Sunteți pe pagina 1din 4

ASPECTE PROCESUALE IN MATERIA ASIGURARILOR

1. Competenţa

În funcţie de felul asigurării competenţa soluţionării litigiilor născute revine


astfel:
A) acţiunea în pretenţii a asiguratului împotriva societăţii de asigurări, ca
urmare a refuzului de plată a indemnizaţiei, indiferent de felul asigurării, revine
datorită caracterului comercial al litigiului:
- în primă instanţă, judecătoriilor pentru procesele şi cererile în materie
comercială al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei vechi (100 000
lei);
- în primă instanţă , tribunalelor judeţene, pentru procesele şi cererile în materie
comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei(100 000 lei); (art.1
şi 2 C. Pr.civ).
B) În cazul asigurării pentru răspundere civilă delictuală pot fi întâlnite
două situaţii:
a) când terţul păgubit s-a constituit parte civilă în procesul penal,
competentă va fi instanţa penală sesizată (de regulă judecătoria în primă
instanţă, având în vedere că toate infracţiunile ce pot apare ca urmare a unui
accident auto sunt de competenţa acesteia)
b) când terţul alege potrivit art. 42 alin 1 al Legii 136/1995 să cheme în
judecată doar persoana responsabilă de producerea pagubei în funcţie de
valoarea obiectului competente sunt judecătoria în primă instanţă, când
valoarea este de până în 2 miliarde şi Tribunalul, ca primă instanţă, când
valoarea este mai mare;
c)când terţul alege, potrivit art. 57 alin. 1 al Legii nr. 136/1995, să cheme
în judecată direct asigurătorul, cu citarea obligatorie a asiguratului, datorită
caracterului civil al litigiului, competenţa este
aceeaşi cu cea imediat mai sus arătată, judecătoria,respectiv,tribunalul.

1.2. Litigii posibile

1.2.1. Litigii în asigurările de bunuri


a) Asigurătorul poate refuza să plătească indemnizaţia în principal atunci
când riscul a fost produs cu intenţie de asigurat, beneficiar, un membru al
conducerii persoanei juridice asigurate, peroanele fizice care locuiesc şi
gospodăresc împreună cu asiguratul
ori beneficiarul precum şi de prepuşii asiguratului, conf. art. 20 al Legii nr.
136/1995.
Un alt motiv ţine de cuantumul despăgubirilor având în vedere prevederile
art. 27 care se referă la imposibilitatea acordării unor despăgubiri mai mari
decât valoarea bunului, cuantumul pagubei şi suma asigurată.

În astfel de cazuri asiguratul are posibilitatea unei acţiuni în pretenţii ex


contractu. El va face dovada contractului de asigurare cu documentul de
asigurare, precum şi dovada plăţii primelor cu ordinul de plată, chitanţă sau alt
înscris
O probă importantă este de regulă expertiza judiciară. Astfel, atunci când
instanţa consideră necesar poate numi la cererea părţilor sau din oficiu unul sau
trei experţi, desemna experţi asistenţi care să supravegheze modul de efectuare
a expertizei, fără a putea pronuţa însă un punct de vedere oficial.

b. Asigurătorul poate cere rezilierea contractului pentru nerespectarea


obligaţiilor ce revin asiguratului: întreţinerea bunului respectând normele de
protecţie, anunţarea modificărilor survenite în privinţa stării de fapt, plata primei.

1.2.2. Litigii în asigurările de viaţă


În asigurările de viaţă regulile sunt aceleaşi fiind vorba în caz de litigiu de
un raport juridic născut din contract.
Problema cumulului sumei asigurate cu alte sume este reglementată de
art. 38 al Legii nr. 136/1995. Astfel, asiguratul sau beneficiarul unei astfel de
asigurări va primi suma asigurată independenta de plata altor sume precum cele
cuvenite din asigurările sociale, din repararea prejudiciului de cei răspunzători,
din asigurarea obligatorie pentru accidente auto.

1.2.3. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru


pagube produse prin accidente de autovehiule
Legea nr. 136/1995, stabileşte că prin contractul de asigurare, asigurătorul
se obligă să despăgubească terţul pentru paguba de care este răspunzător
asiguratul, în temeiul legii şi în limtele stabilite de aceasta.

În practica judecătorească au apărut probleme de interpretare în privinţa


calificării raportului juridic dintre asigurător şi terţi şi în privinţa determinării
cuantumului despăgubirii în funcţie de prejudiciul moral sau material suferit.
A. Calificarea raportului juridic asigurător-terţ
Prin această calificare se determină implicit şi poziţia procesuală a
asigurătorului în litigiul dintre asigurat şi terţul păgubit.
În majoritatea cazurilor instanţele au considerat că ne aflăm în faţa
solidaritaţii între asigurat (autorul culpabil al accidentului) şi asigurător. În
procesele penale, s-a reţinut calitatea asigurătorului de parte responsabilă
civilmente în baza contractului de asigurare, fiind citat alături de inculpat.

Astfel, de regulă inculpatul a fost obligat în solidar cu societatea de


asigurări la plata :
- unei despăgubiri, reprezentând diferenţa între retribuţia pe care ar fi primit-o
pe perioada concediului medical şi indemnizaţia de boală primită,

- a unei sume reprezentând daune materiale;


- cheltuielilor de spitalizare (ex: sentinţa penală nr.5204/1999 a Judecătoriei
Craiova).
}i alte soluţii judecătoreşti au statuat calificarea raportului dintre asigurat şi
asigurator ca unul de solidaritate, considerându-se că pentru aceasta este
suficientă existenţa contractului de asigurare.
Într-o opinie mai apropiată de spiritul legii se apreciază că răspunderea
asigurătorului este una subsidiară faţă de cea a asiguratului. Argumentele sunt:

a) art. 42 alin. 1 al Legii nr. 136/1995 prevede că ² drepturile persoanei


păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea
pagubei²;
b) asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limita
contractului -alin. 2 al art. 42
c) dacă voinţa legiuitorului ar fi fost solidaritatea ar fi precizat acest lucru
având în veder că ² solidaritatea nu se prezumă² aşa cum prevede art.
1041;
d) dacă asiguratul are mai multe asigurări valabile art. 52 al legii nr. 136/95
prevede că despăgubirile se suportă în părţi egale de toţi asigurătorii.

În concluzie, asigurătorul nu are poziţia unui debitor solidar cu


asiguratul, în raport cu terţul păgubit, ci poziţia unui garant personal cu un regim
juridic asemănător fideiusorului.
În susţinerea acestei comparaţii vin următoarele asemănări:
a. creditorul creanţei întemeiată pe art 998 şi 999 C.civ. poate urmări în principal
pe asigurat şi doar în subsidiar pe asigurător.
b. asigurătorul poate opune excepţii precum limita maximă a prejudiciului
acoperit şi pluralitatea de asigurători similar beneficiilor de discuţiune şi
diviziune de care beneficiază fideiusorul;
c. în cazul în care asigurătorul a despăgubit terţul păgubit se poate
interpreta că faţă de debitorul principal s-a realizat o compensaţie prin
palta anterioară a primelor, lucru similar cu dreptul de regres al
fideiusorului.

B. Valoarea despăgubirii acordate


Asigurătorul se obligă prin contract să acopere întreg prejudiciul
moral sau material dovedit, ţinându-se cont de limitele minimă şi maximă
stabilite prin hotărâre de guvern. Atunci când daunele depăşesc suma
maximă, calitatea de vinovat de producerea acestora îl fac pe asigurat
să acopere singur diferenţa. Aceeaşi este şi situaţia în care dauna nu
depăşeşte franşiza.

C. Situaţii litigioase
a. Terţul prejudiciat nu este despăgubit nici de asiguratul culpabil,
nici de asigurător.
El are două posibilităţi fie să cheme asiguratul potrivit art. 42 alin. 1
caz în care citarea asigurătorului este obligatorie potrivit art.54 alin. 4 al
Legii nr. 136/1995, fie să cheme direct asigurătorul în baza art. 42 alin. 2
al aceleiaşi legi. În acest din urmă caz instanţa va obliga asigurătorul la
acoperirea prejudiciului în limitele arătate. Asigurătorul va avea la
îndemână acţiunea în regres în cele 4 cazuri prevăzute de art. 58 al legii
(analizate anterior).

Totodată asigurătorul va putea opune în apărare cazurile


prevăzute de art 20 prezentate mai sus şi se va putea subriga în
drepturile asiguratului împotriva celor vinovaţi (art.22).

b. Asiguratul acoperă singur prejudiciul


În acest caz el va avea la îndemână împotriva asigurătorului o
acţiune ex contractul cu şanse de succes dacă nu se află într-unul din
cazurile de regres prevăzute de art 58 al Legii nr. 136/1995.