Sunteți pe pagina 1din 2

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad - d.

 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul


Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei
Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat
de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural,[5] oferind în
nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în
funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și
gesturilor.[6]
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de
birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără
romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în
volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist
renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus
naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost
reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920.
Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau
Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune,
dintr-un surplus de caracter.”[7]

Familia și copilăria
Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un
Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar
după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.[8]
Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și
decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre
care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este
înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care
era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte.[9][10] „Tata
bătrân” avea cunoștință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl
nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în
coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu
pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare, [11] adică se
îmbrăca conform cu moda începutului de secol de la oraș.[12]
Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom,
adică agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.[13]
Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă
întinsă în mai multe sate din zonă,[13] iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au
supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan
Russu-Șirianu.[14]
Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care
va fi un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.[13]
Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi,
cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un
aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor,
ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii
altora de la pășune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de
aceștia. Asemeni lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi
plăcea să înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile
întregi de acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu
vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult,
fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l
ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.[15]
„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai
târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria[10] sau Isopia. Copilul
Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că
acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.[16]