Sunteți pe pagina 1din 4

POTEC CAMELIA ALINA

Master PSP
ANUL II, 2009-2010

GRUPUL SPORTIV ŞI CONFLICTUL

A.Conflictul

Grupurile sportive nu se deosebesc, conform literaturii din domeniul


psihologiei sportive, de grupurile de alt tip numai prin conţinutul activităţii, ci şi
prin cel al normelor şi percepţiei sociale.
Studiind unele surse din psihologia sportivă, se evidenţiază faptul că,
comunicarea intragrupală şi intergrupală se desfăşoară în sport după pattern-
urile altor grupuri, cu deosebire că obiectivele primelor consemnează în
principal obţinerea unui rezultat superior.
Comunicarea între componenţii grupei sau echipei sportive nu este
permanent uniformă, „robotică”, ci este influenţată de credinţe, interese, motive
şi stări sufleteşti care o nuanţează şi-i oferă o anumită „savoare”.
În cadrul comunicării, conflictul, sub o formă sau alta, este prezent în
comunicarea de zi cu zi, fiind în opinia lui I.O. Pânişoară (2004) un „ingredient”
ce intră în dinamica comunicării.
Conform opiniei specialiştilor în comunicare, conflictul se naşte uşor şi
se dezvoltă rapid.
Conflictele în grupurile sportive sunt inevitabile, fiind determinate de
numeroşi factori, dintre care îi prezentăm pe cei mai importanţi:
 diferenţa de percepţie a obiectivelor de instruire şi de performanţă a
grupului;
 discordanţa dintre obiectivele individuale şi cele de grup;
 concurenţa în cadrul grupului (unul este învingător şi celălalt învins,
unul este titular şi celălalt rezervă);
 diferenţa dintre căile alese pentru atingerea obiectivelor;
 diferenţe educaţionale;
 experienţă sportivă şi, implicit, experienţa competiţională;
 intervenţia mass-media;
 diferenţa aptitudinală;
 nivelul de inteligenţă;
 invidia;
 preferinţa antrenorilor pentru unul sau altul dintre sportivi, bazată
uneori pe criterii non-sportive obiective (prietenii, grade de rudenie,
mercantilism etc.).
Conflictele în grupurile sportive sunt în dese cazuri greu de ocolit,
caracterul competitiv, de întrecere al grupurilor amplificând în mod deosebit
perspectiva apariţiei acestora (N.M.Neagu, 2007).
Literatura psihologică şi educaţională vorbeşte despre trei momente
importante ale conflictului. Acestea sunt:
 identificarea problemei şi oportunitatea provocării unui conflict constructiv;
 rezolvarea (stingerea) conflictului, cu accent pe latura social-comunicaţională,
restabilirea comunicării nonconflictuale;
 valorificarea achiziţiilor (rezultatelor) post conflict (cognitive, motivaţionale, motrice,
comportamentale).
În opinia psihologilor, conflictul provocat devine factor destabilizator
pentru comunicare, iar stingerea duce la reechilibrarea sistemului, dar pe o altă
treaptă superioară.
Unii autori consideră, în opinia N.M.Neagu (2007), că un conflict poate să
ajute, să favorizeze dezvoltarea unor indivizi sau creşterea grupului, poate să le
dezvolte identitatea. Este vorba despre instaurarea unui grad de competitivitate
constructivă, fără eliminarea fizică sau psihică a coechipierului. Competitivitatea
grupului creşte prin cultivarea unei rivalităţi autentice, de dezvoltare,
mobilizatoare a resurselor interne şi a motivaţiilor ce fundamentează
performanţa.
Uneori, în raporturile individuale în care pregătirea se desfăşoară pe grupe
valorice, conflictele de interese pot apărea ca neînţelegeri „mocnite”, care nu
sunt „la vedere”.
Factorii ce pot genera conflicte într-un grup sportiv sunt numeroşi, însă
specialiştii îi grupează în patru clase:
 Condiţiile de desfăşurare a activităţii. Lipsa unei baze materiale necesare
pentru desfăşurarea antrenamentelor la ore potrivite (număr de mingi sau
aparate insuficiente, care determină aşteptări nejustificate, frustrări etc.).
 Stările afective (stresul, oboseala avansată, anxietatea, ostilitatea,
antipatiile, invidiile).
 Capacitatea cognitivă sau stilul de cunoaştere şi capacitatea de
înţelegere şi implicare în activitate.
 Comportamentul conflictual, ca rezultantă a mai multor variabile:
situaţie, partener, tip de relaţie, poziţie în echipă etc., care pot genera un
comportament agresiv.

Competiţia este cea care caracterizează sportul, fiind generatoare de


conflicte, atât intragrupal, cât şi, mai ales, între grupuri:
► în competiţie, succesul unuia dintre membri înseamnă eşecul
celuilalt - interdependenţă potrivnică.
► dimpotrivă, conflictul devine puţin probabil când succesul oricărui
membru al grupului sporeşte şansele celorlalţi, fenomen numit
cooperare sau interdependenţă motrică.
B. Tipuri de conflicte în grupurile sportive

Între factorii care generează conflicte şi tipurile lor există o relaţie


indubitabilă. Astfel, este necesară o viziune de sistem: pe de o parte, factorii sau
sursele care generează tipuri de conflicte de un anume fel şi, pe de altă parte, în
cele mai dese cazuri, sursele care se intersectează sau acţionează simultan şi
determină conflicte plurideterminante care ridică mari dificultăţi în aplanarea
acestora.
Analiza surselor bibliografice ne prezintă faptul că orice activitate
sportivă va evidenţia câteva mari tipuri de conflicte, astfel:
 conflicte scop, care se produc în situaţia în care un sportiv specializat în
aceeaşi probă a unui sport individual sau în acelaşi compartiment în
echipa de jocuri sportive doreşte rezultate diferite de ale coechipierilor.
 conflictul cognitiv, bazat pe contrazicerea între sportivi care au idei
diferite despre o acţiune de antrenament, de abordarea unei competiţii, de
cooperare etc. Acestea sunt prezente între sportivii transferaţi de la alte
echipe şi cei care constituie echipa, la un moment dat. Diferenţa de opinii
şi convingeri poate duce la indiferenţă sau aversiune.
 conflictul afectiv apare atunci când sentimentele şi emoţiile sunt
incompatibile cu ale altora. Este rezultatul „iradierii” unui conflict-scop
sau al unuia cognitiv şi produce adevărate prăpăstii între interlocutori.
Atât conflictul cognitiv, cât şi cel afectiv iradiază sau se transformă prin
escaladare în conflict comportamental.
 conflictul comportamental are forme accentuale ce determină o acţiune
să devină inacceptabilă pentru un coechipier sau mai mulţi. Registrul
acestui conflict este cronic şi duce în dese cazuri la îndepărtarea celui care
a provocat conflictul. În cazul echipelor, asistăm la transferuri la alte
cluburi, la schimbarea antrenorilor, care de regulă sunt găsiţi „ţapi
ispăşitori” sau categorisiţi ca „sleiţi” pentru a duce echipa mai departe.

C. Strategii de prevenire a conflictului

Conflictele din grupurile sportive, apărute ca urmare a unor frustrări,


diferenţe de cunoaştere, diferenţe de opinii produc disonanţe în funcţionarea
echipelor şi implicit determină scăderea performanţelor.
Profesorul sau antrenorul trebuie să ofere celor doi sau trei sportivi aflaţi
în conflict posibilitatea de a se înfrunta pe alt plan (conducerea încălzirilor,
concurs pe elemente considerate dificile – în gimnastică, patinaj artistic – sau
lovituri de la diferite distanţe sau unghiuri – în fotbal, rugbi etc).
În cazul în care conflictul este într-un stadiu avansat, aceste strategii pot
amplifica starea conflictuală.
Strategiile de prevenire a conflictelor constau în următoarele:
 concentrarea sportivilor pe obiective, înţelegerea acestora şi mai ales
necesitatea de a îndeplini ritmic sarcinile de antrenament;
 stabilirea sarcinilor de instruire de la începutul fiecărui monociclu, a
atribuţiilor şi locurilor pentru fiecare sportiv.
 facilitarea comunicării şi solidarizării sportivilor prin crearea grupelor
de lucru relativ constante, când se folosesc „jocuri de mişcare”
distractive, de atenţie, de reacţie sau de întrecere prin mijloace
neconvenţionale (alergare în sac, deplasare cu spatele, imitaţii etc.);
 situaţiile de câştig şi pierdere fac parte din însăşi esenţa sportului şi ele
pot fi evitate, antrenorii folosesc situaţiile respective pentru o mai bună şi
înţeleaptă motivare a sportivilor.
 cadrul didactic trebuie să fie un bun moderator al activităţii. Informaţiile
cu caracter specific este indicat să treacă pe la profesor, iar acesta trebuie
să manipuleze grupul în sensul educaţional dorit. A modera nu înseamnă
doar să-ţi impui punctul de vedere, ci, mai ales, să orientezi cunoaşterea şi
activitatea în direcţia constructivă necesară dezvoltării capacităţii de
performanţă.

Antrenorii îndeplinesc rolul de moderatori atât în cadrul lecţiilor de


antrenament, cât şi în afara acestora. În competiţii, ei devin coach-i, exercitându-
şi rolul de conducători ai echipei.

BIBLIOGRAFIE

1. COSTACHE M., () Psihologia Sportului – Curs, Universitatea Bacău;


2. PÂNIŞOARĂ, I.O. (2004), Comunicarea eficientă, ediţia a II-a, Editura
Polirom, Iaşi.
3. DRAGNEA C.A. (2006), Elemente de psihosociologie a grupurilor
sportive”, Editura CD PRESS, Bucureşti;
4. NEAGU,N.M., (2007), Psihologia sportului. Curs. Universitatea din
Bacău, Bacău;
5. NICULESCU M., (2000), Personalitatea sportivului de performanţă,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;