Sunteți pe pagina 1din 6

Preluarea datoriei

1. Formele  juridice ale preluării de datorie

Codul civil defineşte în art. 1599 preluarea de datorie ca fiind transmiterea de


către debitor a obligaţiei de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie
către o altă persoană şi enumeră două forme alternative de realizare a  operaţiunii:
(a) fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, (b) fie printr-
un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi
asumă obligaţia debitorului iniţial. Dacă preluarea de datorie în primul caz se
realizează prin transmiterea obligaţiei de la debitorul iniţial către noul debitor,
contractul dintre creditor şi noul debitor are ca obiect asumarea faţă de
creditor a datoriei de către un nou debitor.

Observăm că primul contract corespunde definiţiei preluării de datorie văzută ca


transmisiune (cesiune) a datoriei de la debitor către o altă persoană, cu diferenţa
notabilă faţă de o veritabilă cesiune, a necesităţii obţinerii consimţământului
creditorului pentru producerea efectelor juridice specifice. Cesiunea de datorie, ca
instituţie în oglindă a cesiunii de creanţă, se putea realiza şi sub imperiul Codului
civil din 1866 prin intermediul delegaţiei perfecte sau novaţiei prin schimbare de
debitor, efectele acestora fiind, însă, stingerea vechii obligaţii şi înlocuirea acesteia
cu una nouă, dezavantajul evident pentru creditor fiind pierderea garanţiilor
adiacente vechii datorii.

A doua formă sub care se poate realiza preluarea datoriei schimbă radical vectorul
de direcţie al operaţiunii, preluarea nemaifiind o transmitere a datoriei de la
persoana în patrimoniul căreia aceasta se află (debitorul iniţial) către un terţ, ci o
asumare a datoriei  de către terţ, prin raport juridic încheiat direct cu creditorul
obligaţiei.

Analizând în continuare cele două forme ale preluării de datorie vom încerca să
evidenţiem diferenţele de conţinut şi de efecte ale acestora în ceea ce priveşte
raporturilor dintre debitorul iniţial şi noul debitor, dintre noul debitor şi creditor
precum şi dintre acesta din urmă şi debitorul iniţial.

2. Preluarea de datorie realizată prin contract încheiat între debitorul iniţial şi


noul debitor

Contractul între debitorul iniţial şi noul debitor se bucură de o reglementare


distinctă  în cadrul Capitolului III rezervat preluării de datorie (din Titlul VI –
Transmisiunea şi Transformarea obligaţiilor) şi poate fi privit ca o operaţiune în
care se regăsesc trăsăturile cesiunii de creanţă şi ale delegaţiei – perfectă sau
imperfectă după cum preluarea are ca efect liberarea sau nu a debitorului iniţial.
Spre deosebire însă de cesiunea de creanţă, unde rolul debitorului cedat este unul
pasiv, cesiunea de datorie îşi produce efectele doar cu consimţământului
creditorului “cedat”, soluţia fiind chemată să acomodeze necesitatea dinamizării
raporturilor obligaţionale cu cerinţele de solvabilitate necesare pentru siguranţa
creditorului.

Preluarea de datorie sub forma contractului dintre debitorul iniţial şi terţ poate fi
realizată prin chiar raportul obligaţional dintre creditor şi debitorul iniţial, o astfel
de operaţiune având un cert avantaj de timp, dat fiind că, din start, se obţine
consimţământul creditorului. Acest contract, deşi unic, va îndeplini două funcţii –
de izvor al obligaţiei propriu-zise şi de transmitere a acesteia către un nou debitor.
Cele două raporturi obligaţionale nu se vor confunda, noul debitor nefiind în
măsură să opună creditorului apărări întemeiate pe angajamentul de preluare a
datoriei, chiar dacă acest raport obligaţional dintre noul debitorul şi debitorul iniţial
a fost motivul determinant al preluării. In acelaşi timp, părţile, pentru a beneficia
de avantajele preluării de datorie – transmisiunea în totalitate a garanţiilor creanţei
-, trebuie să definească foarte clar termenii contractului, nefiind de neglijat riscul
confuziei dintre noul debitor şi fideiusor ori de calificare a contractului drept o
novaţie prin schimbare de debitor sau o delegaţie.

In cazul unui acord separat de preluare a datoriei, încheiat de debitorul iniţial cu


noul debitor concomitent sau ulterior raportului obligaţional iniţial, producerea
efectelor faţă de creditor este condiţionată de obţinerea de către oricare dintre
părţile contractului de preluare, a consimţământului acestuia.

Principalul efect al preluării de datorie este  înlocuirea debitorului iniţial cu noul


debitor. In situaţia în care creditorul nu a acceptat preluarea de datorie efectul
acesteia nu se manifestă faţă de creditor, dar obligaţia de plată a  datoriei subzistă
în raporturile dintre debitorul iniţial şi noul debitor, acesta din urmă fiind obligat în
continuare să îl elibereze pe debitorul iniţial, prin plata la timp a obligaţiei,
conform art. 1608 Cod civil. Deşi în acest caz, plata se realizează între debitori,
executarea obligaţiei de către noul debitor direct creditorului neacceptant nu este
exclusă, acceptarea plăţii echivalând cu o confirmare de către creditor a preluării
de datoriei.

Deşi preluarea de datorie acceptată de creditor conduce la  înlocuirea debitorului


iniţial cu noul debitor, acest efect nu presupune în mod necesar şi eliberarea
debitorului iniţial. Din conţinutul art. 1600rezultă că părţile pot conveni ca
debitorul iniţial să nu fie liberat, acelaşi efect producându-se şi în situaţia
insolvabilităţii noului debitor la momentul preluării datoriei, în cazul în care
insolvabilitate acestuia nu a fost cunoscută la acel moment de creditorul acceptant.

Deşi liberarea debitorului iniţial apare ca un efect condiţionat de voinţa părţilor,


apreciem că în situaţia în care părţile tac şi nici restul clauzelor nu sunt lămuritoare
în acest sens, liberarea debitorului iniţial se prezumă.

Pe de altă parte, în cazul neliberării debitorului iniţial, raporturile dintre acesta şi


noul debitor nu pot fi, fără a exclude posibilitatea unei stipulaţii contrare, de
solidaritate pasivă, efectul de înlocuire a debitorului iniţial cu un nou debitor
producându-se  indiferent de voinţa părţilor.

Astfel, în situaţia neliberării debitorului iniţial, acesta deşi continuă să rămână


obligat creditorului, prin efectul înlocuirii obligaţia sa devine subsidiară, fiind
susceptibil de urmărire doar în cazul  în care noul debitor nu execută obligaţia
preluată.

Cu privire la acest subiect, doctrina[2]  pune în evidenţă îndepărtarea textului


normativ românesc de Principiile Unidroit (sursă de inspiraţie pentru Codul civil)
acestea din urmă instituind expres o solidaritate a debitorilor în cazul neliberării
debitorului iniţial.

Preluarea de datorie instituie, ca noutate faţă de formele anterioare prin care se


putea realiza înlocuirea unui debitor cu un altul – delegaţia, novaţia prin schimbare
de debitor – păstrarea cvasitotală a garanţiilor creanţei iniţiale, cu excepţia
garanţiilor ce nu pot fi separate de persoana debitorului şi a celor instituite de terţi.

Legiuitorul nu explică, însă, ce înţelege prin garanţii ce nu pot fi separate de


persoana debitorului, astfel încât rămâne în sarcina teoreticienilor, practicienilor şi
mai ales a jurisprudenţei interpretarea şi acomodarea aceastei  prevederi cu natura
şi conţinutul specific al diferitelor tipuri de garanţii. Liberarea debitorului, aşadar,
nu va avea ca efect stingerea datoriei iniţiale astfel cum aceasta a fost contractată,
accesoriile şi garanţiile ei menţinându-se, cu excepţiile prevăzute în art. 1602 Cod
civil.

De asemenea, rămâne de limpezit efectul pe care menţinerea garanţiilor instituite


de debitorul iniţial o are asupra raporturilor dintre  acesta şi noul debitor. In acest
context apreciem că transmiterea garanţiilor personale autonome (scrisoarea de
garanţie şi scrisoarea de confort) şi a garanţiilor reale (ipoteca şi gajul) nu poate
avea loc decât cu acordul expres al debitorului iniţial ce le-a instituit.
O interpretare în sensul transmiterii garanţiilor în lipsa acordului debitorului iniţial,
conduce la concluzia instituirii de către legiuitor a unei obligaţii legale de garantare
a datoriei în sarcina debitorului iniţial, cu posibilitatea acestuia de a se regresa
ulterior împotriva noului debitor.

In cazul desfiinţării contractului de preluare, obligaţia debitorului iniţial,


potrivit  art. 1604 Cod civil, renaşte cu toate accesoriile sale, sub rezerva
drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă, creditorul având dreptul, de
asemenea, să ceară daune-interese celui ce a preluat datoria, dacă acesta nu
dovedeşte lipsa vinovăţiei sale în desfiinţarea contractului şi inexistenţa unor
prejudicii suferite de creditor.

Dreptul creditorului de a pretinde daune interese terţului în situaţia desfiinţării


contractului de preluare, nu poate avea eficienţă decât în situaţia unui creditor
acceptant,  în caz contrar fiind incidente prevederile art. 1608 Cod civil[3].

3. Preluarea de datorie realizată prin contract încheiat între creditor şi noul


debitor (asumarea  datoriei)

Legiuitorul enunţă  acest contract în art. 1599 lit. b) Cod civil, reglementarea
propriu-zisă fiind cuprinsă în dispoziţiile generale ale capitolului dedicat preluării
de datorie.

Neconcordanţa dintre definiţia preluării de datorie – ca transmisiune de la debitorul


iniţial către o altă persoană – şi forma sub care se realizează în cazul asumării
datoriei de către noul debitor direct şi exclusiv faţă de creditor, este generatoare de
confuzie în ceea ce priveşte rolul debitorului iniţial în raportul juridic creat,
doctrina înregistrând déjà interpretări diferite cu privire la acest subiect.

Noul Cod Civil – Comentariu pe articole[4] descrie contractul dintre creditor şi


noul debitor [art. 1599 lit. b) Cod civil] ca fiind substituirea noului debitor în
drepturile şi obligaţiile debitorului iniţial, cu acordul creditorului, acesta fiind el
însuşi parte în contract, spre deosebire de transmisiunea datoriei de la debitorul
iniţial către noul debitor [art. 1599 lit. b) Cod civil] caz în care creditorului i se
cere acordul asupra substituirii convenite între debitor şi terţ. Deşi comentariul este
vag în ceea ce priveşte rolul debitorului în contractul de asumare a datoriei
prevăzut la art. 1599 lit. b) Cod civil, se poate concluziona că există posiblitatea
atât a unui acord în trei (creditor, noul debitor şi debitorul iniţial) cât şi a unui
acord doar între creditor şi noul debitor, fără participarea debitorului iniţial.
Intr-un alt comentariu pe articole al Noului Cod civil[5], autorul, referindu-se la
doctrina juridică franceză, aminteşte două concepţii referitoare la delegaţie –
instituţia anterioară preluării de datorie: concepţia extensivă, potrivit căreia
elemental esenţial şi specific al acesteia este angajamentul noului debitor faţă de
creditor şi concepţia restrictivă care susţine necesitatea preexistenţei unui raport
juridic între debitori.

In opinia autorului, Codul civil român pare să achieseze la concepţia extensivă în


ceea ce priveşte contractul dintre creditor şi noul debitor, “deoarece acesta
vorbeşte de acordul creditorului direct cu noul debitor, fără participarea celui
iniţial”  deşi, se arată în continuare,  în practică, delegaţia şi preluarea de datorie se
grefează aproape întotdeauna pe existenţa a două raporturi juridice obligaţionale,
între creditor şi primul debitor şi, respectiv, între cei doi debitori.

Potrivit lucrării citate nu ne-am afla (n.n. în cazul contractului prevăzut la lit. b)  în
situaţia delegaţiei sau a preluării de datorie “ci a altei operaţiuni juridice, cum ar fi
o fideiusiune sau un contract de garanţie autonomă, calificarea operaţiunii
depinzând  de cauza angajamentului noului debitor şi de regimul excepţiilor ce
însoţesc obligaţia acestuia faţă de creditor şi pe care le poate invoca în apărarea
sa”. Natura juridică şi normele aplicabile par a depinde, aşadar, de voinţa
părţilor: “dacă acestea au calificat operaţiunea drept o preluare de datorie,
regulile acesteia se vor aplica prioritar şi doar în subsidiar cele, de exemplu, ale
fideiusiunii; dacă părţile nu au prevăzut nimic (ci doar au descris conţinutul
operaţiunii), apreciem că regulile preluării de datorie vor fi norma general iar
celelate vor fi norma specială” .

In susţinerea acestui punct de vedere autorul citează decizia din 8 ianuarie  1890 a
Curţii de Casaţie, Secţia a II a, potrivit căreia: ”o operaţiune de plată numai
atunci operează novaţiunea când există concursul voinţei delegantului, al
creditorului care acceptă delegaţiunea sau delegatarul, şi, în fine, a delegatului
care se obligă să devină debitorul direct al creditorului”.

Intr-o altă interpretare a textelor Codului civil[6], ambele forme ale preluării de
datorie sunt prezentate ca fiind raporturi oblgaţionale tripartite, în cazul
transmisiunii de la debitor la terţ impunându-se consimţământul creditorului pe
când  în situaţia asumării datoriei de către noul debitor, prin acord direct cu
creditorul, fiind necesară notificarea debitorului iniţial de către noul debitor.

Cu toate interpretările diferite în ceea ce priveşte rolul rezervat de legiuitor


debitorului iniţial, asumarea datoriei de către noul debitor, astfel cum este strict
definită în art. 1599 lit. b) Cod civil, poate avea loc fără consimţământul sau
notificarea debitorului iniţial. Efectul de înlocuire se  produce în virtutea art.
1600 (efect comun ambelor forme de preluare a datoriei) iar liberarea debitorului
iniţial depinde ca şi în cazul preluării datoriei prin transmitere, de voinţa părţilor
contractului – creditor şi noul debitor. In cazul neliberării sale, debitorul iniţial este
ţinut în continuare de obligaţia contractată, cu acelaşi efect de subsidiaritate, dacă
prin contract nu s-a prevăzut expres solidaritatea pasivă. Cu toate acestea,
asumarea datoriei de către un terţ nu derogă de la prevederile art. 1474 alin. 1 Cod
civil[7], debitorul iniţial păstrându-şi dreptul de a se opune preluării de datorie.

In cazul unei plăţi ce presupune transmiterea bunurilor unui terţ (în această situaţie
fiind chiar debitorul iniţial), obligaţia asumată de noul debitor implică şi obligaţia
de procurare a bunurilor terţului sau de obţinere a acordului terţului, situaţie ce
readuce în discuţie necesitatea participării debitorului iniţial la perfectarea
raportului obligaţional dintre creditor şi noul debitor.

Lipsa de claritate a textelor ce reglementează preluarea de datorie, mai ales în ceea


ce priveşte contractul direct între creditor şi noul debitor, va genera fără îndoială,
în viitor, o doctrină bogată iar conţinutul şi efectele acestui instrument juridic se
vor decanta cu mai multă precizie în arena raporturilor de zi cu zi ale
participanţilor la circuitul civil, fie ei profesionişti sau nu, ocazie cu care se va
verifica şi utilitatea acestei noi instituţii, apărută din dorinţa de a simplifica şi
dinamiza  schimburile economice multiple.