ed Științifică , București, 1995.
14. Dettmer-Wilde K.,Engewald W., Practical Gas Chromatography, Springer,
2014.
15. Dumitrescu, H., Milu, C. Controlul fizico-chimic al alimentelor, Ed.Medicală,
București, 1997.
16. Dumitrescu V., Dumitrescu N., Varduca I. Analiză instrumentală Aspecte
teoretice și practice ale spectrometriei de absorbție atomică, Ed.Universității
București, 2003.
17. Dumitru C., Metode și tehnici de control ale produselor alimentare și de
alimentație publică, Ed. Ceres, 1985.
18. Dymat T.C., Atomic Absorption with Electrothermal Atomisation, Pye
Unicam Ltd., 1981
19. Fifield F.W., Kealey D., Analytical Chemistry, Great Britain by Bell and
Bain Ltd., Glasgow, 1983.
20. Gocan S., Cromatografia de înaltă performanţă p I-a Cromatografia de Gaze,
Ed. Dacia Cluj –Napoca,1998

14
21. Gocan S., Cromatografie de Înaltă Performanţă, p. II-a, Cromatografia de
Lichide pe Coloană, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2002.
22. Grob R.L., Barry E.F., Modern practice of Gas Chromatography, Fourth
Edition, John Wiley & Sons INC, New Jersey, 2004.
23. Gross J.H., Mass Spectrometry A Textbook, Springer Verlag, Berlin, 2004
24. Guide to Solide Phase Extraction, Supleco Bulletin 910
25. Jäntschi L., Naşcu H.I., Chimie analitică și instrumentală, Ed. Academic Pres
& AcademicDirect, 2009.
26. Jäntschi L., Bolboacă S., Analiză Chimică și Instrumentală Aplicată, Ed.
AcademicDirect, 2009.
27. Jianu I., Ersilia Alexa E., Cromatografia pe strat subţire în analiza şi controlul
produselor agroalimentare, Ed. Eurobit, Timişoara, 1998.
28. Jennings Walter, Mittlefehldt E., Stremple P., Analytical Gas
Chromatography, Academic Press California, USA, 1997
29. Jercan E., Metode de separare în chimia analitică, Editura Tehnică, Bucureşti,
1983.
30. Julean I, Rotărescu A., Chimie analitică, Editura Mirton Timișoara, 1997.
31. Hamilton R.J, Sewell P.A, Introduction to high performance liquid
chromatography, Great Britain by J.W.Arrowsmith Ltd, Bristol, 1982.
32. Humbert, L. Revue générale. Extraction en phase solide (SPE) : théorie et
applications, Annales de Toxicologie Analitique, 2010; 22, 61-68.
33. Hübschmann H-J, Handbook of GC/MS: Fundamentals and Applications,
Second Edition, Wiley-VCH Verlag, 2009
34. Kitson F.G., Larsen B.S., McEwen C.N., Gas Chromatography and mass
Spectrometry, A practical Guide, Academic press, London, UK, 1996
35. Kuzman R., Ştefănescu M., Chiriac V., Bîrzescu M., Chimie analitică
instrumentală - Lucrări practice, Litografia UPT Timişoara, 1993.
36. Lazǎr M.I., Lazǎr D., Corciovǎ A., Analiza medicamentelor, Editura PIM Iași,
2008.
37. Lee M.S., LC/MS applications in drug development, John Wiley & Sons Inc.,
2002
38. Liteanu C, Gocan S., Bold A., Separatologie analitică, Editura Dacia, Cluj-
Napoca,1981. John Wiley & Sons, Inc.2010
39. Snyder L.R., Kirkland J. J., Dolan J.W., Introduction to Modern Liquid
Chromatography, Third Edition,
40. Luca C., Duca Al, Crișan I. Al., Chimie analitică și analiză instrumentală, Ed.
Didactică și pedagogică, București, 1983.

15
41. Lundanes E., Reubsaet L., Greibrokk T., Chromatography: Basic Principles,
Sample Preparations and Related Methods, Wiley VCH, 2016
42. Macomber R.S., A complete introduction to modern NRM spectroscopy, John
Wiley & Sons INC, 1998.
43. McNair H.,M., Miller J.M., Basic Gas Cromatography, John Wiley &Sons
Inc., 1998
44. Meier P.C., Zund R.e., Statistical Methods in Analytical Chemistry, John
Wiley 7 Sons, New York, 2000.
45. Medvedovici A., Tache F., Noţiuni fundamentale şi mărimi caracteristice in
cromatografie, Ed. Universităţii Bucureşti, 1997
46. Mihaly-Cozmuta A., Codre (Dumuta) A., Maries F., Lucrări practice de
tehnologia morăritului, panificaţiei şi produselor făinoase, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2007.
47. Moldovan Z., Metode Instrumentale de analiză, Editura Universității
București, 2001
48. Mondello L., Lewis A,C., Bartle K.D., Multidimensional Chromatography,
John Wiley & Sons Ltd, West Sussex, England, 2002.
49. Naşcu H., Metode și tehnici de analiză instrumentală, U.T. Pres, Cluj Napoca,
2003.
50. Nielsen Suzanne et . col., Food analysis, Fourth Edition, Springer , New York,
2010.
51. Nollet L.M.L., Food Analysis by HPLC, Second Edition, Marcel Dekker INC,
2000.
52. Oliver J., Palou A., Review, Chromatographic determination of carotenoids in
foods, Journal of Chromatography A, Vol 881, 543–555, 2000.
53. Oprescu D., Ștefănescu M., Stoia M., Muntean C., Analiza chimică cantitativă
– Principii și aplicații, Editura Politehnica Timișoara, 2002.
54. Pattison J. B., Programozolt bevezetes a gaz-folyadek kromatografiaba,
Muszaki konyvkiado, Budapest, 1975.
55. Piringer O. Tătaru E., Cromatografia în fază gazoasă, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1969.
56. Pires, M., Carvalho, L.R.F., An artifact in air carbonyls sampling using C18
DNPH-coated cartridge, Analytica Chimica Acta, 1998, 367, 1998, 223-231.
57. Pelloni-Tamaş V., Iohan F, Cromatografia în strat subţire, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1971.
58. Rouessac F., Rouessac A., Analyse Chimique, Methodes et techniques
instrumentals modernes, 3e edition, Masson, Paris, 1997.

16
59. Scott R.P.W., Chromatographic Detectors, Chromatographic Science Series,
Vol 73, Marcel Dekker INC, 1996.
60. Skoog D. A., Leary J. J., Principles of Instrumental Analysis, Saunders
College Publishing, Fort Worth, 1992.
61. Shibamoto T., Chromatographic Analysis of Environmental and Food
Toxicants, Chromatographic science Series, Vol 17, Marcel Dekker INC,
1998.
62. Sadek P.C., The HPLC Solvent Guide, Second Edition, John Wiley & Sons
Inc, 2002
63. Sajid M., Porous membrane protected micro-solid-phase extraction: A review
of features, advancements and applications, Analytica Chimica Acta, 2017,
965, 36-53.
64. Scott R.W., Principles and practice of chromatography, Library for science,
2003
65. Snyder L.R., Kirkland J.J., Introduction to modern Liquid Cromatography,
Second edition, John Wiley & Sons INC, New York, 1979
66. Ştefănescu M., Metode fizico-chimice aplicate în chimia analitică, Ed.
Politehnica Timișoara, 1998.
67. Subramanian G.,Chiral Separation Techniques, John Wiley &Sons Inc,New
York,2001
68. Tănase I.G. Tehnica cromatografică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1967.
69. Vâtcă Gh., Lucrări practice de analiză instrumentală, Ed. Risoprint, Cluj
Napoca, 2002.
70. Vâtcă Gh., Metode instrumentale de analiză, Ed. Risoprint, Cluj Napoca,
2006.
71. Wellings D.W. A Practical Handbool of Preparative HPLC,2002.
72. Wu C-S., Handbook of Size Exclusion Chromatography, Marcel Dekker Inc,
1995.

17