Sunteți pe pagina 1din 48

DREPTUL IMPERIAL

In aceasta perioada s-au adoptat din initiativa Imparatilor, 2 Senatusconsulte prin intermediul
carora s-a extins si mai mult cercul rudelor de sange chemate la succesiune. Astfel, prin
Senatusconsulte Tertulian ce avea sa fie votat sub imparatul Adrianus s-a acordat un drept de
succesiune mamei fata de copii sai rezultati din casatoria fara manus. Spre deosebire de sistemul
pretorului in care mama venea la succesiune copiilor sai in calitate de cognata, in sistemul dreptului
imperial mama isi mostenea copii sai in calitate de ruda legitima alaturi de ceilalti agnati.

In timpul Imparatului Iustinian s-a pus capat definitiv sistemului succesoral intemeiat pe rudenia
civila, facand din rudenia de sange unicul temei al mostenirii. In aceasta perioada sunt create 4
categorii de mostenitori :

- Descendentii
- Ascendentii
- Fratii si surorile cu copii lor, fratii si surorile cosangvini sau u si copii lor
- Ceilalti colateralo

Constatam asadar ca acum dispare definitiv deosebirea dintre „agnatiune” si „cognatiune”. Alaturi
de succesiunea regala, sistemul dreptului roman a cunoscut SUCCESIUNEA TESTAMENTARA.

SUCCESIUNEA TESTAMENTARA

Def. Testamentului = un act solem prin care o persoana, numita testator, instituie unul sau mai multi
mostenitori pentru ca acestia sa execute ultima sa vointa.

In principal, mostenitorul sau mostenitorii instituiti in calitatea lor de executor testamental


asigurau distribuirea bunurilor defructului conform dispozitiilor prevazute in testament.

Testatorul putea favoriza pe unii dintre erezi(mostenitori) spre deosebire de „mostenirea legala”
unde erezii veneau la mostenire in mod egal.

Testamentul avea sa indeplineasca si alte functii, cum ar fi spre exemplu : numirea unui tutore sau
dezrobirea unui sclav.

FORME DE TESTAMENT

Vechiul drept roman a cunoscut 3 forme de testament

- Testamentul „Calatis comitis”

- Testamentul „Inprocentum”

- Testamentul „Peres et libram”

Testamentul „Calatis comitis” imbraca forma unei legi votata de catre Comitia Curiata de unde si
ideea ca la inceput romanii au avut reticenta fata de transmisiunea succesorala realizata prin
testament . Prin „Legea celor 12 table” se consfintea rolul poporului roman, drept martor colectiv
chemat sa ia act de ultima vointa a testatorului. Aceasta forma de testament prezenta insa 2
inconveniente :

- Testamentul era accesibil numai patricienilor caci numai acestia participau la lucrarile
Comitiei Curiate
- Acesta adunare se convoca numai de 2 ori pe an, 24 martie si 24 mai.

Testamentul „Inprocentum” apare mai tarziu decat testamentul „Calatis Cimitis”, el fiind
constituit pentru a inlatura unele din inconvenientele din urma. Acesta se facea in fata armatei care
era gata de lupta, constatam asadar ca acest testament era accesibil si plebeilor. Testamentul
„Inprocentum” prezenta dezavantajul ca acesta era accesibil numai soldatilor, deci numai cetatenilor
avand varsta cuprinsa intre 17 - 46 de ani.

Testamentul „Peres et libram” reprezenta una dintre aplicatiunile mancipatiunii fiduciare.


Testatorul transmitea prin „mancipatio” patrimoniul sau unei persoana ce purta numele de „emtor
familie”, dupa care incheia cu acesta din urma anumite pacte fiduciare, pacte in care se arata numele
mostenitorului, precum si felul in care urma sa fie imparatite bunurile. Acest testament era accesibil
tuturor cetatenilor romani, dar el prezenta un serios inconvenient; astfel, „emtor familie” era un
executor testamentar „sui generis” si el devenea proprietarul bunurilor succesorale, iar actele de
fiducire prin cara urma sa se transmita bunurile conform intelegelor cu testatorul nu erau
sanctionate in vechiul drept roman, deci executarea testamentului „peres et libram” depindea de
buna credinta a lui „emtor familie”, element ce facea de multe ori ca aceasta forma de transmitere a
bunurilor succesorale sa nu fie uzitate.

In dreptul clasic apar noi forme de atestat :

- Testamentul „non cupatin” - ce se facea in forma orala si in prezenta in 7 martori


- Testamentul „pretonian” - era incheiat in forma scrisa asupra caruia se puneau sigiliile a 7
martori
- Testamentul „militar” – nu cuprindea conditii speciale in forma, testamentul putea fi facut
oricum cu conditia ca vointa testatorului sa fie clar exprimata

Def. Capacitatea unei persoane de asi face testamentul sau de a fi martora la intocmirea unui
testament, precum si capacitatea de a veni la succesiune in calitate de mostenior sau de legatar se
numeste „TESTAMENT INFANCTIO”.

AU TESTAMENTI FACTIO ACTIVA – capacitatea de asi face testament cetatenii romani „sui iuris” si
pelegrinii care se bucurau de „ius comerci”.

Nu-si puteau face testament sclavii, cu exceptia sclavilor publici, cat si incapabili de drept. Nu
aveau „testament infactio pasiva” (capacitatea de a veni la succesiune) incapabilii de drept si de fapt,
precum si persoanele incerte. Instituirea de mostenitori trebuia facuta in termeni imperativi si
solemni, de exemplu: „titus eres estom”.

Conditiile de fond ale instituirii de mostenilori sunt exprimate in 2 principii ce guverneaza


materia succesiunii testamentale:

1. Nimeni nu poate murii in parte cu testament si in parte fara testament


2. Odata „herede” pentru totdeauna „herede”

In baza primului principiu nu era permisa instituirea de mostenitori numai pentru o parte din
succesiune. Daca testatorul incalca aceasta dispozitie, „heredele” dobandea si partea pentru care nu
a fost instituit, deci nu se putea deschide mostenirea „abitesta” alaturi de mostenirea testamentara.
Al doilea principiu arata ca daca nu era admisa instituirea pana la un anumit termen, regula ce punea
in lumina principiul nerectractarii calitatii de mostenitor.

Instituirea de mostenitori

Daca cel instituit mostenitor nu vrea sau nu poate accepta mostenirea se deschidea succesiunea
legala. Testatorul poate evita aceasta perspectiva, introducand in testament o clauza prin care
dispunea ca o alta persoana numita „substituit” sa ia locul celui instituit mostenitor in cazul in care
acesta din urma nu dobandeste mostenirea, deci o „institutie de gradul 2” sau „conditionala”.

Romanii au cunoscut 3 forme de substituire :

- Vulgara = cea obisnuita si consta in substituirea unuia sau mai multor mostenitori in locum
mostenitorului substituit.
- Pupilara = consta in numirea unei persoane care sa vina la succesiune in locul mostenitorului
instituit daca acesta din urma ar muri inaintea pubertatii.
- Cvasipupilara = se face prin numirea de catre testator a unui mostenitor pentru descendentul
sau lipsit de limite.

Presupune o anumita atitudine subiectiva din partea mostenitorilor in functie de statutul lor
juridic, precum si de felul mostenirii care se deschide .

„Sui eredes” venea la mostenire in mod necesar, ca mostenitori de prim drept, iar .. nu putea
repudia mostenirea.

Procedura acceptarii mostenirii se putea face prin 3 moduri :

1. „Cretio” = un mod solem de acceptare a mostenirii si aceasta se realiza printr-o declaratie


facuta in fata martorilor.
2. „Pro herede gestio” = actul din care rezulta ca „heredere” accepta mostenirea, desi el nu se
pronunta expres in acest sens (exemplu: vezi cazul mostenitorului care instraineaza un bun
apartinand succesiunii) .
3. „Nuda voluntas„ = o declaratie de acceptare expresa, dar nu solemna. Datorita avantajelor
pe care le prezenta aceasta ultima forma, ea avea sa se generalizeze.

Efectele acceptarii mostenirii

Principalul efect consta in acela ca se producea confuziunea patrimoniului defructului cu


acela al heredelui. O prima consecinta a confuziunii patrimoniilor este aceea mostenitorul raspunde
de toate datoriile defructului,chiar daca aceste indatoriri depasesc activul succesoral („ultra veris
hereditatis”) .
Pentru a-i proteja pe mostenitorii necesari, pretorul a creat „ IUS ABTINENTI”, adica dreptul
de a se abtine in virtutea caruia erezii nu mai puteau fi siliti sa-i plateasca pe creditorii defructului
dincolo de limitele activului succesoral.

Imparatul Iustinian a creat „beneticiu inventarii” (beneficiul de inventar) in baza caruia


mostenitorul care face un inventar al bunurilor succesorale va raspunde fata de creditorii defructului
numai in limitele activului succesoral. Daca eredele era insolvabil pentru a proteja interesele
creditorului defructului, pretorul a creat acestora posibilitatea sa ceara o procedura speciala
„separatio bonorum”, asa incat nu se mai crea riscul sa se vina in concurs cu creditorii
mostenitorului, ci el isi va valorifica dreptului de creanta din activul succesoral inaintea altor creante.

„OLATIO BONORUL” = RAPORTUL BUNURILOR = alt efect al acceptarii conform caruia


mostenitorii sunt obligati sa aduca sa aduca la masa succesorala toate bunurile pe care le-a primit
fiecare in parte in timpul vietii lui „pater familias”. Se iau in vedere bunurile totale sau bunurile
donate de care „pater familias” unui descendent.

Repudierea mostenirii

Succesorii voluntari puteau accepta mostenirea dupa cum puteau sa renunte la ea.
Repudierea mostenirii se putea face printr-o simpla manifestare de vointa. In dreptul clasic, daca
mostenitorul nu se pronunta intr-un anumit termen (termenul stabilit pentru acceptare), se
considera ca se realiza o repudire tacita a mostenirii; daca erau instituiti mai multi mostenitori prin
testament si unul dintre acesta renunta la mostenire, efectul firesc era „acrestamantul”; daca
testatorul instituia un singur mostenitor, ci acesta renunta la mostenire, venea la succesiune
substituitul, iar in lipsa „substitutiunii” se deschidea „succesiunea legala”; daca nu erau nici succesori
legitimi, mostenirea revenea statului, in conformitate cu dispozitiile legilor caducare.

Sanctiunea mostenirii

Mostenitorul civil isi valorifica dreptul de succesiune prin intermediul „petitiunii de


ereditate”. Actiunea va fi intentata de catre mostenitor impotriva celui ce exercita o stapanire in fapt
asupra succesiunii. Aceasta actiune are un caracter universal( privind deci intreaga masa succesorala)
fata in actiunea in revendicare care purta asupra unui lucru individula determinat, fata de actiunea in
revendicare mai prezinta si avantajul ca nu se cerea pentru reclamant a face dovada faptului ca
defructul a fost proprietarul bunurilor ce aveau sa fie lasate ca mostenire. Pentru intentarea acestei
actiuni erau necesare urmatoarele conditii :

1. Reclamantul sa dovedeasca titlul sau de mostenitor civil si sa nu posede


2. Paratul sa posede bunurile succesorale, fie „pro herede” – situatie in care cu buna
credinta se credea mostenitor, fie „pro posesore” – cand el stie ca nu este mostenitor,
dar opune reclamantului calitatea de posesor.
LEGATE SI FIDEICOMISE

Legatul este o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni, grevand pe cel instituit
mostenitor, prin care testatorul dispune de anumite bunuri individual determinate in profitul unei
persoane numinte „legatar”, deci legatul trebuie sa fie cuprins intr-un testament. El trebuie formulat
in termeni imperativi si someni caci prin natura sa apasa asupra „heredelui” testamentar care are ca
obiect bunuri individual determinate, ci el este facut in scopul de a-l gratifica pe legatar.
Fata de cuvintele solemne utilizate, sunt cunoscute 4 forme de legate:
- Legatul per indicationem – testatorul transmite direct legatarului proprietatea asupra unui
bun determinat (ex. Dau si leg lui Trax pe sclavul Petrus) ; astfel ca aici numele mostenitorului
nu figura in legat deoarece intre mostenitor si legatar nu se stabileau un raport
juridic( faceau obiectul unor asemenea legate doar bunurile stapanite cu titlul de „proprietar
quiritar”
- Legatul per damnationem – este dispozitia prin care testatorul il obliga pe „heredele
testamentar” sa transmita „legatarului” proprietatea asupra unui lucru(ex. Heredele evreu sa
fie obligat sa-i dea lui Trax pe sclavul Petrus); in acest caz, legatarul numai dobandeste direct
dreptul de proprietatea ca in cazul precedent, ci numai dreptul de a cere heredelui sa-i
transmita proprietatea asupra bunului legat. Intre herede si legatar se stabileste un raport
juridic in temeiul caruia heredele poate fi silit sa execute legatul.
- Legatul per preceptionem – arata urmatoarea forma : s-au prin luarea mai inainte (ex. Trax sa
ia mai inainte pe sclavul Petrus); in virtutea acestui legat, unul dintre herezii testamentari
care era si in acelas timp si testamentar avea dreptul de a intra in stapanirea bunului legat
inainte de impartirea mostenirii. Prin asemenea legate, testatorul putea favoriza pe unul
dintre mostenitori.
- Legatul simedimodom – creeaza „heredelui testamentar” obligatia de a nu-l impiedica pe
legatar sa intre in stapanirea unui lucru potrivit formulei „HEREDELE MEU SA FIE OBLIGAT SA
PERMITA LUI TRAX SA IA CU EL PE SCLAVUL PETRUS SI SA-I APARTINA”; Spre deosebire de
legatul per demnationem, heredele avea obligatia de a indeplini o anumita prestatiune, astfel
ca in cazul hegatului simedimodom, legatarul avea numai obligatia de a nu impiedica
executarea legatului.

Comitiile de cont ale legatului

Legatarul trebuia sa aibe testament infactio pasiva, cel lipsit de capacitatea necesara nu
putea dobandi un legat. Legatul apasa asupra mostenitorului cu exceptia legatului.. unde legatarul
era el insusi mostenitor, in cazul celorlalte legate heredele testamentar pierdea anumite bunuri din
mostenire in profitul legatarilor.
Potrivit „legii celor 12 table”, libertatea de a dispune prin legat a testatorului era nelimitata.
Datorita acestui fapt, la sfarsitul epocii vechi, mostenitorii sunt interesati tot mai mult sa repudieze
mostenirile grevate cu legate , ce era in interesul creditorilor( creditorul defructului). Prin 3 legi
succesive la incepului epocii vechi s-a limitat dreptul de a dispune prin legat.
Prin legea „furia testamentaria” s-a interzis ca legatul sa aibe drept obliect un lucru mai mare
de 1000 de asi. Legea „furia” prevedea o dispozitie expresa ce urma sa limiteze legatele prin care se
stipula obligatia ca „legatarul” sa nu poata primi mai mult decat „heredele”. Dispozitiile acestor legi
n-au fost eficiente deoarece „testatorul” putea lasa mai multe legate de catre 1000 de asi dupa cum
putea lasa un numar de legate mai mici decat partea heredelui, astfel incat situatia acestuia din urma
nu se imbunatatea cu nimic. Pentru a preveni asemenea practici, in anul 40 i. e.n. a fost adoptata
legea „falcidia” prin care se preciza ca „heredele” avea dreptul la 1/3 din mostenirea ce i s-ar fi
convenit potrivit succesiunilor legate . Cea de-a 3-a conditie a...era exprima in asa numita regulat
„catoniana”, potrivit acesteia „legatul” este valabil numai daca putea fi executat lamomentul
intocmirii testamentului.
Sanctiunea regatului

In cazul „legatului per indicationem”, legatarul devine proprietar la moartea testatorului, astfel
incat el poate itenta actiunea in revendicare (REI INDICATIO). Legatul „per demnationem” si „sinendi
modo” erau sanctionate prin ACTIO EX TESTAMENTO .Legatul „per perceptionem” era sanctionat prin
ACTIO FAMILIE HERCIS SCUNDERE, deoarece legatarul era in acelas timp si herede testamentar si in
aceasta calitate avea dreptul de a cere impartirea mostenirii.

FIDEICOMISEI

Fideicomisul = actul de ultima vointa prin care o anumita persoana(dispone) roaga pe o alta
persoana(fiduciar) sa transmita cuiva numita „fideicomisar” un anumit lucru s-au chiar o parte din
mostenire.
Executarea fideicomisului cadea fie in sarcina mostenitorului, fie in sarcina legatarului. Aceasta
institutie a sanctionat formalismul , caci prin intermediul ei orice persoana putea dispune de bunurile
sale fara a respecta formele proprii testamentului sau legatului. Prin intermediul fideicomisului, cei
lipsiti de „testamenti factio pasiva” puteau primi anumite bunuri dintr-o mostenire; asadar,
fideicomisul se putea forma si in afara testamentului, dar nimeni nu-l impiedica pe testator sa
introduca in fideicomis, chiar in testamentul sau.

Sactiunea fideicomisului

Pana in vremea Imparatului Augustus, fideicomisul nu avea sa fie sanctionat dpdv juridic. Astfel
ca, indeplinirea lui depinde de buna credinta(fideicomisum abdituciarului). Fiduciarul jura, iar
juramantul avea un efect doar de natura religioasa, ci neindeplinirea lui avea consecinte morale,caci
fiduciarul daca nu-si indeplinea obligatiile devea infam(un om lipsit de caracter).
Prin sanctionarea fideicomisului de catre Augustus, s-a dat o puternica legatura formalismului,
caci toate conditiile de forma ale testamentului sau ale legatului puteau fi erudate.

Fideicomisul de familie – prin intermediul acestuia, disponentul lasa un bun fiduciarului cu


conditia ca acesta din urma sa-l transmita urmasilor sai. Se crea astfel mijlocul juridic pentru
pastrarea bunurilor in sanul aceleeasi familii. Potrivit mecanismului sau, fideicomisul de familie, crea
situatia dupa care beneficiarul (fideicomisarul) se transforma la randul sau in fiduciar cu privire la
transmiterea bunului respectiv.
Fideicomisul de ereditate – spre deosebire de fideicomisul particular care avea ca obiect bunuri
individuale, fideicomisul de ereditate purta asupra unei parti din mostenire, chiar asupra intregii
mosteniri. Acesta a dat nastere unor complicatii intrucat mostenitorul, in sarcina caruia statea
executarea fideicomisului, trebuia sa plateasca datoriile succesorale, desi acesta nu primea decat o
parte din mostenire sau uneori chiar nimic.

In scopul reglementarii raporturilor nascute dintre mostenitori si fideicomisari, s-au introdus


prin Senatus Consultelui Prebelian si Pagasian noi reglementari. In perioada Imparatului Iustinian cele
mai importante dispozitii privind pozitia fideicomisii si a .. avea sa fie unificare, ele pregatind trecerea
la materia succesorala din perioada feudala.

DREPTUL IMPERIAL

In aceasta perioada s-au adoptat din initiativa Imparatilor, 2 Senatusconsulte prin intermediul
carora s-a extins si mai mult cercul rudelor de sange chemate la succesiune. Astfel, prin
Senatusconsulte Tertulian ce avea sa fie votat sub imparatul Adrianus s-a acordat un drept de
succesiune mamei fata de copii sai rezultati din casatoria fara manus. Spre deosebire de sistemul
pretorului in care mama venea la succesiune copiilor sai in calitate de cognata, in sistemul dreptului
imperial mama isi mostenea copii sai in calitate de ruda legitima alaturi de ceilalti agnati.

In timpul Imparatului Iustinian s-a pus capat definitiv sistemului succesoral intemeiat pe rudenia
civila, facand din rudenia de sange unicul temei al mostenirii. In aceasta perioada sunt create 4
categorii de mostenitori :

- Descendentii
- Ascendentii
- Fratii si surorile cu copii lor, fratii si surorile cosangvini sau u si copii lor
- Ceilalti colateralo

Constatam asadar ca acum dispare definitiv deosebirea dintre „agnatiune” si „cognatiune”. Alaturi
de succesiunea regala, sistemul dreptului roman a cunoscut SUCCESIUNEA TESTAMENTARA.

SUCCESIUNEA TESTAMENTARA

Def. Testamentului = un act solem prin care o persoana, numita testator, instituie unul sau mai multi
mostenitori pentru ca acestia sa execute ultima sa vointa.

In principal, mostenitorul sau mostenitorii instituiti in calitatea lor de executor testamental


asigurau distribuirea bunurilor defructului conform dispozitiilor prevazute in testament.

Testatorul putea favoriza pe unii dintre erezi(mostenitori) spre deosebire de „mostenirea legala”
unde erezii veneau la mostenire in mod egal.

Testamentul avea sa indeplineasca si alte functii, cum ar fi spre exemplu : numirea unui tutore sau
dezrobirea unui sclav.

FORME DE TESTAMENT

Vechiul drept roman a cunoscut 3 forme de testament


- Testamentul „Calatis comitis”

- Testamentul „Inprocentum”

- Testamentul „Peres et libram”

Testamentul „Calatis comitis” imbraca forma unei legi votata de catre Comitia Curiata de unde si
ideea ca la inceput romanii au avut reticenta fata de transmisiunea succesorala realizata prin
testament . Prin „Legea celor 12 table” se consfintea rolul poporului roman, drept martor colectiv
chemat sa ia act de ultima vointa a testatorului. Aceasta forma de testament prezenta insa 2
inconveniente :

- Testamentul era accesibil numai patricienilor caci numai acestia participau la lucrarile
Comitiei Curiate
- Acesta adunare se convoca numai de 2 ori pe an, 24 martie si 24 mai.

Testamentul „Inprocentum” apare mai tarziu decat testamentul „Calatis Cimitis”, el fiind
constituit pentru a inlatura unele din inconvenientele din urma. Acesta se facea in fata armatei care
era gata de lupta, constatam asadar ca acest testament era accesibil si plebeilor. Testamentul
„Inprocentum” prezenta dezavantajul ca acesta era accesibil numai soldatilor, deci numai cetatenilor
avand varsta cuprinsa intre 17 - 46 de ani.

Testamentul „Peres et libram” reprezenta una dintre aplicatiunile mancipatiunii fiduciare.


Testatorul transmitea prin „mancipatio” patrimoniul sau unei persoana ce purta numele de „emtor
familie”, dupa care incheia cu acesta din urma anumite pacte fiduciare, pacte in care se arata numele
mostenitorului, precum si felul in care urma sa fie imparatite bunurile. Acest testament era accesibil
tuturor cetatenilor romani, dar el prezenta un serios inconvenient; astfel, „emtor familie” era un
executor testamentar „sui generis” si el devenea proprietarul bunurilor succesorale, iar actele de
fiducire prin cara urma sa se transmita bunurile conform intelegelor cu testatorul nu erau
sanctionate in vechiul drept roman, deci executarea testamentului „peres et libram” depindea de
buna credinta a lui „emtor familie”, element ce facea de multe ori ca aceasta forma de transmitere a
bunurilor succesorale sa nu fie uzitate.

In dreptul clasic apar noi forme de atestat :

- Testamentul „non cupatin” - ce se facea in forma orala si in prezenta in 7 martori


- Testamentul „pretonian” - era incheiat in forma scrisa asupra caruia se puneau sigiliile a 7
martori
- Testamentul „militar” – nu cuprindea conditii speciale in forma, testamentul putea fi facut
oricum cu conditia ca vointa testatorului sa fie clar exprimata

Def. Capacitatea unei persoane de asi face testamentul sau de a fi martora la intocmirea unui
testament, precum si capacitatea de a veni la succesiune in calitate de mostenior sau de legatar se
numeste „TESTAMENT INFANCTIO”.

AU TESTAMENTI FACTIO ACTIVA – capacitatea de asi face testament cetatenii romani „sui iuris” si
pelegrinii care se bucurau de „ius comerci”.
Nu-si puteau face testament sclavii, cu exceptia sclavilor publici, cat si incapabili de drept. Nu
aveau „testament infactio pasiva” (capacitatea de a veni la succesiune) incapabilii de drept si de fapt,
precum si persoanele incerte. Instituirea de mostenitori trebuia facuta in termeni imperativi si
solemni, de exemplu: „titus eres estom”.

Conditiile de fond ale instituirii de mostenilori sunt exprimate in 2 principii ce guverneaza


materia succesiunii testamentale:

3. Nimeni nu poate murii in parte cu testament si in parte fara testament


4. Odata „herede” pentru totdeauna „herede”

In baza primului principiu nu era permisa instituirea de mostenitori numai pentru o parte din
succesiune. Daca testatorul incalca aceasta dispozitie, „heredele” dobandea si partea pentru care nu
a fost instituit, deci nu se putea deschide mostenirea „abitesta” alaturi de mostenirea testamentara.
Al doilea principiu arata ca daca nu era admisa instituirea pana la un anumit termen, regula ce punea
in lumina principiul nerectractarii calitatii de mostenitor.

Instituirea de mostenitori

Daca cel instituit mostenitor nu vrea sau nu poate accepta mostenirea se deschidea succesiunea
legala. Testatorul poate evita aceasta perspectiva, introducand in testament o clauza prin care
dispunea ca o alta persoana numita „substituit” sa ia locul celui instituit mostenitor in cazul in care
acesta din urma nu dobandeste mostenirea, deci o „institutie de gradul 2” sau „conditionala”.

Romanii au cunoscut 3 forme de substituire :

- Vulgara = cea obisnuita si consta in substituirea unuia sau mai multor mostenitori in locum
mostenitorului substituit.
- Pupilara = consta in numirea unei persoane care sa vina la succesiune in locul mostenitorului
instituit daca acesta din urma ar muri inaintea pubertatii.
- Cvasipupilara = se face prin numirea de catre testator a unui mostenitor pentru descendentul
sau lipsit de limite.

Presupune o anumita atitudine subiectiva din partea mostenitorilor in functie de statutul lor
juridic, precum si de felul mostenirii care se deschide .

„Sui eredes” venea la mostenire in mod necesar, ca mostenitori de prim drept, iar .. nu putea
repudia mostenirea.

Procedura acceptarii mostenirii se putea face prin 3 moduri :

4. „Cretio” = un mod solem de acceptare a mostenirii si aceasta se realiza printr-o declaratie


facuta in fata martorilor.
5. „Pro herede gestio” = actul din care rezulta ca „heredere” accepta mostenirea, desi el nu se
pronunta expres in acest sens (exemplu: vezi cazul mostenitorului care instraineaza un bun
apartinand succesiunii) .
6. „Nuda voluntas„ = o declaratie de acceptare expresa, dar nu solemna. Datorita avantajelor
pe care le prezenta aceasta ultima forma, ea avea sa se generalizeze.
Efectele acceptarii mostenirii

Principalul efect consta in acela ca se producea confuziunea patrimoniului defructului cu


acela al heredelui. O prima consecinta a confuziunii patrimoniilor este aceea mostenitorul raspunde
de toate datoriile defructului,chiar daca aceste indatoriri depasesc activul succesoral („ultra veris
hereditatis”) .

Pentru a-i proteja pe mostenitorii necesari, pretorul a creat „ IUS ABTINENTI”, adica dreptul
de a se abtine in virtutea caruia erezii nu mai puteau fi siliti sa-i plateasca pe creditorii defructului
dincolo de limitele activului succesoral.

Imparatul Iustinian a creat „beneticiu inventarii” (beneficiul de inventar) in baza caruia


mostenitorul care face un inventar al bunurilor succesorale va raspunde fata de creditorii defructului
numai in limitele activului succesoral. Daca eredele era insolvabil pentru a proteja interesele
creditorului defructului, pretorul a creat acestora posibilitatea sa ceara o procedura speciala
„separatio bonorum”, asa incat nu se mai crea riscul sa se vina in concurs cu creditorii
mostenitorului, ci el isi va valorifica dreptului de creanta din activul succesoral inaintea altor creante.

„OLATIO BONORUL” = RAPORTUL BUNURILOR = alt efect al acceptarii conform caruia


mostenitorii sunt obligati sa aduca sa aduca la masa succesorala toate bunurile pe care le-a primit
fiecare in parte in timpul vietii lui „pater familias”. Se iau in vedere bunurile totale sau bunurile
donate de care „pater familias” unui descendent.

Repudierea mostenirii

Succesorii voluntari puteau accepta mostenirea dupa cum puteau sa renunte la ea.
Repudierea mostenirii se putea face printr-o simpla manifestare de vointa. In dreptul clasic, daca
mostenitorul nu se pronunta intr-un anumit termen (termenul stabilit pentru acceptare), se
considera ca se realiza o repudire tacita a mostenirii; daca erau instituiti mai multi mostenitori prin
testament si unul dintre acesta renunta la mostenire, efectul firesc era „acrestamantul”; daca
testatorul instituia un singur mostenitor, ci acesta renunta la mostenire, venea la succesiune
substituitul, iar in lipsa „substitutiunii” se deschidea „succesiunea legala”; daca nu erau nici succesori
legitimi, mostenirea revenea statului, in conformitate cu dispozitiile legilor caducare.

Sanctiunea mostenirii

Mostenitorul civil isi valorifica dreptul de succesiune prin intermediul „petitiunii de


ereditate”. Actiunea va fi intentata de catre mostenitor impotriva celui ce exercita o stapanire in fapt
asupra succesiunii. Aceasta actiune are un caracter universal( privind deci intreaga masa succesorala)
fata in actiunea in revendicare care purta asupra unui lucru individula determinat, fata de actiunea in
revendicare mai prezinta si avantajul ca nu se cerea pentru reclamant a face dovada faptului ca
defructul a fost proprietarul bunurilor ce aveau sa fie lasate ca mostenire. Pentru intentarea acestei
actiuni erau necesare urmatoarele conditii :

3. Reclamantul sa dovedeasca titlul sau de mostenitor civil si sa nu posede


4. Paratul sa posede bunurile succesorale, fie „pro herede” – situatie in care cu buna
credinta se credea mostenitor, fie „pro posesore” – cand el stie ca nu este mostenitor,
dar opune reclamantului calitatea de posesor.
Drept roman

Legate si fideicomisezitie

Legatul –o dispozitie greband pe cei int mostenitor prin care tevidstatorul dispune de anumite bunuri
individual det tul unei pers-

Deci legatul trebuie sa fie cuprins intr.un testament el trb formalat in trm interactive si solemni caci prin
nat sa,apasa asupra peredelui care are ca obiect bunuri individual det si el este facut in scopul de a.l
gratifica pe lagatarul

Fata de cuv. Solemne utilizate sunt cunoscute 4 forme de legate :

-legatul perindicatione

Prin acesta testatorul trans direct legatarului proprietatea asupra unui bun determinat. Astef ca aici
numele mostenitorului nu figura in legat deoarece intre mostenitor si legat nu se stabilea rap. Jur. (faceau
obiectul unor asemenea legate dor bunurile stapanite cu titlu de proprietar quiritar .

Legatul per damnation

Este dispozitia prin care testatorul il obliga pe heredele testamental sat ran legatarului prop asupra unui
lucru (heredele meu sa fie oblugat sa.i dea lui Grax pe sclavul petru,in acest caz legatarul numai dobandeste
direct dr de prop ca in cazul precedent ci numai dr de a cere heredelui sa.i trans proprietaea asupra bunului
legatei. Intre herede si legatar se stabileste un rep jur in temeiul caruia heredele poate fi silit sa execute
lagatul.

Legetul Per Pre Ceptione

Acesta arata urm forma: s.au prin luare mai inainte:ex: Trax sa ia mai inainte pe sclavul petrus in virtutea
acestui legat unul din herenzii testamentary care era si in alcelasi tims testatmentar avea dr de a intra in
stapanirea unui legat inainte de impartirea mostenirii. Prin asemenea legate testatarul putea favoriza pe
unui dintre mostenitori .

Legatul sinendimodo-creaza heredelui testamental obligatia de a nu.l impiedica pe lagat sa intre in


stapanirea unui lucru potrivit formului ,,heredele meu” sa fie obligat sa permita lui Trax sa ia cu el pe sclavul
Peu sis a.i apartina ,spre deosebire de legatul Pergamatione heredele avea inclinatia de a indeplini o anumita
prestatiune atfel ca in cazul legatului sinendimodom legatarul avea numai obligatia de a nu impiedica
exacutarea legatului .

CONDITIILTULUE DE FOND ALE LEGAtului

Lagatarul trb sa aibe testament infactio pasiva,cel lipsit de cap nu putea dobandi de un legat ,.
Leg apasa asupra mostenitorului,unde el era mostenitor in cazut celorlalte legate ,her test
pierdea anumite de most in profitul legatarilor.Porticit lg celor 12 libertatea …de a dispune prin
lege a testatorului era nelimitata .Datorita acestui fapt la sf ep vechi mostenitorii sunt
interesati tot mai mult sa repudieezi mostenirile grevate mari ,ce era in int cred.

Prin 3 lg successive la sf ep vechi s.a limitat dr de a dispune prin legat.


Prin lg curia testamentalia s.a interzis ca legatul sa aibe dr obiect un lucru mai mare de 1000 de
asi.

Legea furia prevedea o dispozitie expresa ce urm sa limiteze legatele prin care se stipula
obligatia ca legatarul sa nu poata primi mai mult decat heredele .

Dispozitiile acestor lg nu au fost eficiente deorece testatrul putea lasa mai multe legate de
catre 1000 de asi ,dupa cum putea lasa un nr de legate mai mici decat partea heredelui a.i. sit
acestuia din urma nu se imbunatatea cu nimic. Pt a prevenii asemenea practice in anul 40 i.e. afost
adoptata lg Falcidia prin care se priciza ca heredele avea dr la 1/3 din mostenirea ce I s-a
cuvenit potrivit succesiunii legate . CEa de.a 3 conditie era exprimata in asa numita regula
catoniana.,potrivit acesteia legatul este valabil numai daca putea fi executat la mom intocmirii
testamentului.

SANCTIUNE LEGATULUI

In cazul ,,legatului per indicationem “legatarul dev proprietar la moartea testatorului ai-actiunea
in revendicare (REI INDICATIO). Legatul ,,per damnationem si sinendimondom”-sanctionate prin
ACTIO EX TESTAMENTO. Legatul ,,per perception” era sanctionat prin ACTIO FAMILIE
HERCIS SCUNDE ,deoarece legatarul eria in acelasi timp si herede testamental si in aceasta
calitate avea dr de a cere impartirea mostenirii.

FIDEICOMISIEI

Fideicomisul este actul de ultima vionta prin care o anumita pers (dispone),roaga pe o alta
pers(fidiciar) sa trans cuiva ->fideicomisar un anumit lucru s.au chiar o parte din mostenire .
Execitarea fideicomisului cadea fie in sarcina comisului/legatarului. Acesta institutie a sanctionat
formalismul caci prin intermediul el orice pers,putea dispune de bunurile sale fara a respecta
formele proprii testamentului/legatului.prin intermediul fideicomisului cei lipsiti de ,,testament
foactio pasiva” ,puteau primi anumite buniri dintr.o mostenire,asadar fidei comisul ,se putea
fosrma si in afara testamentului ,dar nimeni nu.l impiedica pe testator sa intruduca in
fideicomis ,chiar in testamentul sau.

SANCTIUNEA FIDEICOMISULUI.

Pana in vremea Imparatului Augustus,fideicomisul nu avea sa fie sanctionat d.pc.ct.v, a. ca


indeprinirea lui depindea de buna credinta (fideicomisul abtiduciarului).

Fiduciarul jura,iar juramantul avea effect doar de nat rel si neindeplinirea lui avea consecinte
morale caci fiduciarul ,dacu nu isi indeplinea obligatiile devenea infam. Prin sanctionarea
fideicomisului de catre Augustus s.a dat o puternica legatura formalismului. Caci toate cond de
forma ale testamentului s.au ale legatului puteau fi erudate .

FIDEI COMISUL DE FAM- prin intermediul acestuia disponentul lasa un bun fiduciarului cu
conditia ca acesta din urma sa tranmita urmasilur sai.Se creea astefel mijlocul jur pt pastratrea
bunurilor in sanul aceleiasi fam . Potrivit macanismului sau ,fideicomisul de fam crea situtia dupa
care ,beneficiarul(fideicomisarul) se transforma la randul sau,in fiduciar cu privire la
transmiterea bunului respective.

Fidei comisul de ereditate –spre deosebire de fideicomisul particular care avea ca obiect bunuri individuale,acesta urca
asupra unei parti din mostenire ,chiar asupra intregii mosteniri.

El a dat nastere unor complicatii intrucat mostenitorul in sarcina caruia statea executarea fideicomisului,trebuia sa
plateasca datoriile succesorale ,desi acesta nu primea decat o parte din mostenire/ uneori chiar nimic.

In scopul reglementarii rap nascute dintre mostenitori si fideicomisari,sau introd prin


senatu sconsultele Prebelian si Pagasian,unele reglrmentari.

IN per imp Iustinian cele mai imp dispozitii privind ……………………………………..avea sa fie
unificate ele pregatind trecerea la material succesorala din perioada feudala.

Roman. Curs3 - 07.03.2016


Obligatiile
Din doctrina dreptului roman ne-au ramas doua definitii celebre ale obligatiei: una e
datorata lui Paul si o a doua definitie care este cea mai apropiata de acceptiunea
moderna, e datorata institutelor lui Iustinian. Obligatio est iuris vinculum cvo
necesitate din cuius solvenderei secundum nostre civitate iura. Obligatiae o legatura
de drept prin care suntem siliti a plati ceva conform dreptului cetatiinoastre. Desi
definitia lui Iustinian ne prezinta obligatia ca pe un raport de dreptprezinta si unele
imperfectiuni in precizarea elementelor obligatiei astfel ne infatiseaza numai un
aspect al obligatiei si anume situatia debitorului. Se vorbeste numai despre
constrangerea la care debitorul e supus fara sa aminteasca despre dreptul
creditorului de a pretinde o plata. Pe de alta parte in definitie nu se precizeaza ca
obligatia intr-un stadiu evoluat presupune datoria juridica de a face si nu nunai
constrangerea de a plati. In acest sens termenul plata nu desemneaza obligatia de a
plati o suma de bani ci obligatia de dare, facere sau presare. Cuvantul vinculum
iuris din care se desemneaza o legatura de drept face aluzie la cele doua persoane
intre care se stabilstabileste raportul juridic. Situatia debitorului e aratata in mod
expres pe cand cea a creditorului este numai sugerata. Termeni de creditor si
debitor nu au fost cunoscuti la romani de la origine. Multa vreme cei doi au fost
desemnati prin termenul reus care inseamna parte in proces. In sens etimologic
cuvantul creditor vine de la creto care inseamna a da bani cu imprumut, de unde
deducem ca primul creditor a fost cel caruia i se datora o suma de bani. Cu
timpul termenul avea sa fie extins tututor carora li se datora ceva.
Elementele obligatie:
-Raportul juridic obligational presupune urmatoarele elemente si anume o
persoana creditor si opersona debitor, acestea fiind subiectele raportului juridic.
-Al doilea element era obiectul
-Al treilea element era sanctiune.
Creditorul e subiectul activ caci are dreptul sa pretinda o plata. Debitorul e
subiectul pasiv intrucat el urmeaza sa faca o plata, la nevoie chiar prin
constrangere.
Cel de-al doilea element il reprezinta obiectul obligatiei desemnat prin cuvantul plata
care consta in dare, facere sau prestare, prin urmare la prestatiunea la care s-a
obligat debitorul. Pentru a fi valabil obiectul obligatiei presupune indeplinirea
unor anumite conditii: sa fie licit, altfel nu indeplineste conditia. Imposibilitatea
poate fi fizica (in care nu poare fi un lucru) obiectul trebuie sa fie determinat astfel
nu e valabila promisiunea de a se trimite sclavi fara a se preciza numarul.
In dreptul roman efectele actelor juridice se produc fata de parti si ca atare nimeni
nu poate promite fapta altuia dupa cum nu poate promtie in folosul altui.Obiectul
obligatiei trebuie sa prezinte un interes, de regula trebuie sa fie pecuniar astfel
pentru creditor nu e valabila promisiunea de a remite creditorului un lucru care se
afla in patrimobiul sau.
Dreptul de creanta este sanctionat printr-o actiune personala in intentio a
formulei actiunii personale. Vor figura cuvintele: dare, facere si apondere prin care
se exprima ideea ca debitorul trebuie sa indeplineasca o prestatiune.
Clasificarea obligatiilo:
-Un prim criteriu vizeaza izvorul acestora. Astfel dupa izvoarele lor adica faptele
juridice care le genereaza cunosc o clasificare cvadri-partida.
Obligatii constractuale
Obligatii delictuale
Obligatii cvazicontractuale
Obligatii cavzidelictuale :
-Potrivit mecanismului sanctiunii
Naturale si civile.
Obligatiile contractuale se numesc astfel pentru ca izvorasc din contracte. Daca la
origine simpla conventie a partilor nu dadaea nastere la o consecinta juridica in
dreptul clasic apar contractele consensuale.
Constractele se clasifica in baza a trei criterii. Dupa sactiune, efecte si dupa modul
de formare. Potrivit sanctiunilor contractele sunt de drept strict si cele de buna
credinta adica sanctionate prin actunl de buna credinta. In functie de efectul lor
contractele sunt unilaterale, bilaterale sau sinalagmatice. Contractele unilaterale
creaza obligatii in sarcina unei singure persoane pe cand cele bilaterale dau
nastere unor obligatii in sarcina ambelor parti. Potrivit modurilor de formare
contractele sunt solemne si nesolemne. Pentru nasterea constractelorsolemne sunt
necesare conditii de fond si forma. Romanii au cunoscut urmatoarele contracte
solemne: sponcio religioasa, datius dictio si contractul literis. Contractele
nesolemne erau acele contracte care nu necesitau o forma speciala subdivizandu-
se in trei categori. Contracte reale, consensuale si nenumite.
Contractele reale presupun pe langa consimtamantul partilor remiterea materiala a
lucrului ce face obiectul contractului. Contractele reale sunt mutuum, fiducia, gajul,
comodatul, depozitul. Contractele consensuale se formeaza prin simplul acord de
vointa: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul. Contractele nenumite sunt
acele contracte ce se formeaza printr-o conventie insotita de executarea obligatiei
de catre una dintre parti.
Obligatiile delictuale sunt acele obligatii care izvorasc din delicte. Romanii
intelegeau prin delict o fapta ilicita, cauzatoare de prejudicii care dadea nastere la
obligatia deligventului de a repara prejudiciul cauzat.
Obligatia cvazi-delictuala- obligatii care izvorasc din cvazi-contracte ( cvazi ex-
contractum - ca si contracul) cvazi-contractul e un fapt licit care genereaza efecte
juridice similare cele ale contractului.
Obligatiile cvazi delictuale. Cvazi delictele sunt fapte ilicite pe care totusi romanii nu
le incadrau, datorita mentalitatii lor, in categoria delictelor. Constructia celor doua
figuri juridice este identica astfel ca nu exista mijloace de continut pentru distingerea
lor.
Clasificarea obligatiilor dupa sanctiune:
Obligatii civile sau perfecte sunt cele care sunt sanctionate printr-o sanctiune. Astfel
obligatia e de drept strict sau de buna credinta si sanctiunea sa va avea drept
consecinta o sanctiune de drept strict sau de buna credinta. In cazul obligatiilor de
drept strict sanctiunea se face urmand linia actului juridic, intentia partilor nu prezinta
semnificatii. Obligatiile de buna credinta sunt interpretate tinandu-se seama de
vointa reala a partilor precum si de alte imprejurari. Astfel debitorul care a fost
determinat sa incheie un contract poate opune creditorului oexceptiune (exceptio
doli) refuzand astfel sa-si execute obligatia.
Obligatiile naturale. Spre deosebire de obligatiile civile cele naturale nu sunt
sanctionate printr-o sanctiune astfel daca debitorul natural nu plateste, creditorul nu
dispune de o sanctiune pentru a-l urmari in justitie. Sanctiunea este totusi
exceptiunea asadar obligatiile naturale nu pot fi valorificate prin actiune dar sunt
totusi sanctionate prin intermediul exceptiunii, rezulta ca debitorul nu poate fi silitsa
isi plateasca datoria. Daca debitorul plăteste datoria nu se poate cere restituirea
prestației. In ipoteza in care după exercitarea de buna voie a obligației debitorul
ca intenta acțiunea. Aceasta exceptiune este de natura sa faca zadarnice
stradaniile debitorului si totodata se da valoare juridica obligatiei naturale conturand-
o ca pe o figura juridica distincta.
Obligatiile cu pluralitate de subiecte.
Obligatia se configureaza ca fiind un raport juridic intre doua persoane respectiv
creditorul si debitorul. In cazul pluralitatii de subiecte trebuie sa distingem intre
situatia in care debitorii sau creditorii se gasesc pe picuor de egalitate si sitatia in
care acestia nu se gasesc pe picior de egalitate juridica. In prima situarie obligatiile
pot fii conjuncte sau coreale. In cea dea doua situatie in care partile nu sunt pe
picuor de egalitate constatam ca alaturi de creditorul princilal apare un creditor
accesor.
Obligatiile conjuncte.
Functioneaza principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor astfel daca sunt mai multi
creditori fiecare va putea pretinde numai partea sa iar daca sunt mai multi debitori
fiecare va putea fi tinut numai pentru partea sa de datorie.
Obligatiile coreale sau solidare se definesc prin aceea ca oricare dintre debitor poate
pretinde intreaga creanta. Atunci cand sunt mai multi creditori corealitatea e
activa iar cand sunt mai putini e pasiva. In cazul corealitatii creantele si datoriile
sunt indivizibile. Obligatiile coreale au o fizionomie proprie ce se exprima in
unicitatea de obiect si in pluralitatea de raporturi juridice.
Ad-stipulatio si ad-promisio. Atunci când in cadrul pluralității părțile nu sunt pe picior
de egalitate intalnim doua situatii.
Ad-stipulatio e actul prin care un creditor accesor se alătură creditorului principal.In
mod obisnuit se incheie un contract stipulatio prin care debitorul promite
creditorului accesor ceea ce i-a promis si creditorului principal. Creditorul accesorse
numeste ad stipulato. Aparitia acestei instituții trebuie pusa in legătură cu
exigentele practicilor judiciare. Ad-stipulator putea sa il urmărească pe debitor
atunci cand debitorul principal nu putea face acel lucru. Ad-promisio e actul in baza
caruia un debitor accesor se alatura debitorului principal. Debitorul accesornumit ad-
promiso promite ceea ce a promis si debitorul principal. Rolul debitorului
accesor e acela de a-l pune pe creditor la adapost de consecintele eventualei
insolvabilitati al debitorului proncilal.

-Elementele contractelor:
Elemente esentiale ale contractelor.
El accidentale ale contractelor.
Elementele esentiale sunt acele elemente care dau identitate proprie contractuluisi in
dreptul roman erau in numar de trei: obiectul, consintamantul si capacitatea. In lipsa
unuia dintre cele trei elemente nu exista contract. Spre deosebire de dreptul modern
in dreptul roman cauza nu a figurat intre elementele contractului desi romanii au avut
o reprezentare a conceptului si l-au subdivizat cu o alta conotatie juridica.
Obiectul contractului in sens strict se exprima in: ic vor de betur practic consta in
crearea unei obligatii. In acest sens obiectul contractului se confunda cu efectele
sale. In sens larg se confunda cu efectul contractului.
Consimtamantul in dreptul roman pentru executarea contractului era necesar
acordul de vointa in scopul crearii unor drepturi si datoriri. Prin comsimtamant
intelegem manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte.
Dreptul roman a cunoscut anumite cazuri care duc fie la existenta
consintamantului fie la viciile de consintamant: teama si dolul.
Neseriozitatea duce la inexistenta consintamantului intrucat a fost dat in gluma sau
in imprejurari care in mod evident exclud intentia partii de a se obliga.
Capacitatea: Drept Roman curs5 14.03.2016
Capacitatea
Reprezinta aptitudinea unei persoane de a incheia acte juridice. In dreptul roman
capacitatea se definea in raport cu conditia juridica a persoanelor. Intre cetateanul
roman ,,sui iuris” care avea plenitudinea drepturilor sale si sclavul care nu avea nici
un drept, se aflau numeroase categori de persone cu o capacitate limitata. Astfel ca
limitele capacitatii de drept sunt fixate prin lege, pe cand capacitatea de fapt e
determinata de factori subiectivi, incapabili de fapt sunt nebunii ,,infanites” precum
si femeia ,,sui iuris”.
Elementele accidentale ale contractelor:
Acestelea pot figura sau nu in continutul contractelor potrivit vointei partilor
-Termenul e un element viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea
unui drept. Atunci când afectează exigibilitatea unui drept termenul se numeste
suspensiv iar cand afecteaza stingerea unui drept se numeste termen extintiv.
Daca creditorul intenteaza o actiune in justitie in scopul valorificarii unui drept inainte
de indeplinirea termenului, actiunea va fi respinsa si se va pierde dreptul material,
daca debitorul va plati inainte de termen nu va avea la indemana actiunea in repetire
intrucat nu sunt indeplinite condutiile ... Momentul in care dreptul ia nastere se
numeste ,,dies cedens” iar momentul care devine exigibil ,,dies veniens”.
Conditia sau condicio e un eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau
stingerea unui drept. Conditia suspensiva afecteaza nasterea unui drept iar conditia
rezolutorie afecteaza stingerea dreptului. Exeplu de conditie suspensiva: ma oblig sa
iti platesc daca corabia va veni din Egipt. Conditia rezolutorie: vand un lucru cu
conditia de a rezilia vanzarea daca in ternen de 30 de zile voi primi un pret mai mare.
Stingerea obligatiilor
Deosebirea fundamentală dintre drepturile reale si personale consta in ceea ce
priveste valorificarea acestora. Drepturile reale se valorifica prin exercitarea unor
anumite atribute ale titularilor drepturulor reale pe cand drepturile personale se
valorifica prin indeplinirea prestatiei la care e obligat debitorul.
Rezulta ca drepturile reale sunt perpetue pe cand dreptuile reale sunt temporale. De
exemplu dreptul de proprietate ca forma juridica de apropiere nu se stinge pe cand
dreptul debitorului izvorat dintr-un … se stinge la momentul valorificarii sale. Asadar
obligatiile dispar la momentul valorificarii lor.
Modurile de stingere a obligatiilor pot fi voluntare sau nevoluntare.
-Voluntare: plata sau solutionarea reprezintă modul obisnuit de stingere a oblgatiilor.
Conform tehnologiei sale cuvântul plata ne evoca dezlegarea debitorului de raportul
ruridic. Plata are ca obiect fie remiterea unei sume de bani, fie transmiterea
proprietatii, fie executarea unei lucrari. Plata poate fi facuta de catre debitor sau chiar
de o alta persoana deoarece pe creditor nu il intereseaza cine executa obligatia.
Cand obligatia consta in transmiterea proprietatii plata ce se face trebuie facuta
numai de proprietar caci este titularul dreptului real. Cel ce plateste trebuie sa fie
capabil.
Plata poate fi primita de creditor sau de reprezentantul sau legal. Cel ce primeste
plata trebuie sa fie capabil, plata trebuie sa fie integrala. Creditorul nu poste fi silit sa
plateasca plata in rate. Debitorul nu se poate libera platind altceva. In principiu plata
e facuta la domiciliul debitorului fapt pentru care se afirma ca plata este feabila.
Daca partile nu au stabilit prin contract altfel sau daca locul obligatiei rezulta
implicit din natura obligatiei in ipoteza in care plata nu se efectueaza la scadenta
creditorul poate intenta actiune. Creditorul care pretinde sa i se plateasca in alt loc
deca cel fixat prin contract comite potrivit dreptului civil o ,,pluris petitio logo” fapt
pentru care in situatia in care acesta va introduce actiunea aceasta va fi respinsa.
Cand intre debitor si creditor exista mai multe datori se pune problema imputarii
platii. Proba platii se poate face prin martori, juramant, fie prin alte mijloace de proba.
In epoca clasica s-a generalizat sistemul eliberarii unui inscris debitorului pentru ca
acesta sa faca mai usor proba platii. Chitna era scrisa de debitor si purta sigiliile a
sapte martori.
Darea in plata - creditorul nu poate fi obligat sa primeasca alt lucru, daca insa
creditirul e de acors debitorul se poate elibera printr-o alta prestatie transferand de
pilda proprietatea asupra unui sclav in locul unei sume de bani datorata.
Stingerea obligaiei prin plata altui lucru cu acordul creditorului constituie o opartatie
distincta de plata si e desemnată prin termenul de ,,datio insolutum” adică darea in
plata. La origine când debitorul nu se putea libera plătind altceva fara
consimtământul creditorului- ,,datio insolutum voluntari”. Darea in plata voluntara
a fost creată şi utilizata in scolpul deposedarii micilor proprietari de pamabturile lor.
In acest mod cei bogati dădeau tăranilor împrumuturi cu dobânzi mari, la scadenta
nu puteau plati iar creditorii acceptau in locul sumei de bani datorate o suprafata
de pământ.
Novatiunea reprezintă înlocuirea unei obligatii vechi cu una noua prin intermediul
contractului literis. Aceasta operatiune juridică presupunea aparitia unei noi obligatii
fapt ce a determinat pe jurist-consultii romani sa confirme ca novatiunea consta in
transferul obligatiei vechi cu una noua. Novatiunea nu îmbracă forma unui act
juridic. Ea reprezenta efectul unui act si anume efectul stipulatiunii sau a unui
contract in forma literală . Pentru realizarea novatiunii era necesar sa fie
îndeplinite conditiile: o obligaie veche, una noua, aceeasi datorie, ceva nou,
intentia de a nova.
Efectele novatiunii :
Prin realizarea novatiunii accesoriile vechii obligatii se sting. In acest mod garantiile
personale sau reale ale vechii obligatii dispar. Dobânzile datorate de catre debitor se
sting. Daca debitorul fusese pus in întârziere inainte de novatiune prin negarea
obligatiei efectele morei se sting. Asadar o serie de avantaje ale creditorului dispar
prin realizarea novatiunii. Cu toate acestea novatiunea este o operatie juridică
favorabilă creditorului astfel ca prin realizarea novatiunii viciile vechii obligatii
dispar.
Compensatiunea este operatia juridică prin care datoriile si creantele reciproce se
scad unele din altele pentru ca executarea sa se poarte numai asupra diferentei.
Realizarea compensatiunii presupune asadar existenta a doua datorii si a
doua creante reciproce. In loc sa se faca doua plăti distincte se făcea o cumpanire a
celor doua datorii si se făcea numai diferenta. Pe aceasta cale doua operatiuni
juridice se reduc la una. Compensatiunea se putea realiza si prin acordul părtilor,
in acest caz ea este conventională . Daca partile nu ajung la o intelegere
compensatiinea se facea pe cale judiciara.
Remiterea de datorie sau ierarea de datorie reprezenta un mod de stingere constând
din renuntarea creditorului la dreptul sau. Ierarea de datorie se facea prin moduri
ligibile si prin moduri pretoriene.
-Moduri nevoluntare de singere a obligatiilor. Pentru ca aceste moduri nu
presupuneau acordul de vointa al părtilor aceste moduri sunt uneori desemnate ca
fiind moduri forate sau necesare. Acestea erau in inposibilitatea de executare:
confuziunea, moartea si prescriptie ectintiva.
Imposibilitatea de executare- daca obiectul obligatiei e un lucru individual determinat
si acesta piere fara vina debitrului, obligatia se stinge conform regulei ,,debitor rei
certe interitu rei liberatul” adică debitorul unui lucru individual determinat este
eliberat prin pieirea lucrului. Conditiile sunt :
1 Lucrul sa fie in mod individual determinat caci genera ,,non preunt” bunurile de gen
nu pier.
2 Debitorul sa nu fi fost pus in întârziere sau sa fie in culpa.
Confuziunea sau confusio- reprezenta reunirea asupra aceleiasi persoane atât a
calitătii de debitor cat si a celeia de debitor. Cel mai frecvent caz in care o
intervenea confuziunea il reprezenta mostenirea creditorului de debitor sau
debitorului de catre creditor.
Pierderea personalitătii se constituia intr-o noua cauza involuntară de stingere a
obligatiilor.
Prescriptia ectintiva:
Scurgerea timpului putea influenta raporturile juridice in doua directii : fie sa
consolideze o situatie de fapt transformand-o intr-un drept, fie sa duca la stingerea
unui drept. Înrâurirea pe care timpul o are asupra unor drepturi se numeste
prescriptie. Când prin trecerea timpului o , stare de fapt se consolidează intr-un
drept ca de exemplu in cazul uzucatiunii prescripria are caracter achizitiv dar daca
trecerea timpului poate duce si la pierderea unui drept in acest caz prescripria are
caracter extintiv. Prescriptia ectintiva s-a emis mai greu întrucât obligatiile se sting
prin utilizarea formelor cerute de principiul simetriei si nu prin aducerea la termen. In
anul 424 Imparatii Honorius si Teodosius au introdus prescripria de 30 de ani pentru
actiuni care la acea data erau încă perpetue.
In legătură cu efectele prescriptiei s-au exprimat doua opinii: unii susyin ca dreptul sr
stinge in întregime, altii sustin ca dreptul se stinge numai in sensul ca debitorul poate
opune în apărare faptul prescriptiei de natură sa paralizeze pretentiile
reclamantului. Obligatia ramane obligatie naturală caci daca face plata de buna
voie nu poate introduce actiunea in repetire caci nu e situatia de a face plata lucrului
datorat.
Curs 21.03.2016

Contractele solemne-rep cea mai veche categorie de contracte,denumite si


contracte formale deoarece fizionomia lor este puternic grevata de trasaturi
specifice formalistului care s-au atenuat treptat in contextul evolutiei vietii
economice din viata romana.Aceste contracte sunt guvernate de o seama de
principii precum:
-principiul interpretarii literare a actului,ceea ce face ca aceste contracte sa fie
contracte de drept strict
-principiul unilateralitatii actului-contractele solemne generand obligatii numai in
sarcina uneia dintre partile contractate
-principiul oralitatii-ceea ce arata ca aceste contracte solemne se incheie cu o
singura exceptie in forma orale
Contractele in forma religioasa.
Initial aceasta a fost forma in care se incheiau toate contractele.Institutiile juridice in
epoca veche au stat sub semnul ideologiei religioase,caci in conceptia vechilor
romani cultul legilor statea alaturi de cultul zeilor.
Cele mai importante contracte in aceasta forma sunt sponsio religiosa si ius iurandu
liberti.
Sponsio religioasa- cea dintai obligatie contractuala a rezultat din intelegerea
intervenita intre pagubasi si garant,intelegere insotita de pronuntarea unui juramant
religios.Ulterior,acest mod de contractare s-a extins si asupra altor cazuri,debitorul se
obliga prin pronuntarea cuvantului spondero(promit) urmata de invocarea divinitatii
printr-un juramant a carui nerespectare era considerata a trage mania zeilor asupra
celui vinovat.Cuvantul ''spondero'' avea insusirea de a asigura favoarea zeilor Romei
fiind in consecinta rezervat in exclusivitate cetatenilor romani.
Ius iurandu liberti(juramantul dezrobitului)-contractul intervenit intre patron si dezrobit
prin intermediul caruia dezrobitul se obliga sa efectueze anual un numar de zile de
munca in favoarea patronului.Obiectul acestui contract il constituia prestarea unor
servicii care necesitau o pregatire speciala,asa numitele operae fabrilez.
Stapanul care dorea sa elibereze un sclav rezervandu-si de la acesta un numar de
zile de lucru se afla in dificultate cu privire la modul de a-l obliga pe acesta,deoarece
sclavul nu dispunea de capacitate juridica.Din aceasta cauza ius iurandu liberti
consta intr-un juramant.Primul juramant pronuntat de sclav inainte de dezrobire, prin
care acesta promitea sa efectueze un numar de zile de lucru,iar acest juramant nu
avea decat un efect religios opozabil sclavului in calitate de participant la cultul
domestic.Urma apoi un al 2-lea juramant avand acelasi continut si care producea
efecte pe plan civil, caci sclavul dezrobit devenea acum capabil de a se
obliga.Juramantul religios producea astfel efecte pe plan juridic.
Ius iurandu liberti era sanctionat printr-o actiune numita iudiciu operarum,actiune
privind zilele de munca format dupa modelul lui sponsio religioasa,ius iurandu liberti
reprezinta un exemplu relevant al modului in care proprietarii de sclavi au inteles sa
alature fortei dreptului,forta religiei in scopul realizarii propriilor lor interese
economice.
Contractele in forma verbala.
Sponsio laica-evolutia societii romane a impus o delimitare stricta intre normele
kuridice(iuds)si cele religioase(fas).Dupa alungarea ultimului rele si proclamarea
republicii,Pontifex Maximux si-a pierdut competentele de ordin politic,acestea
revenind Adunarii Poporului,Senatului sau magistratilor.Element de natura sa duca
la schimbari la nivelul institutiilor juridice,ca urmare forma de a contracta sufera
modificari importante astfel ca sponsio religioasa se transforma dintr-un act sacral
intr-un act juridic civil.
Sponsio laica se aseamana cu sponcio religioasa prin acea ca se pastreaza un
element important al fizionomiei primului contract,astfel ea se formeaza prin
intrebare si raspuns.Intrebarii formulate de catre creditor ii urmeaza raspunsul dat
de catre debitor.Ex “:spontesne mihi centum dare ? sonderom”.Un alt element comun
il reprezinta utilizarea cuvantului spondero prin care debitorul isi asuma o
obligatie.Cuvantul spondero putea fi folosit numai de catre cetatenii romani datorita
insusirilor sale de a mijloci raporturile cu divinitatea.
O deosebire initiala dintre cele 2 forme de a contracta consta in faptul ca intrebarea
si raspunsul numai sunt insotite de pronuntarea unui juramant religios.Astfel,sponso
laica reprezenta modul general de a contracta si putea fi utilizata in vederea
realizarii unei multitudini de operatiuni juridice constituind deci un mod de creare a
unei obligatiuni.
Rezervata exclusive cetatenilor romani,ea apare ca o expresie a raporturilor din
sanul unei societati inchise cu o economie de schimb slab dezvoltata in cadrul
careia relatiile cu vecinii aveau un caracter accidental .

Stipulatiunea.
Dezvoltarea economica si participarea strainilor la viata sociala a Romei au adus
anumite schimbari,cu toate acestea romanii nu au permis strainilor sa foloseasca
cuvandul spondero,locul acestuia fiind luat de alte verbe precum fide
promto,promitis,promito,datis,dato,facires,facio.
Stipulatiunea poate fi deci definite ca fiind contractual in forma verbala incheiat prin
intrebare si raspuns la care au acces si pelegrinii.Aparitia sa nu a determinat si
disparitia lui sponso laica care s-a aplicat exclusive in raporturile dintre cetatenii
romani.
Stipulatiunea este acel contract ce se prezinta ca o forma care poate imbraca
orice accord de vointa transformandu-l in contract si dandu-I tarie si
valabilitate.Astfel se justifica si etimologia cuvantului stipulatiune care dupa Paul vine
de la stipulus ,acest lucru vine sa exprime idea ca orice stipulatiune juridical se
infaptuia ca o expresie a puterii.
Functiile stipulatiunii.
Find un mod abstract de creare a unei obligatii,stipulatiunea are functie
generala,care a permis sa fie utilizata pentru sanctiunea celei mai vechi
conventii.Timp de secole, ea a fost singura forma de a contracta .Functia generala a
stipulatiunii deriva sub aspect tehnic din caracterul sau abstract fapt ptr care ea a
putut servi la o multitudine de operatiuni juridice.
Intr-o epoca anterioara aparitia contractului consensual de vanzare, operatiunea
juridical a vanzarii putea fi realizata prin intermediul stipulatiunii:una a cumparatorului
,prin care promitea vanzatorului ca ii va plati pretul , si una a lucrului ,prin care
vanzatorul se obliga fata de cumparator sa ii remita lucruri.Cele 2 stipulatiuni impart
acte juridice independente si interveneau dupa momentul in care partile cazusera de
accord asupra obiectului si pretului vanzarii.
Tot prin intermediul stipulatiunii se putea alatura creditorului principal,un creditor
accesoriu(ad stipulator) sau se putea constitui o garantie personala.In aceasta ultima
situatie debitorul accesor obligandu-se fata de debitorul principal(ad promisor).Prin
utilizarea verbelor spondero, fide promito sau fide iubero,se recurgeau la stipulatiune
atunci cand se creau conventional o pedeapsa pentru executarea unei operatiuni.
Caracterrele specificatiunii-prin specificacitatea caracterelor sale,stipulatiunea se
distinge sub multiple aspect de celelalte contracte.Ea este in primul rand,un act
oral.intrebarea si raspunsul trebuiau facuta in forma orala.Forta conditiei oralitatii
vine sa ateste incaodata traditia romana in materia probatiunii potrivit careia probele
orale erau preferate inscrisurilor.
Apare apoi caracterul solemn al stipulatiunii-partile contractului puteau utiliza numai
anumite verbe ,initial verbul spondero,apoi altele cu un inteles similar.De asemenea
partile trebuia sa porneasca intr-o anumita ordine:intai stipulantul,apoi
promitentul.Nerespectarea acestei conditii facea ca actul sa numai fie
valabil.Stipulatiunea presupune apoi si congruenta –corespondenta dintre intrebare
si raspuns.Congruenta vizeaza 2 aspecte :primul referitor la verbul utilizat si al 2-lea
la obiectul prevazut in intrebare si raspuns.ex:spondesme ,raspunsul:spondero
dabis? Raspunsul:dabo.
Obiectul trebuia sa fie unic sau identic,stipulantul il intreba pe promitent:promiti sa-mi
dai 100 ?promitentul nu putea raspunde :promit50.Caci in atare conditii actul era lovit
de nulitate.
O alta trasatura o rep caracterul ei continuu fapt ce rezulta din caracterul ei solemn
si presupunea ca intrebarea facuta de stipulant sa fie urmata de raspunsul
promitentului fara a intervene intre timp o alta operatiune juridical.Numai
astefel,puteandu-se realiza unitatea actului
Stipulatiunea este un act UNILATERAL, caci prin intermediul ei numai promitentul isi
asuma obligatii si era deci debitor ,creditor fiind stipulantul.Fiind un contract de drept
strict,stipulatiunea era supusa unei riguroase interpretari in cadrul careia judecatorul
cerceta numai daca intrebarea si raspunsul au avut loc fara a cauta sa afle care
este vointa reala a partilor.Din modul de formare a actului rezulta caracterul unitatii
de timp si de loc.Ca o consecinta o oralitatii se cerea ca partile sa se gaseasca intr-
un moment anume si intr-un anumit loc.Pentru a obtine o sentinta de absorbire
debitorul cauta uneori sa dovedeasca ca nu a fost present la locul stipulatiunii la
momentul incheierii sale.
Stipulatiunea este intr-un mod abstract caci se exprima printr-un mod abstract caci
din modul lui de formare nu rezulta niciodata motivul sau scopul pentru care ea a
fost incheiata,deci nu rezulta motivul pentru care debitorul se obliga.De aceasta
particularitate se fundamenteaza de altfel functia sa generala,atitudinea stipulatiunii
de a reprezenta acel tipar in care se pot turna orice fel de obligatiune.
Transformarile stipulatiunii-aceste caractere sunt proprii fizionomiei ei intr-o
epoca ce se caracterizeaza printr-un formalist rigid.Incepand cu epoca clasica in
contextual decaderii formalismului astfel si stipulatiunea theoretic a continuat sa fie
orala,in practica incepe sa fie utilizata tot mai mult forma scrisa.
In epoca post-clasica prin reforma imp Leon din annul 472,a fost suprimata conditia
folosirii termenilor solemni din acest moment partile au putut utiliza orice termen cu
conditia ca vointa lor sa fie clar exprimata.Astfel,stipulatiunea s-a apropiat de natura
actelor consensuale.Intrucat conditia prezentei partilor a condul la nenumarate
procese Iustinian a decis prin constitutiunea din annul 531 ca actul constatator al
stipulatiunii sa nu poate fi atacat decat cu coditia ca debitorul sa dovedeasca ca una
dintre parti a lipsit din localitate intreaga zi.Aceasta dovada trebuia facuta cu mijloace
temeinice de proba.
Proba stipulatiunii
Proba stipulatiunii

Daca in perioada initiala stipulatiune era dovedita cu martori, ulterior odata cu


mentinerea sa in forma scrisa, dovada avea sa se faca printr-un inscris, dat fiind
caracterul abstract al stipulatiunii pentru a obtine condamnarea promitentului,
stipulantului ii era suficient sa probeze cu martori sau inscrisuri ca actul a avut loc
indifferent daca in fapt promitentul a primit mai putin sau chiar nimic din cat a promis.
Ca urmare a numeroaselor abuzuri, pretorul a dat posibilitatea debitorului sa se
apere prin exceptia de dol sis a dovdeasca ca in realitate a primit mai putin. In acest
scop partile incheiau o conventie speciala incorporate stipulatiunii, numiita clausula
doli, prin care acestea se angajau sa nu comita vreun dol in temeiul caruia
judecatorul putea sanctiona savarsire dolului.

Sansctiunea stipulatiunii
In cazul neexecutarii de catre debitor a obligatiilor asumate prin stipulatiune,
creditorul avea la indemana mai multe mijloace juridice in functie de obiectul actului.
Conform Legii celor XII Table, obligatiile debitorului erau sanctionate prin iudicio
postulatio. Mai tarziu,in temeiul legilor, Silia si Calcunia, daca debitorul se oblige
pentru o suma de bani el putea fi urmarit in caz de neexecutare prin conditio certe
pecunie, iar daca pomitea un lucru determinate prin conditio certe rei sau conditio
tridicaria. Daca promitea un fapt oarecare avea impotriva lui o actioex stipulate.
Nexum: contextual social economic care a generat aparitia lui nexum
Nexum este contractul solemn in forma autentica incheiat in statul roman si el avea
sa reprezinte una dintre cele mai controversate institutii ale dreptului roman in ceea
ce priveste forma si functiile sale. In linii mari nexum reprezinta o conventie de
aservire incheiata in fata magistratului in forma unei declaratii prin care creditorul
afirma ca munca debitorului ii este aservita pentru un numar de zile, declaratie
ratificata de catre magistrate. Asadar, atunci cand debitorul nu-si putea plati o datorie
nascuta din stipulatiune, partile in baza unei intelegeri prealabile se prezentau in fata
magistratului unde vorbea numai creditorul care pronunta urmatoarea formula:
“afirm ca serviciile acestui om imi sunt aservite pentru suma de……pana la
calendele lunii mai”. Fata de tacerea debitorului magistratul ratifica declaratia
creditorului prin pronuntarea cuvantului : “ad dico”. Se poate deci constata ca
nexum apare ca fiind o aplicatie a lui in iure cesio deoarece partile in vederea
realizarii sale recurgeau practic la o simulatie de proces. Datorita functiei sale,
nexum constituia o alternative pentru debitorul insolvabil in sensul ca in acest fel el
putea evita consecintele executarii silite prin manus iniectio, procedeu care purta
asupra persoanei si care ducea in epoca veche. In ultima instant, la vinderea
debitrului, transtiberium (peste granite). Pe de alta parte nexum ii oferea creditorului
posibilitatea de a-si procura pe aceasta cala forta de munca de care avea nevoie.
Patricienii aveau nevoie sa-si procure mana de lucru si au recurs intr-o prima etapa
la exploatarea clientilor lor. Numarul acestora era insa insufficient, motiv pentru care
ei au creat nexum ca o modalitate eficienta de a-I aservi pe cetatenii saraci. Acestia,
desi formal, din punct de vedere juridic continuau sa ramana oameni liberi. Aceasta
solutie era folosita avand in vedere si situatia creata, ca dupa executarea silita a
debitorilor insolvabili nu se putea realiza acoperirea deficitului fortei de munca
existand in acest domeniu o adevarat criza, caci se crea situatia in conformitate cu
care debitorul plebeu urma a fi vandut ca sclav dar numai in strainatateconform
principiului dupa care in cetatea sa un cetatean roman nu putea fi sclav. La randul
sau, debitorul insolvabil prefera sa se oblige prin nexum decat sa fie vandut ca sclav
transtiberium.
Conditia juridical a lui nexus: definitia acestei categorii sociale este data de catre
vavo intr-una din lucrarile sale “omul liber care isi angaja serviciile sale pentru suma
de bani pe care o datora pana cand se elibera de datorie se numeste nexus, ca fiind
incarcat de datorii”. Nexus desi era un om liber, in realitate el era tratat ca un sclav.
Odata ajuns nexus, debitorul de regula plebeu era tratat de catre patrician ca un
sclav, fiind tinut de catre acesta in aceasta stare in mod abuziv chiar si dup ace isi
indeplinea zilele de munca la care el de obligase. In conditiile in care datoriile
ajunsesera la Roma, o adevarata calamitate, iar fenomenul exploatarii plebeilor prin
transformarea lor in debitori nexati se afla pe punctul de a compromite unele principia
fundamentale ce guvernau regimul juridic al persoanelor, in anul 326 i.e.n. a fost data
legea poeteria papiria, Titus Livius arata ca aceasta desfinta pentru viitor nexum,
punand astfel capul abuzurilor camatarilor, urmand ca in lanturi sa nu mai fie tinuti
decat delicventii pana la plata datoriei ce reprezenta echivalentul dreptului de
razbunare a victimei. Aceasta lege a avut si motivatii de ordin social economic, caci
in Roma incepuse epoca marilor cuceriri, iar numarul sclavilor crescuse considerabil.

Contractele consensuale

Vanzarea este contractul in care o parte numita vanzator se obliga sa transmita


proprietatea liniștita asupra unui lucru celeilalte păarți numita cumpăarăator in
schimbul unei cantitățti de metal numita pret, pe care cumparatorul se obliga la
randul sa sa i-o transmita. Vanzarea reprezinta o forma evoluata a schimbului in care
de fapt isi are originea.
Vanzarea ca si contract consensual apare abea la sfarsitul republicii ca urmare a
unei indelungate evolutii. O prima forma in care apare vanzarea este asa numita
vanzare mancipantiune. Functia esentiala a manciptiunii a fost aceea de a transmite
proprietatea asupra lucrurilor mancipii in schimbul unei cantitati de arama. Astfel,
mancipantiunea a reprezentat hania juridica prin care practic se realizeaza
operatiunea vanzarii.
Deoarece mancipatiunea era un act solemn, caci momentul formarii actului coincidea
cu executarea sa (transmiterea metalului pret constituia o conditie de forma a
mancipatiunii). Aceasta unitate dintre formarea vanzarii si executarea sa prezenta
dificultati in situatia in care cumparatorul nu putea face plata imediat, fapt pentru care
pentru a se putea separa formarea vanzarii de executarea sa, romanii au fost nevoiti
sa adopte procedee mult mai subtile.
Vanzarea prin stipulatiune: datorita caracterului abstract, stipulatiunea putea realiza o
multitudine de operatiuni juridice, chiar orice conventie, fapt pentu care ea a ost
utilizata de catre romani si pentru efectuarea vanzarii. Cele doua prestatiuni,
respective predarea lucrului si plata pretului faceau obiectul a dou stipulatiuni
distincte. Prima stipulatiune genera obligatia de a preda pretul (promit sa imi dai
100? Raspunsul: promit.); iar cea de-a doua obligatie avea drept obiect predarea
lucrului (promiti sa imi dai pe sclavul Dacicus? Raspunsul: Promit.) In acest fel
operatiunea juridical unitara se realiza prin acte distincte dar scopul partilor era atins,
respectiv executarea obligatiilor aveau loc dupa nasterea lor. Obligatiile partilor erau
create prin stipulatiune, iar executarea lor se facea ulterior prin intermediul unor acte
distincte. Concluzia dupa care vanzarea consensuala a fost precedata de vanzarea
prin stipulatiune, este confirmata si de fizionomia termenului prin care romanii au
denumit contrctul de vanzare consensual respective entio venditio, aceasta dubpla
denumire se explica prin faptul ca inaintea aparitiei contractului consensual vanzarea
s-a facut prin 2 stipulatiuni reunite in vederea realizarii unui singur scop (emptio
venditio).
Aparitia contractului de vanzare
Vanzarea consensuala ( prin simpla conventie) a fost practicata mai intai in dreptul
public si dupa aceea a trecut in dreptul privat. Astfel, prizonierii de razboi erau
vanduti fie de catre stat, fie de catre soldati pe pietele publice.
La sfarsitul repuclicii, datorita marilor cuceriri, numarul prizonierilor de razboi creste
foarte mult, iar vanzarea lor in formele solemne ale mancipatiunii sau ale stipualtiunii
devenise practice inoperanta ca urmare romanii au admis ca simplul acord de vointa
dintre chestori (magistrati insarcinati cu vanzarea sclavilor) pe de-o parte si
particulari pe de alta parte este suficient pentru formarea vanzarii. Aceasta practica
luata din dreptul public treptat este preluata de catre particulari si in dreptul privat si
va fi continuu perfectionata ca urmare a interventiei pretorului. La inceput vanzarea
consensuala a fost utilizata in raporturile dintre cetateni si peregrini pentru ca apoi ea
sa fie utilizata si in raporturile nascute intre cetatenii romani ajungand ca la inceputul
secolului I i.e.n. operatiunea vanzarii sa fie sanctionata printr-o actiune de buna
credinta dupa cum ne relata CVINTUS MUCIUS SCEVOLA.
Elementele vanzarii
Protrivit lui Gaius, vanzarea se formeaza prin acordul de vointa asupra obiectului si
pretului, astfel deslusind cele 3 elemente ale vanzarii, respectiv consimtamantul,
obictul si pretul.
Consimtamantul: daca in general consimtamantul este manifestarea de vointa a unei
parti in sensul dorit de cealalta parte, in materi avanzarii, consimtamantul consta in
acordul (contrahere) intalnirea dintre vointa celui ce intentioneaza sa vanda si a celui
ce intentioneaza sa cumpere. Gaius afirma in acest sens ca vanzarea se naste din
simplul consimtamant fara sa fie necesar vreun element material, fapt ce arata ca
pentru formarea contractului nu era necesara prezenta sua remiterea lucrului sau a
pretului. Contractul ia nastere de regula la momentul realizarii acordului de vointa, iar
daca partiel conditioneaza nasterea sa de indeplinerea unor forme atunci actul se va
forma ulterior. Pentru a fixa momentul incheierii contractului partile recurgeau uneori
la practica remiterii unui lucru de mica valoare sau unei sume de bani, remitere
destinata sa probeze faptul ca acorudul de vointa al partilor s-a realizat. Cu timpul
sistemul a capatat o finalitate noua, in sensul ca cel ce preda o suma de bani la
momentul incheierii contractului putea renunta ulterior, dar pierdea banii remisi
celeilalta parti.
In epoca lui Iustinian, daca partile se intelegeau sa redacteze un inscris ( venditio
cum scriptura) contractul se formeaza la momentul redactarii acelui inscris si nu la
momentul realizarii acordului de vointa. Pana la momentul intocmirii actului scris
oricare dintre parti avea dreptul sa renunte la promisiunea facuta.
Obiectul contractului: (res mert) vanzatorul putea transmite prosesiunea asupra unou
lucruri mobile sau immobile dupa cum putea transmite dreptul de creanta sau
drepturi reale. Putea fi transmis exercitiul dreptului de enfiteoza sau exercitiul
dreptului de uzufruct. Puteau fi transmise si drepturi cu caracter universal. Cel mai
frecvent, vanzarea avea ca obiect lucruri corporale existente la momentul incheierii
contractului. Dupa cum rezulta din definitie, vanzatorul nu se oblige sa transmita
proprietate si numai posesiunea linistita a lucrului. O prima consecinta ce decurge
din aceasta functie a vanzarii este aceea ca obligatia de transmitere a lucrului se
efectueaza prin intermediul traditiunii act eliberat de formele solemne. Pe de alta
parte vanzatorul se poate oblige sa transmita chiar un lucru ce nu ii apartine in
credinta ca pana la executarea obligatiei va procur acel lucru. Se admitea sa pot
forma obiect al vanzarii si lucruri viitoare ca de exemplu o recolta viitoare (emptio rei
specte) evident sub conditia ca aceasta sa apara. Daca recolta vanduta apare
indifferent de calitatea si cantitatea ei, cumparatorul trebuia sa plateasca pretul
stabilit l incheierea contractului, ba mai mult romanii au admis chiar si vanzarea
sperantei (emtip spei) ca se va obtine un lucru, in aceasta situatie vanzarea nu este
afectata de o conditie ci ea este pura si simpla. Acela care promite sa cumpere
pestele ce urmeaza a fi scos de catre pescar cu navodul trebuie sa plateasca pretul
chiar daca nu s-a prins nimic, intrucat el nu a cumparat peste ci numai speranta ca
pescarul va prinde ceva (spes alea).

Pretul (pretium)

Cel de-al doilea element al vanzarii il reprezinta pretul, acesta constand intr-o suma
de bani pe care cumparatorul trebuia sa o plateasca vanzatorului. In dreptul roman
prtul trbuia sa indeplineasca anumite conditii, intre care cea mai importanta era acea
ca el sa fie exprimat intr-o suma de bani (impecunia numerata). Daca pretul nu ar
consta in bani ci intr-un lucru, vanzarea nu ar mai dobandi o identitate proprie ci
practice ea s-ar confunda cu schimbul (permutation rerum).
Pretul trebuia sa fie real (verum). Romanii nu au admis simularea pretului in
contractul de vanzare (aici vanzatorul nu avea intentia sa il ceara) deoarece
transmiterea cu titlu gratuity a unui lucru, daca erau intrunite si alte conditii, constituia
o donatie si nu o vanzarea, mai mult chiar romanii nu au admis vanzarea fictiva, spre
exemplu o vanzarea facuta cu un singur sestert (numo uno) sub motivul ca in
aceasta situatie pretul este neserios, iar pe cale de consecinta partile urmau sa faca
o donatie deghizata.
Deasemenea pretul trebuia sa fie determinat sau cel putin determinabil (sa fie
certum). Pretul este determinat atunci cand se fixeaza din momentul incheierii
contractului si este determinabil atunci cand se indicau anumite mijloace pentru
fixarea lui. In epoca post clasica s-a admis ca pretul sa fie fixat chiar de catre o a
treia persoana. Daca aceasta persoana nu fixa pretul, vanzarea nu lua nastere
deoarece una dintre conditiile sale, respectiv pretul nu era indeplinita. In fine, pretul
trebuia sa fie echitabil.
In dreptul clasic, caracterizat prin libertatea neingradita de a contracta, romanii nu au
cunoscut ideea de leziune, astfl incat un lucru putea fi vandut la orice pret in paguba
fie a vanzatorului, fie a cumparatorului.
In epoca lui Iustinian, vanzarea dadea posibilitatea vanzatorului sa ceara anularea
vanzarii cu cele 2 prestatiuni in situatia daca pretul nu reprezenta nici o jumatate din
valoare lucrului (lesion enormis). Cumparatorul avea totusi posibilitatea de a plati in
plus o suma de bani pana la acoperirea diferentei daca dorea sa pastreze lucrul.
Legislatia lui Iustinian proteja insa impotriva leziunii numai pe vanzator nu sip e
comparator si numai cu privire la imobile. Explicatia acestei solutii se gaseste in
structura social-economica a dominatului, perioada in care mici proprietari de
pamanturi, apasati de impozite grele erau nevoiti sa-si instraineze loturile la preturi
mici in favoarea celor puternici (potentiores) fapt ce explica interventia factorilor
politici de a proteja economia de la o ruina totala, avand in vedere situatia celor
nevoiti sa isi instraineze imobilele si care reprezentau majoritatea populatiei.
Efectele vanzarii
In dreptul roman, vanzarea nu era translatova de proprietate ca in dreptul modern, ci
numai generatoare de obligatii care sunt bilaterale si de buna credinta.
In virtutea lor vanzatorul trebuia sa pastreze lucrul si sa garanteze pentru evictiune
(deposedare) si pentru vicii. Aceste obligatii erau sanctionate prin acti empti sau
ecsentio.
La randul sau cumparatorul are obligatia de a plati pretul, sanctionata prin acti venditi
sau ex vendito. Ambele actiuni sunt in ius si au o condemntaio incerta .
Obligatiile vanzatorului:
Vanzatorul este obligat sa pastreze lucrul, iar daca acesta dispare din vina lui el
urma sa plateasca despagubiri. El trebuia sa administreze bunul ca un bun pater
familias, si e chemat sa raspunda pentru cea mai mica neglijenta (culpa levis in
abstracto).
Daca insa lucrul pierea fara vina vanzatorului, cumparatorul era totusi obligat sa
plateasca pretul intrucat in material vanzarii riscurile sunt ale cumparatorului potrivit
adagioului “emptoris est periculum”. Regula potrivit careia riscurile sunt ale
cumparatorului incalca unele principii ale dreptului roman, ca vanzarea prin ea insasi
nu transmitea dreptul de proprietate, intrucat lucrul vandut ramanea in patrimoniul
vanzatorului si ar fi normal ca el sa suporte paguba in calitate de prorietar, conform
adagioului res perit domino.
Aceasta se explica in existenta anumitor interese conjuncturale ce trebuiau aparate,
fapt ce a determinat unele derogari de la linia generala a dreptului roman.
Obligatia de a preda lucrul (vacuam posesionem tradere)
Vanzatorul este obligat sa transmita cumparatorului posesiunea linistita a lucrului si
nu dreptul de proprietate. Aceasta particularitate isi are explicatia in faptul ca
vanzarea consensuala ca act de drept al gintilor a fost creata pentru a facilita
dsfasurarea operatiunilor comerciala intr-o perioada in care priprietatea cviritara,
ingradita de forme solemne avea o larga aplicatie, iar alaturi de ea aparusera si alte
forma de proprietate. Era suficient ca vanzatorul sa transmita posesiunea linistita in
forma simpla a traditiunii, dar aceasta transmitere a posesiunii trebuia facuta in
asemenea conditii care sa permita cumparatorului sa se bucure de toate avantajele
poprietatii.
Posesiunea linistita a lucrurlui nu este o posesiunea oarecare, ci o posesiune utila
care nu putea fi retrasa prin intermediul interdictelor in favoarea unor terti. Acesta
este sensul pe care textele il dau termenilor de vacuam sau perstare rem
posesionem tradere.
Regula transmiterii posesiunii are mai mult o valoare teoretica, deoarece in fapt de
cele mai multe ori, prin mijloace indirecte, vanzatorul era obligat sa transmita chiar
proprietatea. Astfel, potrivit lui Paul, vanzatorul trebuia sa transmita lucrul sis a se
abtina de la orice dol, ori in cazul vanzarii se crea posibilitatea cumparatorului sa
exploateze lucrul in cel mai desavarsit mod, deci orice vanzator de buna credinta
daca este proprietar trebuia sa transmita chiar proprietatea, caci altfel ar comite un
dol fata de comparator, care ii trasfera pretul cu titlul de proprietate.
In executarea obligatiunii de a prega lucrul, vanzatorul care este proprietar va trebui
sa recurga la mancipatiune pentru lucruril mancipii, fie la traditiune pentru lucruril nec
mancipi.
Vanzatorul nu putea fi obligat sa predea lucrul inainte de plata pretului. In dreptul
clasic s-a acceptat solutia ca cele 2 obligatii sa fie executate in acelasi timp
(principiul simultaneitatii). Se constata asadar ca obligatia de predare a lucruli a fost
astfel reglementata incat sa permita posibilitatea incheierii unor contrcte de vanzare
intre cetateni si peregrini, asigurandui-se in acelasi timp cumparatorului toate
avantajele proprietatii.
Obligatiile de garantie pentru evictiune
Evictiunea este deposedarea pe cale juridical, adica printr-un proces de un lucru.
Linia de evolutie a obligatiei de garantie pentru evictiune trece prin 3 stadii: action
autoritatis, stipulatio rem habere licere si action empti. Pericoul evictiuni apare mai
ales atunci cand cumparatorul a dobandit lucrul de la neproprietar (non dominus).
Sau a cumparat un lucru grevat cu ipoteca. In practica ori de cate ori va fi chemat in
judecata printr-o actiune reala, ca efort asupra lucrului dobandit, cumparatorul se va
adresa vanzatorului cerandu-I sa-l apere impotriva pretentiilor formulate de catre tert.
Daca vanzatorul nu face acest lucru, atunci va trebui sa raspunda pentru evictiune
prin urmatoarele cai:
 Actio autoritatis (se realizeaza atunci cand vanzarea se realizeaza prin
mancipatiune, atunci cnd achizitorul era enviz, el intenteaza impotriva
mancipantului actio autoritatis prin care cerea dublul pretului platit. Actio
autoritatis are un fundament delictual si ea a fost creata pentru a sanctiona
delictul comis de catre mancipantul (autor) care transmitea un lucru ce nu ii
apartinea. Stipulation duple la vanzarea realizata prin stipulatiune, obligatia de
garantie pentru evictiune era create printr-o a 3a stipulatiune speciala pentru
evictiune, in care vanzatorul promitea sa-l despagubeasca pe comparator in caz
de evictiune. Daca obiectul contractului era un res mancipi, atunci vanzatorul
promitea sa plateasca dublul pretului primit, de aici denumirea de stipulatio
duple, care este sanctionata prin actio certe credite pecunie.
 Stipulatio rem habere licere : daca obiectul vanzarii realizate prin stipulatieune
este un res nec mancipi, stipulatiunea speciala pentru evictiune va fi la simplu si
nu la dublu ca in cazul lucrurilor mancipii. In virtutea acestei stipulatiuni,
sanctionata prin actio ex stipulatio, vanzatorul recunoaste dreptul
cumparatorului de a avea lucrul vandut (rem habere).
 Actio empti: la aparitia contractului consensual de vanzare, obligatia de
ganarantie pentru evictiune nu era un efect firesc al actului, dar in temeiul bunei
credinte, vanzatorul trebuia sa garanteze de evictiune prin intermediul unei
evictiuni special care era alaturata contractului. Astfel, stipulatiunea de garantie
pentru evictiune a devenit in acest stadiu oblgatorie. Astfel daca ea nu fusese
incheiata la momentul formarii contractului, cumparatorul il putea sili pe vanzator
sa o incheie printr-o actio empti. Cu timpul intr-un stadiu mai avansat aceste
stipulatiuni devin subintelese, fapt pentru care cumparatorl il putea sili pe
vanzator prin actio empti sa garanteze asupra lucrului cumparat, fapt ce denota
ca de acum obligatia de garantie pentru evictiune a devenit un efect firesc al
contractului de vanzare.

Obligatiile cumparatorului
Principal obligatie este aceea de a plati pretul (dare pretium) in schimbul lucrului ce
i=a fost remis, el trbeuind sa transmita vanzatorului proprietatea asupra unei cantitati
de metal. Daca vanzatorul cere pretul inainte de termen, daca opunde rezistenta la
predarea lucrului, el va avea impotriva acestuia o exceptio mercis non tradite.

Curs 8-11.04.2016

Elementele contractului:

Un prim element il reprezinta consintamantul partilor cu privire la lucrul dat in chirie cat si la pretul
acestora.Cel de al 2-lea element il reprezinta elemental contractului care consta dintr-un lucru mobil
sau imobil.Locatio rei poate avea ca obiect o casa,un teren ,un sclav sau un animal.De mentuonat
este ca serviciile sclavului fac obiectul locatio rei si nu a lui location perarum pe considerentul ca
sclavul este un lucru(res )si el nu presteaza servicii ca parte in contract ,ci doar ca obiect al actului.
Locatiunea trebuia sa aibe un pret(mercis),pretul ca si la vanzare trebuia sa fie certum,verum si
trebuia sa constea intr-o suma de bani.La sfarsitul epocii clasice s-a admis faptul ca pretul locatiunii
putea consta intr-o parte dintr-o recolta si nu intr-o suma de bani si se avea in vedere locatio partialia
,unde colonel partian se oblige sa remita propietarului o parte din curte in schimbul pamantului
primit in folosinta.

Efectele contractului.

Locatiunea ca orice contract bilateral genereaza obligatii pentru ambele parti,obligatii sanctionate
prin actio locati si prin actio conducti ,care erau actiuni de buna credinta.

Obligatiile lui locator.

Locator avea obligatia de a tranzmite lucrul(prestarem), trazmitere ce se facea prin intermediul


traditiunii.Conducto o dobandeste numai titlul de detector spre deosebire de comparator care
devine posesor al lucurului .Conducto nu avea mijloace proprii de aparare trebuind sa se adrese
proprietarului lui locator pentru ca acesta sa ii asigure protectia.Locator mai are si obligatia de a
garanta pentru irictiune.Aceasta obligatie a lui locator corespunde dreptului lui conductor de a se
bucura de libera folosinta a lucrului.Atunci cand conductor nu poate folosi lucrul inchiriat potrivit
conventiei are dreptul de a intenta impotriva lui locator o action conducti in scopul de a obtine
despagubirea .Cu toate acestea in unele situatii conducto este lasat fara aparare in fata lui locator
care in calitatea de proprietar poate dispune cum doreste de lucrul sau.Astfel ,daca propietarul unei
case inchiriate vrea sa o instraineze nimic nu il poate impiedica de la aceasta,iar daca in contractual
de vanzare nu se prevede respectarea locatiunii,conductor ramane la dispozitia
cumparatorului.Fizionomia locatiunii a fost astfel elaborate incat sa asigure o protective sigura
propietarului pe cand chiriasul trebuia sa se multumeasca cu o actiune in despagubire.

Obligatiile lui conductor.

Conductor avea obligatia de a plati pretul(merces) pentru lucrul primit spre folosinta precum si
obligatia de a restitui acele lucruri la stingerea locatiunii,obligatie sanctionata prin action locati pusa
la dipsozitia locatorului.Cat priveste ob;ligatia de a plati pretul(merces), ea se naste numai in masura
in care locator procura chiriasului(lui conductor) folosinta lucrului.Conductor raspundea pentru
pierea lucrului si pentru deteriorarile produse din vina sa.El avand obligatia de a se comporta fata de
lucrul inchiriat ca un bun pater familias el raspunzand pentru culpa levis inastracto .

Distingerea locatiunii.

Se disting 2 situatii si amune:prima cand partile au prevazut un termen pentru stingere ,deci pentru
desfiintarea contractului ,iar a 2-a situatie cand nu au prevazut un astfel de termen.In ipoteza
decesului uneia dintre parti, contractual nu se stingere mostenitorii preluand drepturile si obligatiile
celui care a incheiat contractual.Prin urmare la moartea chiriasului locatiunea nu se stinge urmasii
acestuia avand dreptul de a folosi locuinta pana la termenul fixat.Daca partile au prevazut un termen
contactul inceta la implinirea acelui termen.Daca locatiunea avea drept obiect un teren arabil
,contractual se incheia pe termen de 5 ani dupa modelul dreptului public.Dupa expirarea celor 5 ani
contractual putea fi prelungit pe un termen de 1 an daca nici una dintre parti nu isi manifesta
dorinta de a renunta la act .Sistemul de prelungire a contractlui este desemnat prin racita
reconductio,sistem adoptat dupa modelul dreptului public unde uneori contractual de locatiune se
prelungea datorita faptului ca operatiunea recensamantului se amana un an de zile.Contractul putea
fi desfacut si inainte de ajungerea la un termen daca partile erau de accords(mutum dissensus).In
anumite situatii locatiunea putea fi desfacuta si prin vointa unei singure parti,asa este situatia in care
o parte nu isi indeplineste obligatiile fata de cealalta parte.Locatiunea putea inceta si atunci cand
propietarul il evacua pe chirias daca el putea dovedi ca avea nevoie de locuinta inchiriata.

Locatio operarul prin intermediul lui location operarum se realiza operatiunea juridica a inchirierii
serviciilor unui om liber.Serviciile prestate de anumite categorii de persoane cu o anumita calificare
si o anumita conditie sociala dup ace obiectul unei locatiuni de serviciu caci la romani munca
intelectuala era considerata ca fiind superioara celei fizice si drept urmare aceasta nu putea fi
valorificata in formele juridice proprii muncii fizice.Astfel,serviciile avocatiilor,medicilor sau
profesorilor nu faceau obiectul locatiunii de servicii ci a contractului de mandate.Cu toate acestea
serviciile oamenilor liberi juca un rol important in viata economica a statului roman.

Elementele contractului.

Ca si la locatio rei,location operaum presupune intrunirea a 3 elemente:consitmantul ,obiectul si


pretul.Consintamantul are un caracter formal data fiind prapastia intre situatia economica a lui
locator care era simplu muncitor si cea a lui conductor ,de obicei patron a unor mari
exploatari.Obiectul acestui timp de locatiune consta in serviciile pe care omul liber se oblige a le
presta cu precizarea ca numai munca fizica putea fi angajata in aceasta forma.

Pretul locatiunii nu trebuia sa fie istrum spre deosebire de pretul vanzarii fapt exlicabil prin aceea ca
varful clasei dominate avea interesul sa angajeze serviciile unui om liber la pretul situate sub
valoarea muncii prestate.

Efectele contractului.

Locatorul(locatorul operarul) are obligatia de a presta toate serviciile promise pe toata perioada
duratei contractului. In meseria locatiunii riscurile fiind pentru locator In cazul intervenirii unor
imprejurari fortuite de natura sa faca posibila prestarea serviciilor promise,lucratorul numai are
dreptul la pretu putand insa aceasta regula a suvernit unele modificari impostante.Patronul avea
obligatia de a plati pretul (merces) daca lucratorul presteaza in mod efectiv serviciile sale.

Locatio operis facenti – este acel contract prin care o persoana se obliga sa execute o lucrare
determinata in interesul altei persoane,persoana care la randul ei se oblige a plati un pret.Acest
contract a aparut in sec 2 i.e.n. in conditiile crizei de locuinte care s-a declansat in Roma Antica.Ca
urmare propietarii de terenuri in dorinta de a specula situatia existent se intelegeau cu o anumiti
inteprinzatori pentru a le construe locuinte pe acele terenuri,locuintele erau apoi inchiriate .Cu
timpul locatio operis facienti a cunoscut si alte variatiuni precum transportul pe mare al marfurilor.

Elementul contractului-propietarul avea initiative contractului si prin urmare calitatea de locator era
apoi intreprizatorul sau cel ce se obliga sa construiasca sau sa execute o lucrare,aceasta avea
calitatea de conductor.

In cazul acestui contract consintamantul nu prezenta aspect esentiale ,obiectul contractlui consta in
construirea unei case sau in executarea unui transport maritim.Cu privire la pret este de retinut
faptul ca spre deosebire de locatio rei si location operarul ,el urmeaza a fi platit chiar de catrre cel ce
avuse initiative contractului.
Efectele contractului-locator are obligatia de a plati pretul pentru lucrarea efectuata,obligatie
sanctionata prin action conducti.La randul sau conductor trebuia sa execute lucrarea promise
conform intelegerii cu locator el fiind tinut prin action locati.O regula speciala este cunoascuta sub
denumirea de Legea insulei Rhodos aceasta atribuindu-se in cazul transportului maritim.In cazul unei
fortune daca o parte din marfa este sacrificata pentru a fi salvata cealalta parte paguba trebuia
suportata proportional de catre toti propietarii mafurilor si nu numai de cei a caror marfa a fost
aruncata peste bord.Pentru aplicarea acestei reguli capitanul avea la indemana o action conducti
contra propietarilor a caror marfa a fost salvata,iar proietarii marfii sacrificate au action locati
impotriva capitanului pentru a obtine despagubirile corespunzatoare.

SOCIETATEA

Def: Societatea este contractual consensual prin care 2 sau mai multe persoane pun in comun
activitatea lor sau anumite bunuri in scopul de a realiza un castiga.Contractul de societate a fost
precedat de o forma a diviziunii numita anticum consortium care potrivit lui Galius este o forma de
societate ,in care societarii au dreptul sa dispuna atat de parte ace le revine cat si de intregul
patrimoniu. In realitate anticum consortium era o stare de devalmasire intre membrii aceleiasi
familii aparuta in legatura cu exploatarea pamantului sau a unor bunuri mobile.

Felurile societatii:

Cea mai veche forma a contractului consensual de societate este societas al cuius
negociationis( societatea ce are drept obiect un singur fel de a face) prima forma de acest tip a
reprezentat-o societas publicanorum(societatea de republicani)care isi asuma sarcina strangerii
ipozitelor statului roman.Statul arendat strangerea impozitelor unor asociatii de particulari numiti
publicani.Acestia erau constituiti intr-o serie de asociatii care se bucurau de personalitate juridica.Ei
erau organizati in asa numita societas publica norum alcatuita din clasa cavalerilor .

O alta aplicatiune a societatii si are ca obiect un singur fel de a face o constituie intelegerea
intervenita intre proprietarul unui sclav si un accord in baza careia se obliga sa invete pe scalv arta
actoriei pentru ca apoi sa il exploateze impreuna.

Societatea tuturor bunurilor prezente si viitoare era constituita din acea intelegere intervenita intre
dezrobitii aceluiasi patron cu privire la punerea in comun a bunurilor lor.

Societatea are ca obiect un singur lucru-era acel tip de socitate care se realizeaza prin punerea in
comun a unui singur bun spre ex un singur sclav.

Societas restus-societatea cu privire la venituri se incheia intre acei negustori care se inteleg sa puna
in comun toate castigurile realizate de pe urma unor acte cu titlu oneros.Deci bunurile dobandite cu
tilu gratuit(donatiile) nu urmau a intra sub vigilenta acestui tip de a face.

Curs 9-18.04.2016

Roman

Elementele societatii
Pentru formarea contractului de societate este necesar sa se intruneasca anumite elemente caci
prin acestea se poate face distinctie intre o asociere de persoane si o stare de indiviziune . Fiecare
asociat trebuie sa aduca un acont al carui obiect poate fi extreme de variat constand in tranzmiterea
proprietatii asupra uni lucru,munca asociatului sau pur si simplu prestarea de servicii.Societatea
presupunea apoi existenta unui interes comun,deci fiecare socitar trebuie sa participe la beneficii
precum si la pagubele produse de asociatie conform intelegerii.In lipsa existentei interesului comun
societatea practice este nula,iar intentia de a forma o societate ne determina sa delimitam actul
consensual de starea de indiviziune(anticum consortium). In cele din urma societatea presupune
existent unui scop licit.

Efectele societatii.

Ca orice contract sinalagmatic perpetum,societatea genereaza obligatiunii pentyru toti participantii la


acest contract. Spre deosebire de vanzare sau locatiune, contractual de societate da nastere unor
obligatiuni identice pentru toti societarii intrucat interesele acestora sunt la randul lor identice.
Obligatiile partilor sunt sanctionate printr-o singura actiune intitulata action prosocio pe care o
poate avea la indemana un asociat in cazul in care interesele acestuia i-au fost lezate.

Acti pro socio prezinta caracteristicile esentiale ale actiunilor care sanctioneaza contractile
consensuale in sensul ca in formula sa figureaza o intntio incerta si de buna credinta dupa cum si
condemnation are de asemenea o redactare incerta.Pe de alta parte,action pro socio prezinta si
unele particularitati decurgand din faptul ca judecatorul potrivit cu indicatiile date in condemnation
va condamna pe parat in limita mijloacelor pe care acesta le dispune. O alta particluaritate consta in
aceea ca cel condamnat devenea infat, aceasta sanctiune era data intrucat societatea is avea
originea in vechea indiviziune familiara.

Action pro socio sanctiona mai intai obligatia partilor de a-si aduce un acont.Societarii aveau mai
apoi obligatia de a se ingriji de afacerile asociatiei ca si cum ar fi propriile afaceri,iar in caz contrar ei
vor raspunde pentru culpa levis in concreto. De regula, fiecare asociat avea un drept de adminitrare
asupra patrimoniului asociatiei ,desi uneori atunci cand crestea nr societarilor acesta fiind impropriu
pentru o administrare eficienta ,partile cadeau de accord in vederea executiei actului de administrare
doar de catre unii dintre acestia. Asociatii au apoi obligatia de a suporta paguba provocata de
societate fie proprotionat cu contributia fiecaruia dintre acestia,fie in mod egal.Aceasta regula ii
gaseste si fie simetrizat in sensul ca fiecare dintre asociati urma sa beneficieze in mod egal de
castigurile obtinute de pe urma acesteia. De mentionat este faptul ca la romani societatea era
lipsita de personalitate juridical ceea ce insemna ca efectele i se ridicau la a da nastere unor
obligatii intre parti.Ca atare tertii nu vedeau in asociatie un subiect distinct de drept fiind titulari de
drepturi si obligatii,asadar tertii deveneau creditor sau debitori fata de societari in baza actului
distinct incheiat cu fiecare societar in parte ,iar nu in baza contractului de societate care producea
efecete numai intre parti.

Societatiile de publicani bucurandu-se de personalitate juridical faceau exceptie de la regula,iar ele


dispuneau de un patrimoniu distinct de cel al societarilor.

Stingerea societatii

Fiind incheiat intuitum persone-contractul de societate se stingerea ori de cate ori intervenea o
modificare a numarului ori a statului societarilor,deci contractual de societate se stingea prin
manifestarea de vointa a tuturor societarilor dupa cum se putea stinge sic a efect al manifestarii unei
singure parti, aceasta fiind practice o aplicatie a principiului simetriei in material contractelor. In cazul
mortii unui asociat societatea se stingea ,dar societarii ramasi in viata puteau asigura continuitatea
societatii,insa numai cu conditia ca acestia sa incheie o noua conventie. Nu era admisa o intelegere in
acest scop intre asociatii supravietuitori sii mostenitorii defunctului.Potrivit lui Gaius capitis de
minitio era o aplicatiune a stingerii societatii prin moartea uneia dintre parti.Societatea se mai putea
stinge si prin ajungerea la termen sau prin stingerea scopului pentru care aceasta a fost
creata.Societatea se stingea si prin pieirea punitive,deci din lipsa de obiect.

Mandatul sau contractual de mandate

Def:Mandatul este o conventie prin care o persoana numita mandatar se obliga sa presteze un
serviciu gratuit in folosul unei alte persoane numite mandant.

Origine: Mandatul a imbracat forma unei conventii abia catre sfarsitul republicii in conditiile
dezvoltarii vietii economice si a diversificarii relatiilor de schimb care i-au impus ca aceeasi persoana
sa trebuiasca sa fie sis a-si apere interesele in acelasi timp in locuri diferite.Acest lucru s-a produs ca
urmare a schimbarii fizionomiei economiei in statul roman. S-a trecut ca atare de la economia de
schimb la o economie avansata de marfuri.Trecerea de la un simplu troc la o economie bazata pe
cerere si oferta a avut rolul de a diversifica formele de valorificare a intereselor comerciale
reflectate in plan juridic.Astfel,lipsind vreme indelungata de la domiciliu romanii recurgeau la
serviciile altora in scopul administrarii bunurilor lor sau pentru valorificarea unor drepturi ce le
apartineau .

Pentru formarea contractului de mandate este necesar sa existe un obiect constand intr-un fapt
material sau act juridic pe care mandatarul se oblige al infaptui. Actul material sau juridic la care se
oblige mandatarul trebuie sa fie licit si moral.Un alt element al mandatului este gratuitatea
acestuia.Gratuitatea este elementul in virtutea caruia contractual de mandate dobandeste o
fizionomie distincta de aceea al locatiunii de servicii.Din acest caracter decurge posibilitatea
mandatarului de a revoca oricand contractul. Existau si exceptii de la principiul gratuitatii,astfel
profesorii, medicii, filosofii,cei ce desfasurau munci intelectuale,munci considerate superioare celor
fizice nu isi angajau serviciile prin locatiuni ci prin intermediul contractului de mandat deoarce de
cele mai multe ori aceste servicii erau renumerate fapt pentru care romanii au admis in mod
exceptional existenta mandatului platit.Munca meseriasilor facea obiectul contractului de mandate
numai atunci cand aceasta era platita,daca era renumerata avea de aface intotdeauna cu contract de
locatiune. Mandatul presupunea apoi savarsirea faptului material sau a actului juridic in interesul
mandantului daca faptul este savarsit in interesul mandatarului nu se forma un contract de mandat
ci o simpla conventie fara ca aceasta sa aiba vreo consecinta juridical.In mod exceptional romanii au
admis ca in caz de tranzmitere a creantelor si existenta unui mandat in interesul
mandatarului( mandantul in rensua).S-a prevazut de asemenea si mandatul in interesul unui tert.

Efectele mandatului

Fiind un contract sinalagmatic imperfect mandatul avea sa creeze obligatii si in sarcina


mandantului.Astfel se puteau crea obligatii chiar si in sarcina mandantului.

Obligatiile mandatarului era sanctionate printr-o sanctiune speciala numita actio mandati directa
care se afla la indemana mandantului.Deoarece romanii nu au admis de regula institutii ale
prezentarii in material contractelor,actele incheiate de catre mandatar urmau a-si produce efecte in
sarcina sa si nu asupra mandantului,deci se crea o situatie anormala.Ca atare dupa efectuarea
operatiunilor juridice cu care a fost imputernicit mandatarul trebuia sa dea socoteala mandantului
transferand asupra acestuia din urma si obligatiile ce se nasteau ca urmare a efectuarii a acestei
operatiuni deoarece acest sistem crea numeroase incoveniente ,romanii au recurs la asa numitul
sistem al reprezentarii imperfect astefel mandatarul este obligat sa execute mandatul cu buna
credinta el fiind raspunzator de pieirea lucrului( de disparitia acestuia).Ca o curiozitate mandatarul m
poate instraina un lucru al mandatului desi el nu avea calitatea de propietar incalcandu-se astfel
principiul consacrat si anume : “Nemo lus iuris ad arium trnasfere potes cva inse abem”( Nimeni nu
poate ceda catre altul un drept pe care el nu il are).Avand in vedere faptul ca mandatul era calificat
ca fiind un contract sinalagmatic imperfect,el putea genera in acelasi timp obligatii si pentru
mandant, astfel daca mandatarul pentru executarea mandatului facea anumite cheltuieli pe cont
propriu el avea dreptul sa pretinda despagubiri avand in vedere principiul echitatii ce descurgea din
imbogatirea fara just temei sau imbogatirea fara justa cauza fiind operatiune juridical ce era
sanctionata printr-o sanctiune speciala numita : actio de ineren person.

Stingerea mandatului.

In mod obisnuit mandatul se stingea prin ajungerea la termen, el se putea stinge si prin manifestarea
de vointa a ambelor parti ca o expresie a principiului simetriei actelor juridice. Fiind un act juridic
incheiat intuit persone,avandu-se in vedere considerente ce tineau de persoana celui care se
contracta si intemeindu-se pe principiul increderii reciproce care trebuia sa existe intre parti
mandatul pe cale de exceptie se stingea sic a urmare a manifestarii de vointe a unei singure parti
contractante atunci cand increderea intre acestea disparea fie ca urmare a revocarii actului de catre
mandate,fie prin renuntarea mandatarului la mandate. Intuitu persone ,mandatul putea lua sfarsit si
prin moartea uneia dintre parti avand in vedere ca acest act juridic avea la baza reciprocitatea
increderii care trebuia sa existe intre partile contractante.

Qvazi contractele
Definiție: Cvazi contractele sunt fapte licite care dau naștere unor efecte
juridice asemănătoare cu cele izvorâte din contract. Dacă pe planul formei între
contracte și qvazi contracte nu există puncte comune , constatăm că efectele
sunt similare ,fapt ce a determinat la romani să le definească printr-un termen
care sugerează o fizionomie comună cu cea contractelor.( qvazi excontracto)

Institutele lui Gaius menționează 5 cvazi contracte:

 Plata lucrului nedatorat


 Negotiorum gestio (gestiunea de a face)
 Gestiunea tutorului pentru copil
 Indiviziunea
 Acceptarea unei succesiuni

Plata lucrului nedatorat: romanii au admis încă din secolul 1 î. E.n. că nu este
drept ca cineva să se îmbogățească pe seama altuia ( îmbogățirea fără justă
cauză). În dreptul modern îmbogățirea fără just temei este sancționată prin
acțiunea în repetire. Acestei acțiuni iau corespuns în dreptul roman mai multe
conditiones care au apărut treptat și care s-au constituit într-un sistem avea in
epoca lui Iustinian. În dreptul clasic acțiunea la înrepetire era desemnată prin
termenul de conditio sine causa, iar în dreptul post-clasic conditio sine causa
cunoaște mai multe aplicații ,iar fiecare dintre aplicațiuni este desemnată
printr-un termen tehnic distinct ,dintre care cel mai important avea să fie
condictio indebiti.

Trăsăturile lui indectio indebiti: acțiunea în repetire îmbracă forma condicțiunii


indebiti atunci când se face o plată nedatorată pentru a ne afla în prezența
plății lucrului nedatorat ,trebuiau îndeplinite următoarele condiții :

1. Trebuia să există o plată


2. Plata trebuia să nu fie datorată,fie pentru că nu există obligație ,fie
pentru că plata a fost făcută altei persoane decât creditorul ,fie pentru că
ea nu a fost făcută de către debitor.
3. Plata trebuia să fie făcută din eroare ,dacă cel ce făcea plata știa că nu
datorează nu putea fi intentată condictio indebiti deoarece în această
situație se considear că se avut a se face o donație.
4. Plata trebuia să nu facă obiectul unei datorii care atunci când este negată
de către debitor urmeaă a fi plătită la dublu. Această condiție a fost
introdusă cu scopul de a nu da posibilitatea ocolirii ,principiului
condamnării la dublu în cazul negării anumitor datorii. Cu ocazia judecării
procesului intentat prin condictio indebiti ,se verifica dacă s-a făcut sau
nu plata lucrului nedatorat.Când se dovedea că plata este nedatorată
,suma de bani avea să fie restituită iar în caz contrar rămânea bună
făcută. Pe această cale cel ce făcea plata nega în mod indirect că
datorează cea ce a plătit dar în schimb el nu risca să fie condamnat la
dublu.

Negotiorum gestio

Aceasta constă în administrarea bunurilor unei persoane fără știrea


acesteia.Administrarea putea avea ca obiect fie un act juridic( plata unei datorii
intervenția a unui proces) fie un fapt naturar (stingerea a unei
incendiu,repararea unei case). Cel ce intervine în administrarea bunuror
altuia ,se numește garant ( negotiorum gesto) iar proprietarul bunurilor se
numește gerat ( dominus rei geste ).

În situația în care o persoană lipsea mai mult din Roma ,o alta intervenea în
administrarea afacerilor celui absent fără însărcinarea acestuia. Sub aspectul
funcții sale sociale gestinuea de a face se apropie foarte mult de mandat sau
are ca obiect operațiuni juridice proprii mandatului ,cu toate că nu s-a încheiat
un contract de mandat.

Gestiunea de a face presupunea întrunirea cumulativă a următoarelor


elemente :

 Existența actului de gestiune : acesta putea fi un act material sau un act


juridic ,constatăm așadar că din acest punct de vedere era o similitudine
cu cea rezultată din contractul de mandat.
 Elementul intențional : acesta consta în administrarea bunurilor altuia cu
bună știință, dacă cineva administrează bunurile altuia crezând că este
vorba de proprile lui bunuri ,elementul intențional nu este întrunit.
AȘadar gerantul trebuia să aibe intenția de a-l obliga pe gerat la
restituirea cheltuierilor făcute cu administrarea afacerilor sale. Dacă
geranatul nu are o asemenea intenție se va interpreta că el a dorit să
facă un act de liberalitate. Așadar Animus Obliganti ne ajută să distingem
între gestiunea de a face și contractul de donație.
Pentru a fi în prezența gestiunea de a face trebuia întrunit și elementul
negativ. Acesta consta în administrarea unor bunuri fără știrea
proprietarului acestora . Dacă proprietarul ar avea știință despre actul de
administrare nu ar mai fi chestiune a face ci contract de mandat, fie e
expres sau tacit.

Efectele gestiunii de a face:

Gestiunea de a face dă naștere unor obligații distincte ,atât în sarcina


gerantului cât și în sarcina geratului . Gerantul este obligat să administreze cu
bună credință ,deci să ducă la bun sfârșit actul de administrare și să dea
socoteală geratului pentru activitatea sa.
Obligațiile geratului sunt sancționate prin actio negotiorum gestorum directa,
acțiune pusă la dispoziția lui dominus rei geste ,adică a geratului. Geratul este
obligat să-l despăgubească pe gerant cu privire la cheltuiirile făcute de către
acestea și totodată să-l elibereze de obligațiile pe care și el a asumat în cursul
gestiunii pe care a înreprins-o. Obligațiile geratului sunt sancționate prin actio
negotiorum gestorum contraria.

Gestiunea tutorelui pentru copil:

tutorele are obligația de a administra bunurile copilului ,conform exigențelor


decurgând din negotiorum gestio și din auctoritas interposito. La sf.tutelei între
tutore și copil avea loc o reglementare de conturi ,deci o descărcare de
gestiune. Tutorele trebuia să dea socoteală pentru felul în care a administrat iar
copilul avea obligația de a-l despăgubi pe tutore ,pentru cheltuiirile facute în
exercitarea tutelei.

Prin efectele sale gestiunea turorelui se aseamănă cu mandatul, dar în cazul


acestei forme de administrare bunului altuia nu era vorbă despre un mandat
căci încheierea unui mandat presupune că copilul să nu fie incapabil.

1. Indiviziunea> constă în faptul stănânirii unul lucru de către mai multi


proprietari,romanii au cunoscut 2 forme speciale de indiviziune:
antiqvum consortium : care se numeștea prin efectul moștenirii și starea
de indiviziune creată prin manifestarea voinței unor persoane .
Anticvum consotium : reprezenta cea mai ve4che formă de indiviziune
cunoscută încă de legea celor 12 table.
Prin moartea lui pater familias,succesori săi sui heredes devin
coproprietar ai bunurilor care făceau obiectul proprietății familiale.
Respectiv casa sau grădina.

Această formă a indiviziunii decurgea chiar din regimul bunurilor de familie


.Romanii au cunsocut și indiviziunea creată prin voința unor persoane de a
stăpâni împreună un anumir bun ,spre ex. Mai multe persoane stăpânea o casă.

Starea de indiviziune dădea naștere unor obligații pentru coindivizari( co-


proprietari) .Toți copărtașii avea obligația de a se supune partajului dacă unul
dintre ei dorea să părăsească indiviziunea .
Dreptul de a ieși din indiviziune nu putea fi desfințat nici chiar prin convenția
părților. În cazul coproprietății familiale (anticvum consortium ) acțiunea de
ieșire din indiviziune era sancționată printr-o acțiune specială ,numită : ,,actio
familiae herciscunde,, acțiune introdusă de legea celor 12 table .

Obligația de a ieși din indiviziunea formată pe cale voluntară era sancționată


prin actio comuni dividundo.

În al-2-lea rând coindivizarii avea obligația de a împăți cu ceilalți copărtași


câștigul realizat. Copărtașii care au făcut cheltuieri în interesul comun aveau
dreptul să ceară despăgubiri de la ceilalți copărtași. Cele din urmă 2 obligații
sunt desemnate prin expresia : ,, comunicatio lucri et damni,, . Fizionomia
indiviziunii este apropiată celei a societății, astfel singurele care ne ajută să
distingem între aceste 2 categorii juridice este aspectul sibiectiv exprimat în
intenția de a forma o societate, ( afectus societatis ) aspect care este prezent
numai în cadrul societății.

Acceptarea succesiunii:

Acceptarea moștenirii îl obliga pe eredele testamentar să execute


legatele . Obligația de executarea legatelor este sancționată prin
intermediul unor acțiuni reale sau personale. Prin conținutul său juridic
această obligație se aseamănă cu mandatul dar cum între testator și
erede nu putea exista un acord de voință la momentul acceptării
moștenirii, operațiunea juridică a executării legatelor s-a constituit într-
un fapt juridic ,având totodată o identitate proprie.

Obligațiunile delictuale:
Într-un sens foarte general delictele erau văzute de către romani ca fiind
fapte ilicite de natură să afecteze interesele clasei dominante care erau
sancționate în principiu prin plata unor sume de bani .Aceste fapte erau
extrem de variate și ele vor merge de la prejudicii materiale până la
vătămarea sau chiar uciderea unor persoane.
În epoca veche apare practic delimitarea delictelor ,acestea fiind de 2
feluri: delicte private și delicte publice.
Astfel delictele private aveau să fie judecate după normele procedurii
civile de către judecători aleși din rândul persoanelor particulare după
cum delictele publice erau judecate după normele procedurii penale de
către instanțe speciale( fie de magistrat fie de senat fie de adunarea
centuriată fie de împărat) . Delictele publice aveau să fie pedepsite cu
moartea,exilul sau amenda în folosul statului pe când delictele private
erau sancționate prin amensi plătite ,victimei delictului cu titlu de
despăgubiri.

Delictele private vechi :


Furtul : în epoca primitivă a Romei furtul era un delict privat care dădea
dreptul victimei să recurgă la răzbunarea individuală ,apoi cu timpul la o
compozițiune bănească.
În epoca clasică,furtul tinde să devină un delict public .Înaintea Legii celor
12 Table furtul avea să fie reglementată în mod cutumiar.
Distingem așa de numitul fur manifestus care era o formă de furt
agravantă căci aici hoțul era surprins ținând în mână lucrul furat sau era
situația în care cel ce fusese surprins cu posesia unui bun (lucrul furat) în
urma unor percheziții numită lance et licio. În Legea celor 12 Table se
sancționa autorul infracțiunii ,indiferent dacă acesta a fost prinsă sau nu
asupra faptului.
În cazul în care autorul furtului era o liber puber ele era bătut cu ...

Delicventului i se lăsa totuși posibilitatea de a se înțelege cu victima dacă acesta


vroia să muncească un anumit număr de zile sau trebuia să-i plătească o
anumită sumă de bani.

În 2 cazuri delicventul –om liber huber putea fi omorât:

 Când furtul era săvârșit în timpul nopții


 Când furtul era săvârșit în timpul zilei dar delicventul era în armată
și se apărea pentru a nu fi prins. În acest din urmă caz se cerea ca
victima furtului să cheme vecinii pentru că aceștia să ia cunoștință
de felul în care a fost comisă fapta.
Delicventul om liber imhuber era bătut cu nuiele ...
Dacă autorul furtului era un sclav acesta era în mod invariabil pedepsit cu
moartea. Legea celor 12 Table completează sistemul cutumiar prin
introducerea noțiunii de furtum nec cvanifestum ,aici hoțul nu era prin asupra
faptului.

Victima furtului intentează în acest caz acti furti al cărui obiect este îndoitul
pagubei suferite. În dreptul clasic actio furti se va numi actio furti necmanifesti
pentru a deosebi de acțiunea pretoriană numită furti manifesti .
11. Iniuria

Din punct de vedere etimologic, iniuria desemneaza orice fapt contrar dreptului.
In sens general, in dreptul vechi iniuria este delictul de vatamare corporala. In sens
special insa, iniuria este delictul de lovire simpla. Acest delict prezinta un pronuntat
caracter arhaic, fapt ce rezulta din aceea ca potrivil Legii celor 12 table, daca partile nu
cadeau la vreo invoiala se ecurgea la aplicarea Legii talionului (ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte)

Notiunea de iniuria in Legea celor 12 table.

1. Membrum ruptum – ceea ce insemna ca o parte a corpului era vatamata. Daca


acest lucru se intampla, daca partile nu ajungeau la o intelegere intre ele, sa se
ajunga la justitia privata, adica la aplicarea Legii talionului. Prin membrum
desemnam nu numai mainile sau picioarele ci si orice parte a corpului uman care
era vatamata.
2. Os fractum – aceasta consta in ruperea unui os, astfel cel ce rupea un os
apartinand unui om liber era pedepsit de legea celor 12 table prin aplicarea unei
amenzi in valoare de 30 de asi. Daca victim acestui delict era insa un sclav, se
platea insa o amenda de 150 de asi pe care o primea proprietarul sclavului. Acest
lucru se explica prin aceea ca sclavul era asimilat lucrurilor (res rei), el neavand
personalitate juridica (caput).
3. Iniuria in sens restrans – era sanctionata de legea celor 12 table, iar fapta era
sanctionata prin plata unei amenzi constand in 25 de asi. Iniuria usoara
presupunea o simpla lovire. Uneori in aceasta forma (a iniuriei) au fost incluse
chiar si injuriile precum si cantecele si poeziile satirice sau defaimatoare. Potrivit
unor pareri autorul unor insulte verbale sau scrise era pedepsit in mod invariabil
cu moartea. Legea celor 12 table pedepsea cu moartea vrajitoria sau compunerea
de formule magice care nu aveau nici o legatura cu injuriile verbale, lucru care
insa nu l-a impiedicat pe pretor sa le asimileze acestora.
Iniuria in edictul pretorului: in dreeptul clasic, notiunea de iniuria s-a schimbat in
mod radical, el capatand o sfera tot mai cuprinzatoare si suportand sub aspect juridic
semnificative modificari de sens. Astfel daca in Legea celor 12 table iniuria avea sensul
uneo vatamari corporale, in sistemul creat de catre pretor se punea tot mai mult
accentul pe ofensa morala. Acest lucru se explica prin dorinta de imbogatire a unor
persoane. Astfel, victima prejudiciului putea incasa o suma de bani cu titlu reparatoriu
fapt ce vine sa ateste largirea sensului in care este conceputa iniuria. Deasemenea
pretorul avand in vedere rolul sau creator in drept, avea sa creeze o actiune speciala
intitulata actio iniuria estimatoria. Lucrul acesta se realizeaza prin intermediul lui ius
edicendi prin care se realizeaza practic un nou sistem de reprimare a iniuriei. Caracterul
essential al acestei actiuni consta in faptul ca suma de bani nu mai este invariabila ca
pana atunci (vezi Legea celor 12 table), urmand ca judecatorul, pe calea deliberarii sa
stabileasca cuantumul condamnarii in functie de anumite circumstante. Asadar,
condamnarea putea varia in limite foarte largi dupa cum era vorba de iniuria atrox sau
iniuria levis.

Iniuria atrox este pedepsita conform evaluarii facute de catre pretor datorita
circumstantelor agravante pe care aceasta le presupunea.

In cazul iniuriei obisnuite, valoare condamnarii nu putea depasii evaluarea facuta de


catre victima. Data fiind situatia ca in aceasta perioada in imperiul Roman inflatia era
mare, asul ca moneda, se va deprecia foarte mult astfel incat stabilirea unor pedepse
pecuniare fixe asa cum le prevedea Legea celor 12 table, in practica aveau sa
dobandeasca un character iluzoriu. In situatia in care delictul de iniuria era comis de
catre un sclav, stapanul acestuia avea la indemana 3 posibilitati: servum verberandum ex
hibere adica sa expuna pe sclav pentru a fi batut, servum noxedaream adica sa recurga la abandonul
noxal si litis estimationem sufere adica sa plateasca paguba.

Legea Cornelia de iniuriis

Aceasta lege a fost data la sfarsitul republicii in timpul dictaturii instaurate de catre Cornlius Sula
cand datorita framantarilor sociale, si a razboaielor civile, ordinea puublica avea sa fia amenintata.

Pentru a evita agravarea situatiei interne s-au introdus sanctiuni mult mai severe pentru a
sanctiona actele de violenta care erau indreptate impotriva persoanelor. Constatam ca Legea
Cornelia nu s-a limitat in a sanctiona violenta fizica indreptata impotriva unei persoane, ci ea a avut in
vedere si alte fapte ca de exemplu violarea domiciliului, atentatul la linistea caminului unui cetatean,
precum si alte fapte. Astfel, pedepsind si alte fapte care nu vatamau in mod direct persoana cuiva ca
de exemplu in cazul vioarii de domiciliu, Legea Cornelia apara in mod indirect pe cale mediata dreptul
de proprietate.

La sfarsitul republicii, jurisprudenta a intrebuintat actiunea de iniuria in scopul sanctionarii


drepturilor patrimoniale. Astfel, oricine tulbura intr-un mod care ar putea parea injurios, (ca de
exemplu o persoana ce lua in stapanire lucrul altuia, numai pentru a produce propiretarului o
vexatiune (o sicana) sau trecea pe un fond in ciuda opozitiei proprietarului, comitea delictul de
iniuria, si ca atare el putea fi sanctionat prin actio iniuriam). Se poate astfel constata ca in unele
situatii actio iniuriarum ajungea sa joace un rol sanctionator in ceea ce priveste posesia sau chiar
proprietatea ca principal dreptu real.

Pentru cazurile de iniurie speciala cum ar fi spre exemplu violarea domiciliului, egea Cornelia
autoriza pe victima sa poate alege intre actio iniuriarum estimatoria si cvestio perpetua (adica o
urmarire intentata in numele statului). In felul acesta unele delicte se vor transforma din delicte
private in delicte publice, ele primind o sanctiune mult mai severa.

Damnum iniuria datum = paguba cauzata pe nedrept.

Acest delicte nu trebuie confundat nici cu furtul nici cu iniuria. Damnum iniuria datum se
deosebeste de furt prin faptul ca el nu presupunea o imbogatire a delincventului, pe cand furtul
reprezenta o contrectatio faciendi gratia. El se deosebea de iniuria deoaece constituia o leziune
directa adusa patrimoniului, pe cand iniuria este privita ca fiind o leziune adusa persoanei. In anumite
situatii putea consta si dintr-o leziune adusa patrimoniului, dar numai in secunda.

Damnum iniuria datum a fost sanctionata prin Legea Acvilia, care era un plebiscit din secolul al
III-lea i.e.n. Legea respectiva sistematizeaza in 3 capitole anumit fapte pagubitoare. Aceasta lege nu
sanctioneaza in mod general orice pagbuba adusa altuia.

In cadrul primului capitol se pedepseste uciderea sclavului altuia sau a unui patruped care pastea
in turma. Capitolul al 3-lea avea drept obiect ranirea sclavului sau a animalului care pastea in turma.
In acelasi capitol este prevazuta pedeapsa celui care distrugea total sau partial sau vatama intr-un fel
oarecare un lucru ce apartinea altei persoane. Dispozitiile celui de-al 2lea capitol au drept obiect
protejarea lucrurilor incorporale.

Conditiile pentru realizarea delictului ca atare:

1. O prima conditie consta intr-un element de fapt. Pentru ca delictul prevazut de capitolele 1 si
3 ale ale Legii Acvilia sa fi avut loc, trebuia sa se fi produs o actiune sau o imixtiune asupra
bunurilor cuiva. Nu este suficienta o simpla omisiune sau o neglijenta.
2. O a doua conditie consta in aceea ca fapta cauzatoare de pagube materiale trebuie sa fie
facuta contrar dreptului, astfel nu este contrat dreptului faptul uiva de a ucide pe sclavul
altuia in legitima aparare.
3. Fapta pagubitoare trebuia sa fie comisa prin culpa sau dolul delincventului. Astfel, daca
paguba s-a produs din intamplare, nu se putea intenta actiunea Legii Acvilia. Trebuia ca
pagupa sa fie facuta corpore, deci delincventul trebuia sa actioneze direct si material asupra
lucrului si nu prin intermediul unui agent extern. Paguba, trebuia sa fie cauzata corpori, adica
prin atingerea materiala adusa lucrului altuia. In acest context, cel care inlesnea fuga unui
sclav, sau cel care deschidea usa unui grajd pentru a permite vitelor sa fuga nu intra sub
incidenta Legii Acvilia.
4. Paguba trebuia sa fie cauzata proprietarului, intrucat prin aceasta lege era aparata doar
proprietatea lucrului.

Delicte private noi


Pretorii au creat si o serie de delicte noi fata de cele incriminate si sanctionate prin Legea
celor 12 table. Sanctionand fapte care in epoca foarte veche, fie ca nu erau pedepsite, fie pentru ca
acestea nu erau cunoscute in practica sociala. Intre aceste fapte amintim: metus (violenta), dolus
(viclenia), rapina(talharia) si fraus creditorum.

Metus :

Violenta

In dreptul roman, violenta era de 2 feluri: fizica si morala.


Violenta fizica nu produce vreun efect in material contractelor deoarece actul incheiat
sub imperiul violentei fizice ca de exemplu: fortarea mainii unei persoane, este inixistenta din
punct de vedere juridic. Exercitarea violentei fizice va fi sanctionata dar nu in legatura cu
incheierea actului juridic, deoarece in aceasta situatie nu ar exista ma, ci ca fapt sa aduca
atingere unei persoane fizice in sens material.
Mai importanta este insa violenta morala. Violenta morala este acea violenta care
estee de natura a determina partea contractanta sa incheie actul juridic contrar vointei sale. O
data cu aparitia contractelor consensuale, ca urmare a dezvoltarii economiei de piata,
constatam ca acest tip de constrangere a vointei unei parti co-contractante, devine o realitate
ce …………………………..crearea de instrumente juridice menita sa protejeze
ordinea de drept. La origine insa, actele incheiate sub imperiul violentei morale erau
considerate totusi valabile potrivit principiului etiam sicoactus tamen volui (vointa constransa
este totusi o vointa). Daca in epoca foarte veche acest pincipiu nu parea exagerat, datorita
abundentei de forme si simboluri a prezentei martorilor, constrangerea morala era greu de
prezumat. Situatia se va schimba in epoca clasica, cand formalismul avea sa
fie…………………….prin simplul acord de vointa al partilor. Violenta morala se putea astfel
lesne realiza. In aceste imprejurari, exercitarea violentei morale avea sa fie sanctionata ca
fiind o fapta de natura delictuala. Masura avea sa fie initiate de catre pretorul Octavius in anul
74 i.e.n. care avea sa puna la dispozitia victimei, amenintarilor o actiune speciala intitulata
actio cvot metus causa. Deci, o actiune create pe cale pretoriana , menita sa sanctioneze un
delict nou de drept. Actio metus era o actiune arbitrara, asadar daca partea care a exercitat-o
(a exercitat un act de violentde natura morala), satisfacea insa pretentiile pe care victim le
avea, nu risca insa sa fie condamnata la impatritul pagubei suferite. Actio metus este o actiune
in rem scripte, ceea ce insemna ca aceasta putea fi intentata impotriva oricarui tert care ar fi
profitat de pe urma acesteia. Astfel, in intentarea acestei actiuni putea fi urmarit si tertul de
buna credinta. Actio metus este insa numai un procedeu in anulare si nu o actiune in anulare
deoarece delincventul nu putea fi silit sa renunte la actul incheiat sub imperiul violentei, iar
daca renunta asa cum s-a vazut, el urma sa fie condamnat la plata unei sume de bani. S-a
acordat victimei insa o restitution in integrum propter metuum prin care actul pagubitor avea
sa fie desfiintat.
In dreptul modern, teama este un viciu de consimtamant, pe cand in dreptul roman el
reprezinta insa o fapta delictuala.
Dolul

Dolul exprima mijloacele viclene prin care o parte determina pe cealalta parte sa faca
un act juridic. Cicero avea sa defineasca dolul ca fiind o inselatorie cum eset aliud simuladum
aliud actuum (dolul consta in a simula ceva si a face altceva).
Romanii aveau sa faca distinctie intre dolus bonus (dolul bun) si dolus manus (dolul
rau). Dolus bonus nu a fost niciodata sanctionat intrucat prin natura sa el nu dadea nastere
unor consecinte grave, a se vedea situatia conform careia un vanzator isi lauda in mod
exagerat marfa pe care o vindea. In aceasta situatie el comitea un dolus bonnus deoarece nu
recurgea la mijloace frauduloase pentu a-l convinge pe cumparator sa dobandeasca marfa
respectiva. La origine, nici dolus manus nu avea sa fie sanctionat, deoarece pe de-o partea,
actele juridice se incheiau intre rude, prieteni, vecini, si pe de alta parte ele erau inconjurate de
forme solemne de simboluri, de ritualuri, pe care partile le observau cu cea mai mare atentie
astfel incat utilizarea manoperelor dolusive (mijloace viclene) era practiv cvazi imposibila.
Cand formalismul avea sa dispara, iar actele juridice se incheiau prin simplul acord de vointa
intre persoane care nu se cunosteau, aveau sa apara si manevrele frauduloare la incheierea
contractelor, fapt ce avea sa atraga interventia pretorului pentru a sanctiona asemenea fapte.
In aceasta materie, trebuie facuta distinctie intre contractele de buna credinta si
contractele de drept strict. Daca se incheia un contrct de buna credinta sub influenta unor
mijloace viclene, nu era necesara o sanctiune speciala, deoarece judecatorul cerceta cauza cu
buna credinta ex bona fidei, dand castig de cauza victimei inselaciunii. Daca contractul era de
drept strict, judecatorul cerceta cauza conform literei contractului dand castig de cauza
autorului manoperelor dolosive, fapt pentru care s-a ivit necesitatea creari de catre Acvilius
Galilius in anul 66 i.e.n. a unei actiuni speciale numite actio de dolo.
Actio de dolo este arbitrara si drept urmare, judecatatorul in calitate de arbitru ordona
paratului, adica delincventului sa restituie ceea ce el a primit prin dol. Daca nu executa
ordinul pronuntat de catre arbtru delincventul va fi condamnat la plata unei sume de bani,
reprezentand echivalentul pagubei cauzate. Actio de dolo este personala, fapt pentru care
aceasta se intreapta numai impotriva delincventului. Victima dolului avea la indemana asa
numita exceptio doli prin care ea se putea apara impotriva pretentiilor formulate de catre
delincvent. Victima putea cere pretorului si o restituio in integrum op dolum prin care actul
pagubitor este desfiintat dupa care intenteaza impotriva delincventului o actiune pentru a
putea reintra in stapanirea lucrului transmis.
Ratina

Ratina este delictul de talharie, formukat in expresia „cvi res aliena rapid”(furt cu
violenta, comis de catre o persoana sau de catre o banda armata).
La sfarsitul republicii, datorita razboaielor civile faptele de jaf si banditism devensera
frecvente, iar mijloacele juridice puse la dispozitia victimei de catre vechiul drept civil aveau
sa fie inuficiente. Ca urmare, pretorul avea sa creee o actiune speciala: vi bonorum ractorum
(cu privire la lucrurile luate prin violenta prin care, in realitate, furtul cu violenta avea sa fie
sanctionat cu impatritul prejudiciului cauzat)
Fraus creditorum

Acesta consta in fapta debitorului care isi creeaza sau isi mareste insolvabilitatea in
dauna creditorilor sai. Unii debitori isi creau o stare artificiala de insolvabilitate, vanzand la
preturi simbolice sau donandu-si bunurile astfel incat la deschiderea procedurii de executare
silita creditorii nu isi mai puteau valorifica dreptul de creanta. Asemenea fraude nu s-au
practicat in epoca veche data fiind situatia executarea persoanei, iar debitorul care nu platea
risca sa fie vandut transiberium sau chiar ucis.
In dreptul clasic insa se introduce sistemul executarii asupra bunurilor, caracterizat
prin vanzarea in bloc a bunurilor debitorului (vendito bonorum), fapt pentru care executarea
asura persoanei va trece pe un plan secundar. Ca urmare, debitorii isi instrainau bunurile,
urmand ca prin acest procedeu sa ii fraudeze pe creditori. In atari situatii, pretorul pentru a
descuraja asemenea practici a creat o restutio integrum onfraudem creditorum, desfiintand
astfel actele prin care debitorii isi instrainau bunurile in paguba creditorilor.
Dupa ce se trecea in faza a doua a executarii asupra bunurilor, emptor bonorum ii
chema in judecata pe tertii care dobandisera bunnurile de la debitorul insolvabil, ca si cand
acele acte de instrainare n-ar fi existat.
Catre sfarsitul republicii, pretorul a creat o actiune impactum, cunoscuta mai tarziu sub
numele de Pauliana, prin care creditorii puteau revoca actele incheiate de debitor in paguba
lor. Actiunea Pauliana este arbitrara, ceea ce inseamna ca inainte de pronuntarea condamnarii
pecuniare, judecatrorul va ordna ca arbitru paratului sa satisfaca intentiile reclamantului,
respectiv de a i se emite lucrul si ea este in rem, adica ea poate fi intentata impotriva tertilor
care au profitat de pe urma fraudei. Pentru ca tertii sa poata fi urmariti de catre creditori prin
actiunea Pauliana, in scopul desfiintarii actelor pagubitoare pentru ei. Se cereau urmatoarele
conditii:
1. Debitorul sa fii suferit o micsorare a patrimoniului (nu era indeplinita aceasta conditie atunci
cand debitorul nu voia sa se imbogateasca: ex: o donatie pe care o refuza)
2. Debitorul trebuia sa fie constient ca prin actele de instrainare si-a creat o stare de
insolvabilitate. Dobanditorul trebuia sa stie ca debitorul inslvabil efectua acte delosive.

ROMAN- CURS 13-23.05.2016

Delictele private secundare- in categoria acestora intra:

-fapta tutorelui de a sustrage bunuri din averea pupilului care era asimilata furtului

-actiunea de pauperize- sanctiona proprietarul animalului care cauza paguba pe terenul altuia

- actiunea in garantie- care consta in fapta de emancipa un lucru care nu iti apartine

-actio de pastu- fapta cuiva care isi paste turmele pe terenul altuia
- actiunea relativa la arborii taiati pe terenul altuia sanctionata cu o amenta de 25 de asi pentru
fiecare arbore

-actiunea de a intrebuinta o grinda furata de la constrctia unei case

Quasidelictele- ele erau savarsite fara intentie directa.

Din categoria quasidelictelor fac parte:

-luarea de mita

- varsarea sau aruncarea unui lucru din locuinta cuiva, lucru care cauzeaza o paguba altuia putand sa
raneasca sau ucida animalul sau scalvul celuilalt.

-atarnarea obiectlor-se refera la obiectele atarnate in exteriorul locuintelor care puteau sa cada pe
strada cauzand astfel un prejuridiciu ( actiune populara- avand ca obiect plata unei amenzi)