Sunteți pe pagina 1din 52

5 Aparate şi sisteme electrice de

măsurare şi achiziţie de date

5.1 Aparate de măsurat pentru mărimi electrice


5.1.1 Aspecte generale
Mijloacele de măsurare reprezintă ansamblul soluţiilor tehnice care asigură materializarea şi conservarea
unităţile de măsură şi furnizează informaţii de măsurare [5.1  5.6].
Componentele principale cu care se operează sunt:
 Măsura  mijlocul de măsurare ce materializează una sau mai multe valori ale unei mărimi fizice;
 Instrumentul de măsurare  asociere simplă de dispozitive şi elemente care pot furniza informaţii de
măsurare, mărimea măsurată fiind raportată la o scală cu repere; de exemplu: şubler, instrumente analogice etc.;
 Aparatul de măsurare  mijlocul de măsurare constituit pe baza unei scheme formate din mai multe
convertoare electrice. Se disting două mari categorii: aparate de măsurat analogice şi aparate de măsurat
numerice (fig.5.1). Aparatele de măsurat analogice sunt aparatele la care relaţia de corespondenţă între mărimea
de măsurat X aplicată la intrare şi rezultatul măsurării Y obţinut la ieşire este o funcţie continuă. Aparatele de
măsurat numerice sunt aparatele la care rezultatul măsurării este prezentat direct sub formă numerică, ca urmare
a prelucrării numerice a semnalului.
 Instalaţia de măsurare  ansamblul de aparate de măsurare, măsuri, convertoare şi dispozitive auxiliare,
reunite printr-o schemă sau metodă comună şi care servesc pentru măsurarea uneia sau a mai multor mărimi.
Principalele caracteristici metrologice ale unui mijloc de măsurare sunt:
 Intervalul de măsurare reprezintă domeniul de valori ale mărimii de măsurat pe întinderea căruia un
mijloc de măsurare poate furniza informaţii de măsurare cu erori limită prestabilite;
 Sensibilitatea absolută Sa este raportul dintre variaţia mărimii de ieşire y şi variaţia corespunzătoare a
mărimii de intrare x:
y
Sa  ; (5.1)
x
 Pragul de sensibilitate reprezintă cea mai mică valoare a mărimii de intrare ce determină o variaţie
distinct sesizabilă a mărimii de ieşire. Această exprimare este utilizată, cu precădere, pentru mijloacele de
măsurare analogice. Pentru cele numerice se utilizează noţiunea de rezoluţie, reprezentând cea mai mică variaţie
a mărimii de intrare ce poate fi apreciată pe dispozitivul de afişare al aparatului (o unitate a ultimului rang
zecimal);

Mărime de influenţă Comenzi

Mărime de Rezultatul
Aparat măsurării
măsurat de
măsurare

a) b) c)
Fig. 5.1  Aparat de măsurare:
a) reprezentare generală; b) analogic; c) numeric.

 Exactitatea instrumentală reprezintă calitatea mijlocului de măsurare de a da rezultate apropiate de


valoarea adevărată a mărimii măsurate. Clasa de exactitate este caracterizată printr-un indice de clasă c, care
pentru mijloacele de măsurare poate lua una din valorile: 0,1; 0,2; 0,5; 1; 1,5; 2,5 şi 110n ; 210n ; 510n ; n < 0.
În condiţii de referinţă (intervale date de constructor pentru mărimile de influenţă exterioare: temperatură,
presiune etc.) se poate determina, pe baza indicelui c, eroarea instrumentală maxim admisibilă a mijlocului de
măsurare. De exemplu, în cazul unui voltmetru analogic având Umax = 50 V şi c = 0,2:
112 Consumatori de energie electrică

c  U max 0,2  50
U max     0,1 V
100 100 (5.2)
.
Exprimată sub forma unei erori relative tolerate maxime, rezultă:
 X  c  X max
   . (5.2')
 X  max 100
 Puterea consumată este puterea absorbită de mijlocul de măsurare de la obiectul supus măsurării;
 Fiabilitatea metrologică reprezintă probabilitatea ca mijlocul de măsurare să funcţioneze corect un timp
dat, fiind utilizat corespunzător scopului;
 Calitatea mijlocului de măsurare este caracterizată nu numai pentru faptul că el corespunde normelor ca
performanţe, ci şi prin aptitudinea de a-şi conserva aceste performanţe în timp.
În orice măsurare, oricât de corect ar fi executată, valoarea măsurată Xmăs diferă de valoarea adevărată X a
mărimii necunoscute. Diferenţa dintre valoarea măsurată şi cea reală se numeşte eroare absolută de măsurare:
X  X mas  X . (5.3)
Eroarea absolută, luată cu semn schimbat, se numeşte corecţie.
Eroarea relativă  se defineşte ca raportul dintre eroarea absolută şi valoarea adevărată a mărimii:
X mas  X
ε (%)   100 . (5.4)
X
Eroarea relativă este o mărime adimensională şi se exprimă ca un raport (număr), în procente (%) sau părţi
pe milion (ppm). Eroarea relativă poate fi pozitivă sau negativă. Cu cât eroarea relativă este mai mică, cu atât
rezultatul măsurării este mai bun.
În funcţie de caracterul lor, erorile de măsurare se clasifică în:
 erori grosolane;
 erori sistematice;
 erori aleatoare.
Erorile grosolane se datoresc operatorului (alegere greşită a mijlocului sau a metodei de măsurare) sau
modificării accidentale a condiţiilor de măsurare.
Erorile sistematice sunt definite ca diferenţa dintre media aritmetică a rezultatelor unui număr mare de
măsurări (ale aceluiaşi măsurand, în aceleaşi condiţii) şi valoarea adevărată. Eroarea sistematică poate fi
evaluată. Determinarea erorilor sistematice presupune cunoaşterea unor informaţii suplimentare care nu rezultă
direct din procesul de măsurare şi necesită efectuarea unor măsurări în vederea corecţiei rezultatului măsurării.
Erorile aleatoare (întâmplătoare) sunt definite ca diferenţa dintre rezultatul unei măsurări şi media
aritmetică a rezultatelor unui număr mare de măsurări (ale aceluiaşi măsurand). Nu pot fi cunoscute ca mărime
şi ca semn, ci numai ca limită superioară.
În figura 5.2 este indicat, grafic, efectul influenţei erorilor asupra rezultatului măsurării:
a) eroare sistematică mare şi erori întâmplătoare de valoare mare;
b) eroare sistematică mică şi erori întâmplătoare de valoare mare (justeţe bună);
c) eroare sistematică mare şi erori întâmplătoare de valoare mică (repetabilitate/fidelitate bună);
d) eroare sistematică mică şi erori întâmplătoare de valoare mică (exactitate ridicată).

a) b) c) d)
Fig. 5.2  Erori de măsurare.

Repetabilitatea reprezintă calitatea unui mijloc de măsurare de a da valori apropiate între ele la repetarea
unor măsurări asupra aceluiaşi măsurand.
Justeţea reprezintă caracteristica unui mijloc de măsurare de a da valori apropiate de valoarea adevărată la
repetarea măsurărilor.
Având în vedere interacţiunile din procesul de măsurare se disting următoarele surse de erori [5.1, 5.2, 5.5,
5.10]:
 obiectul supus măsurării  datorită simplificărilor şi idealizărilor unora dintre proprietăţi;
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 113

 interacţiunea obiect - mijloc de măsurare  datorită acţiunii perturbatoare pe care o exercită mijlocul de
măsurare asupra obiectului supus măsurării;
 mijlocul de măsurare  prin erorile instrumentale dependente de concepţia şi construcţia aparatului;
 influenţele exterioare  prin erorile datorate, în principal, factorilor de mediu (temperatură, umiditate,
radiaţii, şocuri etc.) dar şi a altor factori: condiţii de alimentare electrică (tensiune, frecvenţă), poziţie, fixare etc.

5.1.2 Instrumente analogice electromecanice


Funcţionarea instrumentelor analogice se bazează pe deplasarea unui indicator în faţa unei scări gradate, ca
urmare a exercitării asupra sistemului mobil a unor forţe sau cupluri. Instrumentele analogice la care deplasarea
unui echipaj mobil rezultă ca urmare a exercitării unor forţe asupra acestuia, se numesc instrumente de tip
electromecanic [5.1, 5.2, 5.5, 5.8, 5.10]. Principalele tipuri de instrumente analogice de tip electromecanic sunt:
magnetoelectrice, feromagnetice, electrodinamice, de inducţie, electrostatice, cu rezonanţă mecanică şi termice
etc.
În tabelul 5.1 sunt indicate simbolurile grafice corespunzătoare acestor tipuri de instrumente analogice.

Tabelul 5.1
Simboluri grafice
magnetoelectric
feromagnetic
cu bobina mobilă
magnetoelectric
de inducţie
cu redresor

electrodinamic logometru

Asupra sistemului mobil al instrumentului analogic acţionează:


 în regim permanent (poziţie staţionară)  cuplul activ şi cuplul rezistent;
 în regim tranzitoriu (regim dinamic)  cuplul activ, cuplul rezistent, cuplul de inerţie şi cuplul de
amortizare.
Cuplul activ Ma este dependent de mărimea de măsurat X; apare ca urmare a fenomenelor de interacţiune a
câmpurilor electromagnetice (energie magnetică înmagazinată în câmpul propriu al bobinelor, energie de
interacţiune dintre câmpurile magnetice a două bobine, energia unei bobine în câmpul unor magneţi permanenţi,
energia din câmpul propriu al magneţilor permanenţi, energia câmpului electrostatic din condensatoare).
Ma  f (X ) . (5.5)
Cuplul rezistent Mr de natură mecanică (resort sau benzi tensionate) are expresia:
M r  D  α , (5.6)
în care D este cuplul rezistent specific, iar   deplasarea dispozitivului mobil.
La instrumentele de inducţie, cuplul rezistent este obţinut prin mişcarea echipajului mobil în întrefierul
unui magnet permanent. La instrumentele de tip logometric, cuplul rezistent se produce pe acelaşi principiu cu
cel activ, prin mijloace electromagnetice.
În timpul funcţionării, la trecerea de la o diviziune la alta, dispozitivul mobil are tendinţa de a oscila
(datorită inerţiei). Pentru obţinerea unui timp de răspuns cât mai scurt sunt utilizate mecanisme de amortizare a
oscilaţiilor. Dispozitivele pneumatice se bazează pe forţele de frecare cu aerul ale unor palete sau pistoane.
Trecerea aerului dintr-o parte în alta a paletei, prin spaţiul îngust dintre paletă şi pereţii camerei, produce
amortizarea oscilaţiilor. Pe cale electromagnetică cuplul de amortizare poate fi realizat prin deplasarea unui
sector de aluminiu, fixat pe axul echipajului mobil, între polii unui magnet permanent. În timpul mişcării, în
sector se induc tensiuni electromotoare, apar curenţi induşi şi din interacţiunea acestora cu câmpul magnetic
apare un cuplu care se opune mişcării. Cuplul de amortizare are sens contrar mişcării.
Mecanismul de suspensie (fig. 5.3) are rolul de a asigura mişcarea de rotaţie, cu frecări minime, a părţii
mobile a instrumentului. Există două tipuri de astfel de mecanisme: cu pivoţi din oţel şi lagăre cu pietre
semipreţioase (fig. 5.3 a)) şi cu benzi sau fire de torsiune (fig. 5.3 b)). În cazul suspensiei cu pivoţi din oţel dur
şi lagăre din materiale semipreţioase dure (safir sau rubin sintetic), suprafeţele de sprijin sunt foarte bine
şlefuite pentru micşorarea frecărilor. Pentru amortizarea şocurilor mecanice, unul din lagăre este prevăzut cu
resort axial.
114 Consumatori de energie electrică

Piatră dură

Fir de torsiune
Şurub

a) b)
Fig. 5.3  Mecanism de suspensie.

În varianta suspensiei pe benzi sau fire tensionate, acestea se realizează din bronz fosforos, sau bronz cu
beriliu, materiale cu mare elasticitate şi bună conductivitate electrică. Benzile sau firele de torsiune produc
cuplul rezistent şi asigură alimentarea bobinei mobile. La instrumentele cu pivoţi şi lagăre, cuplul rezistent este
produs de resoarte spirale montate în sens opus pentru poziţionare pe diviziunea zero.
Corectorul de zero al instrumentului este un dispozitiv mecanic cu excentric, care acţionează asupra unui
capăt al resortului spiral, tensionând sau detensionând resortul.
Dispozitivul de indicare a deviaţiei poate fi realizat cu ac indicator şi scară gradată sau cu sistem optic
(sursă de lumină şi index luminos, proiectat pe un cadran gradat). În ambele cazuri, scara gradată are trasate
repere principale, marcate cu cifre şi diviziuni intermediare (fig. 5.4).
Limita Limita
inferioară superioară
Scară gradată, uniformă, directă

3 2 1 0 0 50 100 150 200

Scară gradată, uniformă, inversă Scară gradată, neuniformă, directă

15 10 5 0 5 10 15 100 50 10 5 1 0

Scară gradată, uniformă, cu „0” la mijloc Scară gradată, neuniformă, inversă


Fig. 5.4  Scara gradată pentru instrumente analogice.

5.1.3 Instrumente magnetoelectrice


Funcţionarea instrumentului magnetoelectric se bazează pe interacţiunea dintre câmpul magnetic produs
de un magnet permanent şi curentul electric ce circulă prin bobina instrumentului.
Dispozitivul care generează cuplul activ este format dintr-un magnet permanent şi o bobină (fig. 5.5). Din
punct de vedere constructiv, circuitul magnetic este format dintr-un magnet permanent, miezul cilindric şi piese
polare. Bobina mobilă este plasată în întrefier, foarte bine centrată cu ajutorul sistemului de suspensie. Ea este
formată dintr-un cadru izolant sau din aluminiu pe care sunt bobinate mai multe spire cu conductor izolat foarte
subţire.
Alimentarea bobinei se face prin resoartele spirale, care generează, prin răsucire, cuplul rezistent. Pe
echipajul mobil se fixează acul indicator, echilibrat de contragreutăţi. Pentru instrumentele foarte sensibile se
utilizează suspensia pe benzi şi în locul acului indicator, o oglindă mică solidară cu bobina, pentru citirea optică
a deviaţiei.
Magnetul permanent este realizat din aliaj magnetic dur (AlNiCo) sau ferite dure. Datorită durităţii mari la
prelucrare, forma magneţilor permanenţi este simplă şi este prelucrată fin doar suprafaţa celor doi poli, restul
circuitului magnetic fiind din fier moale, uşor prelucrabil. Forma pieselor polare şi a miezului cilindric
realizează un câmp radial uniform distribuit, cu inducţia magnetică constantă în orice poziţie s-ar afla bobina.
Amortizarea oscilaţiilor la instrumentul magnetoelectric este de tip electromagnetic (cadrul din aluminiu al
bobinei funcţionează ca o spiră în scurtcircuit; în el se induc, prin mişcarea în câmpul magnetului permanent,
curenţi electrici care se opun mişcării şi o amortizează).
Expresia cuplului activ Ma este:
M a  0  I , (5.7)
în care I este curentul electric ce parcurge bobina instrumentului, iar 0  fluxul magnetic determinat de
magnetul permanent al instrumentului.
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 115

Pârghie
Piesa cu
ştift
Contragreutăţi Magnet
permanent
Semiax

Piesa polară
Bobină mobilă
Miez cilindric
Resort
Piesa polară
semiax
Fig. 5.5  Instrumentul magnetoelectric  construcţie.

În regim permanent se obţine egalitatea:


Ma  Mr . (5.8)
Dependenţa dintre deviaţia  a echipajului mobil şi intensitatea curentului electric I ce trece prin bobină
este:
0
α I . (5.9)
D
Din expresia (5.9) se observă că dependenţa dintre deplasarea sistemului mobil şi intensitatea curentului
electric este liniară, rezultând o scară gradată uniformă.
Sensibilitatea depinde de numărul N de spire al bobinei, inducţia magnetică în întrefier B, dimensiunile
bobinei (lungimea laturii bobinei aflată în câmp magnetic, lăţimea bobinei), momentul specific D al resoartelor.
Pentru realizarea unor instrumente cât mai sensibile se măreşte numărul de spire, aria suprafaţei bobinei şi se
folosesc magneţi permanenţi ce produc câmpuri magnetice intense, concomitent cu utilizarea suspensiei pe
benzi tensionate (cuplu specific D mic).
Instrumentul magnetoelectric (fig. 5.6) permite realizarea unor aparate cu sensibilitate mare, scară
uniformă, consum propriu scăzut şi exactitate ridicată. Instrumentele magnetoelectrice au reperul zero fie la
mijlocul scalei, fie în partea stângă şi polaritatea „+” respectiv „” marcată pe borne pentru a obţine deviaţia în
sensul normal al scalei.
Observaţie:
Instrumentul magnetoelectric funcţionează numai în curent continuu. Pentru a funcţiona în curent
alternativ se utilizează un redresor. Măsurarea tensiunilor se face prin intermediul curentului electric,
determinat de acestea, prin bobina instrumentului.

5.1.4 Instrumente feromagnetice


Funcţionarea instrumentului feromagnetic se bazează pe acţiunea forţelor ce se exercită asupra unor
plăcuţe din material feromagnetic sub acţiunea câmpului magnetic obţinut la trecerea curentului electric printr-o
bobină fixă.

Indice de clasă
Poziţia de funcţionare
Tensiunea de încercare

Tipul instrumentului

Curent continuu

Fig. 5.6  Aparate magnetoelectrice: ampermetru, voltmetru.


În funcţie de modul cum se produce cuplul activ se cunosc două tipuri de instrumente feromagnetice: cu
atracţie (fig. 5.7 a)) şi cu repulsie (fig. 5.7 b)).
116 Consumatori de energie electrică

1 5 8

3 2
6 7 7
2 4

3
5
8 6 1

a) b)
Fig. 5.7  Instrument feromagnetic:
a) cu atracţie; b) cu repulsie.

Funcţionarea instrumentului feromagnetic cu atracţie se bazează pe atragerea unei plăcuţe din material
feromagnetic (2) în interiorul unei bobine plate (1) parcursă de curent electric. Cuplul rezistent este dat de
resoarte spirale (6), iar mecanismul de amortizare a oscilaţiilor este de tip pneumatic (8). Forma piesei fero-
magnetice mobile este astfel aleasă (cu eventuale decupări) pentru a liniariza scara gradată pe o anumită zonă.
Instrumentul feromagnetic cu repulsie (respingere) este realizat dintr-o bobină cilindrică (1), în interiorul
căreia se află o piesă feromagnetică (2), (formă specială fixată, pe un pahar interior bobinei) şi o piesă
feromagnetică mobilă (3), solidară cu axul, aşezată excentric pe ax.
Funcţionarea instrumentului feromagnetic cu repulsie se bazează pe magnetizarea în acelaşi sens, în
câmpul creat de bobina parcursă de curent electric, a piesei fixe şi a celei mobile, care se resping, producând
rotirea sistemului mobil.
Energia înmagazinată în bobina cu piesele feromagnetice are expresia:
1
W  LI2. (5.10)
2
în care L este inductivitatea bobinei; I  intensitatea curentului electric continuu care o parcurge.
Rezultă un cuplu activ proporţional cu pătratul intensităţii curentului electric:
Ma  k  I2 . (5.11)
Din expresia (5.11) a cuplului activ, rezultă o dependenţă neliniară între deplasarea  şi intensitatea
curentului electric care străbate bobina mobilă. Pentru uniformizare, se acţionează asupra formei pieselor
feromagnetice (prima parte ( 20%) a scalei nu se poate uniformiza, exactitatea instrumentului fiind garantată
de la un reper al scalei marcat cu un punct).
În curent alternativ expresia deviaţiei este proporţională cu pătratul valorii efective I a curentului electric.
În figura 5.8 este prezentată forma obişnuită în care se realizează aceste instrumente.

Fig. 5.8  Aparate feromagnetice.

Avantajele aparatelor feromagnetice: construcţie simplă, robustă, rezistent la şocuri mecanice, bobina fixă
poate fi supradimensionată astfel încât să reziste la şocuri mari de curent electric, preţ de cost scăzut,
funcţionează în curent continuu şi curent alternativ, se utilizează, în mod obişnuit, ca aparate de tablou;
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 117

Dezavantaje aparatelor feromagnetice: consum ridicat (15 W), existenţa pieselor feromagnetice (în
curent electric continuu pot da cupluri diferite la creşterea sau descreşterea curentului electric din cauza
histerezisului, iar în curent electric alternativ, pierderile în fier şi curenţii electrici turbionari, care micşorează
câmpul, fac ca deviaţia să fie mai mică), banda lor de frecvenţă limitată (inductivitate mare).

5.1.5 Instrumente electrodinamice


Funcţionarea instrumentului electrodinamic se bazează pe forţele care apar între două conductoare parcurse
de curenţi electrici. Constructiv este realizat dintr-o bobină fixă (l) divizată în două părţi şi o bobină mobilă (2),
situată în interiorul acesteia şi fixată pe axul instrumentului (fig. 5.9).
Pentru eliminarea influenţei puternice a câmpurilor magnetice exterioare, se utilizează astaticizarea şi
ecranarea. Pentru eliminarea influenţei variaţiilor de temperatură şi de frecvenţă, se utilizează scheme adecvate
de compensare. Cuplul rezistent este dat de resoarte (8) sau benzi de susţinere, iar dispozitivul de amortizare
este pneumatic (6, 7). Pentru instrumentele de laborator sunt utilizate dispozitive de citire optice.

8
5

7
3

2 4
1
1
Fig. 5.9  Instrument electrodinamic.
Cuplul activ este proporţional cu produsul curenţilor electrici care străbat cele două bobine, iar deviaţia de
regim permanent, pentru curent continuu, are expresia:
α  k  I1  I 2 . (5.12)
Pentru curenţi electrici alternativi sinusoidali:
i1 (t )  I1  2  sin ωt ;
(5.13)
i2 (t )  I 2 2 sin(ωt  φ) ,
expresia deviaţiei este:
α  k  I1  I 2  cos I 1 , I 2  . (5.14)
Instrumentul electrodinamic este un instrument de înmulţire, putând fi utilizat pentru măsurarea unor
mărimi care sunt produsul a altor două mărimi, de exemplu, puterea electrică. Pentru măsurarea puterii electrice
se utilizează wattmetrul electrodinamic, la care bobina fixă este montată în serie cu receptorul, iar bobina
mobilă în derivaţie. Datorită faptului că bobinele pot avea sensuri de bobinare diferite se mar chează cu un
asterisc bornele polarizate. În cazul montajului amonte, borna polarizată a bobinei de tensiune se conectează
înaintea bornei polarizate a bobinei de curent electric (în punctul „A”); în montaj aval, borna polarizată a bo-
binei de tensiune se conectează după bobina de curent (în punctul “B”) (fig. 5.10).

I
1 1 I
A RW RW B

Ra U Z Ra U Z

0 0
a) b)
Fig. 5.10  Wattmetrul electrodinamic:
a) montaj amonte; b) montaj aval.
118 Consumatori de energie electrică

În circuitele de tensiune continuă, dacă se ţine seama că I1 = I şi I2 = U/R în care R = RW + Ra rezultă relaţia
de funcţionare:
U 1
α kI   P (5.15)
R Cw ,
în care P este puterea electrică; CW  constanta wattmetrului (W/div.).
Constanta wattmetrului indică numărul de unităţi [W] pe diviziune. În circuitele de tensiune alternativă
sinusoidală constanta wattmetrului rezultă:
U  I  cos φ n
CW  n n (5.16)
α max .
Instrumentele electrodinamice sunt utilizate de obicei la construcţia wattmetrelor şi varmetrelor, dar pot fi
folosite şi pentru măsurarea intensităţii curentului electric şi a tensiunii (în circuitele de tensiune continuă şi în
circuitele de tensiune alternativă, aplicaţii de laborator, scara gradată este neuniformă).
Avantaje aparatelor electrodinamice: exactitate ridicată (clasa 0,2; se utilizează în laboratoare pentru
verificarea mijloacelor de măsurare), funcţionează la tensiune continuă şi la tensiune alternativă, sunt utilizate
industrial pentru măsurarea puterii active/reactive în circuite de tensiune alternativă monofazată/trifazată.
Dezavantaje: construcţie complicată, preţ de cost ridicat, sunt influenţate de câmpuri magnetice exterioare
puternice, temperatură, frecvenţă (există posibilităţi de a reduce influenţa acestor factori).

Observaţie:
Instrumentele ferodinamice se deosebesc de instrumentele electrodinamice prin aceea că au bobinele
amplasate pe miezuri din materiale feromagnetice, rezultând un câmp magnetic mai intens.

5.1.6 Instrumente de inducţie


Funcţionarea instrumentelor de inducţie se bazează pe interacţiunea dintre fluxurile magnetice alternative
produse de electromagneţi şi curenţii electrici induşi de aceste fluxuri într-un disc din material conductor
(aluminiu).
Un instrument de inducţie (fig. 5.11) se compune din doi electromagneţi aşezaţi în imediata vecinătate:
electromagnetul (1) a cărui bobină este parcursă de curentul electric i1(t) şi electromagnetul (2) a cărui bobină
este parcursă de curentul electric i2(t), un magnet permanent (3) şi un disc mobil din aluminiu (4) [5.1, 5.2, 5.5,
5.6, 5.10].

2
2
3

4 4

1
1

Fig. 5.11  Instrumentul de inducţie.

Dacă se consideră i1  I1  2  sin ωt , curentul electric care parcurge bobina electromagnetului (1),
i2  I 2  2  sin(ωt  ψ)  curentul electric prin bobina electromagnetului (2) şi se neglijează pierderile în fier
şi în disc, expresiile celor două fluxuri magnetice alternative din întrefier sunt:
φ1 (t )  1  2  sin ωt ;
(5.17)
φ 2 (t )   2  2  sin(ωt  ψ) .
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 119

Tensiunile electromotoare induse, datorită acestor fluxuri magnetice variabile, produc în disc curenţi
electrici turbionari care interacţionează cu fluxurile magnetice şi acţionează asupra discului, producând cuplul
activ:
M a  K a  1   2 sin  1 ,  2 
(5.18)
.
Pentru numărarea rotaţiilor discului se utilizează un sistem integrator mecanic (fig. 5.12). Constructiv este
realizat din cilindri cu cifre, roţi dinţate, pinioane şi roţi de antrenare din materiale plastice termorezistente şi
joasă fricţiune. Se poate executa în variantă simplu tarif sau dublu tarif cu releu de comutare.
Cuplul rezistent este dat de curenţii electrici induşi în disc, prin mişcarea între polii magnetului permanent;
este proporţional cu fluxul magnetic 0 din întrefierul magnetului permanent şi cu viteza de rotaţie n a discului:
M r   K r   02  n . (5.19)
Constanta contorului reprezintă numărul de rotaţii efectuate de disc corespunzătoare unei energii active
consumate de 1 kWh (de exemplu: 480 rot/kWh; 960 rot/kWh etc.).
Erorile de înregistrare ale contorului depin de încărcarea circuitului în care se face măsurarea (fig. 5.13).

Fig. 5.12  Integrator mecanic:


a) simplu tarif; b) dublu tarif.

Eroare [%]
2,5
2
Un; cos= 1
1
0
Un; cos= 0,5
1
2
 2,5
0,2Ib Ib Imax
Fig. 5.13  Curbe de eroare, funcţie de încărcarea circutului de curent electric al contorului.

Avantajele instrumentelor de inducţie: cuplu activ mare, construcţia robustă, capacitatea mare de
supraîncărcare (46 In), influenţa mică a câmpurilor magnetice exterioare, funcţionează numai în circuite de
tensiune alternativă.
Dezavantajele instrumentelor de inducţie sunt datorate circuitelor magnetice ale celor doi electromagneţi,
care au caracteristica neliniară, pierderi în fier, erori de frecvenţă şi de temperatură. Din aceste cauze
instrumentele de inducţie se realizează cu clase de exactitate 2 sau 2,5 şi mai rar 0,5 şi 1.
Caracteristici electrice uzuale:
 Tensiunea de referinţă: Uref =230 V; domeniu de tensiune: (190  270)V; Umax=415V;
 Constanta contorului k = 480 rot/kWh;
 Curent electric de referinţă: Ib = 10 A; curent electric maxim Imax= 60 A; curent electric minim  Imin= 40
mA;
 Frecvenţa de referinţă: f = 50 Hz.
Analiza comparativă a echipamentelor de măsurare prezentate este indicată în tabelul 5.2.

Tabelul 5.2
120 Consumatori de energie electrică

Caracteristici principale ale instrumentelor de măsurare analogice


Magnetoelectric Feromagnetic Electrodinamic Inducţie
 liniară,  neliniară,  liniară pentru
 liniară
Caracteristica  proporţională  proporţională cu wattmetru,
 proporţională cu
statică de cu intensitatea pătratul intensită-  neliniară pentru
energia electrică
funcţionare curentului ţii curentului ampermetre,
activă/reactivă
electric electric voltmetre
Sensibilitatea foarte bună bună bună bună
 circuite de ten-  circuite de ten-
 circuite de ten- siune continuă siune continuă  circuite de ten-
Utilizări
siune continuă  circuite de ten-  circuite de ten- siune alternativă
siune alternativă siune alternativă
 wattmetre, var-
 ampermetre  ampermetre  contor energie
Aparate de metre
 voltmetre  voltmetre electrică activă,
măsurare  ampermetre
 multimetre reactivă
 voltmetre
 transformatoare
 transformatoare de măsurare de  transformatoare
 şunt
Extindere de măsurare de curent electric, de măsurare de
 rezistor
domeniu curent electric, tensiune curent electric,
adiţional
tensiune  rezistor tensiune
adiţional
Comportare la
sensibile rezistente sensibile rezistente
suprasarcini

5.1.7 Aparate realizate pe baza instrumentelor electromecanice


Ampermetre magnetoelectrice
Se realizează conectând instrumentul magnetoelectric la bornele unui rezistor, cu rezistenţă electrică mică,
numit şunt (fig. 5.14). Şuntul este un convertor de intrare curent electric – tensiune, utilizat pentru măsurarea
curenţilor electrici de valori mari în circuitele de tensiune continuă (pentru măsurarea curenţilor electrici cu
variaţii rapide în timp se utilizează şunturi coaxiale).

I0 mA
R
I IS RS D
C
C A B D
a) b)
Fig. 5.14 Ampermetru magnetoelectric:
a) schemă electrică; b) şunt exterior.

Şuntul obişnuit de curent continuu, construit din manganină, este înglobat în interiorul aparatelor
(domeniu mA  A), sau este extern (zeci  sute A), sub forma unei piese separate, pentru curenţi electrici până
la mii de amperi (fig. 5.15).
Şunturile externe sunt astfel dimensionate încât la bornele lor să apară, când sunt parcurse de curentul
nominal In, o tensiune de 30mV; 60mV; 75mV etc. Pe astfel de şunturi se inscripţionează curentul electric
nominal şi căderea de tensiune corespunzătoare.
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 121

6
5
4
3

2 R0
I0
I0 I
RS IS
1 250 A 50 mV
IS
RS
a) b)
Fig. 5.15  Ampermetru de curent continuu:
a) cu şunt intern; b) cu şunt extern
1 borne; 2  bobină; 3  magnet permanent; 4  resoarte spirale; 5  ac indicator;
6  scară gradată.

Şuntul are patru borne pentru conectarea în circuit: două borne de curent electric (C,D) pentru conectarea
în circuitul de măsurare şi două borne de tensiune (A, B) la care se conectează instrumentul de măsurare.
Rezistenţa RS a şuntului este definită între bornele de tensiune. Se observă că se pot scrie relaţiile:
I  I S  I0 ;
(5.20)
RS  I S  R  I 0 .
Şuntul stabileşte următorul raport n între mărimea de ieşire IR şi cea de intrare I:
I Rs  R R
n  1
I0 Rs Rs (5.21)
.
Se obţine astfel relaţia de calcul a rezistenţei electrice a şuntului:
R
RS  (5.22)
n 1 .
Ampermetrele cu mai multe intervale de măsurare se pot realiza cu ajutorul unor şunturi individuale sau a
unui şunt multiplu. Selectarea domeniului de măsurare se face cu ajutorul unui comutator.
Pentru schema din figura 5.16 a), trebuie să se ţină seama de faptul că şunturile vor fi conectate în serie,
respectiv în paralel cu aparatul de măsurare, funcţie de poziţia comutatorului.
În figura 5.16 b), se poate observa că şuntul R1 este conectat în serie cu instrumentul magnetoelectric (rezistenţă
electrică R), iar şunturile R2, R3, R4, R5 sunt conectate între ele în serie şi în paralel cu instrumentul.
Pentru poziţia din figura 5.16 c), se poate observa faptul că şunturile R1, R2 şi R3 sunt conectate în serie cu
instrumentul magnetoelectric, iar şunturile R4, R5 sunt conectate între ele în serie şi în paralel cu instrumentul.
Relaţiile de calcul, pentru diferitele configuraţii, sunt următoarele:
U AB  R  I m  ( R1  R2  R3  R4  R5 )  I s
U AB  R1  I m  ( R2  R3  R4  R5 )  I s
U AB  ( R1  R2 )  I m  ( R3  R4  R5 )  I s (5.23)
U AB  ( R1  R2  R3 )  I m  ( R4  R5 )  I s
U AB  ( R1  R2  R3  R4 )  I m  R5  I s .
122 Consumatori de energie electrică

mA A R5 R4 R3 R2 R1
B
I IS
Im b)
R5 R4 R3 R2 R1
A B 250 ; 1 mA
IS 1A
2,5 A mA
I
5A 250 mA
Im
50 mA R5 R4 R3 R2 R1
A B
a) I IS
c)

Fig. 5.16  Ampermetru magnetoelectric:


a) ampermetru cu şunt multiplu; b) conectare şunturi domeniu 250 mA;
c) conectare şunturi domeniu 2,5 A.

Ampermetrele feromagnetice sunt printre cele mai răspândite aparate de măsurat de curent electric
continuu şi de curent electric alternativ de frecvenţă industrială. Pentru realizarea miliampermetrelor şi
ampermetrelor cu diferite intervale de măsurare, instrumentul feromagnetic oferă o soluţie simplă, care elimină
necesitatea introducerii şunturilor în paralel cu instrumentul. Deoarece inductivitatea unei bobine depinde de
numărul de spire, rezultă că se poate calcula numărul de spire (realizate cu un conductor cu o arie
corespunzătoare a secţiunii transversale pentru curentul electric măsurat) necesar pentru realizarea unui anumit
interval de măsurare. Se poate observa, în figura 5.17, construcţia unui ampermetru feromagnetic de 5A şi a unui
de 150A. Pentru curenţi electrici mai mari, (zeci A  kA), se utilizează transformatoare de măsurare de curent
electric, ampermetrul fiind în acest caz de 5 A sau 1 A (gradat direct pentru curentul electric din circuitul
primar).

Ampermetrele electrodinamice pot fi de tipul:


 miliampermetre, I < 500 mA  bobina mobilă este montată în serie cu bobina fixă;
 ampermetre, I  0,5 A  bobina mobilă este parcursă de un curent electric mai mic, proporţional cu
curentul electric de măsurat, fiind montată la bornele unui şunt, legat în serie cu bobina fixă.
Sunt utilizate în aplicaţiile de laborator, având clasele de exactitate 0,2  0,5. (fig. 5.18).Scara gradată a
ampermetrelor electrodinamice este neliniară.

Fig. 5.17  Ampermetre feromagnetice (5A, 150 A).

I 1 1' I 1 1' RS
2 2
a) b)
Fig. 5.18  Ampermetre electrodinamice:
a) miliampermetru; b) ampermetru.

Voltmetrele magnetoelectrice se realizează cu ajutorul instrumentului magnetoelectric, considerat ca


milivoltmetru, prin înserierea cu una sau mai multe rezistoare adiţionale, pentru a obţine unul sau mai multe
domenii de tensiune (fig. 5.19). Valoarea rezistenţei adiţionale Ra se calculează cu relaţia:
Ra  R0  ( n  1) , (5.24)
în care
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 123

U U
n  (5.25)
U 0 R0  I 0 .
R0 R1

0 U0 U1
U0 < U1
a)
500 ; 1 mA
mA

R4 R3 R2 R1

1000 V R1
100 V
10 V

1V
R1=500 ; R3=90 k; R0=500 ; I = 1 mA;
R2=9 k; R4=900 k R1= 24500  c)
b)
Fig. 5.19  Realizarea voltmetrului magnetoelectric:
a) cu un interval de măsurare; b) cu intervale multiuple; c) construcţie.
Voltmetrele magnetoelectrice funcţionează numai la tensiune continuă, au rezistenţă internă mare (100
/V50 k/V), consum propriu redus şi se construiesc până la 1000V.
Aparate magnetoelectrice cu redresor se obţin prin introducerea unui instrument magnetoelectric
(miliampermetru sau microampermetru) într-un montaj de redresare monoalternanţă sau bialternanţă. În figura
5.20 a), este prezentată schema monoalternanţă, iar în figura 5.20 b) schemele de redresare bialternanţă - tip
punte sau cu transformator cu priză mediană (fig. 5.20 c)).
mA im (t)
D1 im (t)
im (t) mA
i(t) mA
D2 D4
D2
D2 RA
u(t)
a) b) c)
Fig. 5.20  Aparat magnetoelectric cu redresor:
a) schema monoalternanţă; b) schema bialternanţă în punte;
c) schema cu transformator.

În circuitele de tensiune alternativă, echipajul mobil al instrumentului magnetoelectric nu poate urmări


variaţiile instantanee ale curentului electric ce parcurge bobina şi indicaţia sa va fi:
0
α  I med . (5.26)
D
Aparatele magnetoelectrice cu redresor au cuplul activ proporţional cu valoarea medie I med a curentului
electric, dar din motive metrologice şi de necesităţi ale măsurărilor, scara se gradează în valori efective pentru
curent electric sinusoidal.
Voltmetrul magnetoelectric cu redresor se realizează prin introducerea instrumentului magnetoelectric în
diagonala punţii redresoare şi înserierea cu una sau mai multe rezistoare adiţionale (fig. 5.21 a)).
Ampermetrele magnetoelectrice cu redresor sunt formate dintr-un voltmetru elementar, conectat în paralel
pe un şunt parcurs de curentul electric de măsurat.

Voltmetrele feromagnetice sunt compuse dintr-un miliampermetru feromagnetic şi unul sau mai multe
rezistoare adiţionale Ra montate în serie cu acesta. În circuitele de tensiune continuă expresia indicaţiei
aparatului este proporţională cu pătratul tensiunii:
U2
αk (5.27)
( Ra  Ro ) 2 .
124 Consumatori de energie electrică

În circuitele de tensiune alternativă sinusoidală, indicaţia este proporţională cu pătratul valorii efective a
tensiunii:
U2
αk (5.28)
( Ra  R0 ) 2  ω 2 L20 .
D1 D3 D1 D3 D1 D3

mA R0 mA R0 mA R0
im (t) im (t) im (t)
D2 D4 D2 D4 D2 D4
Ra
i (t) RS
u(t)
u (t)

a) b) c)
Fig. 5.21  Realizarea aparatelor magnetoelectrice cu redresor de tip:
a)voltmetru; b)ampermetru; c) redresor cu amplificator operaţional.

Datorită termenului (L0)2, voltmetrul va acuza erori de frecvenţă, suplimentare. Voltmetrele


feromagnetice nu se pot construi pentru domenii de tensiuni mai mici de 3  5 V din cauza erorii de
temperatură şi a creşterii consumului propriu, iar clasele de exactitate sunt c = 0,5 pentru aparatele de laborator
şi c = 1,5  2,5 pentru aparatele de tablou.

Voltmetrele electrodinamice sunt compuse dintr-un miliampermetru cu bobinele în serie şi un rezistor


adiţional din manganină, divizat pentru mai multe domenii de măsurare. Consumul propriu variază invers
proporţional cu domeniul, având valori ridicate 10  20 VA. Clasa de exactitate 0,2  0,5 le recomandă ca
etaloane pentru utilizarea în laboratoare. Scara gradată a voltmetrelor electrodinamice este neliniară.

Multimetre analogice – sunt aparate de măsurat realizate pe baza instrumentului magnetoelectric [5.1, 5.6
 5.8]. Multimetrele sunt prevăzute la intrare cu convertoare de intrare (atenuatoare, amplificatoare) care
asigură adaptarea în nivel a mărimii de măsurat (tensiuni/curenţi electrici în circuitele de tensiune continuă sau
de tensiune alternativă), precum şi cu circuite specifice care permit măsurarea principalelor mărimi electrice
(rezistenţa electrică, capacitatea, factor de amplificare tranzistor, amplificare, testare componente electronice
etc.). Schema bloc a unui multimetru analogic este prezentată în figura 5.22, iar schema de principiu este
prezentată în figura 5.23.
În tabelul 5.3 sunt indicate principalele caracteristici specifice ale unui multimetru analogic, pentru
domeniile de tensiune, intensitate curent electric continuu, rezistenţă electrică şi capacitate.

5.1.8 Aparate numerice de măsurat


5.1.8.1 Aspecte generale
Aparatele numerice sunt mijloace de măsurare care prelucrează semnalele în lungul lanţului de măsurare,
astfel ca afişarea rezultatului măsurării să se facă sub formă numerică [5.1, 5.3, 5.4, 5.9]. Convertoarele de
prelucrare a semnalului analogic asigură cuantificarea şi codificarea.
V Divizor de
tensiune

V,   Ohmmetru
Comutator mA
Comutator funcţii
COMM domeniu Redresor

mA mA
Şunt

Fig. 5.22  Multmetru analogic, schema bloc.


Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 125

mA
Off

Ra1 A

Ra2 V

R E V

COMM A V, 
Fig. 5.23  Multimetru analogic, schema de principiu.

Tabelul 5.3
Caracteristici ale unui multimetru analogic
Domeniu
Cădere
Rezistenţă intensi- Domeniu Domeniu Domeniu
Domeniu de Domeniu
electrică tate rezistenţă de capaci-
tensiune, tensiune măsurare
internă curent electrică măsurare tate
[V] [V] [F]
[k] electric [] [k] [F]
[mA]
1,5 31,5 0,05 0,16 1 0,0011 1 0,220
5,0 100 0,5 1,15  10 0,0110  10 2200
15,0 315 5,0 1,25
50,0 1000 50,0 1,25
150,0 3150 500,0 1,80
500,0 10000 5000,0 1,72

Cuantificarea reprezintă operaţia de divizare a mărimii analogice în cantităţi egale, de o anumită valoare,
numite cuante. Cuantificarea poate fi de nivel sau de timp, după cum mărimea caracteristică este amplitudinea
sau durata. Mărimea de măsurat se exprimă astfel funcţie de numărul de cuante pe care îl conţine.
Pentru prelucrarea în aparatele numerice a mărimii cuantificate este necesară operaţia de codificare, ceea
ce presupune asocierea unui cod numeric (de obicei codul binar ce operează cu cifrele „0” şi „1” asociate unor
niveluri distincte de tensiuni continue). Rezultatul măsurării, exprimat în cod numeric, poate fi transmis la un
sistem de prelucrare a datelor, sau decodificat şi afişat pentru a fi citit de operator. Principalele caracteristici
metrologice ale aparatelor digitale sunt:
a) Exactitatea  se exprimă sub forma erorii maxime în condiţii de referinţă impuse, exprimată în procente
din valoarea măsurată, din limita superioară a intervalului de măsurare, la care se adaugă uneori incertitudinea
cifrei ultimului rang (1 digit);
b) Rezoluţia  reprezintă intervalul minim dintre două valori succesive afişate pe un anumit domeniu de
măsurare sau cea mai mică variaţie ce o poate sesiza aparatul pe domeniul respectiv;
c) Fidelitatea  defineşte calitatea aparatului de a fi cât mai puţin influenţat de acţiunea unor factori cum ar
fi: temperatura, variaţia etaloanelor interne, semnalele parazite;
d) Viteza de măsurare  reprezintă calitatea aparatului de a urmări variaţiile în timp ale mărimii de
măsurat;
e) Fineţea  defineşte proprietatea aparatului de măsurare de a influenţa cât mai puţin mărimea fizică ce
trebuie determinată.
Exactitatea voltmetrelor numerice se certifică prin eroarea tolerată; aceasta reprezintă eroarea maximă
admisă în condiţii de referinţă şi se exprimă în funcţie de valoarea citită şi de unităţi ale ultimului rang (eroarea
analogică, eroarea numerică). Condiţiile de referinţă sunt prescrise prin standarde şi sunt alese astfel încât
variaţiile factorilor de influenţă (temperatură, umiditate, câmpuri electrice şi magnetice perturbatoare, forma
tensiunii de intrare, tensiunea de alimentare, perturbaţii) să aibă un efect neglijabil asupra aparatului.
Aparatele numerice au mai multe tipuri de scheme funcţionale, ce depind de caracterul mărimii de măsurat,
de modul de prezentare a rezultatului şi de performanţele impuse cu privire la parametrii de calitate (exactitate,
viteză). Pentru măsurarea mărimilor cu variaţie analogică, aparatele digitale trebuie să conţină un convertor
analog-numeric (CAN) care realizează operaţia de cuantificare. Avantajele aparatelor digitale sunt:
 forma numerică de prezentare a informaţiei de măsurare, ce permite transmisia, memorarea şi prelucrarea
datelor cu ajutorul microprocesoarelor;
 creşterea exactităţii de măsurare, ajungându-se ca şi utilizatorii industriali să măsoare cu exactităţi ce
erau atinse doar de instalaţiile specializate din laboratoarele metrologice;
126 Consumatori de energie electrică

 posibilitatea dezvoltării permanente a unor noi aparate pentru mărimi electrice şi neelectrice.
În figura 5.24 se prezintă schema funcţională a voltmetrului numeric de tensiune continuă [5.1, 5.6  5.9],
cu următoarele blocuri componente: circuitul de intrare CI, convertorul analog-numeric CAN, convertorul de
cod CC, unitatea de afişare zecimală UAZ şi un bloc de comandă BC, care coordonează funcţionarea întregului
aparat, prin comenzi locale (de la panou) sau comenzi de la distanţă (prin intermediul unei interfeţe standard IS
- CEI 625, RS 232/485).
Circuitul de intrare are rolul de a adapta tensiunea de măsurat la cerinţele convertorului analog-numeric.
Tensiunea de măsurat U, continuă sau lent variabilă, este aplicată unui bloc de condiţionare a semnalului, care
asigură atenuarea/amplificarea semnalului, filtrarea, adaptarea impedanţei, eşantionarea şi memorarea
semnalului. Rolul blocului de eşantionare şi memorare este acela de a preleva eşantioane din mărimea de intrare
şi de a le menţine la o valoare constantă (memorare) pe durata ciclului de măsurare. Semnalul obţinut este
aplicat unui amplificator tampon cu impedanţă mare de intrare care asigură adaptarea în impedanţă a circuitului
de eşantionare şi memorare cu impedanţa de intrare a convertorului analog-numeric.

U CI CAN CC UAZ

Conector IS BC Panou

Fig. 5.24  Schema funcţională a unui voltmetru numeric de


tensiune continuă.

Convertorul analog-numeric (CAN) asigură transformarea semnalului analogic în semnal numeric (tipurile
şi principiile de funcţionare vor fi prezentate în continuare). Convertorul de cod asigură conversia rezultatului
măsurării din sistem binar (utilizat pentru prelucrarea informaţiei, transmitere la distanţă etc.) în sistem zecimal
(accesibil operatorului). Unitatea de afişare transformă informaţia de măsurare aplicată la intrare în informaţie
vizuală numerică sau alfanumerică.
Cele mai utilizate sunt unităţile fizice de afişare active, cu diode electroluminiscente şi pasive, cu cristale
lichide. Din punct de vedere al prezentării informaţiei, unităţile fizice de afişare pot fi cu segmente selectate (7
segmente pentru caractere numerice şi 14 segmente pentru caractere alfanumerice) sau cu puncte activate
dispuse într-o matrice (75 pentru caracter alfanumeric) (fig. 5.25).

Fig. 5.25  Unitate de afişare (3 ½ digiţi; 3 ¾ digiţi; 4 ½ digiţi; 4 ¾ digiţi).

În cazul voltmetrelor numerice de 3½ digiţi, valoarea maximă care poate fi indicată este 1999, în cazul
voltmetrelor de 3¾ digiţi valoarea maximă este 3999, în cazul voltmetrelor 4½ digiţi valoarea maximă este
19999 ş.a.m.d.
În funcţie de valoarea maximă indicată, rezoluţia pe anumite intervale de măsurare este diferită. Astfel,
pentru valoarea indicată de voltmetrul de 3½ digiţi din figura 5.25, „-1.328” V rezoluţia este de 1 mV. Aceeaşi
valoare va fi indicată şi de voltmetrul cu 3¾ digiţi cu rezoluţia de 1 mV. Pentru valoarea de „-2.809” V
rezoluţia voltmetrului de 3¾ digiţi este 1 mV. Voltmetrul de 3½ digiţi va afişa valoarea „-2.81” V, rezoluţia
fiind de 10 mV.
Unităţile de afişare sunt prevăzute cu posibilitatea afişării semnului, deplasării punctului zecimal şi
prezentării altor informaţii suplimentare referitoare la mărimea măsurată.
Diodele electroluminiscente (LED) sunt dispozitive semiconductoare, care emit radiaţii luminoase vizibile
la trecerea curentului electric în sens direct (pentru reducerea puterii consumate se utilizează dispozitive de
afişare cu multiplexare – cifrele sunt alimentate succesiv). Unităţile de afişare cu cristale lichide (LCD) sunt
sisteme pasive, nu emit radiaţii luminoase, ci modulează radiaţia luminoasă incidentă provenită de la alte surse.
Ele funcţionează pe baza proprietăţii unor lichide de a deveni transparente sau opace în prezenţa unui câmp
electric. Consumul energetic este nesemnificativ (0,2  5 mW pentru o cifră), acest tip de afişaj fiind cel mai
utilizat la aparatele portabile.
În domeniul sistemelor de măsurare cu calculator încorporat, tuburile catodice, monocrom sau color,
incluse în monitoare, constituie dispozitivul de citire alfanumeric şi/sau grafic.
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 127

5.1.8.2 Convertoare analog-numerice


Dezvoltarea microelectronicii şi a tehnicii de calcul a permis realizarea unui număr mare de tipuri de
convertoare analog-numerice, cele mai utilizate fiind convertoarele cu aproximaţii succesive pentru sisteme de
achiziţii de date şi convertoarele cu integrare (dublă pantă) pentru realizarea voltmetrelor şi multimetrelor digitale.
CAN cu aproximaţii succesive
Determinarea valorii unei tensiuni, reprezentată printr-un număr cu n biţi, prin metoda de aproximare
succesivă, se efectuează în n paşi, în fiecare rezultând valoarea bitului dintr-un rang, începând cu cel mai
important [5.1, 5.2, 5.6, 5.7, 5.9]. Funcţionarea convertorului cu aproximaţii succesive se bazează pe principiul
comparării tensiunii necunoscute de măsurat Ux cu o tensiune de referinţă Uref, prin care se decide dacă în rangul
i, bitul ai are valoarea 0 sau 1.
La intrarea comparatorului (fig. 5.26) se aplică tensiunea analogică de măsurat Ux şi tensiunea de referinţă
Uref obţinută la ieşirea convertorului analogic-numeric (comandat de blocul de control logic). Egalitatea Ux =
Uref se obţine prin aproximaţii succesive, prin modificarea tensiunii de referinţă, începând cu valoarea binară
0100…0, corespunzătoare valorii (1/2 Uref). În urma acestei comparaţii, ieşirea comparatorului va fi „0” sau „1”
în funcţie de rezultatul comparaţiei între (1/2 Uref) şi Ux. În continuare, procedeul se repetă pentru fiecare rang
(de la cel mai semnificativ bit spre cel mai puţin semnificativ bit), până la obţinerea valorii numerice care
aproximează cel mai bine intrarea (în limitele a cel puţin  1/2 LSB least significativ bit).
Trăsătura specifică a convertorului o reprezintă modul în care se modifică tensiunea de comparaţie Ur pe
durata unei măsurări:
 primul salt al tensiunii Ur este egal cu jumătate din valoarea maximă a acestei tensiuni;
 se compară această valoare cu tensiune care trebuie măsurată;
 se atribuie valoarea funcţie de rezultatul comparării valorilor celor două tensiuni (Ux > Ur se atribuie „1"
logic, Ux < Ur se atribuie „0" logic);
 variaţia la un anumit moment, este jumătate din variaţia semnalului în tactul precedent;
 tensiunea Ur creşte sau scade funcţie deUrezultatul operaţiei de comparare, Ux > Ur respectiv Ux < Ur ;
Ur de numărul de biţi ai convertorului.
 se repetă operaţia de comparare în funcţie
3/4Ur U x
Ux 1/2Ur
RAS Ceas
1/4Ur
N
Ur
CAN Uref
0 1 2 3 4 etape
Fig. 5.26  Schema funcţională a CAN cu aproximaţii succesive.

În figura 5.26 se poate observa faptul că: în prima etapă Ux > Ur , rezultă că tensiunea de referinţă creşte la
3/4Ur; în etapa 2-a, Ux > Ur şi rezultă că tensiunea de referinţă creşte la 7/8Ur; în etapa 3, Ux < Ur rezultă că
tensiunea de referinţă scade la 13/16Ur etc.
Rezultatul numeric al măsurării (1100.....), exprimat în cod binar, este prelucrat (memorat, transmis la
distanţă, utilizat în sisteme de comandă şi control etc.), respectiv este prezentat operatorului în sistem zecimal.
Tensiunea de convertit se poate scrie sub forma:
B  2 n1  B2  2 n2  ...  Bn  20
U x  Ur  1 (5.29)
2n .
Sunt realizate frecvent convertoare analog-numerice de acest tip, cu 8, 10,12, 14, 16 biţi.
În figura 5.27 se prezintă schema bloc a unui convertor analog-numeric, cu aproximaţii succesive, cu o
singură intrare, iar în figura 5.28 schema unui convertor cu 8 intrări (se observă existenţa unui circuit de
multiplexare, care asigură aplicarea succesivă a semnalelor analogice la intrarea convertorului).
Intrările convertoarelor analog-numerice pot fi cu referinţă la masa sistemului de măsurare sau pot fi
izolate.
Se construiesc, în prezent, convertoare cu aproximaţii succesive cu maxim 16 intrări, cu viteze de
eşantionare de ordinul sutelor de milioane de eşantioane pe secundă, comunicaţie serială sau paralelă, puteri
consumate zeci∙∙∙ sute de miliwaţi.
Observaţii:
Ciclul de conversie are o durată fixă dependentă de numărul de biţi ai convertorului, ceea ce dă posibilitatea
controlării vitezei de lucru cu ajutorul semnalului de tact;
128 Consumatori de energie electrică

 exactitatea convertorului este influenţată de sursa de referinţă de tensiune, care trebuie să aibă o mare
stabilitate în timp;
 semnalele parazite apărute la intrarea voltmetrului vor influenţa exactitatea măsurării;
 utilizarea filtrelor la intrare duce la scăderea vitezei de lucru.

Convertorul cu dublă rampă


Măsurarea se efectuează în două etape, a căror succesiune este comandată de blocul de comandă, în ritmul
impulsurilor de tact de la generatorul de frecvenţă etalon GE, cu frecvenţa f0 (fig. 5.29). În prima etapă, blocul
de comandă asigură ştergerea conţinutului numărătorului N (cu Nmax locaţii) şi închiderea comutatorului K1,
aplicând tensiunea necunoscută Ux la intrarea integratorului. Integrarea tensiunii Ux se face pe durata T1, dată de
încărcarea la maxim Nmax a numărătorului cu impulsuri de frecvenţă f0, ce trec prin poarta logică P.

VDD

Vin S/H 12 BIT SUCCESSIVE


APROXIMATION
REF in
SCLK
CONTROL
SDATA
LOGIC
CS
Vdrive
GND
Fig. 5.27  Registru cu aproximaţii succesive (o intrare).

VDD
REF in
V in 0
 S/H 12 BIT SUCCESSIVE
 MUX APROXIMATION

V in 7 CONTROL

PARALEL INTERFACE/CONTROL REGISTER

DATE CONTROL GND


Fig. 5.28  Registru cu aproximaţii succesive (8 intrări).

Tensiunea la ieşirea integratorului, realizat cu amplificatorul operaţional A variază liniar:


t
1 U t
U1  
R C 
 U x  dt   x
R C (5.30)
0
,
ajungând la terminarea primei etape la valoarea:
U T U N
U10   x 1   x max (5.31)
R C R  C  f0 .
La următorul impuls, numărătorul va trece la valoarea zero, iar impulsul de transfer va anunţa blocul de
comandă că prima etapă s-a încheiat.
În a doua etapă, blocul de comandă modifică stările comutatoarelor K1 şi K2, trecându-se la integrarea
tensiunii de referinţă Ur pe durata T2. Poarta rămâne în continuare deschisă şi numărătorul se încarcă din nou,
de la zero, cu impulsuri de frecvenţa f0 . Deoarece tensiunea Ur este de semn contrar faţă de Ux, tensiunea de
la ieşirea integratorului începe să scadă:
t
1 U t
U1  U10 
R C
    U r  dt  U10  Rr C (5.32)
0
.
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 129

U
R C
Ux K1
A Comp U'x
Ur U0 C U10
K2
Ux

Comanda GE Poarta N Afişaj T1 T2 t


a) b)

Uin R C Uin R C
Uref Ue Uref A Ue

c)
Fig. 5.29  CAD cu dublă rampă:
a) schema funcţională; b) diagrama; c) etape circuit de intrare (integrare/derivare).

La trecerea prin zero, comparatorul C va închide poarta logică P, etapa terminându-se după timpul T2 .
Deoarece U1= 0, rezultă:
U x N max U r N x
    0;
R C f0 R  C f0
(5.33)
Ur
Ux  Nx .
N max
Voltmetrele numerice cu integrare cu dublă pantă, pot fi realizate cu ajutorul circuitelor integrate (fig.
5.30). Din analiza schemei de principiu a voltmetrelor numerice, se constată că există o secţiune analogică şi o
secţiune numerică. Aceasta a condus, fie la realizarea voltmetrelor numerice cu ajutorul a două circuite
integrate corespunzătoare acestor secţiuni, fie la realizarea lor cu ajutorul unui singur circuit integrat.
Realizarea convertoarelor A/N cu integrare, cu dublă pantă, cu ajutorul a două integrate distincte, a fost
impusă de necesitatea separării secţiunii numerice de secţiunea analogică, în scopul limitării zgomotelor de
comutaţie în secţiunea de intrare. Secţiunea analogică este formată din circuit de intrare, integrator şi
comparator, iar secţiunea numerică este formată din comutatoare comandate, oscilator, numărător, poartă şi
circuite de comandă.
Evoluţia tehnologică a permis realizarea convertoarelor analog-numerice cu integrare cu dublă pantă sub
forma unui singur circuit integrat (firmele ALDIN, INTERSIL, MAXIM, TEXAS INSTRUMENTS,
TELCOM). În secţiunea analogică fiecare ciclu de măsurare este împărţit în 4 faze (faza auto-zero; faza
integrării semnalului; faza derivării; faza integrării de zero), ceea ce asigură: conectarea intrării la masă;
încărcarea condensatorului de referinţă; încărcarea condensatorului auto-zero pentru a compensa tensiunea de
offset a amplificatoarelor operaţionale; integrarea semnalului Ux; derivarea tensiunii de referinţă; reîntoarcerea
în zero a integratorului.
130 Consumatori de energie electrică

+5V IN 5V
24 K
47 K
100 K 1M 470 nF 220 nF
1K

100 nF 10 nF
100 pF
DISPLAY
40 39 38 37 36 35 34 33 32 31 30 29 28 27 26 25 24 23 22 21

7107
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20

Fig. 5.30  Voltmetru numeric realizat cu circuit integrat seria 7107.

În figura 5.31 se prezintă schema unui voltmetru numeric realizat cu un circuit integrat din seria 7135.

CONVERTOR CIRCUIT
CIRCUIT CIRCUIT
ANALOG NUMERIC COMANDĂ
INTRARE INTRARE
7135 AFIŞAJ

TENSIUNE SURSA DE
OSCILATOR
REFERINŢĂ ALIMENTARE

Fig. 5.31  Voltmetru numeric cu circuit integrat - seria 7135.

Stabilitatea tensiunii de referinţă este un factor major în obţinerea unor rezultate de precizie. Se recomandă
utilizarea unei surse de tensiune de referinţă care să fie compensată la variaţii de temperatură. Spre deosebire de
cele mai multe circuite electronice care urmăresc variaţia semnalului de intrare, sursa de referinţă de tensiune
asigură stabilitatea tensiunii de ieşire, indiferent de variaţiile tensiunii de intrare, ale sarcinii, ale temperaturii
etc. Frecvenţa maximă de lucru a convertoarelor analog - numerice este limitată de răspunsul în funcţie de
frecvenţă al comparatorului. În cazul respectării recomandărilor din catalog privind valorile condensatorului şi
rezistorului de integrare, frecvenţa maximă este de 160 kHz. Micşorarea valorilor componentelor specificate,
duce la creşterea frecvenţei de lucru, însă pot să apară neliniarităţi în funcţionarea secţiunii analogice.
Majoritatea voltmetrelor numerice moderne sunt prevăzute cu posibilitatea măsurării mai multor mărimi:
tensiuni continue şi alternative, curenţi continui şi alternativi, rezistenţe electrice, frecvenţă, parametri
tranzistoare, continuitate circuite, verificare diode semiconductoare etc.
Multimetrele numerice au la bază voltmetrele numerice de tensiune continuă, prevăzute cu convertoare
pentru realizarea anumitor funcţii [5.1, 5.3, 5.4, 5.6, 5.9]. Schema bloc a unui multimetru numeric (fig. 5.32)
arată că voltmetrul numeric de bază rămâne neschimbat, iar pentru măsurarea diferitelor mărimi se adaugă
convertoare adecvate.
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 131

V Convertor
Divizor de V
=V AN
tensiune
Comandă
afişaj
V,  
Ohmmetru 
Comutator
funcţii
~V
COMM
Comutator Redresor ~V; mA
domeniu mA

mA mA
Şunt Punct Afişaj
zecimal

Fig. 5.32  Schema bloc a unui multimetru numeric.

În figura 5.33 se prezintă schemele de intrare ale unor convertoare de tensiune, respectiv de curent electric.
Multimetrele numerice moderne sunt prevăzute cu o interfaţă (serială, paralelă) care asigură conectarea la un
calculator.
Aparatele numerice şi sistemele de măsurare controlate de microprocesor, au apărut ca o necesitate impusă
de cerinţele actuale în acest domeniu. În lipsa unui sistem de măsurare cu microprocesor, operaţiile de
măsurare, colectare şi prelucrare a rezultatelor măsurării, precum şi luarea unor decizii pe baza informaţiilor
oferite de aceste rezultate, sunt efectuate de un operator. Aceste operaţii se efectuează din exteriorul aparatului,
într-un interval de timp mare şi cu posibilitatea unor operaţii greşite. Utilizarea microprocesoarelor oferă
posibilitatea preluării unei părţi importante din comenzile operatorului (autotestarea, îmbunătăţirea preciziei,
reducerea numărului de componente, creşterea vitezei de lucru, posibilitatea determinării prin calcul a
parametrilor statistici etc.) pe baza unui software specializat.

Contor numeric
Contorul numeric este destinat măsurării energiei active/reactive în circuite monofazate sau trifazate cu 3
sau 4 conductoare, cu posibilitatea înregistrării consumului de energie electrică sau transmiterii datelor pe o
interfaţă serială. Circuitele de intrare sunt realizate cu ajutorul transformatoarelor de curent electric (sau
şunturi), respectiv cu divizoare de tensiune rezistive (sau transformatoare de măsurare de tensiune).
U int 200 mV =
Filtru TJ
9 M 2V ~
Afişaj LCD
900 k 20 V 7107
Buton ON/Off Soclu
Redresor U ref tranzistor
90 k Selectare mă-
200 V rime măsurată
9 k (domeniu)
Intrare 20 A Intrare U, R
750 V Intrare
900  Intrare 200 mA
comună
Comun a) c)
200 A =
Filtru TJ
900  ~
2 mA
MHz kHz D-H MAX
90  7107
20 mA mV V
Redresor U ref k 
9
M
200 mA
20 A 0,99  A mA

Comun 0,01 
b) d)
Fig. 5.33  Convertoare de intrare:
a) de tensiune; b) de curent electric; c) multimetru digital; d) afişaj.
132 Consumatori de energie electrică

Circuitele integrate utilizate la realizarea contoarelor numerice conţin amplificatoare operaţionale,


convertoare analog-numerice, filtre, multiplicatoare, convertoare numeric – frecvenţă, microcontrolere,
dispozitive de afişare numeric/alfanumerice, interfeţe pentru comunicaţie, circuite comandă etc. Spre deosebire
de contoarele de inducţie, contoarele numerice pot afişa un număr mare de mărimi electrice: tensiune,
intensitate curent electric, frecvenţă, puteri, putere maximă, factor de putere, energie activă/reactivă, defazaje,
succesiune faze, valori instantanee etc. [5.10]
În figura 5.34 este prezentată schema unui contor electronic cu înregistrator electromecanic.
Semnalul obţinut în secundarul transformatorului de măsurare de curent electric este aplicat unui
amplificator operaţional şi apoi unui convertor analog – numeric de precizie.
Semnalul obţinut la ieşirea divizorului rezistiv de tensiune este aplicat direct la intrarea convertorului
analog-numeric de tensiune. Semnalele de la ieşirile convertoarelor analog-numerice sunt aplicate unui
multiplicator, la ieşirea căruia este conectat un convertor din semnal numeric în frecvenţă.
În principu, contoarele statice măsoară şi afişează următoarele mărimi electrice:
 energie/putere activă/reactivă/aparentă, monofazat/trifazat;
 factor de putere monofazat/trifazat;
 tensiune/curent electric pe fiecare fază;
 defazaje tensiuni/curenţi electrici;
 frecvenţa;
 succesiunea fazelor;
 diagrama fazorială;
 curbe de sarcină;
 măsurare în 4 cadrane;
 funcţii suplimentare: intrări de control; ieşiri de semnalizare/comutare; porturi de comunicaţie serială
(RS232 sau RS485); port de comunicatie optic; listă de evenimente; tarife de energie şi putere diferite,
posibilitatea verificării corectitudinii montării în circuitul de măsurare etc.

I1 P1 P2
1
S1 S2 Z
0
SURSA DE
ALIMENTARE
ÎNREGISTRATOR

R1 AO CAN_I
CONVERTOR 0 9 7 4 6 1
X NUMERIC
FRECVENŢĂ
R2 CAN_U
LED

Fig. 5.34  Contor numeric monofazat.

În figura 5.35 este indicată schema de principiu a unui contor numeric trifazat.

5.2 Transformatoare de măsurare


Transformatoarele de măsurare de curent electric şi de tensiune sunt elementele principale din lanţul de
măsurare care permit urmărirea mărimilor din reţeaua electrică şi transmiterea informaţiilor necesare blocurilor
de prelucrare în vederea înregistrării acestora. Transformatoarele de măsurare trebuie să asigure un transfer cât
mai fidel al datelor privind mărimile din reţeaua electrică, iar blocurile de prelucrare, trebuie să asigure
înregistrarea şi transmiterea acestora.
Caracteristicile de transfer ale transformatoarelor de măsurare au un rol important în cunoaşterea mărimilor
din reţeaua electrică şi utilizarea lor.

5.2.1 Transformatoare de măsurare de curent electric


Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 133

Pe durata funcţionării reţelelor electrice, curentul electric în circuit poate să varieze, în funcţionare
normală, între valoarea zero şi valoarea de dimensionare (valoare normată). În funcţionarea la suprasarcină,
acesta poate depăşi valoarea normată, iar în regim de scurtcircuit valoarea curentului electric de scurtcircuit
poate depăşi cu mult curentul electric nominal din circuit. În mod obişnuit, curentul electric de scurtcircuit nu
depăşeşte de 20 ori curentul electric nominal din circuit [5.8, 5.11]. Tot acest domeniu larg de curent electric
trebuie să poată fi măsurat pentru a efectua, atât operaţii de evaluare a consumurilor de energie, cât şi protecţia
circuitelor la solicitările care apar la scurtcircuit sau suprasarcină.

VDO
100nF
10F SEPARARE
4 3 17 825 OPTICĂ
1
1k
5 1 4
33nF
R8
1k
6 22 pF 2 3
33nF
20
7 100 MHz
8 19
22 pF
9
24
10
1M 23
18
1k 21 CALIBRARE
1M 22
16
1k 18
1M 12
14 100nF 10F
1k 33nF
13 11 2
1k
Z
33nF

Fig. 5.35  Contor electronic trifazat – schemă de principiu.

Valorile standard ale curentului electric din primar sunt 10  12,5  15  20  25  30  40  50  60  75


A precum şi multiplii şi submultimplii zecimali ai acestora. Cifrele subliniate sunt preferenţiale [5.12; 5.13].
Valorile standard ale curentului electric din secundar sunt 1; 2; 5 A.
Alegerea transformatoarelor de măsurare de curent electric, pentru circuitele de protecţie, se face, în
principal, pe baza valorii curentului electric din primarul transformatorului.
Transformatoarele inductive de curent electric asigură izolaţia electrică între circuitul primar (P 1P2) şi
circuitul secundar (S1S2) şi asigură, în regim normal de funcţionare, un raport constant între valoarea efectivă I1
a curentului electric din circuitul primar şi valoarea efectivă I2 a curentului electric din circuitul secundar (fig.
5.36).
Raportul de transformare kTC este determinat de raportul numărului de spire ale celor două înfăşurări
n I
kTC  2  1 . (5.34)
n1 I 2
Caracteristicile de transfer ale acestor transformatoare de măsurare depind de clasa de exactitate a
echipamentului, de tip, de materialele magnetice utilizate, de dimensiunea acestora, precum şi de sarcina la
bornele secundare. În mod obişnuit, componentele de frecvenţă ridicată din semnalul din primarul
transformatorului (cel mult până la câţiva kHz) nu sunt transmise în mod corect, în secundarul acestuia.
P1 TC i2
n1 n2 Zs
P2
i1 S2 i1

a) b)
Fig. 5.36  Conectarea unui transformator de
măsurare de curent electric în circuit (a)) şi
reprezentarea grafică a acestuia (b)).
134 Consumatori de energie electrică

Din punct de vedere constructiv, transformatoarele de măsurare de curent electric cu circuit inductiv sunt
de mai multe tipuri [5.13]:
 Transformator cu circuit magnetic închis, caracterizat de exactitate ridicată în tot domeniul de măsurare;
în acest scop, pragul de saturare al circuitului magnetic este foarte coborât (se utilizează un factor de
supradimensionare egal cu 50), iar influenţa remanenţei magnetice este importantă;
 Transformator cu întrefier (circuit magnetic deschis), caracterizat printr-un prag de saturare ridicat, ceea
ce limitează supradimensionarea excesivă, dar exactitatea de măsurare nu este aceeaşi ca în cazul
transformatorului cu circuit magnetic închis; de asemenea dispersia caracteristicilor transformatorului este
relativ mare;
 Transformator cu întrefier îngust (antiremanenţă), caracterizat de un întrefier redus, de circa 1  2 mm,
ceea ce limitează influenţa remanenţei; poate fi realizat cu un factor de supradimenionare de circa 30; este larg
folosit în circuitele de protecţie.
Condiţiile specifice de funcţionare ale transformatoarelor de măsurare de curent electric, cu variaţii în
limite mari ale curenţilor electrici din primar (între valoarea zero şi valoarea curentului electric maxim de
scurtcircuit) şi posibilitatea modificării în timp a caracteristicilor magnetice ale transformatorului impun
verificarea periodică a încadrării erorilor acestui echipament în limitele specificate de producător.
În prezent, există şi alte soluţii (transformatoare de curent electric cu circuite optice, transformatoare de
curent electric cu circuite Hall) pentru transferul informaţiilor privind curentul electric din circuitul primar.
Aceste soluţii, încă sunt puţin utilizate în circuitele de măsurare a curentului electric.

5.2.2 Transformatoare de măsurare de tensiune

Sunt utilizate în principal două tipuri de transformatoare de măsurare de tensiune:


 transformatoare de măsurare de tensiune de tip capacitiv (TECU);
 transformatoare de măsurare de tensiune de tip inductiv (TEMU);
Pentru a asigura îmbunătăţirea caracteristicilor de transfer încep să fie utilizate transformatoare de
măsurare de tensiune neconvenţionale: divizoare capacitive, sisteme bazate pe efectul Hall, sisteme bazate pe
efecte optice.

Transformatoare de măsurare de tensiune de tip capacitiv


Transformatoarele de măsurare de tensiune de tip capacitiv reprezintă o soluţie economică pentru
măsurarea tensiunilor înalte. Schema de principiu a unui asemenea echipament este indicată în figura 5.37
[5.13; 5.14].
Tensiunea u' la bornele condensatorului de joasă tensiune C2 este:
C 1
u '  2  u1   u1 , (5.35)
C k
în care C = C1 + C2 , iar k este raportul de divizarea al divizorului capacitiv. Tensiunea U', având o valoarea de
circa 20 / 3 kV, este redusă la nivelul tensiunii de măsurare U 2  100 / 3 V A
cu ajutorul transformatorului inductiv de tensiune T.
Inductivitatea bobinei LD se stabileşte astfel încât, la frecvenţa nominală, C1
LD T
să aibă aceeaşi impedanţă cu condensatorul echivalent C . În acest fel, im- u1 M
a
pedanţa serie a circuitului echivalent este practic nulă (rezonanţa serie), iar u' C2 Zt u2
tensiunea u2 are practic aceeaşi valoare (raportată) cu tensiunea u' şi deci este n
proporţională cu u1 (se urmăreşte ca rezistenţa electrică echivalentă a N
circuitului de la bornele condensatorului C2 să fie neglijabilă). Bobina cu miez Fig. 5.37  Schema de principiu a
magnetic este astfel dimensionată încât să funcţioneze, în regim normal, pe unui transformator de măsurare
caracteristica liniară. În cazul unui scurtcircuit în circutul secundar al capacitiv TECU
transformatorului T sau în cazul unei suprasarcini, bobina LD intră în regim de
saturaţie, ceea ce permite limitarea valorii curentului electric din primarul transformatorului T şi, deci, a solicitării
electrice a condensatoarelor C1 şi C2 .
Valori obişnuite ale mărimilor din figura 5.37 sunt indicate în tabelul 5.4.
Avantajul principal al transformatorului de măsurare de tensiune, de tip capacitiv, constă în simplitatea sa
şi posibilitatea de a obţine informaţii corespunzătoare privind valoarea tensiunii măsurate, cu condiţia ca
aceasta să aibă o formă strict sinusoidală, cu frecvenţa egală cu cea pentru care se asigură rezonanţa circuitului.
Pentru o frecvenţă diferită sau o tensiune cu o curbă nesinusoidală pot să apară erori de măsurare importante.

Tabelul 5.4
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 135

Valori ale mărimilor din schema


transformatoarelor de tensiune TECU
U1 C LD
kV nF H
110/3 26.6 381
400/3 85 119

Utilizarea transformatorului de măsurare de tensiune, de tip capacitiv, pentru analiza regimurilor tranzitorii
din reţeaua electrică (de exemplu la măsurarea în cazul supratensiunilor de comutaţie) poate conduce la
informaţii deformate, având în vedere oscilaţiile care apar în circuit, la frecvenţe ridicate [5.13].
Alegerea transformatoarelor de măsurare de tip capacitiv se face, în principal, pe baza tensiunii normate
din primar, a tensiunii normate din secundar, a frecvenţei normate, a puterii admise în secundar şi a clasei de
exactitate.

Transformatoare de măsurare de tensiune de tip inductiv


Schema de principiu a unui transformator de măsurare de tensiune de tip inductiv, în construcţie
monofazată, este indicată în figura 5.38.
Dacă se consideră neglijabil curentul electric de magnetizare al L1
transformatorului din figura 5.38, tensiunea de ieşire uA2 a transformatorului de L2
măsurare este egală cu tensiunea de măsurat uA1/k, dacă curentul electric de L3 a
uA1
sarcină, din secundarul transformatorului este nul. uA2
Raportul de transformare k se determină ca raport al numărului de spire n1 n
din primarul transformatorului şi numărul de spire n2 din secundarul acestuia N
n U Fig. 5.38  Schema de principiu
k  1  A1 (5.36) a unui transformator de
n2 U A2 . măsurare de tensiune, de tip
În mod obişnuit, tensiunea din secundarul transformatoarelor de măsurare inductiv.
de tensiune este 100 / 3 V.
Principala condiţie impusă la utilizarea transformatorului de măsurare de tensiune, de tip inductiv, pentru a
menţine erorile de amplitudine şi cele de unghi în limite admise, este funcţionarea practic în gol a trans-
formatorului de măsurare (o sarcină care nu trebuie să depăşească valoarea maxim admisă).
O altă sursă de erori de măsurare la transformatorul de tensiune, de tip inductiv, este determinată de
funcţionarea transformatorului la o tensiune superioară tensiunii de dimensionare. Această situaţie apare, în
special, în orele cu sarcină redusă în reţeaua electrică, atunci când tensiunea poate depăşi cu peste 10%
tensiunea normată a transformatorului.
Transformatoarele de măsurare de tensiune cu circuit inductiv prezintă costuri ridicate, care cresc odată cu
creşterea tensiunii nominale.

5.3 Soluţii moderne pentru măsurarea intensităţii curentului electric


5.3.1 Senzori de curent electric bazaţi pe efect Hall
Efectul Hall constă în apariţia unei tensiuni, pe feţele unei plăcuţe semiconductoare parcursă de un curent electric de comandă, situată într-un câmp magnetic de inducţie B,
perpendicular pe planul plăcuţei. Dacă un curent electric constant trece printr-un material semiconductor, la care sunt ataşate două terminale de ieşire perpendicular pe direcţia de trecere a
curentului electric, în absenţa unui câmp magnetic, diferenţa de potenţial între laturile paralele cu direcţia curentului electric este nulă. În prezenţa unui câmp magnetic, are loc deformarea

liniilor de curent electric, deci o distribuţie neuniformă a electronilor, ceea ce duce la apariţia unei diferenţe de potenţial numită tensiune Hall U H
U H  S H  IC  B , (5.37)
în care sensibilitatea SH a senzorului rezultă din relaţia
R
SH  H . (5.38)
h
În relaţia (5.37), Ic este curentul electric de comandă, RH  constantă Hall (funcţie de materialul
semiconductor), h  grosimea plăcuţei semiconductoare.
Pentru a obţine un bun senzor magnetic, se concentrează câmpul magnetic în zona traductorului cu ajutorul
unui tor din material cu permeabilitate magnetică mare folosit drept concentrator de flux, ceea ce asigură o
creştere a câmpului magnetic din zona senzorului şi independenţa faţă de poziţia conductorului în interiorul
torului (fig. 5.39).
136 Consumatori de energie electrică

IM

H AO RM
Ip P

M T2
U
ip

Fig. 5.39– Schema de principiu a unui traductor de curent


electric cu element Hall.

Deoarece tensiunea obţinută este de valoare mică este necesar ca aceasta să fie amplificată cu ajutorul unui
amplificator operaţional AO, la ieşirea căruia se obţine o tensiune proporţională cu intensitatea curentului
electric. Această tensiune poate fi aplicată aparatelor de măsurare (multimetru, osciloscop, analizor energie,
sistem de achiziţii de date etc.) sau circuitelor de protecţie. Evitarea comportării neliniare a concentratorului de
flux se poate obţine prin utilizarea unui circuit, compus din tranzistoarele T 1 şi T2 care injectează un curent
electric de compensare prin bucla de reacţie (pe miezul din ferită M se amplasează o bobină B care este
parcursă de curentul electric de reacţie). La bornele rezistorului de măsurare R M rezultă o tensiune de aceeaşi
formă cu curentul electric de măsurat.
Avantajele senzorului cu efect Hall sunt: exactitate bună, domeniu mare de măsurare (A-sute A), izolare
electrică, bandă de frecvenţă bună (0-zeci kHz), dimensiuni mici, masă mică, consum redus de energie.

5.3.2 Senzori de curent electric bazaţi pe cordonul Rogowski


Cordonul Rogowski este un senzor de curent electric, utilizat pentru măsurarea intensităţii curentului
electric de valori mari (sute A-sute kA), în circuite de tensiune alternativă (fig. 5.40). Funcţionarea se bazează
pe tensiunea electromotoare indusă de câmpul electromagnetic din jurul conductorului într-o bobină. Această
tensiune, proporţională cu intensitatea curentului electric din conductor, este aplicată unui amplificator
operaţional integrator, a cărui ieşire poate fi conectată la un aparat digital (multimetru, analizor, osciloscop).
Bobina este amplasată pe un cordon flexibil din plastic, ale cărui capete se pot îmbina uşor printr-un conector.
Această variantă costructivă asigură posibilitatea utilizării în locuri greu accesibile (tablouri de distribuţie,
sistem de bare) fără a interveni în circuitul de alimentare al consumatorului.

i(t)

u(t)
u(t)
a) b)
Fig. 5.40  Cordon Rogowski.

Avantajele utilizării acestui senzor sunt: sensibilitatea bună (zeci-sute mV/A), liniaritate foarte bună
(datorită lipsei miezului feromagnetic), , bandă de frecvenţă foarte mare (Hz-MHz), poate măsura valori mici de
curent electric alternativ, în prezenţa curentului electric continuu, rezistenţă mare de izolaţie, gama dinamică
mare, domeniu mare de temperatură de funcţionare. Principalul dezavantaje poate să apară în zone cu câmpuri
electromagnetice intense care pot reduce exactitatea măsurării.

5.3.3 Senzori optici de curent electric


Senzorii optici de curent electric funcţionează pe baza efectului Faraday, care constă în modificarea
planului de polarizare al luminii atunci când o rază polarizată (laser) trece printr-un câmp magnetic. Intensitatea
curentului electric poate fi măsurată prin măsurarea unghiului de rotaţie al planului de polarizare cu ajutorul
unui fotodetector. Informaţiile privind curentul electric prin circuit sunt transmise optic unui detector,
decodificate şi transmise pe magistrala de date, sub formă numerică, unui circuit numeric de prelucrare şi
memorare. Constructiv, senzorii optici de curent electric sunt realizaţi dintr-o sursă laser, fibră optică pentru
transmiterea luminii, senzorul optic, fotodetector, decodificator şi circuite de prelucrare numerică a
informaţiilor. Sensibilitatea senzorului depinde de numărul de spire realizat cu fibră optică în jurul
conductorului.
Principalele avantaje ale traductoarelor prezentate neconvenţionale sunt:
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 137

 asigură separarea electrică între circuitul principal şi circuitul de măsurare;


 au sensibilitate ridicată şi deci posibilitatea măsurarii corecte a intensităţii curentului electric;
 au liniaritate foarte bună datorită lipsei circuitului magnetic;
 au erori reduse într-un domeniu larg al frecvenţei semnalului (cel puţin până la 10 kHz).
5.4 Sisteme SCADA industriale

5.4.1 Arhitectura unui sistem SCADA


Datele necesare monitorizării şi analizei proceselor din reţeaua electrică pot fi culese direct de la
echipamentele de măsurare (contoare, aparate specializate pentru monitorizarea calităţii energiei electrice,
module inteligente de intrare/ieşire) sau pot fi transferate de la aceste echipamente către un sistem centralizat,
de stocare şi prezentare de date. În caz echipamentele respective se găsesc înglobate într-un sistem denumit în
mod curent sistem SCADA (Supevisory Control And Data Acquisition).
La un consumator de energie electrică, sistemul SCADA poate fi dedicat numai supravegherii alimentării
cu energie electrică sau poate avea ca sarcină şi supravegherea proceselor tehnologice.
Sistemul SCADA reprezintă o combinaţie între telemetrie şi achiziţia de date [5.15]. În sarcina unui
asemenea sistem intră culegerea datelor din procesele care au loc în întreprindere, transferul acestora către un
punct central, efectuarea controlului şi analizei datelor colectate şi afişarea rezultatelor obţinute pe un ecran
operator. În urma evaluării rezultatelor, operatorul va transmite, dacă este cazul, comenzile necesare către
proces.
Calitatea unui proces de producţie poate fi afectată de o multitudine de factori perturbatori, limitarea lor
implicând un proces decizional de selectare a celor mai adecvate măsuri tehnice de contracarare a acestor
factori. Un element cheie al desfăşurării acestui proces de decizie îl reprezintă existenţa unui flux continuu de
informaţie între domeniul problemei (de exemplu, efectele asupra producţiei a calităţii necorespunzătoare a
procesului) şi elementul de decizie (operatorul procesului industrial).
Sistemul SCADA are rolul de a furniza informaţia necesară luării acestor decizii asigurând date pentru
conducerea operativă a procesului de producţie.
În figura 5.41 este prezentată arhitectura principială a unui sistem SCADA.
După cum se poate observa din figura 5.41, un sistem SCADA are o structură ierahică cu şase niveluri şi
anume: nivelul de comunicaţie 1 (reţeaua de întreprindere), nivelul superior (dispecer), nivelul de comunicaţie 2
(reţeaua de automatizare), nivelul de proces 1 (echipamente de control şi achiziţie date (RTU) şi controlere
logice programabile (PLC)), nivelul de comunicaţie 3 (reţeaua de dispozitiv) şi nivelul de proces 2 (senzorii
inteligenţi) [5.16].
Nivelul superior are rolul de a recepţiona, stoca, agrega şi prelucra datele achiziţionate de către
echipamentele de control şi achiziţie date. Faţă de sarcinile enumerate, rezultă că, la nivelul superior al
sistemului SCADA, este nevoie de echipamente de calcul care să îndeplinescă funcţiile de server SCADA, de
server de baze de date, de server de web şi de staţie de operare.
Aceste echipamente trebuie să fie cuplate prin intermediul unei reţele locale de întreprindere (nivelul de
comunicaţie 1) şi trebuie să aibă acces la o sursă de ceas stabilă pentru sincronizarea informa ţiei de timp a
echipamentelor de calcul. Software-ul folosit la nivelul superior poate fi de tip proprietate de firmă, el fiind
dezvoltat de un producător pentru a putea comunica cu propriile echipamente (aşa numitele soluţii “la cheie”),
sau de tip „deschis” (open software).
138 Consumatori de energie electrică

Nivel comunicaţie 1
(reţea de întreprindere)

Nivel Server Server Static Static Server


superior SCADA bază de date operator 1 operator n de web

Nivel de comunicaţie 2
(reţea de automatizare)

Nivel proces 1 Echipament de Controler logic Echipament de Controler logic


control şi achiziţie programabil 1 control şi achiziţie programabil n
(RTU şi PLC)
date 1 date n

Nivel de comunicaţie 3
(reţea de dispozitiv)

Nivel proces 2
(senzori inteligenţi) IED IED IED IED IED IED

Proces industrial
(senzori)
Fig. 5.41  Arhitectura principială a unui sistem SCADA
(IED – dispozitiv electronic inteligent).

Spre deosebire de prima soluţie, care are dezavantajul de a crea dependenţa de respectivul producător,
sistemele bazate pe software deschis permit dezvoltarea şi/sau extindrea aplicaţiei software de către utilizator şi
folosirea de echipamente de la diverşi producători în cadrul aceluiaşi sistem. Ele au câştigat populariate, în ulti -
mul timp, tocmai datorită acestei flexibilităţi.
Din punct de vedere al nivelului de comunicaţie de date, care face legătură între nivelul de proces şi nivelul
superior, sistemul SCADA poate folosi următoarele soluţii:
a) transferul de date pe linii de comunicaţie cu legătură comutată (de exemplu: modem GSM, linii
telefonice comutate);
b) transferul de date pe linii de comunicaţii cu legătură continuă (de exemplu: reţea Ethernet (fir, fibră
optică sau fără fir – „wireless”), modem GSM cu suport GPRS, linie telefonică închiriată, legătură punct-
multipunct RS-485, modem radio).
Dată fiind importanţa menţinerii integrităţii datelor vehiculate pe aceste medii de comunicaţii şi a
necesităţii diponibilităţii lor în timp real, este necesară folosirea de protocoale de date care să asigure un transfer
de date eficient şi sigur (a se vedea şi anexa 5.1).
În sistemele SCADA moderne se folosesc la nivelul de proces 1, pentru culegerea automată şi stocarea
intermediară datelor, controlere logice programabile (PLC) şi echipamente de control şi achizitie de date
(RTU). Aceste echipamente se conectează la module de tip regulatoare locale sau la dispozitive electronice
inteligente (IED). Aflate pe nivelul 2 de proces, aceste dispozitive asigură interfaţa cu senzorii şi actuatorii
analogici şi numerici conectaţi la procesul industrial. Aceşti senzorii şi actuatorii analogici poartă, împreună cu
dispozitivele electronice, denumirea de senzori şi actuatori inteligenţi.
Schimbul de date între senzorii şi actuatorii inteligenţi, pe de o parte şi PLC-uri şi RTU-uri, pe de altă parte
este asigurat de un al doilea nivel de comunicaţie, unde se folosesc protocoale de date specifice unor asemenea
dispozitive inteligente (AS-i, DeviceNet).
Trebuie precizat că, în cadrul unui sistem SCADA, culegerea automată a datelor este absolut necesară.
Acest lucru duce la eliminarea erorilor legate de metoda de măsurare prin elementul uman, metodă care este
cunoscută prin riscul de a introduce erori de natură să afecteze decisiv relevanţa şi validitatea datelor.
Printre avantajele folosirii unui sistem SCADA se pot enumera:
 îmbunătăţirea funcţionării procesului tehnologic;
 creşterea productivităţii personalului;
 asigurarea protecţiei echipamentelor din întreprindere;
 protejarea mediului la efectele defectării instalaţiilor;
 obţinerea de economii de energie datorate optimizării funcţionării procesului tehnologic;
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 139

 asigurarea funcţionării firmei conform reglementărilor în vigoare.

5.4.2 Nivelul superior al unui sistem SCADA


5.4.2.1 Sisteme SCADA comerciale
Nivelul superior al unui sistem SCADA este alcătuit dintr-un număr de echipamente de calcul conectate
într-o reţea locală de date, echipamente pe care rulează componentele standard ale software-lui SCADA:
serverul SCADA, serverul de bază de date şi staţiile de lucru. Trebuie remarcat că, în cazul unui asemenea sis -
tem, valorile instantanee ale mărimilor de proces sunt accesibile la nivelul serverului SCADA, în timp ce
evoluţia acestor valori în timp se memorează la nivelul serverului de baze de date.
În mod normal, serverul SCADA asigură comunicaţia cu echipamentele de control şi de achiziţie de date
ce fac legătura cu procesul tehnologic. Dacă procesul tehnologic este unul critic, este indicată asigurarea
redundanţei elementelor nivelului superior, caz în care funcţia de server de comunicaţie este alocată unui echi-
pament de calcul distinct.
În figura 5.42 este prezentată arhitectura nivelului superior redundant al unui sistem SCADA. Acesta este
compus din două servere SCADA (dintre care unul îndeplineşte rolul rezervei calde) şi dintr-un server de bază
de date ce rulează pe un cluster de calculatoare, comunicaţia de date cu echipamentele ce fac legătura cu
procesul tehnologic efectuându-se pe două căi ce pot fi comutate după necesitate. De asemenea este dublată şi
reţeaua locală Ethernet a nivelului superior.
Iniţial sistemele SCADA erau de tip proprietate de firmă şi se bazau, la nivelul superior, pe staţii de lucru
cu procesoare RISC, sistemul de operare folosit făcând parte din familia Unix. Începând cu anul 1989 au fost
introduse primele sisteme SCADA bazate pe folosirea calculatoarelor personale, iar sistemul de operare Unix a
fost înlocuit de sistemul de operare Windows al firmei Microsoft, ca urmare a imensei răspândiri a acestuia.
Acest lucru a avut ca efect scăderea preţului de cost al acestor sisteme.

Server Server Cluster server Static Static


SCADA 1 SCADA 2 bază de date operator 1 operator n
Reţea Ethernet 1

Reţea Ethernet 2

Server Server
comunicaţie 1 comunicaţie 1
Cale comunicaţie 1 Cale comunicaţie 2
către nivel proces către nivel proces
(de exemplu, linie (de exemplu, radio)
telefonică închiriată)
Fig. 5.42  Nivel superior al unui sistem SCADA redundant.

Succesul ideii de software deschis a creat o piaţă pentru pachete software SCADA în care sunt activi un
număr mare de producători, această piaţă datând încă de la începutul anilor 90. Ca exemple de pachete software
SCADA comerciale pot fi amintite cele ale firmelor GE Fanuc (pachetele iFIX şi Cimplicity), Invensys, Inc.
(pachetul Wondeware) şi OpusSoftware, Inc. (pachetul PC6-SQL).
Caracteristicile principale ale software-lui unui sistem SCADA deschis sunt:
 permite dezvoltarea interfaţei grafice cu utilizatorul sistemului;
 permite proiectarea de grafice care afişează valorile şi tendinţele mărimilor supravegheate;
 permite proiectarea şi gestionarea listelor de alarme;
 permite proiectarea şi generarea de rapoarte diverse;
 permite schimbul de date cu echipamentele de control şi achiziţie a datelor prin intermediul unor drivere
software ce se conformează standardului OPC (OLE for Process Control);
 permite configurarea drepturilor de acces la date şi de executare a comenzilor în cadrul sistemului;
 permite stocarea datelor în servere de baze de date istorice şi accesul la aceste date;
 permite lucrul în reţea locală de date a echipamentelor de calcul care rulează aplicaţia de sistem SCADA;
 asigură toleranţa la defecte şi redundanţa sistemului;
 permite modul de lucru client-server între serverul SCADA şi staţiile operator.
Din caracteristicile enumerate mai sus se observă că aceste pachete software au două trăsături specifice:
 permit utilizatorului dezvoltarea şi extinderea aplicaţiei (proiectarea ecranelor operator, definirea
variabilelor conţinute de baza de date în timp real a serverului SCADA, efectuarea de acţiuni descrise prin
limbaje de criptare);
140 Consumatori de energie electrică

 asigură comunicaţia de date cu echipamentele de control şi achiziţie a datelor prin intermediul unor
drivere ce comunică cu serverul SCADA la nivelul unei interfeţe compatibilă OPC.
În mod obişnuit, producătorii de sisteme SCADA deschise furnizează uneltele de dezvoltare ce pot genera
drivere OPC generice pentru diverse tipuri de căi de comunicaţie (serială, reţea locală Ethernet cu protocol
TCP/IP), unelte care permit apoi adaptarea acestor drivere la protocoalele de date şi hărţile de variabile
specifice diferitelor echipamente utilizate.

5.3.2.2 Standardul OLE pentru controlul proceselor


În momentul în care tehnologia componentelor software refolosibile şi-a făcut intrarea în tehnologia de
automatizare şi a înlocuit aplicaţiile monolitice, problema interfeţei între aceste componente a căpătat o
importanţă deosebită. Acest lucru s-a datorat faptului că lipsa unor asemenea interfeţe ar fi transformat procesul
integrării sistemului SCADA într-o activitate mare consumatoare de timp şi de resurse.
Una dintre interfeţele cele mai importante între componentele software ale unui asemenea sistem este
aceea dintre serverul SCADA şi driverele specifice diverselor echipamente de control şi achiziţie date. Un
driver de dispozitiv, deseori numit pe scurt driver, este un progam de calculator care permite altui program (în
cazul de faţă serverul SCADA) să interacţioneze cu un echipament hardware. Datorită faptului că numărul de
protocoale şi de magistrale de comunicaţie a crescut continuu în timp, fabricanţii de echipamente de
automatizare s-au văzut puşi în situaţia de a dezvolta şi întreţine sute de drivere pentru echipamentele proprii.
Acest proces a început să consume în scurt timp o bună parte din resursele respectivilor fabricanţi.
Faţă de această situaţie, firmele Fisher-Rosemount, Intellution, Intuitive Technologies, Opto22, Rockwell
şi Siemens AG au decis în anul 1995 să găsească o soluţie şi au format în acest scop un grup de lucru denumit
OPC Task Force. Acest grup de lucru şi-a propus să elaboreze un standard pentru accesul în timp real la datele
din procesul tehnologic, standard care să funcţioneze sub sistemul de operare Windows. Standardul elaborat s-a
bazat pe tehnologia Microsoft OLE (Object Linked and Embedded)/DCOM (Distributed Component Object
Model) şi s-a numit OLE for Process Control sau, pe scurt, OPC. Ca urmare a unei activităţi intense, prima
versiune a standardului OPC a fost disponibilă în anul 1996.
Practic, acest standard a asigurat desfăşurarea schimbului de informaţie între componentele software ale
unui sistem SCADA conform unei interfeţe software prestabilite, în cadrul unui asemenea sistem unele
componente jucând rolul de furnizori de informaţie (servere), iar altele de receptoare ale acesteia (clienţi).
Din acest punct de vedere, OPC a reprezentat baza tehnologică necesară pentru asigurarea unei legături
eficiente atât între componentele software ale sistemului de automatizare cât şi între acestea şi echipamentele de
control şi achiziţie. Un exemplu de comunicaţie ce foloseşte mecanismul client/server OPC şi care se poate
realiza între serverul SCADA şi un dispozitiv mobil este prezentată în figura 5.43. Datele sunt transmise între
serverul SCADA şi serverul de web prin intermediul unui client OPC. Dispozitivul mobil se conectează la
Internet prin intermediul reţelei GPRS utilizând Numele Punctului de Acces (APN  Acces Point Name)
configurat în cartela SIM. Pe dispozitivul mobil poate rula o aplicaţie sub mediul J2ME (Java 2 Micro Edition)
care îi permite utilizatorului să primească date din procesul tehnologic prin intemediul serverului SCADA şi al
serverului de web.
În afară de aceasta, OPC a creat posibilitatea integrării datelor culese din procesul industrial cu pachetul de
programe Office al firmei Microsoft şi cu sistemele informatice ce funcţionează la nivelul firmei, cum ar fi cel
de planificare a resurselor (Enterprise Resource Planning sau pe scurt ERP). În acest fel a fost posibil, spre
exemplu ca, prin intermediul mecanismului OPC, datele culese la nivelul de control al procesului de producţie
să fie arhivate într-o bază de date.

Echipament de calcul
Sistem
SCADA Client Server Dispozitiv
internet APN
şi server OPC intranet OPC GPRS mobil
OPC

Fig. 5.43  Comunicaţia de date între serverul SCADA şi un dispozitiv mobil.

Deşi prezintă avantaje, au existat şi unele probleme care nu au putut fi rezolvate. Una din aceste probleme
a fost aceea că tehnologia DOM şi mecanisme de securitate ale sistemelor de tip „ fire-wall” „fire-wall” (a se
vedea secţiunea 5.4.2.4) se excludeau reciproc şi ca atare comunicaţia de date prin Internet nu putea fi efectuată
în mod natural. Ca urmare a acestui fapt a fost lansată, începând din anul 2006, o nouă iniţiativă a Fundaţiei
OPC având ca scop înlăturarea acestor neajunsuri. Numele noului standard rezultat din această iniţiativă este
Arhitectura Unificată OPC (OPC Unified Architecture sau pe scurt OPC UA).
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 141

OPC UA este un standard independent de platformele tehnologice (cum ar fi sistemul de operare şi tipul
procesorului folosit) care defineşte modelul unei infrastructuri comune ce are ca scop facilitarea schimbului de
informaţie. El realizează acest lucru prin definirea unei mulţimi de servicii abstracte care pot folosi diverse
tehnologii de comunicaţie.
În prezent, OPC UA include două protocoale de comunicaţie (HTTP şi UA TCP) şi două forme de
codificare a datelor (XML şi binară), acest lucru permiţând ca arhitectura să fie folosită pentru aplicaţiile cu
cerinţe diverse.
Deşi aparent mai complexă decât OLE for Process Control, tehnologia OPC UA îndeplineşte cerinţele unei
comunicaţii fiabile şi sigure, capabilă să ruleze în medii diverse. Aceste medii includ şi reţele diferite separate
de echipamente de tip „fire-wall”. În plus, spre deosebire de alte arhitecturi, OPC UA include şi un model
pentru date, fapt care asigură nu numai interoperabilitatea la nivelul protocolului de comunicaţie, ci şi la nivelul
schimbului de date.

5.3.2.3 Sincronizarea informaţiei de timp la nivelul sistemului SCADA


Problema sincronizării etichetei de timp a evenimentelor de la o sursă de ceas unică este extrem de
importantă în cazul unui sistem care monitorizează un proces tehnologic, aşa cum este sistemul SCADA. Ca
atare, este necesară adoptarea unei soluţii care să asigure sincronizarea, atât a ceasurilor astronomice ale
echipamentelor de la nivelul de proces, cât şi a celor ale calculatoarelor ce se află la nivelul superior al acestuia.
Pentru rezolvarea acestei probleme este necesară utilizarea, la nivelul superior al sistemului SCADA, a
unui protocol de sincronizare al ceasurilor astronomice care să funcţioneze în reţeaua locală de date. În felul
acesta, informaţia de timp va putea fi citită, de la un echipament care joacă rolul de server, de către toate
celelalte echipamente, conectate în această reţea.
Un protocol care efectuează asemenea operaţii este Network Time Protocol (NTP) [5.17]. Acesta stă la
baza unui serviciu distribuit care are rolul de a sincroniza ceasul unui dispozitiv inteligent de la un ansamblu de
surse de ceas externe. NTP este un protocol ce aparţine Internet-ului, el fiind specificat prin documentul RFC
1305.
NTP aliniază ceasurile clienţilor la timpul universal coordonat (UTC), o referinţă care este folosită de către
majoritatea naţiunilor lumii. UTC se bazează pe ziua solară, care depinde de rotaţia Pământului în jurul axei
sale şi pe calendarul Gregorian, care depinde de mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui. Scala de
timp UTC este corectată relativ la timpul atomic internaţional (TAI) prin adăugarea, în scop de corecţie, a unui
număr ds secunde în plus la fiecare 18 luni.
Obiectivul principal al NTP este acela de a sincroniza ceasurile tuturor calculatoarelor, participante într-o
reţea, relativ la timpul universal coordonat cu o eroare de sub o milisecundă sau două. Exactitatea acestei
operaţii poate fi întrucâtva mai slabă în cazul în care calculatoarele sunt conectate prin intermediul Internet-ului
(unde sunt antrenate în transferul mesajelor echipamente de tip router) şi ceva mai bună dacă această funcţie
este disponibilă în reţeaua locală.
Sincronizarea directă cu UTC se poate face de la o sursă externă, prin intermediul unui receptor de radio
sau de satelit. Asemenea surse externe, numite ceasuri de referinţă, sunt disponibile prin intermediul multor
servicii de difuzare, cum ar fi, de exemplu, Sistemul de Poziţionare Globală (GPS) [5.18].
Pentru sincronizarea informaţiei de timp la nivelul superior al sistemului SCADA pot fi utilizate două
soluţii.
Prima soluţie constă în folosirea unui echipament de calcul specializat ce posedă un modem GPS şi care
joacă rolul de server NTP (fig. 5.44), în condiţiile în care nu este posibilă sau nu se doreşte conectarea la
Internet a reţelei locale a sistemului SCADA.
Cea de-a doua soluţie ar fi rularea, în condiţiile existenţei unei conexiuni la Internet, a unei aplicaţii de tip
server NTP, fie pe un echipament de calcul independent, fie pe unul din echipamentele de calcul ale sistemului
SCADA (serverul SCADA, serverul de baze de date etc.).
Echipamentul care joacă rolul de server NTP trebuie să fie conectat în reţeaua Ethernet a sistemului
SCADA, asigurând, în felul acesta, sincronizarea ceasurilor interne ale calculatoarelor pe care rulează un client
NTP software.
142 Consumatori de energie electrică
Modem
GPS

RS 232
Client Client Server
NTP NTP NTP

Fig. 5.44  Sincronizarea informaţiei de ceas la nivelul superior


al sistemului SCADA .

În ceea ce priveşte echipamentele folosite la nivelul de proces, acestea pot primi informaţia de ceas, fie de
la nivelul superior prin intermediul căilor de comunicaţie, fie se pot conecta direct la un modem GPS folosind
pentru schimbul de mesaje cu acesta protocolul NMEA-0183 (National Marine Electronics Association).

5.4.2.4 Securitatea reţelei locale de date a nivelului superior


Conectarea echipamentelor în reţele de date a determinat dezvoltarea industriei calculatoarelor, permiţând,
printre altele, partajarea accesului la resursele hardware şi la date. Odată cu aceste avantaje, a apărut însă şi
problema reglementării accesului la resurse, ca mod de manifestare a unei probleme mai generale, definită ca
asigurarea securităţii reţelei.
Asigurarea securităţii reţelei implică trei aspecte [5.19]:
 confidenţialitatea: mecanismul prin care se permite accesul la resurse numai a utilizatorilor autorizaţi;
 integritatea: mecanismul prin care se asigură corectitudinea datelor şi faptul că acestea sunt complete;
 disponibilitatea: mecanismul prin care se asigură utilizatorilor autorizaţi accesul la informaţie în
momentul în care aceştia solicită acest lucru.
Scopul principal al asigurării securităţii reţelei este acela de a preveni atacul asupra resurselor acesteia, iar,
în cazul că acest lucru nu poate fi prevenit, să se încerce minimizarea consecinţelor defavorabile ale atacului
prin detecţia lui timpurie şi luarea de contramăsuri.
Ameninţările la adresa securităţii reţelei se contracarează folosind următoarele mecanisme:
 Autentificarea, Autorizarea şi Responsabilizarea (Accountability) utilizatorilor (AAA);
 criptarea datelor;
 controlul accesului la resurse, tehnologiile de tip fire-wall şi filtrarea comunicaţiei;
 detectarea şi prevenirea accesului intruşilor.
Mai pot fi menţionate şi alte două tehnologii care contribuie, de asemenea, la asigurarea securităţii reţelei:
Reţelele Locale Virtuale (VLAN) şi Reţelele Private Virtuale (VPN).
Dacă tehnologia VLAN este folosită pentru a preveni violările de securitate internă, tehnologia VPN are ca
scop asigurarea unei comunicaţii sigure în condiţiile folosirii unui mediu de comunicaţie nesigur cum ar fi, de
exemplu, Internet-ul.
Datorită faptului că toate întreprinderile sunt conectate la Internet, ameninţările la securitatea reţelei lor
interne vin acum nu numai din partea utilizatorilor care operează din interior (din intranet), ci şi a acelora care
accesează resursele organizaţiei din exterior (din extranet).
Unul din echipamentele care sunt folosite pentru prevenirea accesului neautorizat din reţeaua exterioară în
reţeaua de întreprindere este echipamentul de tip „fire-wall” care implementează securitatea la nivelul punctului
de conexiune dintre aceste două reţele. Acest echipament are rolul de filtra informaţia ce se vehiculează între
cele două reţele prin folosirea unui set prestabilit de reguli. Aceste reguli sunt exprimate cu ajutorul unei Liste
de Control al Accesului (Access Control List sau prescurtat ACL), aceasta fiind practic o listă de declaraţii de
drepturi de acces, care stă la baza filtrării pachetelor de date nedorite, prin restricţionarea accesului la reţea a
anumitor utilizatori şi dispozitive.
Autentificarea este prima componentă a mecanismului AAA şi are ca scop validarea identităţii
utilizatorului înainte de a-i permite acestuia accesul la resursele sistemului. Cea de-a doua componentă –
Autorizarea – determină la ce servicii specifice şi la ce resurse are acces acesta, după ce a fost identificat.
Responsabilitatea utilizatorului pentru o anumită acţiune se realizează prin protocolarea acţiunilor acestuia, în
aşa fel încât ele să poată fi revizuite ulterior.
Criptarea se referă la alterarea deliberată a datelor prin folosirea unei chei (care este un şir fix de biţi),
astfel încât datele, în sine, nu au sens pentru oricine ar intercepta mesajul şi nu ar poseda şi cheia necesară
pentru a-l decripta. Metoda de criptare unde se foloseşte aceeaşi cheie, atât pentru criptare, cât şi pentru decrip-
tare, se numeşte criptare simetrică.
În afară de aceasta metodă, mai există şi metoda de criptare asimetrică, unde se foloseşte o pereche de chei,
cheia publică şi cheia privată. Această metodă elimină dificultăţile ce apar în procesul de administrare al cheilor
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 143

simetrice. Cheia publică este ţinută de o Autoritate de Certificare (CA), iar cea privată de către posesor.
Procesul de administrare al cheilor publice se numeşte Infrastructura Publică a Cheilor (PKI).
Criptarea ajută la menţinerea integrităţii datelor, a caracterului lor privat şi a autenticităţii lor.
Sistemul de detectare a intruşilor (IDS) implementează un mecanism ce poate identifica un utilizator care a
penetrat în mod fraudulos o reţea şi care trimite informaţii relativ, la respectivul incident, utilizatorilor autorizaţi
să asigure securitatea reţelei, în scopul luării unor măsuri, în consecinţă. Un asemenea sistem nu este un
substitut pentru celelalte măsuri de asigurare a securităţii reţelei (de exemplu AAA sau criptarea), ci este, în
special, un mecanism de susţinere al acestora.
Sistemele IDS pot fi clasificate în două categorii:
 sisteme IDS implementate la nivel de reţea, care monitorizează pachetele de date care circulă prin reţea;
 sisteme IDS implementate la nivel de calculator gazdă şi care constau în dispunerea de agenţi software la
nivelul tuturor calculatoarelor din reţea, aceştia urmând să raporteze incidentele detectate către un agent cu rol
de manager ce rulează pe un calculator central.

5.4.3 Nivelurile de comunicaţie ale unui sistem SCADA


În cadrul unui sistem SCADA, după cum s-a arătat anterior, se distinge trei niveluri de comunicaţie [5.20]:
a) Nivelul 1  de reţea de întreprindere  care are rolul de a asigura comunicarea între echipamentele de
calcul de la nivelul superior al sistemului SCADA, precum şi între acestea şi celelalte echipamente din
întreprindere; se folosesc standarde de comunicaţie cum ar fi Ethernet şi TCP/IP
b) Nivelul 2  de reţea de automatizare  care asigură conectarea între nivelul dispecer (de informaţie) şi
cel de proces (de dispozitiv) şi unde se folosesc protocoale de comunicaţie de date, cum ar fi Modbus sau
Profibus.
c) Nivelul 3  de reţea de dispozitiv  care face legătura între echipamentele de control şi de achiziţie de
date (RTU, PLC) şi senzorii şi actuatorii inteligenţi; se folosesc protocoalele de comunicaţie de date cum ar fi
AS-i sau DeviceNet.
În afara protocoalelor de date amintite, se mai folosesc diverse standarde de comunicaţie care asigură
conectarea la nivel fizic a echipamentelor. Printre acestea din urmă, se pot enumera legăturile punct-la-punct în
standardul RS-232, legăturile punct-multipunct în standardul RS-422/485 şi legăturile cu fibra optică.
În cazul comunicaţiei digitale de date, stabilirea legăturii fizice între două sau mai multe dispozitive
reprezintă numai primul pas spre stabilirea unei conexiuni între acestea. Un rol la fel de important îl ocupa şi
protocolul de date. De aceea, la proiectarea unei arhitecturi de comunicaţie este necesar să fie luate în
considerare nu numai cerinţele hardware, dar şi cerinţele software ale acesteia.
Pentru abordarea unitară a celor două aspecte se foloseşte, ca referinţă în domeniul comunicaţiei de date,
modelul OSI (Open System Interconection) descris în standardul ISO 7498-1. Acest model, prezentat în figura
5.45, constă din şapte niveluri suprapuse.
Modelul OSI este compus din următoarele niveluri:
 nivelul 1, numit Nivelul Fizic şi care cuprinde specificaţiile electrice şi mecanice ale sistemului;
 nivelul 2, numit Nivelul Legăturii de Date şi care defineşte structura cadrului de date şi mecanismele de
detecţie a erorilor;
 nivelul 3, numit Nivelul de Reţea şi care are rolul de a asigura dirijarea mesajelor între sursă şi destinaţie,
pe calea optimă;
 nivelul 4, numit Nivelul de Transport şi care are rolul de a transfera mesajele de la o aplicaţie la alta;
 nivelul 5, numit Nivelul de Sesiune şi care are rolul de a organiza şi sincroniza schimbul de date;
 nivelul 6, numit Nivelul de Prezentare şi care are rolul de a aduce datele într-un format cunoscut tuturor
participanţilor la comunicaţia de date;
 nivelul 7, numit Nivelul de Aplicaţie şi care permite rularea de diverse aplicaţii cum ar fi transferul de
fişiere sau schimbul de mesaje.
În afară de cele 7 niveluri, în practică se mai foloseşte şi un al 8-lea nivel, denumit generic Nivelul
Utilizator. Deşi nu face parte din modelul OSI, el reprezintă o parte importantă a modelului de comunicaţie în
cazul unor protocoale cum ar fi de exemplu Fieldbus sau CIP.
Nivelul de Nivelul de
aplicaţie aplicaţie
144 Nivelul de Consumatori de energie electrică
Nivelul de
prezentare prezentare
Nivelul de Nivelul de
sesiune sesiune
Nivelul de Nivelul de
transport transport
Nivelul de Reţea Nivelul de
reţea reţea
Nivelul Nivelul
Legătura de date
legăturii de date legăturii de date
Nivelul Nivelul Nivelul
fizic fizic fizic

Fig. 5.45  Cele 7 niveluri ale modelului OSI.

Ca exemple de încadrare a standardelor de comunicaţie de date pe diversele niveluri ale modelului OSI, se
pot cita: RS-232 şi RS-485 la Nivelul Fizic, protocolul Modbus la Nivelul Legăturii de Date, reţeaua Ethernet la
Nivelul Fizic şi Nivelul Legăturii de Date, protocolul Profibus la Nivelul Fizic, la Nivelul Legăturii de Date şi
la Nivelul de Aplicaţie.
Modelul OSI oferă fabricanţilor de echipamente de proces un cadru general, astfel ca ei să-şi poată
structura soluţiile de comunicaţie, atât la nivelul legăturilor de comunicaţie, cât şi la cel al protocolalelor de
date. De asemenea, el oferă un cadru pentru explicarea modului de funcţionare a acestor protocolale.
Practic, modelul OSI se foloseşte în cadrul sistemelor SCADA în două configuraţii: în totalitatea sa, prin
utilizarea tuturor celor 7 niveluri sau într-o variantă simplificată, prin reducerea la numai trei niveluri.
Folosirea modelului OSI în totalitatea sa are loc în situaţia în care se doreşte ca transferul de date între
nivelul de proces şi cel superior să aibă loc într-o reţea Ethernet cu ajutorul protocolului TCP/IP TCP/IP [5.21,
5.22]. Dacă protocolul nativ al echipamentului de achiziţie date şi control este diferit de acesta din urmă (de
exemplu: Modbus serial), mesajele de date ale protocolului nativ sunt împachetate în pachetele TCP/IP printr-o
metodă denumită „transport prin tunel TCP/IP”. Dacă este necesar să se realizeze şi adaptarea la nivel hardware
între dispozitiv şi reţea, se poate folosi un modul de conversie serial-Ethernet, intercalat între reţeaua locală şi
echipamentul de proces.
Varianta simplificată a modelului OSI se foloseşte atunci când este necesar să se asigure comunicarea între
echipamentele de proces sau între acestea şi o staţie master. În acest caz, modelul este redus la trei niveluri:
Nivelul fizic (1), Nivelul legăturii de date (2) şi nivelul aplicaţiei (7).
Arhitectura de comunicaţie de date folosită în varianta simplificată este aceea de conectare a tuturor acestor
echipamente prin intermediul unui singur cablu de comunicaţie (topologia de tip magistrală), fiecare
echipament având rolul de a citi date analogice sau digitale din procesul industrial, de a le prelucra şi de a
transmite aceste datele în format digital către echipamentul care le-a solicitat.
Echipamentele care comunică conform modelului OSI simplificat pot fi clasificate în trei clase: bit
(senzori), octet (dispozitive) şi mesaj (echipamente de proces).
Echipamentele din clasa bit sunt folosite împreună cu dispozitive de tip binar, cum ar fi senzorii de
proximitate sau actuatoarele pneumatice. Reţelele formate din aceste dispozitive sunt cunoscute sub denumirea
de reţele de tip „magistrală de senzori”, iar protocolul cel mai răspândit la nivelul acestor reţele este AS-i
(Actuator Sensor Interface).
Dispozitivele orientate pe octet sunt folosite în aplicaţii unde este necesară o capacitate crescută de a
memora şi transmite informaţie. Ca exemple de asemenea dispozitive, se pot aminti cititorii de bare şi cititorii
de presiune şi temperatură. Reţelele formate din aceste dispozitive sunt cunoscute sub denumirea de reţele de
tip „magistrală de dispozitive”, iar protocolul cel mai răspândit la nivelul acestor reţele este DeviceNet.
Reţelele orientate pe mesaj sunt formate din dispozitive care pot transmite mesaje cu lungime de peste 16
octeţi, ele găsindu-şi aplicaţia în interconectarea echipamentelor de proces cu sisteme inteligente, cum ar fi
calculatoarele personale, controlerele logice programabile sau echipamentele de control şi achizitie de date. O
aplicaţie a reţelelor orientate pe mesaj o reprezintă şi interconectarea unor reţele de tipul bit sau octet.
În cadrul unor asemenea reţele, este necesară şi încărcarea sau descărcarea de informaţie referitoare la
configuraţia sistemului sau a dispozitivelor. Exemple de protocoale de comunicaţie, care se implementează la
nivelul unor reţele orientate pe mesaj, sunt protocoalele Profibus sau Foundation Fieldbus.
Existenţa unui mari varietăţi de reţele de automatizare şi de dispozitiv a adus după sine utilizarea unei
multitudini de interfeţe hardware şi a unor moduri diverse de configurare a acestor echipamente. Din această
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 145

cauză, în prezent, se manifestă o tendinţă crescândă de a se folosi un singur set de tehnici de reţea pentru a
comunica la toate cele trei niveluri (cum ar fi de exemplu Ethernet şi TCP/IP).

5.5 Arhitectura nivelului de proces a sistemului SCADA


Sistemele SCADA moderne folosesc, pentru culegerea automată şi stocarea intermediară a datelor din
procesul industrial, controlere logice programabile (PLC) şi echipamente pentru control şi achizitia de date
(RTU). Conectarea la procesul industrial se poate face fie direct, prin senzori şi actuatoare analogice sau
digitale, fie prin intermediul unor module electronice inteligente (IED) care asigură interfaţa cu acestea.
Modulele electronice inteligente cuprind, în afara circuitului de interfaţă cu senzorul sau actuatorul, şi a
unităţii de conversie analog-numerică, o unitate de calcul bazată pe microcontroler, care pemite efectuarea de
prelucrări asupra datelor achiziţionate, precum şi o interfaţă de comunicaţie capabilă să transmită date conform
unui protocol de date standardizat.
Schimbul de date între senzorii şi actuatorii inteligenţi, pe de o parte şi PLC-uri şi RTU-uri, pe de altă
parte, este asigurat de un nivel de comunicaţie unde se folosesc tehnologii ce utilizează protocoale de date
specifice unor asemenea dispozitive (AS-i, DeviceNet) [5.20].
Deoarece dispozitivele utilizate la nivelul de proces folosesc modele şi protocoale de date complexe, apare
necesitatea transferului de la şi către acestea a unei informaţii de configuraţie. În acest scop sistemul SCADA
trebuie să dispună de o consolă de configurare care să se poate conecta la aceste module inteligente.

5.5.1 Echipamentele de control şi achiziţie de date


Echipamentele de control şi achiziţie de date (Remote Terminal Unit, prescurtat RTU) sunt echipamente
independente, bazate pe microprocesor, care monitorizează şi controlează procesul industrial [5.15]. Rolul lor
principal este acela este de a culege date de la echipamentele procesului industrial şi de a transfera aceste date
către nivelul superior al sistemului SCADA. Ele permit, de asemenea, să le fie transferată în mod dinamic, de la
o staţie de configurare, aflată la nivelul superior, informaţia de configuraţie şi programe de control. În figura
5.46 este prezentată arhitectura tipică a unui asemenea echipament.

Magistrala centrală

Modul Modul intrări Modul ieşiri Modul intrări Modul ieşiri


Sursa de Modul de
unitate analogice analogice analogice analogice
alimentare comunicaţie
centrală (AI) (AO) (AI) (AO)

230 V; Porturi seriale Proces industrial


50 Hz (RS 232, RS 485
şi/sau Ethernet)
Fig. 5.46  Arhitectura unui echipament de control şi achiziţie de date (RTU).
Unitatea centrală a unui echipament RTU este, în general, bazată pe un microprocesor de 16 sau pe 32 de
biţi, spaţiul de adrese al memorei fiind împărţit între memoria EPROM, RAM şi EEPROM sau Flash. În
prezent, sunt folosite, în cea mai mare parte, unităţi centrale compatibile IBM PC. Avantajul folosirii unei
asemenea unităţi centrale este compatibilitatea cu un număr foarte mare de aplicaţii software, care rulează sub
sistemul de operare Microsoft Windows şi care sunt produse de terţe părţi.
Modulul de comunicaţie permite cuplarea echipamentului RTU într-o reţea de automatizare sau într-o reţea
locală de date. O altă soluţie pentru realizarea acestei funcţii este aceea a folosirii unui port de comunicaţie al
unităţii centrale (serial sau de reţea).
Modulele de intrări-ieşiri asigură citirea valorilor semnalelor provenind din procesul industrial prin
convertirea acestora, acolo unde este cazul, în format numeric. Aceste module pot fi de tip inteligent, cu un grad
mare de autonomie, caz în care la nivelul modulului se găseşte un microcontroler sau simple, caz în care ele pot
executa un număr restrâns de comenzi ale unităţii centrale prin intermediul unui circuit logic secvenţial.
Numărul canalelor de intrare sau de ieşire al unui asemenea modul este tipic de 24, excepţie făcând modulul de
ieşiri analogice care are 8 canale.
Modulele de intrări analogice sunt alcătuite din cinci blocuri principale: multiplexorul de intrare,
amplificatorul semnalului de intrare, circuitul de eşantionare şi memorare (sample-and-hold) , convertorul
analog-numeric, interfaţa cu magistrala sistem şi circuitul logic secvenţial al modulului. Ele permit citirea unor
semnale analogice lent variabile.
146 Consumatori de energie electrică

Modulele de ieşiri analogice au rolul de a furniza la ieşiri semnale de tensiune sau de curent electric de
mărime variabilă. Fiecare canal de ieşire are la baza un convertor numeric-analog şi un bloc de ieşire de curent
electric (420 mA) sau de tensiune (+/-10 V sau 010 V).
Modulele de intrări numerice sunt folosite pentru a citi starea unor contacte de releu (conectat/deconectat),
care pot da informaţii despre funcţionarea instalaţiei industriale sau despre o situaţie de alarmă. Este indicat ca
circuitele de citire a intrărilor să fie izolate electric de restul logicii modulului. Este important, de asemenea, ca
modulul să poată distinge între prima alarmă şi cele imediat următoare care pot fi parazite. În acest scop,
modulele de intrări numerice trebuie să dispună de un mecanism de filtrare a alarmelor parazite.
Modulele de ieşiri numerice pot lua două valori distincte de tensiune la nivelul fiecăruia dintre canalele
sale de ieşire. În general, există trei variante constructive ale ieşirilor: ieşiri ce folosesc contacte de releu, ieşiri
ce folosesc dispozitive semiconductoare de tip triac şi ieşiri ce folosesc circuite TTL. În cazul ieşirilor ce
folosesc contacte de releu, se furnizează, în mod obişnuit, variante cu contacte de releu izolate (nu este aplicată
tensiune pe contacte de către modulul de ieşiri digitale).

5.5.2 Controlerele Logice Programabile


Ingineria controlului procesului industrial utilizează, odată cu producerea de calculatoare cu cost scăzut,
controlerul logic programabil (PLC) ca cel mai răspândit element de control al proceselor de producţie.
Scopul iniţial al controlerului a fost acela de a înlocui circuitele de interblocare, bazate pe relee, cu un
dispozitiv mai flexibil. Flexibilitatea soluţiei a provenit din faptul că acest dispozitiv era programabil, ceea ce
oferea posibilitatea folosirii lui pentru orice tip de aplicaţie. De asemenea, acesta permite efectuarea de
schimbări şi modificări rapide ale programului de control.
Varianta originală a controlerului conţinea canale de intrare (denumite intrări numerice) care puteau citi
starea unor contacte de releu, un procesor şi software pentru controlul funcţionării acestuia şi canale de ieşire
(denumite ieşiri numerice) implementate sub forma unor contacte de relee.
Practic arhitectura unui PLC este foarte asemănătoare cu a unui RTU (fig. 5.46), cuprinzând, în afară de
modulele de intrări şi ieşiri numerice, unitatea centrală, procesorul de comunicaţie şi sursa de alimentare [5.15].
Sistemele mai complexe au module redundante de sursă de alimentare şi procesoare adiţionale care le permită
să execute sarcini multiple în mod simultan.
Pe măsura ce controlerele PLC au evoluat, la arhitectura lor s-au adăugat modulele de intrări şi ieşiri
analogice şi controlere PID.
În prezent, piaţa acestor controlere oferă configuraţii de diverse mărimi. Astfel, se găsesc echipamente
începând de la Micro PLC-uri, cu numărul de puncte de intrare-ieşire limitat la 100, până la PLC-uri mari care
depăşesc 1000 de puncte de intrare-ieşire.
Odată cu creşterea numărului şi amploarei aplicaţiilor, a apărut necesitatea asigurării portabilităţii codului
acesteia pe platformele produse de diverşii fabricanţi precum şi interoperativitatea între aceste platforme. Acest
lucru nu a fost posibil deoarece, la început, fiecare fabricant de PLC folosea propriul limbaj de programare.
Dezvoltarea protocolului MAP (Manufacturing Automation Protocol) a avut ca scop tocmai de a permite
portabilitatea aplicaţiilor şi comunicaţia între PLC-urile diverşilor fabricanţi. Costul necesar implementării
acestui protocol a fost foarte mare, ceea ce a împiedicat aplicarea lui pe scară largă.
O soluţie la această problemă a reprezentat-o dezvoltarea standardului IEC-1131-3 [5.23]. Acest standard a
avut ca obiectiv să rezolve diferenţele între diversele moduri de programare ale PLC-urilor oferite de către
vânzătorii majori.
IEC-1131-3 defineşte 5 limbaje de programare, atât textuale, cât şi grafice. Aceste limbaje sunt: Ladder
Diagram (LD), Function Block Diagram (FB), Structured Text (ST), Instruction List (IL) şi Secvential Function
Chart (SFC). IEC-1131 furnizează şi câteva elemente comune pentru toate aceste limbaje, cum ar fi variabilele
şi tipurile de date. În felul acesta, standardul a pus bazele portabilităţii la nivel de cod (iniţial numai pentru
limbajul IL) a aplicaţiilor de automatizare dezvoltate pentru aceste echipamente.

Anexa 5.1
Standarde hardware şi software de transmisie de date
A5.1.1 Standardele RS-232, RS-422 şi RS-485
Standardele RS-232, RS-422 şi RS-485 [5.20] formează un element cheie în transmiterea informaţiei
numerice între echipamentele de automatizare (PLC, RTU) şi modemuri. La rândul lor, modemurile convertesc
informaţia în format analogic, format adecvat pentru transmisia acesteia prin intermediul liniilor tele fonice
comutate sau închiriate la distanţe mai mari. Trebuie remarcat faptul că standardul RS-232, ca şi celelalte
standarde înrudite ale EIA (Electronic Industries Alliance), se referă numai la detaliile mecanice şi electrice ale
interfeţei şi nu face nici o referire la protocolul de date.
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 147

Standardele au fost proiectate pentru a permite transportul de date sub forma digitală de la un punct la
altul, pe diverse distanţe. Spre deosebire însă de standardul RS-232 care limitează distanţa între puncte la
maxim 100 m, standardele RS-422 şi RS-485 au posibilitatea de a transmite date sub forma digitală pe distanţe
de peste 1200 m. Pentru a înlătura această limitare a standardului RS-232 este posibilă conversia la nivel de
interfaţă electrică şi mecanică de la acest standard la standardele RS-422/485, prin folosirea de module
adaptoare specializate.

Standardul RS-232
Standardul de interfaţă RS-232 defineşte detaliile electrice şi mecanice ale interfeţei între un Echipament
Terminal de Date (DTE) şi un Echipament de Comunicaţie de Date (DCE), asigurând schimbul de date în
format binar între acestea.
În practică, DTE este reprezentat de un echipament de calcul, iar DTE de un modem. În condiţiile în care
transferul de date trebuie să se facă între două echipamente de calcul (DTE), pe un mediu fizic de tip fir, acest
lucru se poate asigura prin cablarea corespunzătoare a legăturii între cele două calculatoare (configuraţia
„modem de nul”).
În figura A5.1.1 este prezentată arhitectura unei legături de comunicaţie serială conform standardului RS-
232.

Date transmise Semnal analogic Date recepţonate

RS-232 RS-232
DTE DCE DCE DTE

Fig. A5.1.1  Legătură tipică de comunicaţie serială realizată în conformitate cu


standardul RS-232.

Standardul RS-232 constă din trei mari părţi: specificaţia caracteristicilor electrice ale interfeţei,
specificaţia caracteristilor mecanice ale interfeţei (tipul conectorului şi asignarea pinilor acestuia) şi descrierea
funcţională ale circuitelor de interfaţă care asigură schimbul de date.
Standardul RS-232 defineşte 25 de conexiuni electrice care se împart în patru grupe: linii de date, linii de
control, linii pentru transmiterea informaţiei de ceas şi linii pentru funcţii secundare speciale. Interfaţa electrică
permite, atât comunicarea simultană în ambele direcţii (full-duplex), cât şi comunicarea de date numai într-o
direcţie la un moment dat (half-duplex).
Din punct de vedere mecanic, deşi nu este specificat de standardul RS-232, conectorul DB-25 (25 pini, tip
D) a devenit asociat cu acest standard, astfel încât el este considerat un standard de facto. De asemenea, este
utilizat în mod curent conectorul DB-9 (9 pini, tip D) folosit la calculatoarele personale.
Dezavantajele standardului RS-232 sunt următoarele:
 restricţia comunicaţiei la conexiuni punct-la-punct;
 limitarea distanţei conexiunii la 15 m (tipic);
 limitarea vitezei de comunicaţie la 20.000 baud;
 tensiunile folosite de -3 la -25 V şi +3 la +25 V nu sunt compatibile cu tensiunile moderne folosite în
calculatoarele actuale;
 standardul foloseşte un mod de transmisie a datelor nebalansat (semnalul de intrare al circuitelor de
interfaţă se raportează la nivelul masei electrice) care este susceptibil la zgomot.

Standardele RS-422 şi RS-485


Standardul RS-422 a introdus o interfaţă diferenţială („balansată”), care utilizează două perechi de cabluri
pentru fiecare semnal. Acest fapt a permis atingerea de viteze mai mari de transmisie a datelor şi a dus la
minimizarea problemelor determinate de variaţia de potenţial la nivelul legăturii de masă. Acesta s-a produs
datorită faptului că potenţialul legăturii de masă nu mai era folosit ca potenţial de referinţă, ca urmare
performanţele transmisiei de date crescând în mod corespunzător. Astfel distanţa între puncte a crescut la 1200
m, iar viteza de transmisie a datelor la 10Mbps.
Standardul RS-422 permite existenţa pe linia de transmisie a unui singur transmiţător. Acest transmiţător
poate comanda până la 10 receptoare, driverul de linie pentru interfaţa RS-422 producând o tensiune de +/-5V
pe cele două fire. O conexiune balansată corespunzatoare standardului RS-422 este prezentată în figura A5.1.2.
148 Driver de linie Receptor
Consumatori de energiede linie
electrică

max 1200 m

GND GND

1 n
Receptor de linie
Fig. A5.1.2  Conexiune balansată în standardul RS-422.

Receptorul folosit de acest standard este sensibil numai la diferenţa dintre semnalele sale de intrare,
zgomotul comun celor două semnale care este cules pe ambele fire neavând influenţă asupra modului de lucru
al acestuia. În felul acesta, efectul căderii de tensiune pe firul comun (legătura de masă), existentă în cazul unui
sistem nebalansat, este eliminat.
Standardul RS-485 este o extensie a standardului RS-422 care are aceeaşi distanţă maximă şi viteză de
transmisie a datelor ca acesta din urmă, dar care permite creşterea numărului transmiţătoarelor şi receptoarelor
conectate la aceeaşi linie la 32 pentru fiecare. Îmbunătăţirea substanţială adusă de standardul RS-485 este aceea
că introduce un circuit de interfaţă (driver de linie) care poate avea trei stări de lucru: logic 0, logic 1 şi starea
de impedanţă mărită. În această ultimă stare, driverul nu absoarbe, practic, curent electric de la linie şi se
comportă ca şi cum nu ar fi prezent. Starea este cunoscută ca stare de dezactivare şi ea poate fi iniţiată de un
semnal aplicat pe un pin de control al driverului. O schemă de principiu a unei conexiuni multipunct RS-485
este prezentată în figura A5.1.3.
Standardul RS-485 prevede existenţa unui mecanism de limitare a curentului electric în cazul în care
transmiţătoare sunt activate simultan pe aceeaşi linie.
Standardul de interfaţă RS-485 este folositor în situaţiile în care este necesară interconectarea de
dispozitive multiple pe distanţe mari. În acest caz, îi revine software-lui de aplicaţie rolul de a coordona accesul
la linia de comunicaţie, dat fiind că o comunicaţie de date fără erori este posibilă numai în cazul în care un
singur driver de linie este activ la un moment dat.

A5.1.2 Fibra optică


Comunicaţia de date prin intermediul fibrei optice se realizează prin intermediul transmiterii de semnale
luminoase. În acest sens, cablurile de fibră optică acţionează ca ghiduri de undă pentru lumină, toată energia
acesteia fiind concentrată în zona centrală a cablului.

R R
T

T D
Fig. A5.1.3  Schema de principiu a unei conexiuni RS-485:
D  driver de linie; R  receptor de linie; T  driver/receptor
de linie.

Lumina este ghidată şi datorită prezenţei în jurul nucleului a unei îmbrăcăminţi construită dintr-un material
cu un indice de refracţie n2 mai scăzut decât cel al miezului n1. În acest fel, pe de o parte, se pierde foarte puţină
energie în îmbrăcăminte, iar pe de altă parte, nici un fel de energie nu poate pătrunde de la surse externe în
miez. De asemenea, transmisia de date nu este supusă la interferenţe electromangnetice.
Fibrele optice sunt identificate prin numărul de căi pe care lumina le parcurge în cadrul miezului, denumite
şi moduri de propagare. În acest sens, există două moduri principale de propagare a luminii, care corespund la
două tipuri constructive de fibră: multimod şi monomod. Primul tip de fibră permite transmisia de date la
distanţe de până la 2 km iar cel de-al doilea la distanţe de până la 40 km. Cele două tipuri de fibră sunt
prezentate în figura A5.1.4.
În cazul fibrei optice multimod, sistemul format din îmbrăcăminte şi miez ghidează razele de lumină prin
aceasta din urmă, în condiţiile în care razele de lumină pătrund în nucleu sub un unghi mai mare decât un aşa
numit „unghi critic”. În această situaţie, razele de lumină se vor propaga prin miezul fibrei, ca urmare a unei
serii de reflexii interne, cu o pierdere minimă de putere. Procesul descris mai sus este prezentat în figura A5.1.5.
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 149

Diametrul miezului fibrelor optice multimod poate avea valori între 50 şi 100m, în timp ce diametrul
stratului de îmbrăcăminte variază între 150 şi 200 m, iar cel al invelişului de protecţie variază între 200 şi
1000 m. Deoarece miezul acestor fibre este de 50 de ori mai mare decât lungimea de undă a semnalului
luminos, transmiţătorul folosit, care este în mod uzual un dispozitiv opto-electronic de tip Laser Diode (LD) de
850 nm, va emite lumina pe căi multiple (moduri) care se vor reflecta la graniţa miezului cu îmbrăcămintea în
drumul lor către receptor.
Fronturile unui impuls luminos transmis vor ajunge distorsionate la receptor datorită faptului că razele de
lumină transmise pe diverse căi ajung la acesta din urmă defazate şi la momente de timp diferite. Acest
fenomen este cunoscut sub numele de dispersie modală şi se amplifică pe măsură ce viteza de transmisie a
datelor creşte. De aceea, fibrele optice multimod sunt adecvate pentru transmisia de date pe distanţe scurte şi la
viteze mai reduse ( 2300Mbts/s ).

Fibra optică
multimod
Înveliş de
protecţie

Îmbrăcăminte

Miez

Raze luminoase
Fibră optică
monomod

Rază luminoasă
Fig. A5.1.4  Fibre optice multimod şi monomod.

Îmbrăcăminte (n1)

1 Miez (n2)
 2

Înveliş de protecţie
Raza de lumină care intră
în miez sub un unghi 2 este
absorbită în îmbrăcăminte
Fig. A5.1.5  Procesul parcurgerii fibrei optice multimod de către razele de lumină:
  unghiul critic.

În cazul fibrei optice monomod este admisă o singură cale (mod) pentru transferul luminii pe fibră. De
aceea, acest tip de fibră nu suferă de fenomenul de dispersie şi permite transmisia datelor pe distanţe lungi, la
viteze foarte mari.
Fibrele optice monomod sunt mult mai subţiri decât fibrele optice multimod, ele având diametrul miezului
de aproximativ 5 până la 10 m. Transmiţătorul folosit în mod obişnuit este un dispozitiv opto-electronic de tip
Injection Laser Diode (ILD) de 1300 nm, cu o putere corespunzătoare şi aliniat precis la fibră, în aşa fel încât să
fie evitate reflexiile în timpul propagării semnalului luminos. De aceea, fibrele optice monomod sunt mai
scumpe şi dificil de fabricat.
Fibra optică prezintă, faţă de alte tipuri de medii de transmisie, următoarele avantaje:
 semnalele luminoase nu sunt sensibile la interferenţele electromagnetice;
 semnalele luminoase nu interferează cu celelate semnale;
150 Consumatori de energie electrică

 fibra optică are o bandă de frecvenţa mult mai largă decât cablul coaxial şi nu necesită egalizarea
semnalelor;
 fibra optică prezintă o atenuare mult mai redusă şi, ca atare, semnalele pot fi transmise pe distanţe mult
mai mari decât în cazul cablului coxial sau torsadat;
 fibra optică asigură o mai mare securitate a datelor transmise.

A5.1.3 Legătura radio

Legăturile radio sunt folosite pentru înlocuirea legăturilor de tip fir în cazul amplasamentelor aflate la
distanţe mari sau ca legături de comunicaţie de rezervă pentru circuitele fizice realizate cu fir sau fibră optică.
Echipamentele folosite pentru efectuarea transmisiei de date în cadrul sistemelor radio sunt modemele radio
(fig. A5.1.6).

Transmiţător/ Transmiţător/
Echipament RS-232 Receptor Receptor RS-232 Echipament
de calcul Radio Radio de achiziţie
date
Modem Modem
Fig. A5.1.6  Configuraţia unei legături de transmisie cu modeme radio.

Modemele radio operează în benzile de 400 şi 900 MHz. Pentru ca propagarea semnalului în aceste benzi
să asigure o comunicaţie fiabilă este necesar să existe o cale cu vedere directă între antenele celor două noduri.
Modemele radio pot fi operate şi în reţea, în acest caz fiind necesară existenţa unui protocol care să
administreze accesul la aceasta şi să detecteze erorile. Cel mai adesea este folosită configuraţia în care o staţie
centrală (master) comunică cu mai multe modeme radio aflate la distanţă, protocolul pentru acest tip de
aplicaţie fiind unul ce foloseşte tehnica interogare-răspuns.
Modemele radio permit echipamentelor de control şi achiziţie de date sau echipamentelor de calcul să
comunice în mod transparent prin intermediul unei legături radio fără a fi necesară vreo modificare a interfeţei
acestora. Interfaţa cu modemele radio corespunde în mod tipic standardului RS-232, dar sunt oferite ca opţiuni
şi interfeţe RS-422, RS-485 sau fibră optică. Viteza de comunicaţie la nivelul acestei interfeţe este de 9600
baud, fiind folosite diverse tehnici de control al fluxului pentru a se evita pierderea datelor schimbate între
modem şi echipamentul terminal.
Modemele radio lucrează în două moduri: punct la punct şi punct-multipunct. În timp ce în primul mod de
lucru legătura de radio-frecvenţă între cele două puncte este continuă, în cel de-al doilea se lucrează în mod
secvenţial, existând la un moment dat doar legătura între staţia master şi un singur modem radio.
În cazul în care distanţa dintre punctele de transmisie este mare, este necesară introducerea pe traseu a
unuia sau mai multe repetoare. Trebuie notat că într-un sistem care conţine un repetor este necesară regenerarea
datelor la nivelul acestuia pentru a elimina distorsiunile semnalului şi a variaţiilor rapide ale unora dintre
caracteristicile sale (amplitudine, fază, frecvenţă) datorate perturbaţiilor electrice. Această regenerare nu este
necesară însă în cazul sistemelor care transmit voce, deoarece aici este tolerabil un anumit nivel de eroare.
În unele ţări, o parte a benzii de transmisie este alocată pentru modemele radio cu „spectru împrăştiat”. În
România aceste modeme funcţionează în banda de 2,4 GHz. În principiu, se alocă modemului un canal de
bandă largă de aproximativ 3,6 MHz, iar transmiţătorul acestuia foloseşte un cod pseudo-aleatoriu pentru a
plasa biţi sau grupe de biţi în interiorul acestui canal, receptorul folosind acelaşi cod aleatoriu pentru ai
recepţiona. Deoarece codul este aleator, mai multe transmiţătoare pot opera simultan într-un canal de
transmisie. Avantajul soluţiei este acela al asigurării unei înalte securităţi a datelor transmise, iar dezavantajul
constă în faptul că foloseşte ineficient spectrul radio.

A5.1.4 Reţele Ethernet industriale


Tehnologia Ethernet, specificată iniţial de standardul IEEE 802.3, este una dintre cele mai utilizate
tehnologii de reţea locală de date. Prin progresele rapide înregistrate în ultimii ani, a câştigat o largă acceptare
în industrie devenind standardul de facto pentru tehnologiile de magistrală de proces. Această tehnologie a
permis construirea unor punţi către reţele ce reprezentau, în trecut, entităţi separate (de exemplu: reţelele pentru
controlere logice programabile sau cele pentru dispozitive inteligente) prin încapsularea şi transportarea
mesajelor folosite de aceste reţele [5.24].
Iniţial sistemele Ethernet (cele de tipul 10 Mbps) au fost dezvoltate pentru zona de birouri. Ele foloseau
mecanismul de acces la reţea denumit CSMA/CD (Carrier Sensing Multiple Access/Collision Detection), o
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 151

tehnică care permitea unui client să folosească reţeaua în orice moment, urmând ca el să detecteze o eventuală
coliziune într-un timp maxim stabilit de standard şi să oprească transmisia.
Formatul cadrului de date CSMA/CD este prezentat în figura A5.1.7.
Faptul că dispozitive multiple pot concura simultan pentru accesul la mediul de transmisie a condus la
existenţa coliziunilor şi retransmisiilor. Acest fapt a făcut imposibilă garantarea unui timp maxim (worst case)
de transmisie, condiţie necesară pentru a asigura caracterul determinist al comunicaţiei de date în timp real,
solicitată de aplicaţiile industriale. Dacă luăm în considerare faptul că multe controlere logice programabile au o
durată de scanare a datelor între 5 şi 20 ms, rezultă că tehnologia Ethernet iniţială era şi prea lentă pentru aplica -
ţiile industriale.

Cod
Delimitator Adresa Adresa Lungime
Preambul Date control
start destinaţie sursă cadru
(CRC)
2 sau 6 2 sau 6 461500
7 octeţi 10 octeţi 2 octeţi 4 octeţi
octeţi octeţi octeţi
Fig. A5.1.7  Formatul tipic al unui cadru de date CSMA/CD.

Pentru a realiza cerinţa legată de determinism, sistemele Ethernet moderne au trebuit să evo lueze în
următoarele patru direcţii: topologia reţelei, administrarea accesului la magistrală, viteza şi redundanţa. Astfel,
în prezent, acestea sunt capabile de comunicare full-duplex prin folosirea conexiunilor comutate (switched) ceea
ce a permis obţinerea determinismului. Pe de altă parte, cadrul de date CSMA/CD a fost modificat de aşa natură
încât să permită introducerea unui sistem de priorităţi în transmiterea mesajelor şi configurarea de reţele locale
de date virtuale.
Vitezele de transmisie au crescut de la 10 Mbps la 100 Mbps, la 1 Gbps şi apoi la 10 Gbps. Vitezele mai
scăzute sunt adecvate pentru nivelul de proces (al dispozitivelor), iar cele mai ridicate pentru nivelul reţelei de
întreprindere (al informaţiei). Creşterea vitezei a permis şi introducerea redundanţei în variantele Ethernet
industriale unde se utilizează componente hardware ce pot comuta în 250 ms.
Cel mai mare progres în dezvoltarea Ethernet-ului industrial a reprezentat-o apariţia switch-urilor, care au
izolat domeniile de coliziune. Ele pot fi configurate în aşa fel încât porturile lor să fie organizate în grupuri
(reţele virtuale) unde toate pachetele recepţionate de un port pot fi transmise numai către un alt port aparţinând
grupului respectiv.
Dintre protocoalele Ethernet industriale sunt amintite: Ethernet/IP, Foundation Fieldbus High-Speed
Ethernet (HSE), Profinet, Interface for Distributed Automation (IDA), Manufacturing Message Specification
(MMS) şi Modbus TCP.

Reţele Ethernet de viteza 10 Mbps


Standardul IEEE 802.3 (cunoscut şi ca ISO 8802.3) defineşte pentru reţelele Ethernet de 10 Mbps un
număr de medii de transmisie care pot fi utilizate într-un asemenea tip de reţea, ele asigurând viteze de
transmisie de până la 10 Mbps. Standardul include următoarele variante:
 10Base2: cablu coaxial subţire (RG-58), transmisie de date la viteza de 10 Mbps în banda de bază,
topologie tip magistrală (bus);
 10Base5: cablu coaxial gros (RG-8), transmisie de date la viteza de 10 Mbps în banda de bază, topologie
tip magistrală (bus);
 10BaseT: cablu torsadat (categoria 3), transmisie de date la viteza de 10 Mbps în banda de bază,
topologie stea;
 10BaseFL: fibră optică, transmisie de date la viteza de 10 Mbps în banda de bază, topologie punct-la-
punct.
Alte variante incluse în standard sunt 1Base5, 10BaseFB, 10BaseFP şi 10Broad36, dar aceste versiuni nu
au fost niciodată viabile din punct de vedere comercial.

Reţele Ethernet de viteza 100 Mbps


Sistemele Ethernet de 100 Mbps (standardul IEEE 802.3u) sunt identificate generic prin denumirea
100BaseT. Aceste sisteme includ, în principal, versiunile 100BaseTX (cabluri din cupru ) şi 100BaseFX (fibra
optică).
În afară de aceste două versiuni, au mai fost definite versiunea 100BaseT4, care a fost destinată să opereze
pe patru perechi de cabluri de categoria 3 (Cat3), dar care nu a câştigat niciodată o acceptare largă şi versiunea
100BaseT2, care trebuia să opereze pe două perechi de cabluri de categoria 3 şi care nu a fost implementată de
niciun fabricant.
152 Consumatori de energie electrică

Una din limitările sistemului 100BaseT este aceea a lungimii domeniului sau de coliziune care este de 10
ori mai mic decât în cazul reţelelor de tip 10BaseT şi anume 250 m. Acest lucru limitează distanţa între o staţie
de lucru şi dispozitivul concentrator (hub) la 100 m. Ca atare, reţele ce acoperă distanţe mai lungi de 200m
trebuie să fie interconectate de dispozitive de tip stochează-şi-transmite-mai-departe (store-and-forward) cum
ar fi dispozitive de tip router, punte (bridge) sau switch. Această constrângere prezintă avantaje, dat fiind faptul
ca dispozitivele mai sus amintite segreghează traficul în cadrul fiecărui domeniu de coliziune, reducând în felul
acesta numărul de coliziuni la nivelul întregii reţele.
Formatul cadrului de date a rămas neschimbat, singura deosebire fiind că el este transmis de 10 ori mai
repede decât în cazul unei reţele Etherent 10BaseT.

Reţele Ethernet Gigabit


Tehnologia Ethernet Gigabit (standardul IEEE 802.3z) se bazează pe schema de codificare 8B/10B
adoptată de la standardul de reţea pe canal de fibră optică dezvoltat de ANSI (American National Standard
Institute) şi care transformă simboluri de 8 biţi de date în simboluri de 10 biţi de cod. Ea este identificată
generic prin denumirea 1000BaseX şi include versiunile 1000BaseSX, 1000BaseLX şi 1000BaseCX:
 1000BaseSX este o versiune ce foloseşte fibră optică multimod;
 1000BaseLX este o versiunea ce foloseşte fibra optică monomod;
 1000BaseCX este o versiune ce foloseşte cablul scurt din cupru, bazându-se pe standardul canalului de
fibră optică.
În afară de aceste versiuni, mai există o a patra, 1000BaseT, care operează pe un cablu torsadat de
categorie 5 (Cat5e) şi care a înlocuit, în mare parte, versiunea 1000BaseCX. Trebuie subliniat că 1000BaseT
foloseşte o schemă diferită de codificare decât cea recomandată de standard.
Ca şi în cazul Ethernetul-ui rapid (100BaseT), Ethernet-ul Gigabit permite comunicaţia full-duplex şi
autonegocierea vitezei de transmisie. El foloseşte acelaşi format de cadru de date ca şi versiunile anterioare,
asigurând în felul acesta compatibilitatea cu acestea.
Deşi cadrul de date este similar, sistemul a trebuit să sufere o mică modificare pentru a putea să
funcţioneze, în mod efectiv, în modul CSMA/CD la 1GBps. Modificarea a constat în mărirea numărului de
octeţi minim necesar de a fi transmis pentru a permite tuturor clienţilor conectaţi la reţea să detecteze o
coliziune (slot-time) de la 64 la 512 (ceea ce este echivalent cu 4096 microsecude). Fără această creştere
domeniul de coliziune în cadrul standardului s-ar fi redus la 25 de metri, ceea ce ar fi făcut impracticabilă
utilizarea lui. În realitate, nu este nevoie de această mărire a domeniului de coliziune deoarece toate sistemele
Ethernet Gigabit sunt full-duplex şi ca atare nu există coliziuni.

Reţele Ethernet de 10 Gigabit


Comunicaţia în reţelele Ethernet de 10 Gbps este guvernată de mai multe standarde dintre care mai
importante sunt cele care definesc comunicaţia pe fibra optică (IEEE 802.3ae-2002) şi pe cablu torsadat din
cupru (IEEE 802.3an-2006). Standardul pentru reţeaua Ethernet de 10 Gbps defineşte numai legături full-
duplex care pot fi realizate prin intermediul switch-urilor, modul de transmisie semi-duplex şi CSMA/CD
nefiind incluse în acest standard.
Standardul IEEE 802.3ae-2002 stabileşte condiţiile de comunicare la viteza de 10 Gbps prin intermediul
fibrei optice. Variantele de implementare ale acestui standard sunt denumite 10GBASE-SR, 10GBASE-LR şi
10GBASE-ER.
Varianta 10GBASE-SR (short-range) foloseşte, pentru transmisia datelor, codul de linie 64B/66B, un cod
de modulare digitală în banda de baza care transformă 64 de biţi de date în 66 de biţi de cod. 10GBASE-SR
foloseşte fibra optică multimod şi transmiţătoare cu diode laser de 850 nm şi, în funcţie de calitatea fibrei, poate
acoperi distanţe între 26 m şi 300 m.
Varianta 10GBASE-LR (long-range) foloseşte fibra optică monomod pentru a transmite date la distanţe de
10 km folosind codul 64B/66B.
Varianta 10GBASE-ER (extended-range) permite transferul datelor până la 40 km folosind fibra optică
monomod şi transmiţătoare cu diode laser de 1550 nm.
Standardul IEEE 802.3an-2006 pentru Ethernet de 10 Gbps, descrie modul de comunicare la viteza de 10
GB pe cablu din cupru torsadat, la o distanţă de până la 100 m, această versiune purtând denumirea 10GBASE-
T. Deşi, la această viteză de transmisie de date s-ar putea spune că soluţia cea mai adecvată este fibră optică,
utilitatea acestui standard se bazează pe faptul că legăturile între dulapul de comunicaţii şi punctele de lucru din
clădiri sunt făcute cu cablu din cupru torsadat.
Sistemul 10GASE-T necesită folosirea tuturor celor 4 perechi de fire torsadate care se găsesc într-un cablu
standard folosit în reţelele Ethernet. Sistemele de cablu care permit operarea în standardul 10GBASE-T sunt
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 153

cele de categoria 6 (CAT6), cu ecran de tip folie pentru fiecare pereche de fire (FTP), categoria 6 extinsă
(CAT6a), categoria 7 (CAT7) şi categoria 7a (CAT7a).
Sistemul împarte cei 10 Gbps în 4 canale de date de 2,5 Gbps. Această tehnică este aceeaşi cu cea folosită
la viteza de transmise de 1 Gbps, cu deosebirea că aici sunt canale de date de 250 Mbps. Sistemul necesită
folosirea procesoarelor digitale de semnal (DSP), atât pentru canalele de transmisie, cât şi pentru cele de
recepţie. Transmisia de date foloseşte o tehnică de codare multinivel, avantajul acestui tip de codare fiind
reducerea benzii necesare pentru transportul datelor.
De fiecare dată când un semnal este transmis pe cablu, o parte a sa este reflec tată, acest fenomen
contribuind la degradarea semnalului şi la limitarea performanţei sistemului. În cazul standardului 10GBASE-T,
semnalele de transmisie şi de recepţie partajează aceeaşi pereche de cablu, acest tip de comunicaţie fiind
denumit transmisie full-duplex. Ea necesită folosirea unui dispozitiv denumit circuit hibrid de anulare a ecoului
pentru separarea semnalului transmis de cel recepţionat.

A5.1.5 Comunicaţia fără fir („wireless”)


Comunicaţia fără fir reprezintă transferul informaţiei la distanţă fără a necesita existenţa conductoarelor
electrice, acest termen fiind folosit, în general, în legătură cu echipamentele de calcul mobile.
Comunicaţia fără fir include sistemele care folosesc semnale în domeniul:
 frecvenţelor radio;
 microoundelor;
 radiaţiei infraroşu.
Aplicaţiile acestei tehnologii pot cuprinde comunicaţia punct-la-punct, comunicaţia punct-multipunct,
radiodifuzarea, reţelele celulare şi alte reţele fără fir.
Termenul „fără fir” descrie comunicaţia în care undele electromagnetice transportă semnalul pe întreaga
cale de comunicaţie sau numai pe o parte a acesteia.
Transmisia fără fir este o alegere logică în cadrul unor reţele locale de date unde utilizatorii trebuie să-şi
schimbe adesea amplasamentul sau care trebuie să unească puncte aflate la distanţe mai mari decât cele ce pot fi
acoperite de cablurile electrice. Folosirea acestei tehnologii este justificată în următoarele situaţii:
 acoperirea unor distanţe mai mari decât cele în care se folosesc în mod normal cablurile electrice;
 depăşirea unor obstacole cum ar fi structurile fizice, EMI sau RFI;
 asigurarea unei legături secundare de date în cazul întreruperii legăturii principale;
 asigurarea legăturii de date cu staţii de lucru mobile sau portabile;
 asigurarea conectării cu utilizatorii mobili.
Ca exemple de tehnologii fără fir pot fi amintite Wi-Fi (Wi-Fi Alliance), tehnologiile celulare de tipul
GPRS, ZigBee (ZigBee Alliance) şi tehnologia Bluetooth (Bluetooth Special Interest Group).
Tehnologiile fără fir cele mai utilizate în sistemele SCADA sunt reţelele Ethernet fără fir (Wi-Fi), reţelele
GPRS ( General Packet Radio Service ), reţelele M2M (Machine to Machine) şi indentificarea prin
radiofrecvenţa (RFID). O comparaţie între diversele tehnologii fără fir din punct de vedere al suprafeţei de
acoperire şi al debitului de date se găseşte în figura A5.1.8.
Reţelele Ethernet fără fir (WLAN) sunt reglementate de standardul IEEE 802.11 (unde sunt specificate
versiunile a, b şi g) şi servesc, drept mecanism de transport între diverse dispozitive mobile şi reţelele
tradiţionale cablate. Accesul la reţea, prevăzut de standardul 802.11, foloseşte o tehnică denumită CSMA/CA
Reţea ZigBee
Raza de acoperire

(Carrier Sense Multiple Access/Colision Avoidance). Această tehnică constă în faptul că o staţie client se
(dispozitive
asigură, înainte de a emite, că nu existămultiple)
alţi utilizatori care folosesc reţeaua.

GSM

802.11b 802.11g
ZigBee Bluetooth

Performanţa (debit de date)


Fig. A5.1.8  Comparaţie între Wi-Fi, ZigBee, Bluetooth şi
tehnologia celulară/GSM.

Spre deosebire de reţeaua locală de date tradiţională, unde este necesară utilizarea unui cablu electric
pentru a conecta un echipament de calcul la reţea, Ethernet-ul fără fir conectează calculatoarele şi alte
154 Consumatori de energie electrică

componente la reţea folosind un Punct de Acces (AP). Acesta, la rândul său, se conectează la reţeaua Ethernet
cablată prin intermediul unui port RJ-45.
Punctele de acces au o rază de acoperire de aproximativ 100 m. Aria acoperită de acestea poartă numele de
celulă, iar utilizatorii se pot mişca liber în cadrul ei. Punctele de acces pot fi interconectate pentru a permite
utilizatorilor să se mişte liber într-o clădire sau de la o clădire la alta.
Riscurile de securitate în reţelele Ethernet fără fir sunt egale cu suma dintre riscurile reţelei cablate şi noile
riscuri introduse de slăbiciunile protocolului de transmisie a datelor din reţelele fără fir. De aceea este necesar
ca, înainte de implementarea unei asemenea soluţii, să se evalueze ameninţările specifice şi vulnerabilităţile pe
care le introduc asemenea reţele. Odată ce evaluarea riscurilor este completă, responsabilul cu securitatea reţelei
va planifica şi implementa măsurile care vor garanta siguranţa sistemului şi vor reduce riscurile la un nivel ce
poate fi administrat.
Tehnologiile celulare fără fir au fost create pentru telefonia mobilă dar, ca şi în cazul telefoniei fixe, ele s-
au diversificat şi s-au transformat în tehnologii de comunicaţie de uz general. Deşi numărul tehnologiilor
celulare este mare, doar câteva dintre ele sunt de interes când se discută legătura dintre reţelele celulare şi
comunicaţia numerică de date. Printre aceste tehnologii se pot aminti GSM (Global System for Mobile
communication) şi GPRS (General Packet Radio Service) [5.24], care este practic o extensie a tehnologiei
GSM.
Soluţia care se află la dispoziţia celor care vor să realizeze o comunicaţie de date, folosind tehnologia
celulară, este achiziţionarea unui modem GPRS/GSM echipat cu o cartelă SIM, care va permite unui
echipament de calcul sau de proces al unui sistem SCADA să se conecteze la reţeaua celulară a unui operator de
telefonie mobilă. Avantajul folosirii unei asemenea soluţii este că ea menţine, prin intermediul modemului,
respectivul echipament tot timpul conectat la reţea (tehnologie always-on). Trebuie menţionat că utilizatorul va
folosi pentru comunicaţia de date protocolul TCP/IP.
Reţelele celulare oferă câteva avantaje care pot fi de interes pentru sistemele SCADA. Printre acestea se
poate enumera faptul că ele acoperă în quasi-totalitate teritoriul ţării şi că tehnologia celulară permite deplasarea
dispozitivelor fără ca acestea să piardă conexiunea cu reţeaua.
Tehnologiile GSM şi GPRS conţin, în specificaţiile lor, prevederi legate de asigurarea securităţii, dar
metodele folosite nu sunt dintre cele mai bune. Algoritmii de criptare folosiţi sunt slabi, iar proiectarea
mecanismului de securitate ridică anumite întrebări. De aceea, în cazul în care se foloseşte tehnologia
GSM/GPRS ca mediu de comunicaţie în cadrul unui sistem SCADA, se recomandă folosirea, la nivelurile
superioare ale modelului OSI, a unui protocol suplimentar de securitate.
O altă tehnologie legată de reţelele fără fir este tehnologia M2M (Machine to Machine) [5.25]. Ea combină
tehnologiile de comunicaţie de date cu cele domeniul calculatoarelor şi al alimentării cu energie. În esenţă,
M2M reprezintă un nou grup de aplicaţii care permit transferul de date între medii fizice sau biologice aflate la
distanţă.
În prezent, se disting patru tipuri principale de aplicaţii M2M:
 comunicaţii în domeniul de radiofrecvenţă între sisteme staţionare şi mobile;
 automatizări industriale şi aplicaţii de control al proceselor prin intermediul reţelelor fără fir, fixe sau
hibride;
 sisteme distribuite spaţial cum ar fi telemetria fără fir sau sisteme de control aflate la distanţă;
 aplicaţii generice, care este un termen care descrie comunicaţia între echipamente de calcul (de exemplu:
de la client la server, de la client la client (P2P) sau de la server la server).
Un mare salt pentru tehnologia M2M a reprezentat-o realizarea echipamentelor de calcul de generaţia a 4-
a. Acestea reunesc în aceeaşi platformă circuite integrate, o sursă de comunicaţie radio şi una de energie.
O clasa importantă de dispozitive ale acestei tehnologii sunt senzorii M2M, dispozitive cu capacităţi de
comunicare şi de calcul proprii, care sunt conectaţi la reţele fără fir sau fixe. Aceştia consumă energie redusă şi
ca atare pot fi folosiţi pentru culegerea de date de la distanţă. Datorită acestui fapt, este necesar ca aceştia să
dispună de posibilitatea de a se autoorganiza la nivelul reţelei pentru a depăşi situaţiile de eroare.
Servicii M2M sunt oferite, în prezent, în mod curent, de către operatorii de telefonie mobilă. Aceştia
folosesc infrastructura reţelei proprii pentru transferul informaţiilor de la dispozitive sau senzori inteligenţi
aparţinând clienţilor către un punct central, oferind apoi acestora posibilitatea de a accesa aceste date.
Identificarea prin radiofrevenţă (RFID) foloseşte undele radio pentru a urmări şi a identifica oameni,
animale, obiecte şi transporturi de mărfuri. Acest lucru se bazează pe un principiu care foloseşte undele de
radiofrecvenţă reflectate de către o etichetă RFID către sursa acestor unde, principiu denumit „modulated
backscatter”. Undele radio reflectate conţin o informaţie care identifică în mod unic pe posesorul etichetei
RFID. În prezent, această tehnologie este încorporată în reţelele LAN fără fir (WLAN) făcând posibilă
urmărirea stocurilor de mărfuri aflate în inventarul firmelor.
Un sistem RFID conţine două elemente:
 o etichetă RFID (denumită şi transponder RFID) care include antena şi modulul radio electronic;
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 155

 un cititor (denumit şi transceiver) care constă din circuitul de transmisie/ recepţie şi dintr-o antenă.
Pentru citirea informaţiei, stocată la nivelul etichetei RFID, transmiţătorul emite unde radio care activează
această etichetă. Eticheta transmite înapoi către sursă semnalul primit după ce, în prealabil, l-a modulat cu
informaţia care o indentifică în mod unic, urmând ca cititorul să extragă aceste date în momentul când va
recepţiona semnalul modulat.
Există trei parametrii care definesc un sistem RFID:
 mijloacele prin care se asigură energia necesară funcţionării etichetei;
 frecvenţa la care aceasta operează;
 protocolul de comunicaţie.
În funcţie de modul în care îşi obţin energia necesară funcţionării, etichetele RFID se clasifică în trei
categorii: pasive, semi-active şi active. Etichetele pasive îşi obţin energia prin redresarea energiei de radio-
frecvenţă care este captată de antenă, ele folosind această energie, atât pentru consumul propriu, cât şi pentru
retransmisia semnalului recepţionat. Etichetele semi-active folosesc o baterie pentru a alimenta componentele
electronice proprii, dar folosesc energia de radio-frecvenţă pentru a-şi alimenta transmiţătorul. În sfârşit,
etichetele active folosesc energia furnizată de o baterie, atât pentru consumul propriu, cât şi pentru a retrans mite
semnalul recepţionat.
Din punct de vedere al frecvenţei la care acestea operează (frecvenţa pe care sunt acordate) etichetele
RFID se împart în etichete de joasă frevenţă (LF), de înaltă frecvenţă (HF) şi de ultra-înaltă frecvenţă (UHF).
Protocolul de comunicaţie adoptat de etichetele RFID este Slotted Aloha, un protocol similar cu cel folosit
în reţelele Ethernet. În protocolul Slotted Aloha, etichetelor le este permis să transmită după activare, la
momente de timp prestabilite. Această tehnică reduce probabilitatea apariţiei coliziunilor şi permite citirea de
până la 1000 de etichete pe secundă.
Dat fiind că domeniul de operare a unei etichete RFID este 30 m, este posibil că mai multe etichete să fie
activate simultan şi, ca atare, există şi posibilitatea apariţiei coliziunilor. În caz de coliziune, eticheta va
retransmite mesajul după ce a aşteptat un timp, a cărui durată este stabilită în mod aleator. În cazul apariţiei
coliziunilor, transmiţătorul are sarcina să retransmită mesajul până la dispariţia acestora.

A5.1.6 Protocolul TCP/IP

Denumirea TCP/IP are două semnificaţii: pe de-o parte, reprezintă o suită de protocoale definite la nivelul
Internet-ului, iar pe de altă parte, se referă la unul din protocoalele acestei suite. Datele protocolului TCP/IP
sunt transportate în interiorul cadrului de date folosit în reţeaua Ethernet. Structura unui asemenea cadru este
prezentată în figura A5.1.9.
Reţeaua Ethernet şi protocolul TCP/IP au căpătat o importanţă deosebită în automatizările industriale
contemporane. Acestă importanţă se datorează următoarelor caracteristici:
 Protocolul TCP/IP susţine în mod optim arhitectura client-server;
 Ethernet-TCP/IP reprezintă un standard larg acceptat pentru transportul datelor;
 TCP/IP asigură o legătură directă cu aplicaţiile comerciale;
 TCP/IP asigură transportul
Antet reţea de date
Antetla nivelul Antet
Internet-uluiAntet
şi alşireţelelor
Codde firmă (intranet).
control
locală date IP TCP sau UDP date aplicaţie reţea locală date
Datagrama UDP sau
segment TCP
Datagrama IP
Cadru de date reţea locală

Fig. A5.1.9  Structura mesajului în reţeaua Ethernet transportând protocolul TCP/IP.

Ca aproape toate protocoalele folosite în Internet, protocolul TCP/IP este descris de un document de tip
RFC (Request For Comment). Aceste documente standard sunt administrate de către o autoritate denumită IAB
(Internet Activity Board).
Protocolul TCP/IP furnizează trei tipuri de servicii şi anume: servicii de aplicaţie, servicii de transport
garantat şi fiabil al datelor şi servicii de livrare a pachetelor de date, fără conectarea în prealabil a sursei cu
destinaţia acestora.
Deşi are numeroase avantaje, protocolul TCP/IP nu a putut fi preluat însă direct din domeniul aplicaţiilor
comerciale în domeniul aplicaţiilor industriale, unde există situaţii când trebuie să se respecte anumite
constrângeri de timp (aplicaţii de timp-real).

Protocolul IP
156 Consumatori de energie electrică

Serviciul de livrare a pachetelor la nivelul reţelei (IP) nu garantează livrarea acestora către destinatar, ci
numai faptul că se fac toate eforturile (best efforts) pentru îndeplinirea acestui deziderat. Protocolul care descrie
acest servicu este denumit Internet Protocol sau prescurtat IP şi este descris de documentul RFC 971.
Pachetul de bază folosit în cadrul protocolului IP poartă denumirea de datagrama IP, structura unei
asemenea datagrame fiind prezentată în figura A5.1.10.
Semnificaţia câmpurilor din figura A5.1.10 este următoarea:
 VERS – versiunea protocolului;
 HLEN – lungimea antetului datagramei exprimată în cuvinte de 32 de biţi;
 Tipul serviciului – acesta reprezintă o recomandare către software-ul de rutare al serviciului;
 Lungimea totală – lungimea datagramei în octeţi (inclusiv lungimea antetului);
 Identificare – un număr unic care indentifică fiecare datagramă;
 Offset-ul fragmentului – specifică poziţia datelor din pachet în datagrama originală, informaţie necesară
in cazul ca mesajul original a trebuit fragmentat;
 Timpul rămas de trăit pentru pachet (Time to live, prescurtat TTL) – acest câmp este decrementat pe
măsură ce datagrama circulă în reţea şi trece de un calculator gazdă (host) sau de un sistem poartă (gateway);
Antet datagrama IP Date

0 4 8 16 19 24 31
VERS HLEM Tip serviciu Lungime totală
Identificare Flag-uri Offset fragment
Timp rămas de Protocol Suma control
trăit (TTL)
Adresa sursă
Adresa destinaţie
Opţiuni IP (dacă există)
Fig. A5.1.10  Structura unei diagrame IP.

 Protocol – specifică tipul protocolului conţinut în zona de date a pachetului;


 Suma de control a antetului – complementul faţă de 1 al rezultatului adunării octeţilor din antetul IP ca o
serie de întregi pe 16 biţi;
 Adresa Sursă şi Destinaţie – adresa IP a nodurilor sursă şi destinaţie a pachetului;
 Optiuni IP – opţiuni folosite în scop de control.

Protocolul TCP
Protocolul de transport TCP (RFC 793) se găseşte la nivelul de transport al modelului OSI, direct deasupra
protocolului IP. TCP este un protocol care asigură că, pe de o parte, partenerii cărora li se trimit pachete de date
există cu adevărat, iar, pe de altă parte, că datele ajung la aceştia fără erori şi în ordine corespunzătoare.
Protocolul TCP (Transport Control Protocol) specifică structura pachetului transmis între noduri, modul
cum se stabileşte şi se închide o conexiune, care este mecanismul de confirmare al pachetelor, care este
mecanismul de retransmise al pachetelor, cum sunt rutate pachetele către destinaţii multiple, în cadrul aceluiaşi
echipament de calcul şi cum sunt detectate şi corectate erorile de comunicaţie.
Majoritatea aplicaţiilor, care sunt poziţionate în modelul OSI deasupra nivelului de transport, folosesc
protocolul TCP pentru transferul datelor. Acest fapt este determinat de siguranţa transferului de date oferită de
acest protocol.
Marele dezavantaj al protocolului TCP este faptul că solicită resurse suplimentare faţă de cele necesare, în
mod normal, pentru transferul datelor, sarcina procesorului echipamentului de calcul crescând direct
proporţional cu creşterea vitezei de transfer a datelor în reţea. Un alt dezavantaj îl constituie faptul că, în
diversele stări ale unei conexiuni TCP, protocolul este susceptibile la atacuri.

Aplicaţii ale protocolului TCP/IP


Suita de protocoale TCP/IP conţine un număr de protocoale de aplicaţie care pot fi folosite pentru
transferul datelor între două noduri ale reţelei. Dintre acestea pot fi amintite:
 Telnet – protocol de aplicaţie care permite utilizatorului, aflat la un terminal al unui echipament de
calcul, să comunice interactiv cu procesul unei aplicaţii ce rulează pe un alt echipament;
 FTP – protocol de aplicaţie care permite unui utilizator să interacţioneze cu un sistem de fişiere de pe un
echipament de calcul aflat la distanţă;
 SMTP – protocol care permite transferul poştei electronice la nivel de reţea;
 SNMP – protocol care permite unui utilizator să obţină informaţii legate de performanţa reţelei sau a unui
echipament de control a acesteia (router sau bridge);
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 157

A5.1.7 Protocolul HTTP


În momentul în care echipamentele de calcul şi dispozitivele de control sunt cuplate în reţele compatibile
cu Internet-ul, este posibilă folosirea serverelor de web şi implicit a protocolului HTTP (Hypertext Transfer
Protocol) pentru a face informaţia de la nivelul procesului industrial disponibilă operatorilor. Acest lucru poate
fi realizat în două moduri.
Primul dintre ele este acela de a încorpora un server de web local în dispoziti vul de control. Acest lucru
înseamnă că informaţia, accesibilă dispozitivului respectiv, poate fi prezentată ca o mulţime de pagini de web şi
poate fi afişată pe orice echipament de calcul prin intermediul unui browser de web.
O a doua soluţie este aceea de a folosi un echipament de calcul de uz general pe post de server de web,
echipament care să adune datele necesare pentru paginile de web prin generarea de cereri native de date (de
exemplu folosind protocolul Modbus) către dispozitivele de control. Aceste cereri pot fi transmise prin interme-
diul unei reţele Ethernet, interogarea putându-se face fie direct, în cazul dispozitivelor care au interfeţe de reţea
sau prin intermediul unor echipamente care să facă conversia mesajelor în şi din protocolul nativ al acestor
dispozitive (gateway).
O problemă care trebuie rezolvată este aceea a administrării atributelor datelor care se transferă (eticheta,
tipul datelor, capul de scală, valorile limită, unitatea de măsurare) şi a parametrilor echipamentelor fizice
(adresa de reţea, numărul nodului). O soluţie a acestei probleme este folosirea standardului LDAP (Lightweight
Directory Access Protocol) pentru a crea şi a menţine o structură ierarhica a punctelor de date din cadrul
echipamentelor, a echipamentelor în cadrul diverselor locaţii şi a locaţiilor în cadrul unei organizaţii.
Standardul LDAP permite modificarea cu uşurinţă a acestei ierarhii în cazul în care organizarea
echipamentelor fizice şi a punctelor de date se modifică.

A5.1.8 Protocolul Modbus


Protocolul Modbus este un protocol de aplicaţie, poziţionat la nivelul 7 al modulului OSI, care asigură o
comunicaţie de tip client-server între dispozitivele conectate la diferitele tipuri de magistrale şi reţele. El
standardizează, de asemenea, un protocol specific pentru liniile seriale şi altul pentru pentru comunicaţia
folosind protocolul TCP/IP.
La nivelul de aplicaţie al modelului OSI protocolul Modbus oferă o comunicaţie de tip client-server între
dispozitivele conectate la reţea. La acest nivel, se stabilesc şi funcţiile pe care protocolul Modbus le oferă
participanţilor la comunicaţie.
Comunicaţia de date la nivelul protocolului Modbus se bazează pe o reprezentare a datelor sub forma unei
mulţimi de regiştri de 16 biţi, a căror adresă este cunoscută de participanţii la schimbul de mesaje. Aceşti
regiştri pot fi adresaţi global sau la nivel de bit pentru operaţii de citire sau de scriere. Protocolul Modbus
foloseşte următoarele tipuri de mesaje:
 Cereri  mesaje trimise prin intermediul reţelei de către clienţi către servere în scopul iniţierii de
tranzacţii;
 Răspunsuri  mesaje trimise de server către clienţi care pot conţine date şi care servesc şi drept
confirmări ale mesajelor clienţilor.
La nivelul de aplicaţie al protocolului se defineşte o unitate de date de protocol (PDU), care este
independentă de nivelurile de comunicaţie inferioare şi care cuprinde codul funcţiei Modbus şi datele ce trebuie
transmise. Clientul trimite către un server un mesaj care conţine numărul care indică tipul mesajului (codul
funcţiei Modbus) şi câmpul de date. În caz că primeşte răspuns, extrage datele din mesaj, iar dacă nu le
primeşte, după un interval de timp dat, în care mesajul poate fi retransmis de câteva ori, decide că serverul este
deconectat de la reţea.
Funcţiile Modbus definite la nivelul de aplicaţie pot fi împărţite în trei grupe denumite Clase de
Conformitate.
Clasa de conformitate 0 conţine o mulţime minimă de mesaje, utile atât pentru dispozitivul care
controlează comunicaţia, cât şi pentru cel ţintă: funcţia 3 (citire de regiştri multipli) şi funcţia 15 (scrie regiştri
multipli).
Clasa de conformitate 1 cuprinde o mulţime suplimentară de funcţii implementate de către toţi participanţii
la comunicare şi interoperabile (funcţiile 1, 2, 4, 5, 6, 7 care au ca rol scrieri şi citiri la nivel de bit sau de
registru).
Clasa de conformitate 2 conţine funcţii de transfer de date necesare operaţiilor de rutină şi a celor de
supervizare.
Protocolul Modbus serial este definit la nivelul 2 al modelului OSI, el fiind un protocol de tip stăpân-sclav
(master-slave). Un asemenea tip de protocol are un nod (nodul stăpân) care emite comenzi explicite către unul
din nodurile de tip sclav. Nodurile de tip sclav nu pot transmite date fără a exista o cerere prealabilă a unui nod
158 Consumatori de energie electrică

stăpân şi nici nu pot comunica cu alte noduri de acelaşi tip. În cazul proto colului Modbus serial, rolul clientului
este jucat de către nodurile stăpân, iar cel al serverului este jucat de către nodurile de tip sclav. La acest nivel se
stabileşte formatul mesajului precum şi modul de detectare al erorilor de transmisie.
Implementarea protocolului Modbus la nivelul unei magistrale sau a unei reţele specifice implică
adăugarea de câmpuri suplimentare la unitatea de date de protocol iniţială, în scopul construirii unui mesaj de
comunicaţie corespunzător.
În cazul variantei Modbus serial, unităţii de date de protocol i se adaugă un antet conţinând adresa
dispozitivului sclav şi o sumă de control care asigură detectarea erorilor apărute în timpul comunicaţiei de date.
Lungimea maximă a unui mesaj Modbus serial este de 256 de octeţi.
Structura unui mesaj al protocolului Modbus serial este indicată în figura A5.1.11.
Adresa Cod funcţie MODBUS Cămpul de date Cămpul de verificare a erorilor
Fig. A5.1.11  Structura unui mesaj Modbus transmis pe linie serială

La nivelul fizic, protocolul Modbus serial poate folosi diverse tipuri de interfeţe (RS-485, RS-232) dintre
care RS-485 este cel mai comun. Aici se stabilesc tipul conectoarelor, caracteristicile electrice ale interfeţei,
precum şi topologia reţelei.
Modbus TCP a fost dezvoltat cu scopul de a permite realizarea de conexiuni de reţea industrială prin
intermediul Internet-ului folosind mesajele Modbus. Protocolul acoperă toate cele şapte niveluri ale modelului
OSI, el oferind la nivelul de aplicaţie interfeţe Modbus de tip client sau server. În această variantă, stiva TCP/IP
este folosită penrtu administarea conexiunilor, pentru transmiterea şi recepţionarea datelor şi pentru executarea
unor operaţii de configurare, necesare pentru a adapta comportamentul stivei la anumite constrângeri impuse de
dispozitivul de proces. Pentru a avea loc o comunicaţie folosind protocolul Modbus TCP, este necesară
stabilirea în prealabil a unei conexiuni între client şi server.
Modbus TCP se bazează, în esenţă, pe acelaşi format de mesaj de aplicaţie ca şi protocolul Modbus serial.
În cazul Modbus TCP însă se adaugă, la unitatea de date de protocol (PDU), un antet denumit MBAP (MODBUS
Aplicaţion Protocol), cele două entităţi alcătuind împreună unitatea de date de aplicaţie (ADU) a protocolului.
Antetul prezintă unele diferenţe faţă de cel folosit în cazul protocolului Modbus serial. Astfel, câmpul de
adresă este înlocuit de un octet denumit Identificator de Unitate. Acest identificator permite folosirea
protocolulului în cazul în care mai multe dispozitive ce folosesc protocolul Modbus serial sunt cuplate la un
echipament de tip „gateway”, care foloseşte o singură adresă de IP.
De asemenea, antetul conţine informaţie referitoare la lungimea mesajului, fapt care îi permite
destinatarului să recunoască graniţele mesajului, chiar dacă acesta a fost transmis prin intermediul mai multor
pachete de date.
Pentru comunicaţia folosind protocolul Modbus este rezervat portul TCP 502, dispozitivele care
implementează această variantă a protocolului fiind obligate să asculte la acest port.

A5.1.9 Standardul IEC 1107


Standardul IEC 1107 cuprinde un protocol hardware şi software dedicat transferului de date între un
dispozitiv de tarifare (contor de energie electrică) şi un dispozitiv exterior denumit HHU (Hand-Held Unit).
Protocolul are ca baza modelul de comunicaţie între sisteme OSI în versiunea simplificată pe trei niveluri.
Standardul acoperă situaţia în care dispozitivul exterior este conectat la un moment dat cu un singur
dispozitiv de tarifare. Conexiunea poate fi permanentă sau discontinuă şi poate fi de tip electric sau optic.
Protocolul permite citirea şi programarea dispozitivelor de tarifare şi se impun condiţii adecvate lucrului cu
asemenea dispozitive din punct de vedere al izolaţiei electrice şi al securităţii.
Transmisia serială între dispozitivul de tarifare şi dispozitivul exterior este de tip asincron având formatul
octetului conform cu standardul ISO 1177 (1 bit de start, 7 biţi de date, 1 bit de paritate şi 1 bit de stop).
Standardul defineşte următoarele tipuri de mesaj: mesaj de cerere de date, mesaj de identificare, mesaj de
confirmare şi selectare de optiune de lucru, mesaj de date, mesaj de repetare a cererii de date, mesaj de comandă
de programare şi mesaj de eroare. Mesajul conţine o sumă de control rezultată din aplicarea unei funcţii SAU
EXCLUSIV asupra octeţilor care compun zona de informaţie a mesajului.
Protocolul de transmisie de date include patru moduri de operare: A, B, C şi D. Toate modurile de lucru
asigură citirea automată a unui set de date prestabilit, modul C permiţând în plus programarea dispozitivului de
tarifare.
Comunicaţia de date în modurile A, B şi C este bidirecţională şi este iniţiată prin transmiterea unui mesaj
de cerere de date către dispozitivul de tarifare. Acesta din urmă răspunde cu un mesaj de identificare după care
transmite setul de date prestabilit. Comunicaţia de date în modul D este unidirecţională, datele provenind de la
dispozitivul de tarifare. Această transmisie este declanşată de acţionarea unui buton sau a unui senzor al acestui
dispozitiv.
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 159

Modul de lucru A foloseşte numai la citirea, cu o viteză de 300 baud, a setului de date prestabilit. Modul de
lucru B permite acelaşi lucru, cu deosebirea că răspunsul se va transmite cu o viteză cerută de dispozitivul
exterior în mesajul de cerere de date. În cazul modului de lucru C, după ce dispozitivul de tarifare răspunde cu
mesajul de identificare, acesta aşteaptă din partea dispozitivului exterior a unui mesaj de confirmare şi selectare
a opţiunii de lucru. Ca urmare a acestui mesaj de răspuns, este selectată una din cele trei opţiuni de lucru
posibile: citirea setului de date prestabilit, programarea dispozitivului de tarifare sau executarea unei operaţii
specifică fabricantului.

A5.1.10 Protocolul AS-i


Protocolul AS-i (Actuator Sensor Interface) este un protocol de comunicaţie, orientat pe bit, dedicat
schimbului de date cu senzorii şi actuatorii inteligenţi standardizat la nivel european. Cele mai multe dintre
aceste dispozitive nu au nevoie de octeţi multipli pentru a trasmite informaţia de stare, ci doar de mesaje scurte.
Ca atare, protocolul AS-i a fost proiectat să folosească mesaje orientate pe bit în scopul creşterii eficienţei
comunicaţiei cu acest tip de dispozitive.
Reţeaua AS-i poate avea o topologie liniară (de tip magistrală) sau arborescentă. Elementul central al
reţelei AS-i îl formează dispozitivele modulare. Conectarea şi deconectarea la şi de la reţea a acestor dispozitive
se face extrem de uşor, fiind luate măsuri care permit ca aceste operaţii să se facă fără a afecta funcţionarea
reţelei. Conectarea cu dispozitivele aflate pe nivelul de proces superior (PLC-uri sau RTU-uri) se poate face
prin module de adaptare sau prin folosirea de module de conversie de comunicaţie AS-i - interfaţa serială.
AS-i prevede patru tipuri de dispozitive modulare: stăpânul (master), sclavul (slave), modulul de
alimentare şi repetorul. Masterul indeplineşte rolul de element de legătura între dispozitivele de tip sclav şi un
dispozitiv aflat pe nivelul de proces superior cum ar fi de exmplu un PLC. Masterul efectuează accesul la
magistrala reţelei AS-i şi, prin aceasta, transferul de date cu modulele de tip sclav. Semnalele de intrare sau de
ieşire sunt codificate la nivelul unui modul sclav pe 4 biţi, permiţând astfel cuplarea a 4 senzori sau actuatori la
un astfel de modul. Modulul master permite modificarea configuraţiei reţelei în timpul funcţionării, el detectând
şi eventualele module defecte şi înlăturându-le din configuraţie.
Modulele de tip sclav reprezintă veriga care uneşte modulul master cu senzorii şi actuatorii din procesul
industrial, el furnizându-le acestora şi energia necesară funcţionării. Există şi variante de module de tip sclav
care pot citi semnale analogice, ele convertind informaţia de la intrare în semnale de ieşire în domeniul 4 20
mA cu o rezoluţie de maxim 18 biţi.
Modulul de alimentare are rolul de a asigura alimentarea cu energie a celorlalte module prin intermediul
liniei de comunicaţie. Ca atare, pentru a nu influenţa procesul de comunicaţie, el dispune de un mecanism de
decuplare a tensiunii de alimentare pe care o furnizează, de datele transmise în reţea.
Modulul repetor permite extinderea reţelei AS-i peste lungimea de 100 m. Această extindere se poate face
în incremente de 100 m, putându-se atinge în acest fel o lungime maximă a reţelei de 300 m.

A5.1.11 Standardul Profibus


Profibus (PROcess Field BUS) este un standard de reţea de automatizare deschis şi independent, larg
acceptat internaţional, care a fost folosit iniţial în automatizarea maşinilor de prelucrare a materialelor. Acesta
permite cablarea modulelor de senzori cu mai multe intrări, a dispozitivelor inteligente complexe, a interfeţelor
operator şi interconectarea unor subreţele mici.
Standardul Profibus aderă la modelul OSI, el permiţând unor dispozitive, produse de fabricanţi diferiţi, să
comunice în mod eficient. Topologia unei reţele Profibus este una de tip magistrală (bus). Interfaţa hardware la
magistrală este produsă sub forma de circuit integrat de diverşi fabricanţi şi se bazează pe standardul RS-485 şi
pe specificaţia electrică europeană EN50170.
Numărul de noduri care se pot conecta simultan la reţea este limitat la 127, iar distanţa maximă acoperită
de reţea poate atinge, cu ajutorul repetoarelor şi al transmiţătoarelor de fibră optică, la 24 km. Viteza de
transmisie a datelor variază între 9600 baud şi 12 Mbps, iar lungimea maximă a mesajului poate de 256 de
octeţi (224 octeti de date şi 12 de control).
Protocolul Profibus foloseşte, pentru a administra acessul la magistrală, mecanismele de interogare/răspuns
(polling) şi de transfer al jetonului (token).
Profibus acceptă două tipuri de dispozitive: master şi slave. Dispozitivele master (denumite şi staţii active)
pot controla magistrala atunci când au dreptul de acces şi pot transfera mesaje, fără a exista o cerere prealabilă
din partea altui dispozitiv. Dispozitivele slave (denumite şi staţii pasive) sunt dispozitive periferice (de
exemplu, senzori sau actuatori). Aceste dispozitive, fie pot confirma mesajele recepţionate, fie pot transmite
mesaje de date către un master la cererea acestuia.

A5.1.12 Protocolul CIP


160 Consumatori de energie electrică

Protocoalele de automatizare dezvoltate în timp, cum ar fi de exemplu AS-i sau Profibus, au reprezentat
implementări izolate ale unor idei sau funcţionalităţi considerate ca fiind adecvate pentru a rezolva anumite
probleme. Acest lucru a dus la apariţia unor bariere în cadrul arhitecturilor de automatizare, care sunt dificil de
depăşit şi care necesită folosirea unor mecanisme care să medieze între diferenţele în implementarea diverselor
sisteme.
În contrast cu aceasta, familia de protocoale CIP (Common Industrial Protocol) oferă o soluţie scalabilă
care permite folosirea unui sistem uniform de la vârful până la baza piramidei de comunicaţie, fără a solicita, în
mod excesiv, dipozitivele care trebuie să implementeze aceste protocoale [5.24].
Familia de protocoale CIP este specificată de către asociaţia ODVA (Open DeviceNet Vendor Association)
şi este alcătuită, în prezent, din protocoalele CIP, DeviceNet, ControlNet şi CompoNet.
Protocolul CIP este foarte versatil şi are un domeniu larg de aplicaţie. În cadrul modelului OSI este
amplasat pe nivelurile aflate deasupra protocoalelor aferente unor reţele orientate pe conexiuni. Aceste
conexiuni pot fi conexiuni de intrare-ieşire, care schimbă mesaje specifice de date şi conexiuni care schimbă
mesaje explicite care pot avea scopuri multiple.
Schimbul de mesaje la nivelul protocolului este administrat prin intermediul unor obiecte de comunicaţie,
valorile atributelor acestor obiecte descriind parametri esenţiali ai unei conexiuni. CIP oferă şi posibilitatea
definirii unor clase de dispozitive care sunt asociate cu profile specifice, această activitate fiind alocată unui
nivel aflat în afara modelului OSI şi plasat deasura nivelului de aplicaţie. O poziţionare a protocoalelor din
familia CIP în cadrul modelului OSI este prezentată în figura A5.1.12.
După cum se poate observa din figura A5.1.12, protocolul CIP este implemetat la nivelul de aplicaţie al
modelului OSI şi oferă următoarele facilităţi:
 Servicii comune de control – pun la dispoziţia utilizatorului un set standard de mesaje de control pentru
toate reţelele implementate la nivelurile inferioare ale modelului OSI;
 Servicii comune de comunicaţie – permit utilizatorului să se conecteze la oricare dintre aceste reţele, să le
configureze şi să culeagă date de la oricare dispozitiv conectat la ele;
 Servicii comune de rutare - permit configurarea uşoară a sistemului, având în vedere faptul că nu este
necesar transferul de tabele de rutare între reţele;
 Oferă o bază comună de cunoştinţe – existenţa unei infrastructuri comune reduce efortul de şcolarizare
necesar a fi efectuat în cazul adăugării unui nou tip de reţea la infrastructura de comunicaţie.
Unităţi de
Profil Semi- Electro- Controlere Alte
comandă
dipozitiv conductoare valve de poziţie profil
motoare
e
Nivelul de aplicaţie CIP
Aplicaţie
Biblioteca de obiecte de aplicaţie C
Serviciul de administrare a datelor CIP I
(Prezentare)
Mesaje explicite, mesaje de intrare-ieşire P
Rutarea mesajelor şi administrarea conexiunilor
(Sesiune)
în cadrul protocolului CIP

Transport Transport Transport Încapsulare


Transport
ControlNet DeviceNet CompoNet TCP UDP
Reţea IP
ControlNET CAN CompoNet
Legătura
CTDMA CSMA/NBA TDMA
de date Ethernet CSMA/CD
Nivel fizic Nivel fizic Nivel fizic
Fizic Nivel fizic
ControlNet DeviceNet CompoNet
Ethernet
Fig. A5.1.12  Poziţionarea protocoalelor din famila CIP în cadrul modelului OSI.

Primul protocol de reţea al familiei CIP este DeviceNet care este o implementare a protocolului CAN
(Controller Area Network), acesta din urmă fiind definit la nivelurile 1 şi 2 ale modelului OSI.
Mai târziu a fost definit protocolul ControlNet care implementează acelaşi protocol ca şi DeviceNet
folosind însă o soluţie diferită la nivelul fizic. Această soluţie permite viteze de comunicaţie mult mai mari (5
Mbps) în condiţiile menţinerii unui determinism strict şi a repetabilităţii în transmiterea mesajelor. Aceste
deziderate sunt realizate prin folosirea unui mecanism de acces denumit CTDMA (Concurrent Time Domain
Multiple Access). Noul nivel fizic, care foloseşte fibra optică drept mediu de transmisie a datelor, a permis şi
extinderea lungimii maxim acoperite de reţea la mai mulţi kilometri (prin folosirea de repetoare).
Un alt membru al familiei CIP este EtherNet/IP, introdus în anul 2001. Este similar cu protocolul
ControlNet în ceea ce priveşte aplicarea specificaţiilor standardului CIP. Datorită lungimii cadrelor de date
Ethernet şi a structurii master-slave a acestor reţele, nu există limitări ale acestei implementări, fiind necesară
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 161

doar definirea unui mecanism pentru a transmite mesajele CIP încapsulate cadrul de date Ethernet. Mecanismul
foloseşte protocolulul TCP/IP pentru transmiterea mesajelor explicite, în timp ce pentru încapsularea mesajelor
de intrare-ieşire se foloseşte protocolul UDP/IP.
Ultimul membru al familiei CIP este protocolul CompoNet care a fost specificat de ODVA în anul 2006.
Acesta defineşte o reţea la nivel de bit dedicată controlului dispozitivelor mici şi de viteză mare, dispozitive
care pot fi conectate la reţeaua de automatizare sau de întreprindere prin folosirea serviciilor de reţea CIP.
CompoNet este complementar celorlalte protocoale ale familiei şi se adresează aplicaţiilor care folosesc un
număr mare de senzori şi actuatori simpli, oferind posibilitatea configurării cu mare viteză a acestora.
CompoNet foloseşte mecanismul de acces la reţea TDMA (Time Division Multiple Access). Acest
mecanism impune o comunicaţie de tip determinist la nivelul reţelei, asigurând, în felul acesta, o viteză mare de
împrospătare a datelor la nivelul tuturor dispozitivelor conectate. CompoNet include şi o opţiune de alimentare
cu energie a dispozitivelor prin cablul de semnal (24 V, 5 A), ceea ce permite înlocuirea şi deconectarea
dispozitivelor din nodurile reţelei fără întrerupea alimentării acestora.

A5.1.13 Protocolul DeviceNet


DeviceNet este un protocol pentru reţele de dispozitive cu grad scăzut de complexitate bazat pe standardul
CAN (Controller Area Network) dezvoltat pentru industria de automobile. DeviceNet este clasificat ca o
magistrală de proces şi este specificat de standardul IEC-62026.
Mesajul CAN, care este de tip multioctet, era adecvat pentru acest domeniu de aplicaţie unde era necesar
ca, în cadrul mesajului, să poată fi comunicată mai multă informaţie. Mecanismul de acces la magistrală, folosit
de DeviceNet este denumit CSMA/NBA (Carrier Sense Multiple Access/Nondestructive Bitwise Arbitration). În
cadrul acestui mecanism, coliziunile, care au loc când noduri multiple încep să transmită simultan, sunt
detectate imediat şi se permite în continuare numai unui singur nod să continue transmisia, toate celelalte fiind
oprite. Acest lucru asigură tuturor nodurilor posibilitatea de a efectua transmisia de date într-un interval de timp
determinat, ceea ce garantează o comunicaţie în timp real la nivelul reţelei.
DeviceNet admite, în cadrul reţelei maximum 64 de noduri, care pot fi detaşate de la reţea fără întreruperea
alimentării cu energie şi fără a întrerupe funcţionarea acesteia. Reţeaua foloseşte un conductor cu patru fire,
care asigură, atât alimentarea cu energie a dispozitivelor conectate, cât şi comunicaţia de date. Reţeaua este de
tip magistrală, iar nodurile sunt protejate la erori de conectare, vitezele de comunicare prevăzute de standard
fiind 125, 250 şi 500 kbaud.
Spre deosebire de alte tipuri de reţele de automatizare, DeviceNet este implementată şi la nivelurile 3 şi 4
ale modelului OSI ceea ce îi permite să efectueze operaţii de rutare. La nivelul de aplicaţie este implementat
protocolul CIP (Control and Information Protocol) care deserveşte şi celelate protocoale care fac parte din
familia CIP.

A5.1.14 Protocolul EtherNet/IP


Protocolul EtherNet/IP, propus de asociaţia ODVA, se bazează pe un standard deschis de reţea compus la
nivelul fizic şi cel al legăturii de date din standardul IEEE 802.3, din suita de protocoale Ethernet TCP/IP la
nivelul de reţea şi cel de transmisie şi din protocolul CIP (Control Information Protocol) la nivelul de aplicaţie.
EtherNet/IP a fost dezvoltat ca o extensie a protocolului DeviceNet şi foloseşte protocolul CIP pentru a
încapsula mesaje DeviceNet în câmpul de date al unui pachet TCP/IP.
Mesajele transmise de EtherNet/IP sunt de două feluri: mesaje explicite şi me saje implicite. Mesajele
explicite conţin în câmpul de date, atât informaţie referitoare la protocolul încapsulat, cât şi instrucţiuni
referitoare la performanţa serviciului. Aceste mesaje sunt folosite pentru configurarea şi diagnosticarea
nodurilor reţelei. Mesajele implicite conţin, în câmpul de date, numai date de intrare-ieşire. Deoarece aceste
mesaje au un format predefinit şi nu conţin informaţii suplimentare referitoare la format, ele sunt procesate mai
rapid de către dispozitive.
Pentru mesajele care trebuie transmise în timp real, EtherNet/IP foloseşte protocolul UDP/IP (User
Datagram Protocol/Internet Protocol) care este mai simplu şi mai rapid decât protocolul TCP/IP. UDP/IP este
folosit atât pentru transmisia mesajelor cu destinatari multipli (multicast), cât şi pentru transmisia mesajelor
implicite.

Bibliografie

[5.1] Cepişcă C. ş.a., Măsurări şi aparate de măsurat, Editura Printech, Bucureşti, 2000.
[5.2] Cepişcă C. ş.a., Metode şi mijloace de măsurare în ingineria electrică, Editura Sfinx 2000, Târgovişte, 2001.
[5.3] Iliescu C. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, EDP, Bucureşti, 1983.
[5.4] Manolescu P. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, EDP, Bucureşti,1980.
162 Consumatori de energie electrică

[5.5] Nicolau E. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, EDP, Bucureşti,1984.


[5.6] Sărăcin M. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2003.
[5.7] Dogaru-Ulieru V. ş.a., Măsurări şi sisteme de măsurare informatizate, Editura Electra, Bucureşti, 2004.
[5.8] Golovanov C. ş.a., Probleme moderne de măsurare în electroenergetică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001.
[5.9] Pop E. ş.a., Principii şi metode de măsurare numerică, Editura Facla, Timişoara, 1977.
[5.10] Munteanu R. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, I.P. Cluj-Napoca, 1987.
[5.11] *** Electrical Installation Guide, Schneider Electric, Merlin-Gerin, 2005,
http://theguide.merlin-gerin.com
[5.12] Asandei D., Protecţia sistemelor electrice, Matrix Rom, Bucureşti, 1999.
[5.13] Doemeland W., Handbuch Schutztechnik, Verlag Technik Berlin, 1995.
[5.14] Schaltanlagen, 10. Auflage, ABB Calor Emag Taschenbuch, Mannheim, 1999
[5.15] Bayley D.; Wright E., Practical SCADA for Industry, Newnes, 2003.
[5.16] Kriesel W., Heimbold T., Telschow D., Bustechnologien fuer die Automation, 2. überarbeitete Auflage, Huethig Verlag
Heidelberg, 2000.
[5.17] Mills D. L., Computer Network Time Syncronization, CRC Press, 2006.
[5.18] El_Rabbany A., Introduction to GPS  The Global Positioning System, Artech House, Inc. , 2002.
[5.19] Stapko T., Practical Embedded Security, Newnes, 2008.
[5.20] Shrinvas M. (editor), Pocket Guide on Industrial Automation, 1st Edition, IDC Technologies, 2008.
[5.21] Reynders D., Wright E., Practical TCP/IP and Ethernet Networking for Industry, Newnes, 2003.
[5.22] Furrer F., Industrieautomation mit Ethernet  TCP/IP und Web  Technologie, 3. neubearbeitete und erweiterte Auflage, Huethig
Verlag Heidelberg, 2003.
[5.23] *** Practical Industrial Programming using 61131-3 for PLCs, IDC Technologies, 2008.
[5.24] Beasley J. S., Networkig, Second Edition, Prentice Hall, 2008.
[5.25] Brazell B. J., Donoho L. ş.a., M2M: The Wireless Revolution, Texas State Technical College, 2005.