Sunteți pe pagina 1din 20

F -X C h a n ge F -X C h a n ge

PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

TEMA 5

CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ȘI ELEMENTE DE

CONTROL JURISDICȚIONAL

SECȚIUNEA 1

CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

§ 1. Considerații introductive

A. Probleme generale privind controlul jurisdicțional în UE


Pentru ca dreptul comunitar să fie respectat de statele membre și de instituțiile Uniunii, e
nevoie de un control jurisdicțional, exercitat de instanțe specializate. Pe de altă parte, controlul
jurisdicțional trebuie să asigure pentru particulari protecția drepturilor acordate de sistemul
comunitar.
Primele învestite cu acest control sunt tribunalele naționale, dar dacă interpretarea
dreptului comunitar ar rămâne exclusiv la nivelul jurisdicțiilor naționale, nu s-ar putea păstra
unitatea acestuia, în condițiile diversității sistemelor juridice. Așadar, și din acest punct de
vedere era necesară o jurisdicție a Uniunii, care să asigure pentru dreptul comunitar o
interpretare uniformă1.
Explicație:
De ce procesele care implică dreptul Uniunii sunt, de regulă, judecate de instanțele
naționale?
a) Există un specific al dreptului Uniunii:
- De obicei, actele adoptate de instituțiile Uniunii au nevoie de măsuri naționale
de executare. Astfel, de multe ori, particularii [persoane fizice, dar mai ales
persoane juridice (societăți comerciale, ONG-uri, sindicate…)] se întâlnesc cu
dreptul Uniunii prin intermediul actelor naționale de aplicare. Când au o
nemulțumire (legată, de exemplu de neplata unei subvenții la care aveau dreptul
în temeiul unui act comunitar ș.a.m.d.), ei vor contesta decizia administrației
naționale. Cum însă actul administrativ național este dat în executarea unui act

1
În dreptul internaţional nu există un echivalent al Curţii Europene de Justiţie, care să asigure unicitatea
interpretării convenţiilor încheiate de state. Ca urmare, aceste acte sunt interpretate de jurisdicţiile naţionale. Apar
în mod inerent diferenţe de interpretare şi se ajunge ca aceeaşi dispoziţie dintr-un tratat să capete sensuri diferite
(şi aplicări diferite) de la ţară la ţară.
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

al Uniunii, judecătorul național va trebui să soluționeze cauza prin aplicarea


dreptului comunitar. La fel de bine, o persoană poate reclama că a fost victima
unei discriminări interzise de dreptul Uniunii, autorul fiind o autoritate națională
sau chiar o entitate privată. Judecătorul național trebuie să aplice tot dreptul
comunitar.
b) Jurisdicția Uniunii – cu un număr limitat de judecători – nu ar putea prelua întreg
contenciosul legat de aplicarea tratatelor constitutive și a actelor instituțiilor Uniunii la
situații juridice în care sunt implicate milioane de persoane. Din această cauză, accesul
direct al particularilor la acțiunile directe judecate de Curtea de Justiție a Uniunii este
în mod necesar destul de limitat.

B. Câte instanțe judecătorești ale UE funcționează în prezent?


Creată ca o instituție a CECO, Curtea de Justiție și-a extins competențele și asupra CEE
și Euratom. Pe măsura dezvoltării Comunității, a crescut foarte mult și volumul de activitate al
Curții, iar instituția a devenit supraaglomerată. Pentru a descongestiona agenda de lucru a Curții,
s-a creat Tribunalul de Primă Instanță (TPI), care a început să lucreze în 1989. Tratatul de la
Nisa a extins competența Tribunalului de Primă Instanță și a prevăzut posibilitatea înființării de
tribunale specializate pe anumite domenii, care să preia din sarcinile TPI. Un singur pas s-a
făcut în acest sens, prin înființarea Tribunalului Funcției Publice (TFP), care a început să
funcționeze din octombrie 2005. Se preconiza instituirea unor tribunale specializate în
proprietate intelectuală, cum ar fi în dreptul mărcilor, dar reforma autorității jurisdicționale a
Uniunii (necesară, în condițiile în care, pe măsura creșterii numărului statelor membre, a crescut
și numărul de dosare) a luat o direcție curioasă, hotărându-se în final eliminarea singurului
tribunal specializat.
Acum autoritatea jurisdicțională a Uniunii este formată din Curtea de Justiție și Tribunalul
Uniunii.

C. Terminologie
Până la intrarea în vigoare a TLisabona, termenul de Curte de Justiție era utilizat cu două
sensuri. Pe de o parte, se referea la instituția comunitară, alături de Comisie, Consiliu ș.a.m.d.,
cuprinzând ansamblul instanțelor judecătorești ale Comunității. Pe de altă parte, desemna
instanța judecătorească aflată la vârful sistemului judiciar comunitar. TLisabona introduce o
clarificare semantică. Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instituția Uniunii cu
rol jurisdicțional, cuprinzând:
● Curtea de Justiție,
● Tribunalul.

D. Metodele de interpretare
Metodele de interpretare folosite uzual sunt cea sistematică și cea teleologică. Evident, se
recurge și la metoda gramaticală, dar aceasta nu este de cele mai multe ori decisivă, pentru că:
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

- textul de interpretat nu este unitar: existând 23 de versiuni lingvistice în mod egal


autentice, nu pot fi evitate diferențele de sens;
- dreptul Uniunii – mai ales cel primar (alcătuit din tratatele constitutive) – e redactat în
termeni generali, susceptibili de o pluralitate de semnificații.

E. Sediul jurisdicției Uniunii


Sediul instanțelor europene se află la Luxemburg.

§ 2. Constituirea Curții de Justiție


A) Compunere
Curtea de Justiție este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru, adică
28 de judecători. Judecătorii sunt asistați de 11 avocați generali. Numărul avocaților generali
poate fi mărit de Consiliu, statuând în unanimitate, la cererea Curții (art. 252 TFUE). Atât
judecătorii, cât și avocații generali sunt considerați membri ai Curții. Curtea mai dispune de un
grefier, ajutat de alți funcționari.

B) Statutul juridic al membrilor Curții


Judecătorii, la fel ca avocații generali, sunt aleși dintre personalitățile care oferă toate
garanțiile de independență și întrunesc condițiile cerute de exercitarea în țara lor a celor mai
înalte funcții jurisdicționale sau sunt juriști de competență recunoscută2. Ei sunt numiți de
comun acord de guvernele statelor membre.
TLisabona instituie un comitet alcătuit din personalități3 care emite un aviz cu privire la
competența candidaților, înainte ca reprezentanții statelor membre să adopte actul de numire în
funcție.
La preluarea mandatului, judecătorii și avocații generali depun un jurământ prin care se
angajează să-și exercite funcția în deplină imparțialitate și să nu divulge secretul deliberărilor
Curții. Ei se angajează ca, pe durata exercitării funcției și după încetarea ei, să îndeplinească
obligațiile ce rezultă din funcție, mai ales datoria de a manifesta onestitate și prudență în
acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției.
Pe de altă parte, judecătorii și avocații generali nu pot îndeplini nicio funcție sau activitate
profesională remunerată sau nu, cu excepția cazului în care Consiliul le acordă o derogare cu
titlu excepțional, de exemplu pentru a fi profesori universitari.
În schimb, ei beneficiază de imunitate de jurisdicție pe durata exercitării mandatului și
după expirarea acestuia, pentru toate actele oficiale îndeplinite în misiunea lor (afară de situația
în care Curtea le ridică imunitatea), ca și de privilegii și imunități.
Calitatea de judecător sau avocat general încetează prin ajungerea la termen a mandatului,
demisie sau prin deces.

2
Având în vedere că limba de lucru a jurisdicției Uniunii este franceza, candidații trebuie să cunoască
această limbă, pentru ca activitatea lor să aibă eficiență.
3
Format din membri ai instanţelor naţionale supreme, un fost membru al Curţii de Justiţie, un fost membru
al Tribunalului şi o personalitate numită de Parlament.
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

Ei pot fi înlocuiți sau își pot pierde dreptul la pensie sau alte avantaje echivalente doar
prin decizia unanimă a judecătorilor și a avocaților generali, luată în absența celor în cauză, dacă
nu mai corespund condițiilor necesare sau nu mai fac față obligațiilor ce rezultă din funcția lor.
În această ipoteză, mai întâi ei sunt invitați de președinte în camera de consiliu, fără prezența
grefierului, pentru a-și prezenta explicațiile.
Mandatul judecătorilor și al avocaților generali este de șase ani, cu posibilitatea de
reînnoire. La fiecare trei ani are loc o reînnoire parțială a acestora, care afectează alternativ
jumătate din numărul judecătorilor și a avocaților generali.
În prezent, practica este ca statele mari (Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania
și Polonia) să numească 6 avocați generali, în timp ce ceilalți sunt numiți prin rotație de celelalte
state.
Grefierul e desemnat de Curte, care îi fixează statutul. Mandatul său este de 6 ani, cu
posibilitatea de prelungire. Pe de o parte, el are atribuții judiciare: transmite și conservă toate
actele și documentele, precum și comunicările Curții, asistă la ședințele instanței. Pe de altă
parte, grefierul îndeplinește rolul unui secretar general al instituției, conducând administrația
Curții, care cuprinde peste 1500 de agenți (juriști, interpreți, traducători).

§ 3. Organizarea și funcționarea Curții


A) Președintele și vicepreședintele
Prin vot secret și cu majoritate absolută, judecătorii îi desemnează dintre ei pe președinte
și vicepreședintele Curții, pentru un mandat de 3 ani, ce poate fi reînnoit.
Președintele reprezintă Curtea. El conduce lucrările Curții. Prezidează reuniunile generale
ale membrilor Curții, precum și ședințele Plenului și ale Marii Camere (prezidează și
deliberările din camera de consiliu, în care se dezbate soluția procesului). Președintele asigură
buna funcționare a serviciilor instituției.
El repartizează cauzele formațiunilor de judecată, iar pentru fiecare speță desemnează câte
un judecător raportor4 și fixează termenele de judecată.
El mai poate decide, cu o procedură simplificată, suspendarea executării actului contestat,
luarea unor măsuri provizorii, suspendarea executării silite.
Vicepreședintele îl asistă pe președinte în exercitarea funcțiilor sale și îl înlocuiește în caz
de împiedicare sau în cazul în care funcția de președinte este vacantă. La cererea președintelui,
vicepreședintele îl înlocuiește în exercitarea funcțiilor de reprezentare și de conducere a
serviciilor instituției. Vicepreședintele îl înlocuiește pe președinte și în exercitarea unor funcții
jurisdicționale, atunci când este vorba de procedurile simplificate descrise mai sus.

B) Formațiunile de judecată
Curtea este organizată în camere. De regulă, Curtea se reunește în camere compuse din 5
și 3 judecători și mai rar în Marea Cameră, formată din 15 judecători. În mod excepțional, Curtea

4
Judecătorul raportor se ocupă de dosar de când acesta intră pe rolul Curţii. Face rapoarte intermediare pe
parcursul desfăşurării procesului şi în final redactează proiectul de hotărâre judecătorească.
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

judecă în ședință plenară. În general, există un raport de proporționalitate directă între


dificultatea pricinii și numărul judecătorilor care o soluționează. Cele mai multe pricini sunt
soluționate de camerele de 5 judecători.
Dintre judecători se aleg președinții camerelor. Președinții camerelor de 5 judecători sunt
aleși pentru un mandat de trei ani, ce poate fi reînnoit o dată, iar președinții camerelor de 3
judecători sunt aleși pentru un an.
Din Marea Cameră, care este prezidată de președintele Curții, fac parte vicepreședintele,
3 președinți ai camerelor de 5 judecători, precum și judecători desemnați în condițiile
Regulamentului Curții. Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau
a unei instituții a Uniunii, parte în litigiu. Curtea mai poate trimite cauza Marii Camere, atunci
când speța ridică probleme mai delicate de drept comunitar.
Curtea se reunește în ședință plenară când este sesizată în anumite cazuri de demiteri din
funcții [a Ombudsmanului European, a unui membru al Comisiei (cum a fost cazul Cresson), a
unui membru al Curții de Conturi] sau când cauza de judecat e de o importanță excepțională.
CJ poate decide numai cu un număr impar de judecători. Cvorumul este următorul:
Deciziile camerelor compuse din 3 sau 5 judecători sunt valabile numai dacă sunt luate de 3
judecători, ale Marii Camere sunt valabile dacă sunt prezenți 11 judecători, iar deciziile în
ședințe plenare pot fi adoptate numai în prezența a 17 judecători. Ca regulă generală, în cazul
în care unul din ei este împiedicat să participe la ședință, se poate apela la un judecător dintr-o
altă cameră.
De reținut: deciziile Curții sunt colective; ele vor fi semnate de toți membrii completului,
judecătorii neavând dreptul de a prezenta opinii separate.
În 2014, 54,5% din procese au fost soluționate de camerele de 5 judecători, 36,5%, de
camerele de 3, 8,65% de Marea Cameră, una de plenul Curții și una de vicepreședintele Curții.
Cele mai multe cauze priveau chestiuni prejudiciale (v. infra).

C) Avocatul general
Pentru această funcție nu există un echivalent în dreptul român. Denumirea nu trebuie să
inducă în eroare: statutul avocatului general este total diferit de cel al unui avocat!
Avocatul general prezintă în ședință publică, de o manieră independentă și imparțială,
concluzii motivate asupra cauzelor aduse în fața Curții. El nu ia parte la deliberările camerei, ci
își exprimă opiniile la sfârșitul procedurii orale.
Concluziile avocatului general conțin o analiză completă a dreptului comunitar aplicabil,
precum și punctul său de vedere liber asupra soluționării speței. Concluziile nu sunt obligatorii
pentru Curte, dar Curtea acceptă destul de frecvent raționamentul avocatului general, iar uneori
preia o parte din concluziile sale, incluzându-le în propriile considerente. Au fost chiar cazuri
rare când, în motivare, Curtea a făcut pur și simplu trimitere la opiniile exprimate de avocatul
general.
Dintre avocații generali, Curtea îl desemnează pe primul avocat general, pentru o
perioadă de un an (în fapt, funcția este îndeplinită prin rotație). El atribuie colegilor săi (precum
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

și lui însuși) diferitele cauze. Primul avocat general mai poate propune reexaminarea de către
Curte a unor hotărâri ale Tribunalului, dacă unitatea sau coerența dreptului Uniunii sunt puse în
pericol grav.
Atunci când cauza nu ridică probleme de drept noi, judecătorii pot pronunța hotărârea fără
opinia avocatului general.

§ 4. Tribunalul Uniunii Europene


Tribunalul – numit, înainte de TLisabona, Tribunalul de Primă Instanță (TPI) – a fost
înființat la cererea Curții de Justiție, pentru a prelua o parte din activitatea Curții, începându-și
activitatea în 1989.
Judecătorii sunt numiți de guvernele statelor membre, cu consultarea comitetului format
din personalități (v. supra, la numirea judecătorilor de la CJ).
Mandatul, privilegiile și imunitățile judecătorilor, alegerea președintelui sunt similare cu
cele ale judecătorilor CJ.
Condițiile pentru numirea judecătorilor sunt ceva mai suple. Membrii Tribunalului
trebuie aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și au capacitatea cerută
pentru exercitarea unor înalte funcții jurisdicționale.
Tribunalul nu are în componența sa avocați generali, dar oricare din judecători, cu
excepția președintelui, poate fi chemat să exercite această funcție în anumite cauze stabilite prin
Regulamentul de procedură al Tribunalului, dar această posibilitate nu a fost pusă în practică
decât rareori, la începutul activității sale.
Potrivit tratatului constitutiv, Tribunalul este format din cel puțin un judecător pentru
fiecare stat membru. Până recent au funcționat 28 de judecători, câte unul pentru fiecare stat.
Ca soluție pentru creșterea numărului de dosare, în cadrul reformei arhitecturii jurisdicționale a
Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a decis, printr-un regulament, dublarea numărului de
judecători ai Tribunalului. Creșterea efectivului este treptată. În 2019 vor fi câte doi judecători
pentru fiecare stat membru. În considerentele noului regulament se solicită statelor membre să
asigure echilibrul între femei și bărbați, numind un bărbat și o femeie.
Hotărârea Tribunalului poate fi atacată la Curte. Până în prezent, un număr redus din
deciziile Tribunalului au fost recurate la CJ și puține au avut succes. Odată cu desființarea TFP,
este previzibilă amplificarea numărului de recursuri la Curte.
Tribunalul dispune de o grefă proprie, dar utilizează serviciile administrative ale Curții.
Tribunalul își desfășoară activitatea în cadrul camerelor formate din trei sau cinci
judecători ori în complet de judecător unic. Când dificultatea în drept sau importanța cauzei sau
unele circumstanțe particulare o justifică, procesul e judecat de plen (în mod cu totul
excepțional), de Marea Cameră (alcătuită, la ora la care scriem, din 15 judecători, aceasta se
reunește foarte rar) sau de o cameră compusă dintr-un număr diferit de judecători.
Cauzele atribuite unei camere de 3 judecători pot fi judecate de judecătorul raportor
statuând ca judecător unic, când chestiunile de drept și de fapt nu sunt dificile ori importanța
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

pricinii este limitată și lipsesc anumite circumstanțe speciale (cazurile sunt rare).
În 2014, 86% din cauze au fost soluționate de camerele de trei judecători. De la
introducerea Tribunalului Funcției Publice foarte puține cauze au fost atribuite judecătorului
unic, dar odată cu preluarea contenciosului funcției publice, completul de judecător unic va fi
folosit mult mai des.

§ 5. Tribunalul Funcției Publice (TFP)


Între încercările de a îmbunătăți justiția comunitară, s-a numărat și înființarea de noi
organe cu atribuții jurisdicționale. În noiembrie 2004 s-a înființat Tribunalul Funcției Publice,
cu rolul de a soluționa în primă instanță litigiile dintre Uniune (adică instituțiile Uniunii) și
funcționari.
TFP a început să funcționeze în octombrie 2005. Prin înființarea sa, Tribunalul de Primă
Instanță a fost degrevat de circa 25% din cauze, iar Curtea de Justiție, de 10% din dosare,
constând în recursurile împotriva deciziilor Tribunalului.
Tribunalul Funcției Publice a fost compus din 7 judecători, numiți pentru un mandat de 6
ani, mandat ce putea fi reînnoit. Se prevedea că numărul judecătorilor putea fi mărit de Consiliu,
la cererea CJ. Membrii TFP erau numiți de Consiliu, după consultarea comitetului alcătuit din
personalități. Pentru că numărul de judecători era mai mic decât numărul statelor membre,
Consiliul trebuia să vegheze la asigurarea unei compoziții echilibrate, pe o cât mai largă bază
geografică.
Condiții: judecătorii să fie cetățeni ai UE, să ofere toate garanțiile de independență și să
aibă capacitatea cerută pentru îndeplinirea de funcții jurisdicționale.
Tribunalul Funcției Publice a numit un grefier, căruia i-a fixat atribuțiile și a folosit
serviciile Tribunalului și ale Curții.
TFP și-a desfășurat activitatea în camere de 3 judecători și, în anumite cazuri prevăzute
de Regulamentul de procedură, în ședință plenară, în camera de 5 judecători sau cu judecător
unic.
Deciziile sale puteau fi atacate cu recurs la Tribunal, pentru motive de drept.
În cadrul procesului de reformă a instituției jurisdicționale a Uniunii, recent TFP a fost
desființat, iar judecătorii săi au fost transferați la Tribunalul Uniunii Europene.

§ 6. Competența Curții de Justiție a Uniunii Europene


Misiunea generală a jurisdicției Uniunii este de a asigura respectarea dreptului în
interpretarea și aplicarea tratatelor (art. 19 TUE).
Curtea e competentă de plin drept în toate cazurile prevăzute de tratate, fără a mai fi
necesar ca statele membre să accepte această competență5. Pe de altă parte, Curtea Europeană
nu deține o competență generală, ci una de atribuție: i.e., în principiu, nu poate statua decât în

5
Apare aici o diferenţă faţă de Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ): pentru a fi competentă, Curtea
Internațională are nevoie de acceptul statelor.
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

ipotezele prevăzute de tratate6.


a) Funcția principală a Curții este cea jurisdicțională. Ea soluționează chestiuni
prejudiciale și anumite acțiuni directe.
Se detașează ca importanță chestiunea (trimiterea) prejudicială (numită în mod impropriu
trimitere preliminară7), în cadrul căreia Curtea de Justiție interpretează dreptul Uniunii, iar
decizia Curții e obligatorie pentru judecătorii naționali. Această procedură a creat pentru forul
european o poziție asemănătoare cu aceea a unei curți federale supreme8, pentru că i-a permis
să se impună față de jurisdicțiile naționale și să statueze supremația dreptului comunitar față de
dreptul intern al statelor.
În desemnarea acțiunilor directe, o parte a doctrinei române folosește termenul de recurs,
preluat din terminologia franceză. Pentru evitarea confuziilor, considerăm că este mai adecvată
noțiunea consacrată în dreptul procesual civil român, cea de acțiune9, întrucât Curtea de Justiție
judecă și recursuri – în sensul clasic de cale de atac – împotriva hotărârilor pronunțate de
Tribunal, iar acesta din urmă judecă recursurile contra deciziilor date în primă instanță de
tribunalele specializate.
Principalele acțiuni directe sunt:
- Acțiunea în anulare (a actelor de drept derivat – actele adoptate de instituțiile, organele,
oficiile sau agențiile UE);
- Acțiunea în carență (în constatarea abținerii de a acționa). Aceasta își propune să
sancționeze inerția, pasivitatea unei instituții (organ, oficiu, agenție). Poate fi inițiată în cazul în
care, încălcând tratatul, instituțiile se abțin să acționeze (adică să adopte acte ale Uniunii);
- Acțiunea în neîndeplinirea de către un stat membru a obligațiilor care îi revin în temeiul
dreptului Uniunii;
- Acțiunea în răspundere civilă delictuală (acțiunea în despăgubiri), privitoare la
prejudiciile cauzate de instituțiile Uniunii sau de agenții acestora aflați în exercițiul funcțiunii.
O categorie specifică de litigii sunt cele dintre Uniune și funcționarii ei. Contenciosul
funcției publice comunitare, cum mai este denumit, include acțiuni în anulare, în carență și în
despăgubiri inițiate de funcționari, foști funcționari, candidați la concursurile pentru angajarea
în instituții etc.
b) Curtea de Justiție se și pronunță asupra compatibilității cu dispozițiile tratatelor
constitutive a acordurilor ce urmează să se încheie între Uniune și state terțe sau organizații
internaționale – art. 218 (11) TFUE. Avizul Curții poate fi solicitat de Parlament, Consiliu,
Comisie, precum și de un stat membru. Dacă avizul este negativ, acordul internațional nu poate
intra în vigoare decât după modificarea sa ori revizuirea tratatelor constitutive. În mod obișnuit,

6
Aceasta e o asemănare între CJ şi CIJ.
7
Vom discuta pe larg chestiunea prejudicială.
8
Asemănătoare, dar nicidecum identică. Curtea de la Luxemburg nu este o instanţă de recurs împotriva
hotărârilor instanţelor naţionale. De aceea, influenţa CJ asupra instanţelor naţionale se face simţită mai ales prin
intermediul chestiunilor prejudiciale.
9
Acţiunea = mijlocul procesual prin care se asigură protecţia unui drept subiectiv.
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

se renegociază prevederile acordului internațional ce contravin tratatelor constitutive.

SECȚIUNEA 2

CHESTIUNEA PREJUDICIALĂ. COOPERAREA DINTRE CURTEA DE

JUSTIŢIE ŞI INSTANŢELE NAŢIONALE

§ 1. Preliminarii

A. Terminologia română
J u ri şti i-l ingv işti ro m âni de la C u rte a de J us tiţie au op t at pe nt ru
variantele : „p rocedura întrebărilor preliminare”, „pro cedu ra ho t ărârii preli min are”,
”tri mi te rea preli min ară”, care au de venit o fici ale 10. În re ali tate , mecani smul
prevăzut de dreptul Uniunii nu are nevoie de inventare a unui nume, întrucât
c he stiu ne a p re judi ci al ă exis tă î n d re p tul p r oce su al r omâ n de pe ste 1 50 de ani .
Din acest motiv, conside r c ă sunt corecte denumirile: chestiune prejudicială,
trimitere prejudicială, eventual procedură prejudicială.

B. Descrierea mecanismului prejudicial


Chestiunile prejudiciale sunt probleme de drept de care depinde soluţionarea unei cauze
şi care trebuie rezolvate, în prealabil, de o altă instanţă decât cea pe rolul căreia se află dosarul.
Judecătorul învestit cu judecarea unei cauze întâlneşte o problemă de drept, care ţine de o
altă ramură de drept decât cea în care este specializat. El nu poate rezolva chestiunea principală
(cererea reclamantului) decât după ce soluţionează cealaltă chestiune (cealaltă problemă de
drept). Chestiunea se numeşte prealabilă atunci când o judecă tot instanţa sesizată cu chestiunea
principală şi prejudicială când e trimisă unei alte instanţe, specializate în acea ramură11.

C. Importanţa mecanismului prejudicial în dreptul Uniunii Europene


După caracterizarea făcută de Curtea de Justiţie, procedura este esenţială pentru păstrarea
caracterului comunitar al dreptului instituit de tratate. Scopurile mecanismului prejudicial sunt:

10
În d octrin a r omână întâ lnim formul e din cel e ma i di ver se, un el e foart e ci uda t e:
„tr imit er ea pr ejudi ciar ă ”, „a cţiun ea pr ejudi ciară, „a cţi un ea pr el iminar ă, „a cţi un ea pentr u
pr on unţar ea un ei h otărâri pr elim inare”, „ch est iun ea preala bil ă”, „r ecur sul în int erpr etar e” ,
„cer er ea pentru pr onunţar ea unei h otărâri pr elim inare” , „deciz iil e pr elim inare de
int er pr etar e”. S-a scr i s chi ar că forul juri sdi cţi onal a l Uniuni i e com pet ent să se pr on unţ e „cu
t itl u preju dicia bil”. Coment ariil e sunt d e pri sos…
11
Exemplu: în vederea stabilirii răspunderii penale pentru infracţiunea de omor calificat împotriva unei rude
apropiate trebuie stabilită întâi problema de drept civil a rudeniei (evident, dacă inculpatul o contestă). În procedura
noastră penală de astăzi, aceasta este o chestiune prealabilă pe care o soluţionează tot judecătorul penal. În trecut,
stabilirea rudeniei era o chestiune prejudicială facultativă ce putea fi soluţionată de instanţa civilă (era facultativă
întrucât judecătorul penal putea opta între reţinerea spre judecare a problemei de drept civil şi trimiterea la instanţa
civilă).
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

· de a asigura în toate împrejurările acelaşi efect al dreptului comunitar în toate statele


membre (deci uniformitatea interpretării dreptului UE) şi
· de a facilita aplicarea dreptului Uniunii, punând la dispoziţia judecătorului naţional un
mijloc de depăşire a dificultăţilor întâmpinate la aplicarea sa. (decizia (CJCE, cauza
166/73, Rheinmühlen 2)

§ 2. Sediul materiei
Sediul materiei este art. 267 TFUE.
Potrivit par. 1, Curtea este competentă să decidă cu titlu prejudicial cu privire la:
a) interpretarea tratatelor,
b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau
agenţiile Uniunii,
În par. 2 se prevede că, în cazul în care o asemenea problemă se invocă în faţa unei
instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, dacă apreciază că o decizie în această
privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară CJ să decidă cu privire la această
chestiune.
În par. 3 se precizează că, în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză
pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale ale cărei hotărâri nu sunt supuse vreunei
căi de atac în dreptul intern, instanţa e obligată să sesizeze Curtea de Justiţie.
Paragraful 4, nou introdus, stipulează că, în cazul în care o asemenea chestiune se invocă
într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă
unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen. În mod concret,
aceasta înseamnă că se va recurge la procedura prejudicială de urgenţă, introdusă prin Statutul
Curţii în 2008.

§ 3. Dispoziţiile ce fac obiectul procedurii prejudiciale prevăzute de art. 267 TFUE


Potrivit art. 267 par. 1 lit. a), sunt supuse interpretării Curţii dispoziţiile din tratatele
constitutive, precum şi tratatele de revizuire. CJ nu examinează validitatea prevederilor
tratatelor (analog, nici în sistemul de drept naţional dispoziţiile constituţionale nu pot fi atacate
în faţa instanţelor).
CJ interpretează şi verifică legalitatea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau
agenţiile Uniunii, indiferent dacă aceste acte produc sau nu efect direct. Intră aici şi actele
neobligatorii, cum ar fi recomandările.
CJ a acceptat să interpreteze convenţiile încheiate de Uniune cu state terţe, precum şi cele
mixte (încheiate de UE şi statele membre), evident, doar în măsura în care chestiunea se referea
la aplicarea lor de către Uniune. Interpretarea Curţii nu leagă cealaltă parte contractantă. La
acordurile mixte, jurisdicţia forului european se întinde numai asupra dispoziţiilor de
competenţa Uniunii, cu excepţia situaţiei în care există raţiuni speciale pentru a trece dincolo de
această limită
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

§ 4. Noţiunea de instanţă (care poate formula o chestiune prejudicială)


Textul foloseşte termenul de „instanţă judecătorească dintr-un stat membru”. Noţiunea
trebuie interpretată în sensul dreptului UE, iar Curtea de la Luxemburg îi dă o accepţiune destul
de largă. Nu interesează modul cum sistemul juridic naţional caracterizează o anumită instituţie,
dacă este sau nu recunoscută ca instanţă judecătorească, ci funcţia şi locul ocupat în sistemul de
protecţie juridică al acelui stat. În general, intră aici toate instituţiile independente care sunt
competente să soluţioneze litigiile într-un stat de drept. Curtea este cea care evaluează caracterul
forului care poate trimite o chestiune prejudicială în funcţie de mai mulţi factori.
Prima cerinţă, cum arătam, este ca instituţia să îndeplinească funcţii jurisdicţionale.
Alte criterii:
- instituţia trebuie să fie stabilită prin lege (sau printr-un act al puterii publice),
- trebuie să aibă caracter permanent,
- competenţa instanţei să fie obligatorie,
- procedura de soluţionare a litigiilor să aibă caracter contradictoriu,
- hotărârile trebuie să fie pronunţate în baza legii (instituţia trebuie să aplice normele de
12
drept ).
- instituţia trebuie să fie independentă.
CJ a acceptat că o comisie de recurs în materie medicală din Olanda este o jurisdicţie în
sensul art. 267, chiar dacă este de drept privat. În motivare, CJ a precizat că, în absenţa practică
a unei căi de atac în faţa instanţelor interne ordinare, într-o materie în care se aplică dreptul
comunitar, Comisia de recurs de medicină generală din Olanda îşi exercită funcţiile cu
aprobarea autorităţilor publice şi funcţionează cu ajutorul acestora, iar deciziile sale, pronunţate
în urma unei proceduri contradictorii, sunt în fapt recunoscute ca definitive.
Pentru a caracteriza forul ce o poate sesiza pe cale prejudicială, Curtea apreciază toţi
factorii menţionaţi. Lipsa unuia nu înseamnă neapărat respingerea chestiunii prejudiciale.
Tribunalele arbitrale cu caracter privat, care acţionează în baza unei convenţii a părţilor
nu sunt considerate, de obicei, instanţe în sens comunitar, chiar dacă adoptă hotărâri în baza
legii, care sunt obligatorii pentru părţi şi sunt puse în executare de sistemul judiciar. Pentru a
putea face trimiteri prejudiciale, aceste foruri trebuie să aibă un grad însemnat de recunoaştere
oficială, să îndeplinească anumite funcţii publice, să fie o parte a maşinăriei statului (trebuie să
poată fi privite ca emanaţii ale statului membru). Accesul la procedura prejudicială poate fi
asigurat doar prin exercitarea unei căi de atac împotriva hotărârii arbitrale în faţa jurisdicţiei
ordinare.
Nu au fost admise chestiunile prejudiciale formulate de Ministerul Public.
Curţile constituţionale ale statelor membre pot formula chestiuni prejudiciale.

§ 5. Cele două categorii de instanţe vizate de art. 267 par. 2 şi par. 3. Facultatea sau

12
În arbitraj, de exemplu, soluţia poate fi dată şi în echitate.
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

obligaţia de a sesiza Curtea de Justiţie


Art. 267 stabileşte un regim diferit pentru instanţele naţionale inferioare (par. 2), faţă de
instanţele naţionale ce pronunţă decizii care nu mai pot fi supuse căilor de atac (par. 3).
În principiu, par. 2 stabileşte o chestiune prejudicială facultativă, iar par. 3, o chestiune
prejudicială obligatorie. Trebuie făcute unele precizări:

A. Instanţele naţionale inferioare


În principiu, instanţele naţionale inferioare (ale căror hotărâri pot fi supuse căilor de atac)
pot cere CJ să se pronunţe asupra unei trimiteri prejudiciale. Aşadar, instanţele inferioare au
facultatea, nu obligaţia de a iniţia procedura prejudicială.
Acest lucru este valabil numai dacă este vorba despre interpretarea dreptului comunitar.
Când este vorba despre aprecierea validităţii unui act de drept derivat, se face o distincţie:
- dacă instanţele naţionale consideră că argumentele în sensul nelegalităţii sunt
neîntemeiate, pot decide că actul este legal şi astfel îl aplică la speţă;
- dacă apreciază că actul e ilegal, ele nu au competenţa de a declara nevaliditatea acestuia,
fiind obligate să sesizeze Curtea de Justiţie13.
În orice caz, dacă o instituţie are, potrivit regulilor comunitare, dreptul de a înainta
chestiuni prejudiciale, acesta nu poate fi limitat de normele naţionale. CJ a statuat14 că
instanţa naţională inferioară nu este ţinută să respecte interpretarea dreptului UE făcută de
instanţa naţională supremă. Instanţa inferioară trebuie să fie liberă să iniţieze procedura
prejudicială, dacă apreciază că decizia instanţei superioare ar putea conduce la pronunţarea unei
hotărâri contrare dreptului UE. Pentru toate problemele de drept al UE, ultimul cuvânt trebuie
să-l aibă Curtea15.
Chiar dacă instanţele judecătoreşti inferioare din statele membre au opţiunea de a
pronunţa hotărâri fără sesizarea Curţii de Justiţie, este oportun ca, în interesul justiţiei, să apeleze
la această procedură dacă întâmpină dificultăţi de interpretare. Este adevărat că într-o primă fază
se prelungeşte procesul (acum durata medie de soluţionare a unei chestiuni prejudiciale e de
16,4 luni), dar se accelerează judecata în căile de atac16.

B. Instanţele naţionale ale căror decizii nu mai pot fi supuse căilor de atac în dreptul
intern
În această ipoteză, se aplică teoria concretă, în sensul că sunt cuprinse aici toate instanţele
ale căror decizii nu sunt susceptibile de a fi atacate în speţa concretă. De exemplu, în Costa c.
ENEL Curtea a tratat instanţa italiană (giudice conciliatore) ca intrând în aria de aplicare a par.

13
Cauza 314/85, Foto-Frost.
14
Cauza 166/73, Rheinműhlen.
15
În speţă, o hotărâre a unui tribunal inferior german a fost casată de Curtea Supremă (o casare cu trimitere
spre rejudecare). Totuşi, instanţa inferioară considera că decizia instanţei supreme era contrară dreptului comunitar
şi, în loc să o aplice ”în mod disciplinat”, a făcut o trimitere prejudicială. În procedura germană, ca şi în cea română,
hotărârea instanţei de recurs este obligatorie pentru instanţa ce rejudecă, în privinţa problemelor de drept dezlegate.
16
În cazul în care chestiunea prejudicială poartă asupra unei probleme de drept deja rezolvate de Curte,
procesul în cadrul forului Uniunii durează mult mai puţin, aplicându-se o procedura simplificată.
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

3 de la art. 267. Deciziile acestei instanţe pot fi recurate, dar nu şi în speţele de tipul celei în
discuţie, din cauza obiectului de importanţă redusă.
O asemenea instanţă naţională este obligată să sesizeze Curtea dacă decizia pe care o
pronunţă depinde de rezolvarea unei chestiuni de drept al UE.
Există 3 limitări ale acestei obligaţii (decizia CILFIT, cauza 283/81):
a) Existenţa unui precedent – chestiunea nouă este identică din punct de vedere material
cu o chestiune care a făcut deja obiectul unei hotărâri prejudiciale
b) Existenţa unei jurisprudenţe stabilite a Curţii, ce a rezolvat problema de drept,
indiferent de natura procedurilor care au dus la jurisprudenţa respectivă, chiar şi atunci când
cele două chestiuni nu sunt perfect identice. – actul este clarificat.
c) Teoria actului clar:
Curtea relevă că aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de
evident, încât să nu mai lase loc de nici o îndoială rezonabilă privind modul de rezolvare a
problemei puse. Curtea atrage însă atenţia că instanţa naţională trebuie să fie convinsă că aceeaşi
evidenţă s-ar impune, în egală măsură, jurisdicţiilor din celelalte state membre şi Curţii de
Justiţie (ceea ce este clar pentru o instanţă naţională poate să fie o sursă de îndoială sau clar în
cu totul alt sens pentru o instanţă din altă ţară ori pentru CJ.
Instanţa naţională va ţine seama de factorii specifici dreptului UE:
- Textele Uniunii sunt redactate în mai multe limbi şi diversele versiuni lingvistice
au o valoare juridică egală; astfel, este necesară o comparare a versiunilor
lingvistice.
- Dreptul UE utilizează o terminologie proprie. Chiar şi atunci când aceasta
coincide cu cea din dreptul intern al statelor, conţinutul noţiunilor juridice nu este
în mod necesar acelaşi.
- Fiecare dispoziţie a Uniunii trebuie plasată în contextul său şi interpretată în
lumina ansamblului dispoziţiilor din acest drept, a finalităţilor sale şi a stadiului
evoluţiei sale la data la care trebuie făcută aplicarea dispoziţiei respective.

§ 6. Efectul hotărârilor pronunţate de Curtea de Justiţie


A. Forţa juridică
Hotărârile prejudiciale leagă atât tribunalul naţional care a sesizat Curtea de Justiţie, cât
şi celelalte instanţe care vor avea pe rol speţa care a prilejuit ridicarea chestiunii.
În practică, hotărârile prejudiciale au şi valoare de precedent pentru cazuri similare.
Când problema de drept este deja rezolvată de Curte şi o instanţă naţională ridică în alt
dosar o chestiune prejudicială cu obiect similar, Curtea consideră că trimiterea prejudicială e
golită de conţinut (caducă). Totuşi, tribunalele naţionale păstrează dreptul de a reintroduce o
chestiune prejudicială. Pot interveni mai mulţi factori:
- instanţa nu a înţeles răspunsul Curţii;
- instanţa consideră că soluţia Curţii de Justiţie e greşită şi încearcă un reviriment al
jurisprudenţei;
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

- a evoluat dreptul UE.


Practic, instanţa naţională păstrează dreptul procedural de a reitera o chestiune
prejudicială, dar trebuie să invoce elemente sau argumente noi, ce ar putea duce la o soluţie
diferită. În caz contrar, Curtea va reitera cele statuate în decizia sa anterioară17.
Cu privire la forţa juridică a unei decizii a Curţii ce declară nevaliditatea unui act al
Uniunii, forul european a arătat că, deşi decizia sa este adresată în primul rând instanţei naţionale
care a iniţiat procedura, ea produce efecte erga omnes.

B. Efecte în timp
În mod normal, decizia Curţii produce efecte retroactive, aplicându-se la situaţii juridice
anterioare pronunţării hotărârii.
Totuşi, în mod excepţional, Curtea poate limita efectul retroactiv al hotărârii sale, atunci
când statele membre demonstrează consecinţele economice grave pe care le-ar produce
retroactivitatea. În acest caz, Curtea are grijă să păstreze efectul retroactiv al hotărârilor
prejudiciale pentru justiţiabilii care, înainte de pronunţarea acestora, au fost vigilenţi în a-şi
apăra drepturile şi au introdus o acţiune în justiţie sau o reclamaţie echivalentă. Dacă jurisdicţia
Uniunii nu ar fi făcut această excepţie de la excepţie, justiţiabilii nu ar mai fi avut interes să
sugereze instanţei naţionale ridicarea unei chestiuni prejudiciale.

17
Instanţa nu mai elaborează o hotărâre clasică, procedura e una simplificată şi Curtea pronunţă o ordonanţă.
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

TEMA 6

CETĂŢENIA EUROPEANĂ ȘI COMPETENȚELE UNIUNII

EUROPENE

SECȚIUNEA 1

CETĂŢENIA EUROPEANĂ

Deţinerea cetăţeniei unui stat membru implică o anumită legătură cu Uniunea Europeană.
Pentru a exprima şi întări această legătură, prin Tratatul de la Maastricht s-a introdus cetăţenia
Uniunii.
Cetăţenia Uniunii Europene nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează.
Cetăţenia europeană apare ca un corolar al cetăţeniei statului membru, iar dobândirea şi
pierderea acesteia sunt stabilite de dreptul statului respectiv. Decizia unui stat membru în
materie de cetăţenie trebuie acceptată de celelalte state membre.
Totuşi, statele membre nu au o libertate deplină în materia cetăţeniei. După cum a arătat
Curtea la începutul anilor 90, atunci când îşi exercită puterile în sfera cetăţeniei, statele membre
trebuie să respecte dreptul Uniunii. În speţa Rottmann (C-135/08), Curtea a avut ocazia de a
aduce precizări în privinţa acestei obligaţii.
Janko Rottmann obţinuse în mod fraudulos cetăţenia germană, ascunzând
faptul că în ţara de origine (Austria) începuse împotriva sa urmărirea penală.
Autorităţile administrative germane au decis să-i retragă cetăţenia, decizie pe
care Rottmann a contestat-o în faţa instanţei. Problema era că, potrivit dreptului
austriac, el îşi pierduse cetăţenia de origine atunci când a obţinut cetăţenia
germană. În consecinţă, prin retragerea cetăţeniei germane, Rottmann ar fi
devenit apatrid, ceea ce ar fi atras în mod automat pierderea cetăţeniei
europene.
Curtea a stabilit că un stat membru poate retrage cetăţenia dobândită prin
naturalizare, dar decizia trebuie să respecte principiul proporţionalităţii în privinţa
consecinţelor asupra situaţiei persoanei în cauză din perspectiva dreptului Uniunii18.
Potrivit art. 20 TFUE, cetăţenii Uniunii se bucură, printre altele, de următoarele drepturi:
a. dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;
b. dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European şi la alegerilor locale în

18
Curtea indică mai mulţi factori pe care trebuie să-i aibă în vedere instanţa naţională când examinează
situaţia persoanei interesate şi sugerează instanţei germane că i-ar putea acorda acestei persoane un termen
rezonabil, pentru a încerca să redobândească cetăţenia de origine.
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

statul membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui
stat19;
c. dreptul la protecţie diplomatică şi consulară din partea oricărui stat membru,
pentru persoana aflată într-o ţară în care statul său de cetăţenie nu este reprezentat;
d. dreptul de a înainta petiţii Parlamentului European şi de a se adresa
Ombudsmanului European;
e. dreptul de acces la documentele şi instituţiile Uniunii.
TLisabona creează şi un drept de iniţiativă legislativă pentru cetăţeni. Astfel, cel puţin un
milion de cetăţeni europeni vor putea invita Comisia Europeană să prezinte o propunere de act
al Uniunii20. Pentru lansarea unei iniţiative, doritorii trebuie să formeze un comitet al
cetăţenilor, care să cuprindă cel puţin şapte persoane cu reşedinţa în cel puţin şapte state
membre diferite. Iniţiativa trebuie înregistrată la Comisie, în orice limbă oficială a Uniunii.
Iniţiativa trebuie să se încadreze în domeniul de aplicare a competenţelor Comisiei de a face
propuneri şi să nu contravină vădit valorilor UE. Semnatarii trebuie să fie cetăţeni ai Uniunii
Europene şi să fi împlinit vârsta care conferă drept de vot la alegerile pentru Parlamentul
European (18 ani, în general; 16 ani, pentru persoanele cu reşedinţa în Austria).
Comisia trebuie să dea un răspuns oficial, dar nu este obligată să propună acte ale Uniunii
pe baza iniţiativei cetăţeneşti.

SECȚIUNEA 2

COMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE

§ 1. Principiul competenţei de atribuţie

Asemănător organizaţiilor internaţionale clasice, Uniunea nu beneficiază decât de


competenţele transmise prin tratatele constitutive. Aceasta înseamnă că regula o reprezintă
competenţa naţională, iar excepţia, competenţa Uniunii.
Conform art. 5 alin. 2 TUE, în temeiul principiului competenţei de atribuţie, Uniunea
acţionează numai în limitele competenţelor atribuite de statele membre prin tratate, pentru
realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită

19
Vorbind despre Parlamentul European, precizăm, dacă mai e necesar, că nu este vorba despre exercitarea
dreptului de vot la ambasadă sau consulate, aşadar pe listele electorale ale statului de cetăţenie, ci pe listele
electorale ale statului gazdă. Cetăţeanul european are drept de opţiune pentru a vota/a fi ales în statul gazdă sau în
statul de cetăţenie.
20
Detalii: http://ec.europa.eu/citizens-initiative/public/welcome?lg=ro .
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.


Atribuirea unei competenţe înseamnă transferul acesteia de la state la Uniune, ceea ce
antrenează o anumită limitare a suveranităţii naţionale.

§ 2. Repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre

A. Competenţele rezervate sau reţinute de state


Toate competenţele neatribuite Uniunii rămân rezervate statelor. Domeniile care nu intră
în sfera tratatelor constitutive vor continua să fie guvernate potrivit regulilor de drept intern,
ferite, în principiu, de ingerinţele comunitare.
Totuşi, influenţa dreptului Uniunii se manifestă uneori şi în aceste sfere, ceea ce face ca
statele să nu fie libere să-şi exercite competenţele reziduale de o manieră discreţionară. De
exemplu, înainte de TLisabona, când se considera că CE nu deţinea competenţe în materie
penală, Curtea de Justiţie a statuat că sistemul juridic naţional trebuie să asigure o protecţie
efectivă a drepturilor conferite particularilor de către dreptul comunitar şi că încălcarea acestora
trebuie să ducă la sancţiuni efective, eficace şi proporţionale. Ulterior Curtea a arătat că CE va
putea interveni în sfera dreptului penal, atunci când intervenţia este indispensabilă pentru a lupta
împotriva unor prejudicii grave aduse mediului şi este necesară pentru a asigura eficacitatea
reglementărilor comunitare. Remarcăm că art. 4 TUE, care stabileşte principiul cooperării
loiale21, este relevant şi în acest domeniu.

B. Competenţele exclusive ale Uniunii


Acestea sunt competenţele pe care statele membre le-au transferat integral Uniunii. Ca
rezultat, statele au pierdut puterea de a reglementa materiile în care se exercită aceste
competenţe, prin acte interne. Statele membre pot legifera numai în cazul în care sunt abilitate
de Uniune sau pentru a pune în aplicare actele Uniunii.
Necesitatea de a se recunoaşte Uniunii competenţe exclusive apare atunci când libertatea
de iniţiativă a statelor ar fi incompatibilă cu unitatea pieţei interne şi cu aplicarea uniformă a
dreptului UE.
Preluând jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie, TLisabona a recunoscut aceste
competenţe în:

21
Art. 4 alin. (3) TUE:
În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în
îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care
decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar
putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

(a) uniunea vamală;


(b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare pentru funcţionarea pieţei interne;
(c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;
(e) politica comercială comună22.
Statele continuă însă să joace un rol în aceste materii, pentru că funcţionarea dreptului UE
implică o colaborare cu dreptul naţional: astfel, punerea în executare a dreptului Uniunii se face
prin intermediul procedurilor din dreptul naţional.

C. Competenţele partajate
Marea majoritate a competenţelor atribuite Uniunii se încadrează în această categorie.
Statele păstrează competenţe legislative provizorii, atâta timp cât Uniunea nu şi-a exercitat
atribuţiile, dar şi le îndeplinesc în acord cu dispoziţiile generale ale tratatelor şi cu principiile
generale ale dreptului UE. Intervenţia statelor este posibilă doar cu respectarea normelor
comunitare.
Din momentul în care Uniunea şi-a exercitat competenţele (prin reglementarea completă
a domeniului în cauză), statele nu mai pot adopta dispoziţii derogatorii şi nici nu mai pot
încheia acorduri internaţionale.
Statele membre îşi exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să
înceteze să şi-o mai exercite.
Exemple de domenii supuse competenţelor partajate:
- piaţa internă;
- politica socială, pentru aspectele definite în tratatul constitutiv;
- agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
- mediul;
- protecţia consumatorului etc.

D. Competenţele de sprijin
În unele domenii, Uniunea poate întreprinde numai acţiuni de sprijinire, coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre. UE nu poate înlocui competenţa statelor în aceste
domenii. Exemple:
(a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;

22
De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă la încheierea unui acord internaţional în cazul în care
această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să-şi
exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea
modifica domeniul de aplicare a acestora
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

(b) industria;
(c) cultura;
(d) turismul;
(e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
(f) protecţia civilă etc.

§ 3. Principiul subsidiarităţii

Principiul a fost introdus expres în sistemul comunitar prin Tratatul de la Maastricht.


Art. 5 alin. (3) TUE dispune:
În domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă
şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod
satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar
pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, având în vedere dimensiunile şi efectele
acţiunii preconizate.
Principiul nu atribuie competenţe, ci are rolul de a regla exercitarea acestora. El
funcţionează doar în domeniul competenţelor partajate. Nu trasează o frontieră rigidă între
competenţele statelor şi cele ale Uniunii: este un concept dinamic, ce permite exercitarea
competenţelor în funcţie de împrejurări, dar de cele mai multe ori are ca efect limitarea acţiunii
Uniunii.
Potrivit Protocolului privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
înainte de a propune un act legislativ, Comisia procedează la consultări extinse. Ea trebuie să
transmită parlamentelor naţionale proiectele sale de acte legislative. Atunci când consideră că
proiectul încalcă principiul subsidiarităţii, un parlament naţional sau numai o cameră poate
trimite un aviz Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei.
Fiecare parlament naţional dispune de două voturi, repartizate în funcţie de sistemul
parlamentar naţional. Când sistemul parlamentar naţional e bicameral, fiecare cameră dispune
de un vot. În general, dacă o treime din voturi contestă propunerea, Comisia trebuie să o
reexamineze. Prin analogie cu rolul arbitrului în meciul de fotbal, se vorbeşte în acest caz de
un cartonaş galben arătat de parlamentele naţionale.
La procedura legislativă ordinară, dacă avizele motivate împotriva proiectului reprezintă
majoritatea simplă a voturilor, Comisia trebuie să reevalueze proiectul şi poate hotărî să-l
menţină, să-l modifice sau să-l retragă.
Când Comisia menţine propunerea, această decizie trebuie motivată în privinţa
F -X C h a n ge F -X C h a n ge
PD PD

!
W

W
O

O
N

N
y

y
bu

bu
to

to
ww

ww
om

om
k

k
lic

lic
C

C
.c

.c
w

w
tr re tr re
.

.
ac ac
k e r- s o ft w a k e r- s o ft w a

subsidiarităţii. In acest caz, legiuitorul Uniunii trebuie să se pronunţe mai întâi asupra
compatibilităţii propunerii legislative cu principiul subsidiarităţii:
Dacă 55% din membrii Consiliului sau majoritatea voturilor exprimate în Parlamentul
European consideră că propunerea legislativă nu e compatibilă cu principiul
subsidiarităţii, aceasta nu va mai fi examinată. În acest caz se vorbeşte de un cartonaş
portocaliu.
Un parlament naţional sau o cameră parlamentară poate să formuleze o acţiune în
anularea unui act legislativ pentru încălcarea principiului subsidiarităţii, care va fi înaintată
Curţii de Justiţie, în numele parlamentului, de statul respectiv.
Până în prezent, jurisdicţia Uniunii a refuzat să anuleze acte comunitare pentru
neconformitatea cu acest principiu, astfel încât urmează să vedem cum accentul pus de
TLisabona pe subsidiaritate va influenţa jurisprudenţa. În practică, introducerea principiului a
avut oricum urmări pozitive, instituţiile evaluând cu mai multă grijă impactul unei măsuri
preconizate asupra statelor membre. Principiul subsidiarităţii a contribuit şi la evitarea
„derapajului birocratic” al Comisiei23.

§ 4. Principiul proporţionalităţii
Art. 5 paragraful 4 TUE conţine un alt principiu cu mari implicaţii în exercitarea
competenţelor comunitare. Principiul provine din dreptul german şi este formulat astfel:
„Acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor.”
Dacă principiul subsidiarităţii permite stabilirea nivelului la care trebuie să aibă loc
acţiunea – naţional sau comunitar –, principiul proporţionalităţii se aplică după soluţionarea
acestei chestiuni în favoarea Uniunii, determinând intensitatea intervenţiei comunitare. Din mai
multe căi de acţiune posibile, Uniunea trebuie să aleagă modalitatea cea mai puţin coercitivă
pentru subiecţii de drept.

23
Unele reglementări ale Comisiei au fost comentate foarte critic (și pe bună dreptate), aşa cum ar fi cele
privind curbura castraveţilor (la care s-a renunţat), forma şeilor de la scaunele de tractor, înălţimea piticilor de
grădină ş.a.