Sunteți pe pagina 1din 31

METODE CROMATOGRAFICE DE SEPARARE ȘI ANALIZĂ

CROMATOGRAFIA DE GAZE

Cromatografia de gaze (CG) este printre cele mai răspândite metode de


analiză cromatografică. În cromatografia de gaze, faza mobilă este un gaz.
Compușii amestecului supus separării nu trebuie sa fie neaparat gaze, ei pot fi
lichide sau solide volatile care se introduc odată cu solventul în coloana de separare
la o temperatură potrivită. Nu se pot analiza prin CG compușii care nu sunt volatili
sau care se descompun ușor la încălzire.
Totuși, acești compuși pot fi transformați în compuși volatili prin anumite
reacții chimice specific. Acest procedeu se numește derivatizare.
Faza staţionară poate fi lichidă (cromatografie gaz-lichid, CGL) sau solidă
(cromatografie gaz-solid, CGS). Când faza staţionară este un lichid vâscos
nevolatil depus în formă de peliculă subţire, pe un suport solid, sau pe pereţii unui
tub capilar, distribuţia componentelor probei se realizează predominant printr-un
mecanism de repartiţie (absorbţie - proces de transfer de masă interfazic).
Componenţii trebuie să prezinte solubilităţi diferite în faza staţionară pentru ca
aceasta să fie selectivă. În cazul CGS, faza staţionară este solidă, iar separarea are
loc după un mecanism de adsorbţie (reţinerea moleculelor de substanţă pe
suprafaţa fazei solide).
Faza mobilă gazoasă are rol de eluent, gaz purtător al componentelor
amestecului care sunt şi ele în stare gazoasă. Din acest motiv separările gaz
cromatografice se realizează la temperaturi ridicate la care componenții probei să
fie în stare gazoasă. Fazele staţionare folosite trebuie să fie stabile la aceste
temperaturi (300-350°C).
Cromatografia de gaze are importante aplicații în petrochimie, industria
alimentară ( analiza aromelor, a unor pesticide), industria farmaceutică, protecția
mediului, igiena și criminalistică.
Aparatura este prezentată în figura 2.13 sub forma unei scheme generale a
unui gaz-cromatograf, cuprinzând componentele de bază ale acestuia. Gazul
purtător inert (hidrogen, heliu, azot) provenit din butelie trece prin dispozitivele de
reglare a presiunii şi a debitului ajungând în injector. Proba de analizat injectată la
temperatura de lucru se evaporă practic instantaneu, iar vaporii componentelor din
probă sunt antrenați de gazul purtător, prin coloana de separare spre detector.
Eluentul împreună cu vaporii componentelor părăsesc detectorul şi apoi sunt
eliminați în atmosferă (cromatografie analitică) sau sunt condensați și captați în

1
vase speciale (cromatografie preparativă). Pentru a asigura funcţionarea
reproductibilă a injectorului, coloanei şi detectorului acestea sunt incluse într-un
termostat care asigură menținerea temperaturii programate sau creșterea acesteia
după o funcție temperatură – timp programată. Semnalul electric generat de
detector este amplificat, apoi înregistrat cu înregistratorul (semnal analogic) sau
prelucrat cu ajutorul unui calculator (semnal digitalizat).

Fig. 2.13. Schema unui cromatograf de gaze

Dispozitivul pentru introducerea probei (injectorul) este amplasat astfel


încât proba să fie introdusă direct în gazul purtător (eluent). El este conceput pentru
a realiza injectarea şi vaporizarea instantanee a probei, astfel ca proba să nu fie
imediat introdusă în coloană. Dispozitivele pentru injecţie au rolul de a permite
introducerea seringii şi de a provoca volatilizarea probei în curentul de gaz purtător
cât mai aproape de intrarea în coloană. Aceste dispozitive (fig. 2.14) au o inserţie
din sticlă, încălzită, introdusă într-un mașon prin care trece gazul purtător aflat la o
temperatură suficient de ridicată pentru a permite volatilizarea probei simultan cu
injectarea acesteia. Capătul de sus al dispozitivului, situat în afara cromatografului,
conţine un “septum”, adică o pastilă din cauciuc siliconic care permite pătrunderea
acului ascuţit al seringii. Celălalt capăt al dispozitivulul este legat la coloana
cromatografică prin intermediul unui racord filetat şi a unei garnituri. Astfel,
imediat după injectarea probei, aceasta pătrunde în capul coloanei. Pentru coloane
capilare, care au debitele mult mai mici, iar volumele introduse în coloane deosebit
de mici, utilizarea directă a seringii ar compromite coloana definitiv. De aceea se
utilizează dispozitive speciale cu ajutorul cărora doar o mică fracţiune din probă,
cunoscută, intră în coloană iar restul este evacuată in atmosferă. Metoda de
2
introducere a probei depinde de starea în care se găseşte: lichidă, solidă sau
gazoasă. Introducerea substanţelor lichide se efectuează cu ajutorul
microseringilor. Volumele de lichid sunt de câţiva l, în cazul coloanelor umplute,
respectiv câteva zecimi de l, în cazul coloanelor capilare
Măsurarea exactă a unor volume atât de mici este condiţia de bază a
analizelor cantitative. Proba se introduce cel mai frecvent cu seringi speciale
micrometrice (fig. 2.14) prin străpungerea unui disc confecţionat din cauciuc
siliconic ("septum"). Seringa micrometrică (fig. 2.14) permite măsurarea unui
volum de probă de 0,1-10 µlitri. Din cauza străpungerilor repetate, după
aproximativ 100 injectări, septumul se schimbă.

Fig 2.14. Dispozitivul de injecție ; aspectul seringii micrometrice utilizate în CG

Substanţele solide sunt introduse în injector cu seringa, după ce în prealabil


au fost dizolvate într-un solvent adecvat, sau pot fi injectate direct cu o seringă
specială prevăzută la un capăt cu o "crestătură". Pentru analiza substanţelor solide
cu moleculă mare (polimerii, copolimerii sau produşii naturali cu puncte de
fierbere foarte ridicate) se aplică piroliza, urmată de analiza cromatografică a
produşilor rezultaţi.
Probele gazoase se introduc cu seringi de gaze sau prin intermediul unor
valve speciale (robinete metalice cu mai multe canale) cu mai multe căi și o buclă
calibrată în sistem "by-pass" (de trecere), figura 2.15. Aceste dispozitive permit
introducerea unui volum cunoscut de proba în coloana printr-o singură mișcare a
rotorului robinetului, fără a se opri fluxul gazului purtător.

3
Fig. 2.15. Dispozitiv pentru introducerea probelor gazoase

Coloana gaz-cromatografică este "inima" gaz-cromatografului în care au


loc procesele de separare. În funcţie de modul de aplicare al fazei staţionare
coloanele pot fi cu umplutură sau capilare. Ele constau din tuburi, confecţionate
din oţel inoxidabil, sticlă, aluminiu, cupru sau material plastic (policlorură de vinil,
nylon) de obicei sub formă de spirală, drepte, îndoite sau sub formă de U (fig.2.16).

Fig. 2.16. Coloane cu umplutură (A) și coloane capilare (B)

Coloanele cu umplutură sunt primele coloane cunoscute în cromatografia


de gaze. Utilizarea coloanelor metalice prezintă avantaje, deoarece au o
conductibilitate termică ridicată, asigură o suprafaţă nepolară şi au rezistenţă
mecanică bună. Eficacitatea de separare este legată direct de dimensiunile coloanei
folosite (diametru, lungime). Dimensiunile tipice ale coloanelor cu umplutură sunt:
lungimea între 1-4 m, iar diametrul interior între 3-5 mm. Pentru separări
preparative se folosesc coloane cu diametru mai mare, aproximativ 1cm.
Faţă de coloanele cu umplutură, coloanele capilare au diametrul interior
(0,2-0,5 mm) de aproximativ 10 ori mai mici, iar lungimea între 25 m şi 100 m (în
4
scopuri speciale se folosesc şi coloane mai lungi). Cromatografia de gaze cu
coloane capilare a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă atunci când obţinerea
coloanelor capilare a devenit accesibilă.
Depunerea fazei staţionare pe coloane capilare se poate realiza în mai
multe moduri:
- faza staţionară este depusă direct pe suprafaţa interioară a peretelui fără a include
substanţe care ar putea fi considerate suport;
- pe suprafaţa peretelui interior este depus un suport solid fin divizat (NaCl, SiO2,
BaCO3 etc.) pe care se depune faza staţionară;
- faza staţionară este imobilizată chimic pe suprafaţa peretelui interior al capilarei.
- faza staţionară este depusă pe un suport poros format dintr-o umplutură
cromatografică fin divizată (Celite, Chromosorb etc.);
- materialul poros se depune în coloana capilară în momentul tragerii tubului
capilar;
Aceste coloane permit temperaturi de lucru mai mari, elimină posibilitatea
antrenării sau a desprinderii fazei staţionare şi asigură putere de separare mare,
numărul de talere teoretice fiind de ordinul 50.000-100.000.
Coloanele cu umplutură pentru cromatografia gaz-lichid (CGL) sunt
pregătite printr-un procedeu puţin diferit, deoarece pe un suport inert trebuie depus
în mod uniform un lichid sub forma unei pelicule subţiri care constituie faza
staţionară. Stabilitatea în timp a unei coloane cu umplutură (faza staţionară este un
adsorbant solid) este mult mai mare decât cea a unei coloane cu fază staţionară
lichidă, aceasta din urmă evaporându-se treptat.
Adsorbanţii folosiţi în cromatografia gaz-solid trebuie să aibă suprafeţe
specifice mari sau un grad ridicat de porozitate, cei mai utilizaţi fiind cărbunele
activ, silicagelul, oxidul de aluminiu şi sitele moleculare. Cărbunele activ are
2
suprafaţa specifică de (800- 1000 m /g). Oxidul de aluminiu este un adsorbant mai
2
puţin activ, cu o suprafaţă specifică de circa 200 m /g. Deoarece acest adsorbant
are presiunea de vapori egală cu zero, este util pentru analize de hidrocarburi în
urme. Sitele moleculare se utilizează în special la separarea gazelor permanente, la
diferite temperaturi. Azotatul de argint se utilizează ca fază staţionară specifică la
separarea olefinelor de hidrocarburi saturate. Numărul de suporţi inerţi şi de faze
lichide staţionare, disponibile pentru CGL este practic nelimitat. Criteriul cel mai
important pentru alegerea corectă a suportului coloanei este polaritatea fazei
staţionare şi a amestecului ce trebuie separat.
Detectorii au rolul de a sesiza în mod continuu, rapid şi cu mare
sensibilitate apariţia la capătul coloanei a componentelor separate din proba

5
analizată. Detectorul trebuie să deosebească o proprietate oarecare a componentului
de detectat faţă de gazul purtător. Această proprietate este transformată într-un
semnal electric, teoretic proporţional cu cantitatea componentei decelate, care după
amplificare se înregistrează și se prelucrează. Cu ajutorul detectorului, zonele
cromatografice care ies separate din coloana și care conțin moleculele unei singure
substanțe se transformă în semnale electrice care se înregistrează și apar sub forma
de picuri. În general, un detector trebuie să aibă sensibilitatea ridicată, selectivitate
pentru anumiţi componenţi, răspuns rapid, domeniu cât mai mare de
proporţionalitate între semnal şi cantitatea corespunzătoare din component, zgomot
de fond cât mai redus. Toate aceste cerinţe sunt greu de obţinut la un sigur detector
şi de aceea în cromatografia de gaze se foloseşte o mare varietate de senzori.
Detectorii pot fi: universali (nespecifici) şi specifici. Cei din prima
categorie răspund, în principiu, la orice substanţă chimică diferită de gazul purtător,
iar cei specifici sunt sensibili numai la anumite clase de substanţe, fiind sensibili la
anumite grupe funcționale sau legături chimice ale componenților (de exemplu, la
compuşi organohalogenaţi, organofosforici, derivaţi ai azotului etc.).
Detectorii universali, în general, au sensibilitate mai scăzută decât cei
specifici şi sunt folosiţi mai ales la analiza amestecurilor de componente
necunoscute care conţin o gamă foarte variată de substanţe. Performanța
detectorilor cromatografici este caracterizată cu ajutorul unor mărimi fizice:
specificitate; sensibilitate; zgomot de fond; drift; limita de detectie; constanta de
timp; reactivitate; efect asupra probei
Detectorul bazat pe conductibilitate termică (catarometrul) este un
detector simplu din punct de vedere constructiv, nedistructiv, universal, are
stabilitate bună și un domeniu larg de liniaritate, dar sensibilitatea lui este mică în
comparaţie cu alţi detectori. Principiul de funcţionare al catarometrului se bazează
pe conductibilităţile termice diferite ale componenţilor din probă faţă de gazul
purtător (eluent). Catarometrul impune utilizarea, drept fază mobilă, a unui gaz cu
conductibiliate termică mare cum ar fi de exemplu hidrogenul. Se mai utilizează şi
alte gaze uşoare ca heliul. Fiecare gaz este caracterizat de o conductibilitate termică
constantă, care diferă în funcție de natura gazului. Conductibilitatea termică a
gazului purtător este constantă în absența moleculelor analitului. Când in gazul
purtator apar molecule de analit, eluate de acesta, are loc o scădere a
conductibilității termice a gazului proporțională cu concentrația acesora. Măsurarea
diferenţei de conductibilitate termică între component şi eluent se poate realiza cu
ajutorul unui montaj electric în punte Wheatstone, figura 2.17. Una din celulele
punţii este spălată continuu cu eluent (celula de referință), iar cealaltă (celula cu

6
proba) este spălată cu amestecul eluent-component care iese din coloană. Cât timp
prin ambele ramuri ale punţii trece numai eluent (hidrogen) puntea va fi echilibrată.

Fig. 2.17. Schema unui catarometru cu două celule de conductibilitate.


Dacă eluentul antrenează unul din componenții gazoși ai amestecului care
spală celula de măsură, se modifică conductibilitatea termică a mediului gazos şi
implicit rezistenţa electrică a filamentelor, ceea ce provoacă dezechilibrarea punţii.
Instrumentul înregistrează un curent proporţional cu concentraţia componentului în
eluentul din celula de măsură. Semnalul se prelucrează electronic, semnalul final
analogic înregistrându-se grafic, sau se transformă într-un semnal digitalizat care
este interpretat cu ajutorul calculatorului pe baza unor programe specializate. După
trecerea componentei decelate, canalul catarometrului se spală cu hidrogen, se
refac condiţiile termice, se reechilibrează puntea şi se aduce în regim de operare
pentru o nouă determinare.
Detectorul cu flacără de ionizare (DFI) este cel mai utilizat în
cromatografia de gaze cu coloane capilare datorită avantajelor pe care le prezintă:
sensibilitate ridicată pentru compuşii organici care conţin carbon în moleculă (este
numit şi măsurător de carbon), domeniul de liniaritate mare, sensibilitate scăzută la
variaţiile temperaturii şi ale debitului de gaz purtător. Dezavantajele sunt:
răspunsul slab sau lipsa de răspuns pentru compuşi ca: CO, CO2, H2O, CS2, NH3,
CCl4, SiCl4, oxizi de azot. Alt
dezavantaj este faptul că în
detector proba este arsă, deci nu
mai poate fi analizată cu un alt
tip de detector.
Detectorul cu flacără de
ionizare se bazează pe
modificarea conductibilităţii
electrice a gazelor în prezenţa

Fig. 2.18. Detector cu flacără de ionizare


unor particule încărcate electric. La presiune şi temperatură normală, gazele aflate
între doi electrozi încărcaţi electric sunt un mediu perfect izolator. Dacă în gaz apar
particule încărcate electric, ele se vor deplasa în câmpul electric dintre electrozi şi
gazul va conduce curentul electric. Acest efect apare chiar pentru cantităţi foarte
mici de molecule ionizate. Ionizarea moleculelor probei are loc într-o flacără de
hidrogen în care se ating temperaturi de 2000-2200°C. Curentul ionic dintre
electrozi depinde de numărul de particule ionizate, fiind proporţional cu cantitatea
de probă care ajunge la detector. În figura 2.18 se prezintă una dintre variantele
constructive ale detectorului cu flacără de ionizare.

Detectorul cu captură de electroni (DCE) este foarte sensibil față de


substanțele capabile de captură de electroni cum sunt cele care care conțin halogen.
Răspunsul detectorului DCE se datorează prezenţei elementelor electronegative ale
componentului analizat în eluent. Din acest
motiv este utilizat mai ales la analiza
compuşilor halogenaţi, în special a compuşilor
cloruraţi. DCE funcţionează pe baza captării
electronilor emişi de o sursă ß-activă, de către
elementele electronegative din substanţele
analizate (figura 2.19). În practica gaz -
cromatografică actuală drept sursă de particule se
foloseşte izotopul radioactiv 63Ni, iar ca şi gaz
purtător se utilizează azotul. Practic prezenţa în
detector a unei substanţe capabile să capteze Fig 1.19. Schema detectorului cu
electroni este pusă în evidenţă prin scăderea captură de electroni
curentului electric asigurat de particule .
Procesele care au loc sunt următoarele:
+
Ionizare: N2 +   N2 + e- primar

Moleculele gazului purtător, prin ciocniri neelastice cu particule , se


ionizează formând electroni primari având energie mai mică decât a particulelor 
+
şi ioni pozitivi N2 . Electronii primari asigură curentul electric între catod şi anod.
Intensitatea curentului este cu atât mai mare cu cât se generează mai mulţi electroni
primari în unitatea de timp.
Captura electronilor primari, are loc în cazul în care gazul purtător
antrenează şi moleculele unui alt compus. Moleculele (AB) ale compusului
captează o parte din electronii primari reducând intensitatea curentului. Reducerea
8
intensităţii curentului electric este cu atât mai intensă cu cât numărul electronilor
captaţi în unitatea de timp de către particulele componentului analizat este mai
mare, fiind astfel o măsură a concentraţiei acestuia.
captura de electron
AB  e  primar  
 AB  energie

captura de electron
AB  e  primar  
 A o  B  energie

Răspunsul detectorului DCE la compușii halogenați ai carbonului descrește


în ordinea: I>Br>Cl>F , la fel ca și caracterul electronegativ al halogenilor.

Detectorul bazat pe fotoionizare (DFI) este un detector sensibil şi specific


pentru hidrocarburi aromatice şi cu heteroatomi (P şi S) în moleculă. Radiaţiile UV
sunt furnizate de o lampă aflată în contact cu camera de ionizare. Dispozitivul (fig.
2.20) se bazează pe capacitatea razelor UV de a ioniza moleculele organice, care
părasesc coloana o dată cu gazul purtător. Ionii
produşi sunt colectaţi pe doi electrozi. Electrodul
pozitiv este demontabil permiţând astfel
întreţinerea periodică. Fracțiunea moleculelor
ionizate este mica și de aceea DIF poate să fie
considerat un detector nedistructiv şi să fie
înseriat cu alţi detectori. Lampile UV cu energii
cuprinse intre 5,6 şi 11,7 eV pot asigura o
Fig. 2.20. Detector DFI
selectivitate suplimentară.
În afară de detectoarele prezentate, care au cea mai mare aplicabilitate în
CG, există şi alte tipuri cu utilizări specifice pentru anumite aplicații.
Detectorul termoionic din punct de vedere constructiv seamănă mult cu
detectorul DIF. Răspunsul detectorului termoionic poate fi specific pentru fosfor
sau pentru azot (se mai numeşte, din acest motiv fosfor- azot) (DPN).
Detectorul cu emisie în flacără (flamfotometric) se bazează pe faptul că
emisia unei flăcări de hidrogen-aer se modifică dacă în flacără se introduc alte
substanţe. Este utilizat în analiza compuşilor cu fosfor sau sulf în moleculă.
Detectorul cu emisie în plasma se bazează pe descompunerea
componentelor probei în atomi şi înregistrarea liniilor spectrale caracteristice
fiecărui atom. Acest detector se foloseşte pentru identificarea compuşilor care
conţin în moleculă atomi de metal, oxigen, halogen, azot sau fosfor. La temperatura
foarte înaltă a unei plasme practic toate elementele sistemului periodic emit la
lungimi de undă caracteristice. Detectorul de emisie atomică (în plasmă) este

9
folosit frecvent în probele legate de poluarea şi protecţia mediului, în toxicologie,
controlul alimentelor etc.
Spectrometrul de masă cuplat cu cromatograful de gaze (GC-SM) s-a
dovedit a avea o utilizare largă la identificarea componenţilor din cele mai
complexe probe. Acesta separă ionii (pozitivi sau negativi) anorganici sau rezultaţi
din molecule organice după valoarea sarcinii electrice specifice (raportul q/m, unde
q reprezintă sarcina electrică a ionului iar m masa ionului). Puterea de rezoluţie a
SM este foarte mare. Cantitatea de probă, introdusă în SM, legat de ieşirea
coloanelor gazocromatografice capilare, este de ordinul nanogramelor,
spectrometria de masă fiind o metodă ultramicroanalitică.

Fig 2.21. Schema de principiu a spectrometrului de masă cuplat cu cromatograful de gaz

Cromatograful de gaz cu plasma cuplată inductiv si spectrometria de


masă (CG-ICP-SM), este o tehnică foarte eficientă de introducere a probei în
spectrometria atomică din cauza absenței fazei mobile condensate și a eficienței de
separare foarte ridicate. Din păcate însă se limitează numai la compușii
organometalici care sunt volatili și stabili termic în forma nativă sau care pot fi
transformați într-o formă volatilă prin derivatizare. Provocările majore cu privire la
cuplarea GC cu ICP-MS în analiza de speciere constau în evitarea degradărilor
termice ale speciilor de analit în injector și coloană respectiv în condensarea probei
în timpul transportului la interfața dintre torța de plasmă și coloana cromatografică.

10
Fig 2.22. Schema de principiu a gaz cromatografului cuplat cu ICP și spectrometrul de
masă (CG-ICP-SM)

Analiza calitativă aplicată în procesarea cromatogramelor se poate realiza


prin două procedee. Primul se bazează pe identificarea componenţilor cu ajutorul
parametrilor de retenţie (timp sau volum), prin compararea valorilor acestora cu
cele ale unor probe cunoscute (standarde). Al doilea procedeu se bazează pe
colectarea fiecărui component din amestec pe măsură ce iese din detector şi
indentificarea ulterioară cu ajutorul unor metode de detecţie auxiliare (spectru IR
spectru de masă, RMN) sau teste chimice (barbotarea eluentului în soluţii ce conţin
reactivi sensibili, care dau reacţii cu formarea de compuşi coloraţi etc).
Parametrii de retenţie relativi (t'R, V'R) se pot folosi în analiza calitativă
numai atunci când determinările se efectuează în aceleaşi condiţii de lucru pentru
probă şi standard (etalonul de comparaţie). În acest caz este necesar să se verifice
cu grijă, debitul de eluent, temperatura coloanei precum şi folosirea a mai multor
coloane cu selectivităţi diferite (umpluturi diferite) întrucât foarte mulţi compuşi
diferiţi pot avea acelaşi timp (sau volum) de retenţie. Valorile retenţiilor relative
(t'R, V'R) date în literatură se pot folosi la identificarea substanţelor dintr-un
amestec numai în măsura în care se folosesc aceleaşi substanţe de referinţă şi
separarea are loc în aceleaşi condiţii.
În figura 2.23 este ilustrată o cromatogramă pentru un amestec necunoscut
de alcooli şi o cromatogramă pentru o serie de alcooli cunoscuţi obţinute în
aceleaşi condiţii. Prin comparare, s-au identificat câteva din picurile amestecului
necunoscut.

11
Fig. 2.23. Identificarea unui amestec necunoscut prin comparaţie cu etaloane
Analiza poate fi confirmată prin al doilea procedeu adică colectarea
fiecărui component separat şi identificarea prin alte metode instrumentale.
Metoda de identificare prin observarea intensificării picului analizat la
adăugarea unei cantităţi de compus pur bănuit că există în amestec nu este
suficient de concludentă. Dacă totuşi compusul adăugat dă un nou pic cu un timp
de retenţie diferit de acela al componenţilor din amestec, atunci este evident că nu
este prezent în proba analizată.
Cea mai precisă metodă prin care parametrii de retenţie ai unui amestec pot
fi determinaţi este cea a indicilor de retenţie Kovats, (I) care sunt practic
independenți de condițiile experimentale respectiv de temperatură, debitul gazului
purtător, cantitatea de fază lichidă etc.
E. Kovats a propus prima definiţie a unui indice de retenţie în anul 1958.
Folosirea indicilor Kovats se bazează pe observaţia că timpii de retenţie ai n-
alcanilor depind liniar de numărul atomilor de carbon din moleculele lor.
Dependenţa liniară a fost verificată pentru un număr foarte mare de determinări în
condiţii de lucru diferite (fază staţionară, gaz purtător, temperatură).
Valorile indicilor de retenţie (I) ai n-alcanilor sunt definite ca fiind 100n
pentru formula generală CnH2n+2. Astfel, pentru hexan este 600 iar pentru heptan
700. Astfel, pentru orice substanța analizată se caută o pereche de n-alcani care dau
picuri situate ca timpi de retenție, unul înainte, iar altul după substanța

12
necunoscută. Din cele trei valori se calculeză valorile indicilor Kovats conform
ecuației (2.40)
Astfel, într-o determinare izotermă, indicele de retenţie al unui compus
necunoscut poate fi obţinut prin interpolarea logaritmului timpului său de retenţie
ajustat între acelea ale n-alcanilor corespunzători.

lg t R ( x)  lg t R ( n) (2.40)
I x  100   100n
lg t R ( n  1)  lg t R ( n)

unde: t'R(x) - timpul de retenţie ajustat al componentei pentru care se calculează


indicele de retenţie;
t'R(n) şi t'R(n+1) sunt timpii de retenţie ajustaţi ai n-alcanilor cu (n) şi
respectiv (n+1) atomi de carbon, care eluează înainte t'R(n) t'R(x) şi
respectiv după componentul studiat t'R(n+1)  t'R(x).

Pentru ilustrarea modului de calcul al indicelui de retenţie se dă urmatorul


exemplu, pe baza datelor cromatografice obţinute la separarea etanolului pe
poliglicol.
Timpii de retenţie sunt:
353,9 secunde pentru n-nonan (I = 900);
386,6 secunde pentru etanol;
558,6 secunde pentru n-decan (I = 1000).

lg 386, 6  lg 353, 9 (2.41)


I  100   100, 9  920
lg 558, 6  lg 353, 9

Cu ajutorul indicilor de retenţie calculaţi se realizează identificarea prin


compararea valorilor obţinute cu valorile indicilor de retenţie existenţi în literatură
pentru aceeaşi fază staţionară şi aceleaşi condiţii de lucru.
Când separarea are loc în condiţii de variaţie a temperaturii, se calculează
indicele de retenţie în regim programat de temperatură (Ip), cu relaţia (2.42):

T( x )  T ( n ) (2.42)
I P ( x )  100   100 n
T( n  1)  T( n)

unde T(x), T(n) şi T(n+1) sunt temperaturile de eluţie pentru component şi


respectiv pentru standarde.

13
Metoda de identificare cu indicii de retenţie poate deveni avantajoasă dacă
sistemul de standarde este de puritate ridicată şi acoperă un domeniu larg de
retenţie. În cazul pesticidelor identificarea cu ajutorul indicilor de retenţie calculaţi
faţă de n-alcani este dificilă, deoarece se folosesc detectoare termoalcaline
sensibile la azot şi fosfor, dar cu semnal scăzut pentru n-alcani.
Prin cuplarea cromatografiei de gaze cu spectrometria de masă se poate
realiza identificarea celor mai complexe amestecuri cu probabilitate de eroare
foarte mică. Componenții probei care au fost separați prin CG intră în
spectrometrul de masa unde sunt analizați. Spectrul de masă reprezintă amprenta
componenților respectivi. Pentru prelucrarea și gestionarea datelor furnizate de cele
două aparate se impune utilizarea unui calculator echipat cu un program adecvat.
Prin examinarea în paralel a parametrilor de retenție și a spectrelor de masă pentru
fiecare din compușii separați se determină calitativ componenții individuali ai
amestecurilor foarte complexe. Compușii separați pe coloana cromatografică sunt
introduși prin intermediul unei interfețe speciale în camera de ionizare a
spectrometrului de masă. Compușii sunt ionizați prin ciocnirea cu un flux de
electroni sau prin ionizare chimică, iar apoi ionii rezultați sunt accelerați printr-un
câmp electromagnetic controlat. Timpul de trecere precum și tensiunea aplicată
exact la momentul de impact sunt unice pentru compușii de aceeași masă. În acest
fel, timpul de retenție și masa sunt măsurate pentru fiecare compus în parte.
Pentru a realiza analiza canitativă se corelează înălțimea sau aria
(suprafața) picului cu concentrația componentului respectiv.
Înălțimea picului se poate folosi la analiza cantitativă doar în cazul
picurilor înalte şi înguste. Corelarea înălţimii picului cu concentraţia
componentului este liniară numai pentru un domeniu îngust de concentraţie.
Extinderea acestei corelaţii, necesită folosirea unor curbe de etalonare (calibrare)
obţinute prin reprezentarea grafică a înălţimii picului funcţie de concentraţia
componentului. Înălţimea picului este foarte sensibilă la modificarea temperaturii
de separare, a debitului de gaz purtător, a cantităţii de probă şi a tehnicii de
injectare. Înălţimea picului se măsoară prin coborârea perpendicularei din vârful
picului pe linia de bază (fig. 2.24).

14
Fig. 2.24. Mărimi caracteristice pentru calculul ariei picului

Precizia evaluării cantitative poate fi îmbunătăţită pentru picurile


deformate şi cu lăţimi diferite, dacă în locul înălţimii se foloseşte aria.
Determinarea ariei picurilor cromatografice poate realiza fie prin:
Calculul ariei picului prin produsul dintre înălţime şi lăţimea picului la
jumătatea înălţimii se aplică în cazul picurilor cu formă gaussiană (fig. 2.24):

𝐴 = ℎ𝑤 (2.43)

Metoda triunghiului se recomandă în cazul picurulor late și constă în


calculul ariei triunghiului obţinut prin intersecţia tangentelor la pic cu linia de bază,
figura 2.24. Aceasta constituie o tehnică mai simplă şi rapidă, dar este nesigură
dacă picurile sunt înguste sau nesimetrice.

𝐴 = ∙ 𝐻𝑤 (2.44)

-Metoda decupării și cântăririi. Picul este tăiat direct din hârtia pe care a fost
înregistrat sau poate fi copiat şi apoi cântărit la o balanţă analitică. Această metodă
este destul de precisă şi se utilizează în particular pentru picuri asimetrice, dar este
însoţită de erori datorită neuniformităţii şi conţinutului de umiditate al hârtiei.
Metoda planimetrării se bazează pe măsurarea ariei propriu zise cu
ajutorul unui planimetru.
Integratorul electronic este cel mai utilizat în CG datorită preciziei,
sensibilităţii şi a vitezei de calcul. Integratorul converteşte semnalul electric al
detectorului în unităţi de arie, care se tipăresc numeric. Precizia ridicată este
rezultatul optimizării parametrilor de integrare ai ariei în funcţie de profilul picului
cromatografic. Integrarea se poate face direct sau sub formă numerică ( impulsuri).
Determinarea concentrației componenților. Metoda curbei de calibrare
În anumite condiții, suprafața dintre linia de bază și curba picului cromatografic
este proporțională cu cantitatea de component injectată. Pe domeniul liniar al
detectorului se respectă relația 2.45, unde K este o constană numerică
15
Masa injectata=K·(Aria picului) (2.45)
Metoda factorului de răspuns se aplică atunci când detectorul răspunde la
fel de bine pentru fiecare component din amestec, aria relativă a picurilor este
proporțională cu cantitatea diverselor componente. Pentru toti componentii
analizați se determina în prealabil câte un factor de raspuns, F (relația 2.46).

𝐹= ⁄
(2.46)

unde: Cx si CS reprezintă concentrația substaței X, respectiv a etalonului S


AX și AS reprezintă ariile picurilor corespunzatoare acestora.
Factorul de răspuns indică de câte ori este mai mare raportul concentrație
per semnal analitic în cazul unui component al probei față de etalonul ales.
Metoda standardului intern. De multe ori apar fluctuații neașteptate ale
condițiilor experimentale de la o proba la alta. Pentru a se evita erorile datorate
acestor fluctuații, se utilizează un standard intern, diferit de substanța de analizat.
Acesta este o substanță pură, cunoscută, introdusă intenționat în probă alături de
ceilalți componenți care constituie proba și totodata aflată pe cromatogramă în
vecinatatea componentelor de analizat, de fiecare data în aceeași cantitate.
Concentrația necunoscuta se poate calcula cu relația 2.47:
𝐶 , , (2.47)
, ∙ ,
, ,

unde: CX, N este concentrația necunoscută a substantei X în proba de analizat.


CX,S este concentrația substanței X, ce urmează a fi analizată în proba etalon.
AX,N este aria picului substanței X în proba de analizat;
ASI,N aria picului corespunzatoare standardului intern din proba necunoscută;
ASI,S este aria picului standardului intern în proba elalon.
Cromatografia de gaze este aplicată cu succes pentru separarea
amestecurilor a numeroşi compuşi organici şi anorganici. Aproape fiecare domeniu
ştiinţific este beneficiarul utilizării acestei metode de separare. Cu ajutorul CG pot
fi analizate, în mod curent, multe alte probe gazoase. De exemplu, pot fi separaţi şi
determinaţi componenţii aerului şi gazului natural. S-au pus în evidenţă o serie de
compuşi ca: hidrocarburi, compuşi organo-metalici (cu plumb), compuşi cu sulf,
oxid de carbon, aldehide, cetone etc. Cromatografia de gaze are numeroase alte
aplicaţii în domeniul biomedical, cel al industriei alimetare, al produselor
farmaceutice etc. Pot fi separate cu uşurinţă multe lichide complexe şi probe solide,
cum ar fi reziduuri de pesticide şi ierbicide, produse de petrol, hidraţi de carbon,
acizi graşi, vitamine, răşini, solvenţi, uleiuri volatile, componenți ai alimentelor
16
precum lipide (după derivatizare), substanțe aflate în concentrații scăzute sau la
nivel de urme (pesticide) arome, separarea alcoolilor din băuturi alcoolice, poluanţi
din apă, din aer, din sol, analiza unor componenți din probe clinice etc.
Cromatografia de gaze se aplică la separarea probelor care conţin compuşi
ce se pot vaporiza fără a se descompune. Totuşi, prin reacţii de derivatizare
specifice, foarte mulţi compuşi nevolatili sau greu volatili s-au putut analiza prin
cromatografia de gaze. Cromatografia de gaze se aplică la separarea probelor care
conţin compuşi ce se pot vaporiza fără a se descompune. Totuşi, prin reacţii de
derivatizare specifice, foarte mulţi compuşi nevolatili sau greu volatili s-au putut
analiza prin cromatografia de gaze.
Acizii carboxilici cu masă moleculară mică (C1 -C8) au volatilitate
suficientă pentru a putea fi analizați prin CG: În figura 2.25 se prezintă
cromatograma unui amestec de acizi graşi volatili (C2-C7) separaţi pe o coloană
capilară din sticlă pe care s-a depus Carbowax 20M.

Fig. 2.25. Cromatograma unui amestec de acizi graşi volatili nederivatizaţi.


Acizii cu masa moleculară mare (C10-C24) impun o eliminare a grupelor
polare prin reacţii de esterificare cu alcooli sau halogenuri de alchil. Detecţia se
realizează cu un detector cu ionizare în flacără, iar identificarea cu etaloane sau
prin spectrometria de masă.
Aminoacizii. Datorită grupelor polare carboxil şi amino, aminoacizii nu au
volatilitate suficient de mare pentru a putea fi analizaţi prin cromatografie de gaze.
Reducerea caracterului polar şi creşterea volatilităţii şi stabilităţii termice a amino-
acizilor s-a realizat prin derivatizare. O derivatizare eficientă trebuie să realizeze
transformarea adecvată a tuturor grupelor polare ale amestecului de aminoacizi
pentru a le creşte volatilitatea. Peptidele cu doi sau trei amino-acizi se pot analiza

17
direct prin cromatografie de gaze dacă se metilează toate grupele polare cu iodură
de metil în prezenţa oxidului de argint sau a hidrurii de sodiu.
Substanţele poluante din apă, aer şi sol formează amestecuri foarte
complexe. Analiza acestor amestecuri este în primul rând o problemă de izolare şi
concentrare.
Apa este componenta de bază a vieţii pe pământ şi de aceea este absolut
necesar ca înainte de a fi folosită să se cunoască toate substanţele care pot avea
caracter nociv. Hidrocarburile constituie grupa cea mai mare de substanţe care
poluează apa mărilor şi a oceanelor prin scurgeri de la petroliere şi de la
platformele marine de extracţie.
Compuşii cloruraţi care poluează apa pot fi detectaţi selectiv dacă se
foloseşte detectorul cu captură de electroni sau detectorul cu emisie atomică.
Compuşii cloruraţi din probele apoase se pot analiza şi prin injectarea probei direct
în coloana capilară dacă se folosesc faze staţionare nepolare (apa eluează mult mai
repede decât compuşii cloruraţi).
Cromatografia de gaze cu coloane capilare cuplată cu spectrometria de
masă a permis analiza unui număr mare de substanţe volatile care se întâlnesc în
aer ca noxe, sub formă de vapori sau aerosoli. Din cauza diluţiei ridicate a
poluanţilor din aer, este necesară o concentrare prealabilă a lor înainte de a fi
analizaţi prin cromatografia de gaze.
Dintre poluanţii din aer, interesul cel mai mare îl prezintă hidrocarburile
alifatice şi aromatice care provin de la fumurile de cocserie, centrale termice, gaze
de eşapament de la autovehicule, etc.
În sol, cea mai mare parte a poluanţilor este formată din substanţe organice
greu volatile care provin din depozitarea deşeurilor, prin depunerea poluanţilor
nevolatili din aer şi din apă. Identificarea poluanţilor se face în mod frecvent prin
spectrometrie de masă sau cu detectoare specifice pentru anumite elemente.

Bibliografie

1. ***Enciclopedia of food science, food technology and nutrition, Academic


Press, London, 1993.
2. Barry E. ,Grob R., Columns for Gas Chromatography: Performance and
Selection , John Wiley and sons, 2007
3. Bojiță M., Roman L., Săndulescu R., Opren R., Analiza și controlul
medicamentelor. Vol 1. Bazele teoretice și practice. Vol. 2 Metode
instrumentale în analiza și controlul medicamentelor, Editura Intelcredo,
Deva, 2003.

18
4. Braithwaite A., Smith F.J., Chromatographic Methods, Fifth Edition, Kluwer
Academic Publishers, London,UK, 1999.
5. Cazes J., Encyclopedia of Cromatography, Marcel Dekker INC, 2004.
6. Ciucanu I., Cromatografia de gaze cu coloane capilare, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1990.
7. Dăneț A. F. Metode instrumentale de analiză, Ed Științifică , București, 1995.
8. Dettmer-Wilde K.,Engewald W., Practical Gas Chromatography, Springer,
2014.
9. Dumitrescu, H., Milu, C. Controlul fizico-chimic al alimentelor, Ed.Medicală,
București, 1997.
10. Dymat T.C., Atomic Absorption with Electrothermal Atomisation, Pye
Unicam Ltd., 1981
11. Fifield F.W., Kealey D., Analytical Chemistry, Great Britain by Bell and Bain
Ltd., Glasgow, 1983.
12. Gocan S., Cromatografia de înaltă performanţă p I-a Cromatografia de Gaze,
Ed. Dacia Cluj –Napoca,1998
13. Grob R.L., Barry E.F., Modern practice of Gas Chromatography, Fourth
Edition, John Wiley & Sons INC, New Jersey, 2004.
14. Gross J.H., Mass Spectrometry A Textbook, Springer Verlag, Berlin, 2004
15. Jäntschi L., Naşcu H.I., Chimie analitică și instrumentală, Ed. Academic Pres
& AcademicDirect, 2009.
16. Jäntschi L., Bolboacă S., Analiză Chimică și Instrumentală Aplicată, Ed.
AcademicDirect, 2009.
17. Jianu I., Ersilia Alexa E., Cromatografia pe strat subţire în analiza şi controlul
produselor agroalimentare, Ed. Eurobit, Timişoara, 1998.
18. Jennings Walter, Mittlefehldt E., Stremple P., Analytical Gas
Chromatography, Academic Press California, USA, 1997
19. Julean I, Rotărescu A., Chimie analitică, Editura Mirton Timișoara, 1997.
20. Hübschmann H-J, Handbook of GC/MS: Fundamentals and Applications,
Second Edition, Wiley-VCH Verlag, 2009
21. Lundanes E., Reubsaet L., Greibrokk T., Chromatography: Basic Principles,
Sample Preparations and Related Methods, Wiley VCH, 2016
22. McNair H.,M., Miller J.M., Basic Gas Cromatography, John Wiley &Sons
Inc., 1998
23. Medvedovici A., Tache F., Noţiuni fundamentale şi mărimi caracteristice in
cromatografie, Ed. Universităţii Bucureşti, 1997
24. Moldovan Z., Metode Instrumentale de analiză, Editura Universității
București, 2001

19
25. Mondello L., Lewis A,C., Bartle K.D., Multidimensional Chromatography,
John Wiley & Sons Ltd, West Sussex, England, 2002.
26. Naşcu H., Metode și tehnici de analiză instrumentală, U.T. Pres, Cluj Napoca,
2003.
27. Nielsen Suzanne et . col., Food analysis, Fourth Edition, Springer , New York,
2010.
28. Oprescu D., Ștefănescu M., Stoia M., Muntean C., Analiza chimică cantitativă
– Principii și aplicații, Editura Politehnica Timișoara, 2002.
29. Pattison J. B., Programozolt bevezetes a gaz-folyadek kromatografiaba,
Muszaki konyvkiado, Budapest, 1975.
30. Piringer O. Tătaru E., Cromatografia în fază gazoasă, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1969.
31. Pires, M., Carvalho, L.R.F., An artifact in air carbonyls sampling using C18
DNPH-coated cartridge, Analytica Chimica Acta, 1998, 367, 1998, 223-231.
32. Pelloni-Tamaş V., Iohan F, Cromatografia în strat subţire, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1971.
33. Rouessac F., Rouessac A., Analyse Chimique, Methodes et techniques
instrumentals modernes, 3e edition, Masson, Paris, 1997.
34. Scott R.P.W., Chromatographic Detectors, Chromatographic Science Series,
Vol 73, Marcel Dekker INC, 1996.
35. Shibamoto T., Chromatographic Analysis of Environmental and Food
Toxicants, Chromatographic science Series, Vol 17, Marcel Dekker INC,
1998.
36. Subramanian G.,Chiral Separation Techniques, John Wiley &Sons Inc,New
York,2001
37. Tănase I.G. Tehnica cromatografică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1967.
38. Vâtcă Gh., Lucrări practice de analiză instrumentală, Ed. Risoprint, Cluj
Napoca, 2002.
39. Vâtcă Gh., Metode instrumentale de analiză, Ed. Risoprint, Cluj Napoca,
2006.
40. Wellings D.W. A Practical Handbool of Preparative HPLC,2002.
41. Wu C-S., Handbook of Size Exclusion Chromatography, Marcel Dekker Inc,
1995.

20
Spectrometria de masă Noțiuni introductive
Spectrometria de masă este cea mai sensibilă metodă de analiză structurală,
diferențiindu-se față de celelalte tehnici spectrale prin faptul că nu implică
utilizarea radiaţiilor electromagnetice. Spectrometria de masă se poate considera
făcând parte din tehnicile spectroscopice deoarece reprezentarea distribuţiei unor
mase în funcţie de abundenţele relative este analogă cu reprezentarea intensităţii
unor radiaţii funcţie de lungimea de undă. Spectrometria de masă este o metodă
fizică folosită în analiza substanţelor organice ce constă în fragmentarea
moleculelor în ioni de masă diferită cu sarcină pozitivă şi separarea lor în fascicule
de ioni cu aceeaşi masă folosind concomitent interacţiunea acestora cu un câmp
electric şi magnetic în funcţie de raportul dintre masă şi sarcină. Spectrul de masă
reprezintă înregistrarea maselor şi a abundenţelor relative ale ionilor obţinuţi, fiind
o caracteristică a fiecărui compus, iar identificarea ionilor rezultaţi în cursul
fragmentării permite, de multe ori, stabilirea completă a formulei structurale.
Un spetrometru de masă este formată din patru compartimente (Fig 1.135):
1. Compartiment în care se produc ionii sub acţiunea unui fascicul de electroni;
2. Compartiment în care ionii sunt accelerați în câmp electric longitudinal și are loc
separarea în câmp magnetic transversal funcţie de raportul m/e;
3. Compartiment de detectare a ionilor
4. Compartiment de înregistrare a spectrului.

Fig. 1.135. Schema bloc a unui spectrometru de masă

Are loc bombardarea substanţei de cercetat cu un fascicul de electroni,


având energia cuprinsă între 10-70 eV, pentru a fi transformată în ioni pozitivi cu
energie înaltă, urmată de accelerarea ionilor formaţi şi separarea lor funcţie de
masă prin acţiunea concomitentă a unui câmp electric şi magnetic. Majoritatea
spectrometrelor de masă realizează separarea ionilor pozitivi, deoarece la
bombardarea moleculelor de cercetat cu un fascicul de electroni se expulzează un
electron din moleculă formându-se un ion pozitiv. Aparatele moderne înregistrează
21
curentul ionic (proporţional cu numărul de ioni) sub formă de spectru, funcţie de
masa ionilor şi de abundenţa lor; asemenea aparate se numesc spectrometre de
masă. Spectrul de masă reprezintă înregistrarea maselor şi a abundenţelor relative
ale ionilor obţinuţi, iar identificarea ionilor rezultaţi în cursul fragmentării permite,
de multe ori, stabilirea completă a formulei structurale.
Schema de principiu a unui spectrometru de masă este prezentată în figura
1.136. Ionii formaţi în sursa de ioni sunt acceleraţi sub acţiunea unei diferenţe de
potenţial, aplicată între doi
electrozi, ajungând apoi la
analizor care are rolul de a-i
separa în funcţie de raportul
masă/sarcină, după devierea într-
un câmp magnetic variabil.
Astfel apare un curent de ioni de
la camera de ionizare spre
detector, curent proporţional cu
numărul de ioni care l-a generat.
După detectare-amplificare acest
curent este înregistrat de către
înregistrator, care furnizează Fig. 1.136. Schema unui spectrometru de masă
astfel spectrul de masă.
Modul de introducere a probei în aparat depinde de modul de ionizare şi
de proprietăţile fizico-chimice ale substanţei de analizat, fiind nevoie să se țină
cont de puritatea probei (impuritățile chiar și în cantitate mică pot afecta
interpretarea spectrului), volatilitate și cantitatea de probă. Datorită faptului că
spectrometria de masă este o metodă de analiză deosebit de sensibilă, puritatea
probei trebuie să fie extrem de mare, prezența unor impurităţi, chiar și în cantitate
mică, poate afecta foarte mult interpretarea spectrului, mai ales în situația în care
volatilitatea impurităţilor este mult mai mare decât a substanţei analizate. O altă
dificulate întâlnită este aducerea probei în stare de vapori, astfel compușii organici
stabili şi care prezintă presiuni de vapori moderate la temperaturi de până la 300 oC
și presiunea de circa 10-5 mm Hg, sunt introduşi indirect, cu ajutorul unei camere
de vaporizare din care vaporii pot să difuzeze lent, printr-o frită, în camera de
ionizare. Probele solide cu presiuni de vapori scăzute se introduc direct în camera
de ionizare, iar volatilizarea lor se realizează în urma unei încălziri controlate.
Substanţele cu volatilitate extrem de scăzută (cum ar fi aminoacizii, zaharurile) pot
fi analizate după derivatizare (transformare chimică în derivaţi mai puţin polari).
Modul de introducere a probei, poate să depindă de tipul de aparat, de timpul

22
necesar înregistrării spectrului. Cantitatea necesară pentru analiză este de
aproximativ 1 mg, fiind mult mai mică decât cantităţile necesitate de celelalte
tehnici spectrale.
Sursa de ioni (denumită cameră de ionizare) are rolul de a realiza ionizarea
substanţelor ce urmează a fi analizate şi reprezintă una dintre cele mai importante
componente ale spectrometrului de masă. Sursele de ioni sunt de mai multe tipuri
în funcție de procesul prin care sunt generați ionii:
Ionizarea prin impact electronic (EI), sursa este formată dintr-un filament
încălzit (catod) ce emite electroni. Fascicolul de electroni (de energie 70eV) produs
este accelerat spre anod, intrând în coliziune, în drumul lor, cu moleculele probei
(M) aflate în stare de vapori, pentru a produce ioni încărcați pozitiv sau ioni
fragment (Fig. 1.137).

Fig 1.137. Sursa de ionizare prin impact electronic

Probele sunt introduse în sursa de ionizare prin încălzire până la evaporare.


Proba în fază gazoasă este bombardată cu electroni proveniți de la filamente de
rhenium sau wolfram, molecula fiind “spulberată” în fragmente care apoi sunt
trimise la analizorul de masa. Fragmentarea metanolului are loc după următoarele
reacții:

23
CH3OH  CH3OH+
CH3OH  CH2O=H+ + H
CH3OH  CH3+ + OH
CH2O=H+  CHO=H+ + H
Ionizarea chimică (CI) implică producerea de ioni ai substanţei de analizat
în urma coliziunii, într-o zonă limitată a sursei, dintre moleculele probei şi un gaz,
ionizat în prealabil prin impact electronic, prezent în interiorul sursei. Pentru ca
aceste coliziuni să poată avea loc este necesar ca presiunea din interiorul sursei să
fie scăzută, având o valoare de circa 0,5 mm Hg. În această situaţie drumul liber
mediu al unei molecule este de numai câteva zeci de milimetri.
În fig. 1.138 este prezentată o cameră de ionizare capabilă să lucreze atât în
prin ionizare prin impact electronic cât şi în varianta ionizării chimice. Constructiv,
se introduce în interiorul sursei un cub cu latura de 1 cm, prevăzut cu orificii pentru
trecerea electronilor, pentru admisia gazului ionizant, pentru introducerea probei şi
pentru trecerea ionilor formaţi spre analizor. Presiunea din interiorul acestei incinte
se menţine la valoarea optimă prin introducerea de gaz ionizant. Deoarece raportul
dintre moleculele gazului ionizant şi moleculele probei este foarte mare, un
electron intrat în incintă va ioniza preferenţial, prin impact electronic, numai
moleculele gazului ionizant. Ionul astfel format va intra, la rândul său, în coliziune
cu alte molecule de gaz ionizant, formând, printr-o serie de reacţii, o plasmă de
ionizare. Faţă de ionizarea prin impact electronic, principalele avantaje ale ionizării
chimice sunt: determinarea masei moleculare mult mai uşor; procesele de
fragmentare sunt mult mai simple.

Fig 1.138. Structura camerei de ionizare combinată EI/CI.

24
Ionizarea prin bombardament de ioni sau atomi are loc prin focalizarea
unui fascicul de ioni sau molecule neutre asupra probei.
Ionizarea cu termospray presupune pomparea unei soluţii ce conţine o
sare şi proba de analizat într-un capilar din oţel încălzit prin trecerea unui curent
electric şi proiectarea acesteia cu o viteză supersonică într-o cameră vidată. Se
formează un jet ce conţine picături foarte fine, formate din ionii şi moleculele
probei şi solvent. Ionii formaţi sunt separaţi şi acceleraţi spre analizor.
Ionizarea cu laser (Fig 1.139) este o metodă pentru producerea ionilor
gazoşi. Proba de analizat este în prealabil amestecată cu o matrice absorbantă UV.
Fascicolul laserului este focusat pe suprafața soluției-solide formată de matrice cu
analitul. Cromoforul din matricea absorbantă se cuplează cu frecvența laserului
rezultînd o excitare rapidă vibrațională care dezintegrează “soluția solidă”.
Clusterii evacuați conțin molecule de analit înconjurate de matrice, după care se
evaporă lăsând analitul liber în faza gazoasă. Ionizarea are loc cu ajutorul unor
impulsuri ce furnizează între 106-108 watt/cm2 şi care sunt focalizate pe o suprafaţă
pe care se află proba în stare solidă, excitarea moleculelor de matrice este
stabilizată prin transfer de protoni la analit. Aceste impulsuri provoacă expulzarea
unor cantităţi infime de substanţă sub formă de ioni, care pot reacţiona între ele, în
faza gazoasă de deasupra suprafeţei probei.

Fig 1.139. Schema de principiu a unui ionizator laser


Ionizare cu electrospray (Fig 1.140) se realizează prin aplicarea, la
presiune atmosferică, a unui câmp electric puternic asupra unui lichid ce trece, cu
un debit scăzut printr-un tub capilar. Acest câmp provoacă acumularea de sarcini la
suprafaţa lichidului situat la capătul capilarului, ce determină formarea unui jet de
25
picături fine încărcate electric. Evaporarea solventului conţinut de aceste picături
va provoca micşorarea lor până în momentul în care forţele de repulsie
coulumbiene vor egala valoarea forţelor de coeziune. În acest moment, picăturile
vor suferi un şir de scindări ce vor conduce la picături din ce în ce mai mici, până
în momentul în care câmpul electric de la suprafaţa lor va deveni suficient de
puternic pentru a provoca desorbţia ionilor.

Fig 1.140. Schema unui ionizor cu electrospray

Analizoarele au rolul de a identifica ionii produși de sursa de ioni și de a îi


separa în funcție de raportul masă/sarcină (m/e). Într-un analizor magnetic ionii
sunt separaţi pe baza valorilor raportului m/e, după devierea într-un câmp magnetic
ce acţionează perpendicular pe direcţia de deplasare a ionilor.
Analizatoarele quadripolare (Fig 1.141) utilizează stabilitatea
traiectoriilor pentru a separa ionii funcţie de raportul m/e. Ionii trec printre poli cu
viteză constantă urmând axa z, iar aplicarea unei tensiuni continue și a unei
radiofrecvențe pe poli provoacă oscilații. Baleiajul de masă se obține prin
modificarea tensiunii și a radiofrecvenței păstrând constant raportul dintre ele.

26
Fig. 1.141. Structura unui spectrometru de masă care foloseste analizator quadripolar

Analizorul electrostatic separă ionii formaţi în camera de ionizare cu


ajutorul unui câmp electric longitudinal care accelerează numai particulele
încărcate pozitiv, acestea vor avea independent de masa lor, o energie cinetică,
proporţională cu sarcina elementară. Analizorul electrostatic are rolul de a mări
puterea de rezoluţie a spectrometrelor de masă prin focalizarea ionilor cu acelaşi
raport m/e, dar care posedă energii cinetice diferite şi nu pot fi focalizaţi pe
detector într-un punct. Focalizarea ionilor ce au un anumit raport m/e poate fi
realizată prin trecerea fasciculului ionic printr-un câmp electrostatic radial, de o
anumită intensitate perpendicular pe direcţia de deplasare. În analizorul
electrostatic toţi ionii monovalenţi ce posedă energii cinetice identice vor avea
traiectorii identice, ale căror raze de curbură vor creşte cu scăderea energiei
cinetice. Prin utilizarea fantelor foarte înguste se va selecta un fascicul de ioni,
riguros izocinetic, compus însă din ioni cu mase şi viteze foarte diferite.
Analizorul ion-trap (Fig 1.142) utilizează un electrod circular și două
capete pentru a capta ionii de un volum mic în interiorul său printr-un câmp
electromagnetic. Se obține spectrul de masă prin schimbarea voltajului la electrozi
pentru a elibera ionii captați. Avantajul acestui tip de analizor constă în abilitatea
de a capta și acumula ionii în vederea creșterii raportului semnal-zgomot al
instrumentului.

27
Fig 1.142 Procesele care au loc în analizorul ion-trap.

După traversarea analizorului de masă, fasciculul de ioni trebuie detectat şi


transformat într-un semnal utilizabil. În acest scop există diferite tipuri de
detectoare, capabile să transforme un curent ionic slab într-un curent electric.
Acesta trebuie apoi amplificat şi înregistrat.
Plăcile fotografice au fost utilizate de către primele spectrometre de masă
şi se pretau şi pentru măsurători de înaltă rezoluţie. Plăcile sunt plasate după
analizor, iar spectrele apar sub formă de linii ce prezintă grade de negru diferite, ce
se corelează cu intensitatea ionilor respectivi.
Detectoarele multiplicatoare de electroni utilizate în prezent sunt tuburi de
sticlă dopată cu plumb, având formă de corn (Fig 143a), şi care prezintă intense
emisii secundare de electroni şi o rezistenţă electrică uniformă. Între cele două
extremităţi ale tubului este
aplicată o tensiune. Fiecare
particulă care loveşte suprafaţa
internă a detectorului provoacă
o emisie secundară de
electoni, ce sunt acceleraţi de
către câmpul interior;
electronii ajung să lovească
din nou peretele interior,
provocând o nouă emisie, mai Fig. 1.143. Detector multiplicator (a), detector microcanal cu
intensă. Procesul se repetă de secțiune transversala (b), multiplicarea electronilor în canal (c)
câteva ori, în final rezultând un semnal amplificat ce este detectat de către o placă
colectoare aflată la ieşirea din tub.
Detectorul cu microcanale este format dintr-o placă străbătută de canale
cilindrice paralele (Fig. 1.143 b și c). Multiplicarea electronilor se realizează prin
acoperirea suprafeţei fiecărui canal cu un material semiconductor ce emite electroni
secundari.
28
Detectorul multiplicatoar de fotoni este format din două dinode de
conversie, un ecran fosforescent şi un fotomultiplicator.
Ultimele detectoare prezintă o sensibilitate extrem de ridicată (pot detecta
chiar şi prezenţa unui singur ion sosit la detector), utilizarea lor este însă limitată
numai la analizele calitative deorece curentul format în urma emisiei de electroni
secundari nu este strict proporţional cu numărul de ioni sosiți la detector.

Spectrul de masă reprezintă înregistrarea maselor şi a abundenţelor


relative ale ionilor obţinuţi. Spectrul de masă este o caracteristică a fiecărui
compus, iar identificarea ionilor rezultaţi în cursul fragmentării permite, de multe
ori, stabilirea completă a formulei structurale. Informaţiile obținute din spectrele de
masă pot fi sumarizate sub formă grafică și sub formă tabelară.
Forma grafică. Semnalele ionilor sunt prezentate sub formă de linii
verticale aflate la valori ale raportului m/e corespunzătoare şi a căror înălţime este
proporţională cu intensităţile (abundenţele) ionilor. Din motive practice, aceste
abundenţe sunt recalculate funcţie de semnalul cel mai intens (numit şi pic de bază,
base peak), căruia i se atribuie valoarea de 100 %. Operaţia se numeşte
normalizarea spectrului; abundenţele înregistrate ale celorlalţi ioni se amplifică cu
factorul f, exprimat prin relația 1.114.
100
f
abundenta picului de baza (1.114)

Deşi reprezentarea grafică este deosebit de utilă pentru realizarea de


comparaţii rapide cu alte spectre, ea prezintă dezavantajul imposibilităţii de a
prezenta, la aceeaşi scară, abundenţele exacte ale ionilor cu intensitate mică;
Forma tabelară presupune prezentarea sub forma listată a ionilor şi a
abundenţelor lor relative faţă de ionul de bază, considerat ca având abundenţa de
100%. În cazul înregistrării spectrului pe un aparat cu rezoluţie joasă este util să se
normalizeze abundenţele picurilor izotopice din zona ionului molecular. În figura
1.144 este prezentat, în cele două variante, spectrul de masă al etil-dimetil-aminei.

29
Fig 1.144. Spectrul de masă al etildimetilaminei prin reprezentarea grafică (a) și tabelară (b)

De exemplu interpretarea spectrului de masă a 2-metil pentanului (fig


1.145), oferă informațiile:
- masa moleculară este 86 u.a.m;
- picul cel mai intens apare la
m/e 43; aceasta arată că
scindarea preferenţială are loc
între C2-C3, cu formarea celor
mai stabili ioni;
- picurile de la m/e 15, 29, 57,
71 indică fragmente rezultate
din scindarea, directă sau
indirectă, a ionului molecular şi
care corespund unor ioni CH3+,
C2H5+, C4H9+, respectiv C5H11+. Fig 1.145. Spectrul de masă a 2-metilpentanului

Spectrometria de masă se poate utiliza atât în analiza calitativă cât şi în


cea cantitativă, în special în chimia organică pentru elucidarea masei moleculare, a
formulei moleculare, a structurii moleculare și în stabilirea marcajelor izotopice.
Determinarea masei moleculare se bazează pe procesul primar de formare
a ionului molecular prin expulzarea unui electron din molecula investigată. Ionul
astfel format va avea aceeaşi masă moleculară cu molecula din care provine. Din
acest motiv, identificarea ionului molecular reprezintă o etapă cheie în interpretarea
unui spectru de masa. Formula moleculară a unui ion poate fi determinată direct
dacă este posibilă măsurarea cu o precizie de cel puţin patru zecimale a masei
moleculare. Aceasta precizie necesită aparate cu o rezoluţie mai mare de 104.
Rezoluţia necesară determinării directe a formulei moleculare creşte rapid odată cu

30
creşterea masei şi a numărului de elemente prezente în moleculă. Elucidarea
structurii moleculelor poate fi realizată în urma interpretării fragmentărilor suferite
de către ionul molecular. Atribuirea se realizează prin compararea datelor spectrale
cu cele existente în bibliotecile de spectre de masă. Stabilirea marcajelor izotopice,
sunt experimente de o importanţă deosebită pentru evidenţierea proceselor chimice
ce au loc în organismele vii. Determinarea extrem de precisă a abundenţelor
izotopice prezintă o importanţă deosebită pentru geo-ştiinţe şi arheologie. Astfel,
posibilitatea de a determina un raport 14C/12C = 1/1015 a permis datarea unui
eşantion de 40.000 de ani cu o precizie de 1 %. Spectrometria de masă permite
stabilirea cu uşurinţă a prezenţei izotopilor şi a poziţiei acestora în moleculă.
Proteinele se analizează prin metoda electron impactului, deoarece o
proteină poate să conțină și 20 de tipuri de aminoacizi, iar spectrometria de masa
poate duce la fragmentarea legăturilor chimice, motiv pentru care o proteină se
poate fragmenta nu numai în aminoacizi ci și în subfragmentele acestora și chiar în
peptide formate din mai multi aminoacizi, iar rezultatul ar fi în obținerea a 10.000
de semnale diferite pentru o proteină, care ar complica interpretarea datelor.
Spectrometrele de masă se utilizează mult cuplate cu un cromatograf de
gaze pentru detectarea şi înregistrarea componentelor separate prin gaz
cromatografie. Tehnica mixtă gaz-cromatografie pe coloane capilare-spectrometrie
de masă (GC-MSD) cât și cromatografia de lichide de înaltă performanță cu
detector spectrometru de masă a putut fi realizată practic datorită faptului că
metodele necesită cantităţi mici de probă şi de acelaşi ordin de mărime (de la
miligrame la nanograme).

Bibliografie

1. Bojiță M., Roman L., Săndulescu R., Opren R., Analiza și controlul
medicamentelor. Vol 1. Bazele teoretice și practice. Vol. 2 Metode
instrumentale în analiza și controlul medicamentelor, Editura Intelcredo,
Deva, 2003.
2. Gross J.H., Mass Spectrometry A Textbook, Springer Verlag, Berlin, 2004
3. Jäntschi L., Naşcu H.I., Chimie analitică și instrumentală, Ed. Academic
Pres & AcademicDirect, 2009.
4. Kitson F.G., Larsen B.S., McEwen C.N., Gas Chromatography and mass
Spectrometry, A practical Guide, Academic press, London, UK, 1996
5. Scott R.P.W., Chromatographic Detectors, Chromatographic Science
Series, Vol 73, Marcel Dekker INC, 1996.

31