Sunteți pe pagina 1din 4

Ion Luca Caragiale (n.

 1/13 februarie 1852[4] Haimanale, județul Prahova, Țara Românească,


astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost
un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român.
George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai
importanți scriitori români.[5] A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

S-a născut la 1 februarie 1852,[4] în satul Haimanale[6] (care astăzi îi poartă numele), fiind primul
născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa
ar fi fost de origine aromână.[7] Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-
au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan
Vodă Caragea în suita sa.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a
despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica
negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Ion Luca Caragiale

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.
Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din
Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.[necesită  citare] Până în 1867 a urmat trei clase la
Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București.
Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel
„Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte
cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de
ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.
Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de
performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată
la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a
frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de
declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la
București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost
numit copist la Tribunalul Prahova.
Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu
Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.
În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea
lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și
copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și
proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).
La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din
această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10
noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie
respectiv 24 martie 1891)[8]. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost
profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția
de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj,
unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul
provizoriu la Berlin.[9] La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Exilul voluntar la Berlin


Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény,
intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu
pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al
autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei
avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de
copil”.[10]
Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două
plagiate».[10] Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara,
mutându-se împreună cu familia la Berlin, în 1904, când primește o mult așteptată și disputată
moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după
porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.[10][11][12]
Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din
primăvara anului 1907, îl determin pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București,
broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea
marii mișcări țărănești din primăvara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale
trimisese primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri,
care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte
și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut
țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de
patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:
„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de
mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia
nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”
Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste
cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc
bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri
mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor,
Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”
A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre
ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile,
autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu,
editorul revistei, afirma:
„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată,
autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să
întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...”
Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò
Machiavelli, Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).[13]

Mormântul din cimitirul Șerban Vodă, al lui Ion Luca Caragiale

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din
cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela
cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în
prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul
cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut
înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut
un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de
bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului:
Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid
Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe
care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român
din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța
arde și nu se va stinge niciodată.” [necesită  citare] Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o
dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va
rămâne asupra tuturor generațiilor.” [necesită  citare]
Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și
desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia
românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În
1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag
clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza
în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de
atunci.
Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul
că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe
alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco.[necesită  citare] Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca
Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters
of it as I am.'"[necesită  citare]