Sunteți pe pagina 1din 20

1.

Dioxid de titan( IV) modificatii in natura, utilizare, hidroliza sarurilor de Ti(IV), carcater
acido-bazic
Oxidul, TiO2, se găseşte în natură sub formă de trei modificaţii: rutil, anatas şi brookit. Este utilizat ca
pigment alb.
 Oxidul de titan hidratat se obţine prin adăugare la soluţii de titan (IV), soluţii de baze, sau prin
acţiunea acizilor asupra titanaţilor alcalini.
 Oxizii micşti formaţi cu oxizii altor metale se cunosc sub numele de “titanaţi”, de exemplu
ilmenita (FeTiO3), perovskita (CaTiO3).
 În apă sărurile Ti4+ conduc prin hidroliză la speciile Ti(OH) 22+, Ti(OH)Cl2+, Ti2(OH)62+.
 În soluţii puternic acide sunt prezenţi ionii TiO 2+ şi Ti(aq)4+.
 Complecşii anionici sunt de forma: [TiX6]2-, [Ti2F9]-, [Ti2Cl10]2-.
 La adăugare de peroxid de hidrogen unei soluţii de clorura de titan (IV), se obţine o
coloraţie portocalie, iar din această soluţie se poate izola produsul cristalin TiO 3. 2H2O.
2. Obtinerea vanadiului, niobiului si tantalului

Vanadiul metalic se obţine prin:


 reducerea metalotermică a pentaoxidului de vandiu cu Al sau ca în prezenţa CaCl 2:
CaCl2
V2O5 + 5Ca ® 2V + 5CaO
 reducerea clorurilor VCl 2, VCl3, VCl5 cu H2:
D
VCl2 + H2 ® V + 2HCl
 electroliză
Niobul pur se obţine prin:
 reducerea Nb2O5 cu C în vid;
 reducerea Nb2O5 cu H2 sau Ca metalic în prezenţă de CaCl2;
 disociere termică a NbI5:
2NbI5 ® 2Nb + 5I2
Tantalul metalic se obţine prin:
 reducerea fluorurilor complexe cu Na:
K2[TaF7] + 5Na ® Ta + 5NaF + 2KF
 electroliza topiturilor de K2[TaF7] cu oxizi de tantal şi fondanţi;
 reducerea pentaclorurii cu magneziu, în absenţa aerului la 750 0C:
2TaCl5 + 5Mg ® Ta + 5MgCl2
3. Penta oxidul de vanadium, obtinere, proprietati fizico chimice, character oxido-reducator

• Oxidul de vandiu (V), V2O5


• Metoda mai utilizată este încălzirea metavanadatului de amoniu:
2NH4VO3 ® V2O5 + 2NH3 + H2O
• Se prezintă ca o pulbere de culoare portocalie, cu o solubilitatea nu prea mare în apă. Se
dizolvă atât în baze, cât şi în acizi.
• Speciile de VV sunt agenţi oxidanţi cu putere moderată:
VO2+ + 2H+ + e- ® VO2+ + H2O E0 = 1,0 V
4. Vanadatii, comportarea lor in mediu acid, bazic, neutru

• Vanadaţii: Pentaoxidul de vanadiu se dizolvă în NaOH şi dă o soluţie necolorată care conţine


ionul VO43-. Prin protonare, acest ion formează mai întâi specia:
VO43- + H2O Û [VO(OH)]2- + OH- pk = 1,0
• Apoi specii binucleare, precum şi specii mult mai complexe care depind de concentraţie şi pH.
• În soluţii alcaline se cunosc speciile:
2[VO3(OH)]2- + H+ Û [V2O6(OH)]3- + H2O
[VO3(OH)]2- + H+ Û [VO2(OH)2]-
3[VO3(OH)]2- + 3H+ Û [V3O9]3- + 3H2O
• În soluţii acide (pH=2-6) specia importantă este ionul decavanadat de culoare portocalie,
care poate exista şi sub forme protonate:
[V10O28]6- + H+ Û [HV10O28]5-
[HV10O28]5- + H+ Û [H2V10O28]4-
[H2V10O28]4- + 14H+ Û 10VO2+ + 8H2O
• Metavanadaţii:
• În stare solidă se cunosc metavanadaţii cu formula generală MVO 3 (M= NH4, K, Rb şi Cs).
Aceştia au structura realizată din lanţuri infinite de tetraedre VO 4, unite prin colţuri.

• Peroxovanadaţii: La tratarea unei soluţii de V2O5 puternic alcalinizată cu apă oxigenată 30% se
formează ionul albastru-violet [V(O2)4]3-.
• În prezenţa unui mare exces de apă oxigenată se formază ioni peroxovanadici galbeni [V(O)
(O2)3]3-.
• La concentraţii mai mici de H2O2 şi în domeniu mai puţin alcalin se formează ionii
peroxovanadaţi galbeni [V(O)2(O2)2]3-, care pot trece în specia dimeră [V2(O)3(O2)2]4-.
• În domeniu aproape neutru se formează peroxovanadatul galben-portocaliu [V(O)(O 2)2]-.
• În mediu acid este stabil cationul roşu [V(O)(O2)]+.

5. In functie de ph ce ioni formeaza cromul hexavalent

• Cromul hexavalent se găseşte în soluţii sub forma anionilor de tipul Cr nO3n+12-, unde n=1
corespunde cromaţilor, n=2 corespunde dicromaţilor, n=3 tricromaţilor şi n=4 tetracromaţilor.
În soluţii bazice, peste pH=6, CrO3 formează ionul tetraedric, CrO42-, cromat galben; între pH=2
şi pH=6 sunt în echilibru HCrO4- şi ionul dicromat Cr2O72- portocaliu; la pH<1 specia principală
este Cr2O72-

6. Hidratii halogenurilor de Cr(III)

• Hidraţii halogenurilor CrX3.6H2O (X= F,Cl,Br), conţin ionul [Cr(H2O)6]3+. În cazul clorurii,
culoarea soluţiei variază cu temperatura şi concentraţia ionilor de halogen, în funcţie de ionul
complex prezent:
• [Cr(H2O)6]3+ - violet
• [Cr(H2O)6Cl]2+ - verde
• [Cr(H2O)4Cl2]+ - verde închis
7. Oxidul de Cr (III) , proprietati fizico-chimice

• Oxidul de crom(III), se obţine prin arderea metalului în oxigen, prin descompunerea termică a
oxidului de crom(VI) sau a dicromatului de amoniu, precum şi prin reducerea la cald a
dicromatului de potasiu cu cărbune sau cu sulf:
(NH4)2Cr2O7 ® Cr2O3 + N2 + 4H2O
2K2Cr2O7 + 3C ® 2Cr2O3 + 2K2CO3 + CO2
K2Cr2O7 + S ® Cr2O3 + K2SO4
• Acest oxid de culoare verde, are structura corindonului, este greu solubil în apă, acizi
diluaţi şi soluţii diluate de hidroxizi alcalini. Prin topire cu oxizi ai metalelor divalente rezultă
compuşi coloraţi, cu structură de tip spinel: MO.Cr2O3.
• Oxidul de crom(III) este folosit ca pigment verde în pictură şi în industria porţelanului, iar pentru
proprietăţile sale catalitice în sinteza amoniacului, hidrogenarea alchenelor, etc.

8. Combinatiile complexe ale cromului in diferite stari de oxidare, izomeria compusilor

• Cromul(II) formează trei tipuri de complecşi mononucleari: octaedrici-spin înalt, octedrici-spin


jos şi complecşi pătratici.
• Compuşi binucleari ai cromului (II)
• Primul compus de acest fel descoperit a fost acetatul hidratat Cr 2(O2CCH3)4(H2O)2, care era
considerat o anomalie, deorece toţi complecşii cromului (II) mononucleari sunt fie albaştri, fie
violeţi. Acest compus, pe lângă faptul că este roşu, prezintă şi diamagnetism.
• Formula generală a acestor compuşi este Cr 2(O2CR)4L2, în care atomii de crom sunt uniţi
printr-o legătură quadrapolă, iar tăria legăturii depinde de bazicitatea grupărilor RCOO -.
• În afară de ionul [Cr(H2O)6]3+ prezent în soluţiile multor săruri, cei mai numeroşi complecşi
derivă de la amoniac şi amine.
• Aceşti ion conţin numai amoniac [CrAm6]3+, amoniac şi apă de tipul [CrAm6-n(H2O)n]3+, (n=0-
4,6), amoniac şi radical acid, de tipul [CrAm 6-nRn](3-n)+, unde Am reprezintă ligandul monodentat
NH3 sau jumătatea unei amine polidentate, ca etilendiamină, iar R reprezintă un ligand acid, cum
ar fi ionii halogenură, nitro sau sulfat.
• Aceşti complecşi prezintă exemple de toate tipurile de izomerism posibile în complecşii
octaedrici.
• Cromul (III) formează complecşi anionici de tipul [CrX 6]3-, unde X poate fi: F-, Cl-, NCS-
sau CN-, după cum pot conţine şi liganzi neutri care reduc din sarcina lor negativă, de exemplu în
ionul [Cr(NCS)4(NH3)2]-, de tip Reinecke.

9. Caracterul oxido-reducator a cromatiilor si bicromatiilor

• Soluţiile acide ale dicromaţilor sunt oxidanţi puternici:


Cr2O72- + 14H+ + 6e- ® 2Cr3+ + 7H2O Eo = 1,33V
• Spre deosebire de ionul cromat în soluţie bazică, care este mult mai puţin oxidant:
CrO42- + 4H2O + 3e- ® Cr(OH)3(s) + 5OH- Eo = -0,13V
Schimbarea culorii de la portocaliu la verde, în cazul dicromaţilor, respectiv de la galben
la verde în cazul monocromaţilor, indică formarea cationului Cr 3

10. Ce se obtine la tratarea unei solutii de dicromat alcalin cu apa oxigenata la diferite
temperaturi

• La tratarea unei soluţii acide de dicromat alcalin cu apă oxigenată, se obţin în funcţie de condiţii,
diferiţi compuşi. Astfel, la temperaturi sub 00C, se formează specii cationice verzi:
2HCrO4- + 4H2O2 + 6H+ ® Cr2(O2)4+ + 3O2 + 8H2O
6HCrO4- + 13H2O2 + 16H+ ® 2[Cr3(O2)]5+ + 9O2 + 24H2O
• La temperatura camerei se obţine o specie albastră:
HCrO4- + 2H2O2 + H+ ® CrO(O2)2 + 3H2O
• care se descompune rapid, dând Cr3+.

11. Reactia de obtinere a cromatului de potasiu din cromit. Ce se intampla la acidularea


cromatului si de ce nu se poate face cu HCl

12. Halogenurile molibdenului

III IV V VI

MoF3 MoF4-verde nevolatil (MoF5)4-galben, MoF6-necolorat


Galben-închis, WF4- roşu-brun, p.t.=67oC p.t.= 17,50C
nevolatil nevolatil (WF5)4-galben, WF6- necolorat
disproporţionare la p.t.= 2,30C
250C

MoCl3 MoCl4 (MoCl5)2-negru


Roşu-închis Roşu-închis p.t. = 1940C

WCl3 -roşu WCl4 –negru (WCl5)2-verde închis WCl6-albastru închis


p.t. =2420C p.t.=2750C

MoBr3verde MoBr4 negru


p.t.9770C

WBr3 negru WBr4 negru WBr5 negru

MoI3 negru
p.t.= 9270C
13. Carbonili metalici ai Cr, Mo si W, obtinere

• Metacarbonilii de molibden şi wolfram se obţin cantitativ prin reacţia:


M(CH3)6 + 9CO ® M(CO)6 + 3(CH3)2CO
• Hexacarbonilii reprezintă sursa pentru obţinerea multor complecşi cu liganzi micşti.

14. Implicatiile fiziologice ale Cr si Mo

• Cromul este un oligoelement esenţial, care potenţează acţiunea insulinei şi influenţează astfel
metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor, dar modul de acţiune nu este încă perfect
elucidat.
• Forma biologic activă a cromului, factorul de toleranţă la glucoză, este un complex cu
acidul nicotinic şi probabil cu aminoacizii glicină, cistină şi acid glutanic.
• Carenţa de crom se manifestă ca o intoleranţă la glucoză analogă cu diabetul zaharat
(pierderi în greutate, creşterea colesterolului seric şi a trigliceridelor, apariţia de leziuni corneene,
etc). Aceste manifestări dispar în urma suplimenării cromului. Cromul trivalent are o toxicitate
atât de redusă încât efectele negative ale aportului excesiv sub această formă nu apar cu uşurinţă.
• Cromul hexavalent este mult mai toxic: s-a constat că administrarea orală de 80mg induce
diminuarea creşterii şi chiar atingere hepatică şi renală la animalele de laborator.
• La plantele şi organismele inferioare, enzimele molibdenodepenedente intervin în fixarea
azotului în convertirea azotaţilor în ion amoniu şi într-o serie de alte reacţii de oxido-reducere. În
ţesuturile animale şi umane sunt prezente trei enzime principale care conţin molibden: xantin
dehidrogenaza/oxidaza, aldehid-oxidaza şi sulfitoxidaza, al căror cofactor este molibdopterina
(pterina substituită cu sulf).
• Xantin dehidrogenaza/oxidaza intervine în transformarea purinelor în acid uric, iar reducerea
activităţii tisulare a acestei enzime conduce la creşterea concentraţiilore serice ale xantinei şi
hipoxantinei şi scăderea excreţiei de acid uric (xantinurie). Xantina şi hipoxantina în exces se
depune sub formă de calculi în muşchi, determinând o miopatie moderată. Sulfitoxidaza intervine
în metabolismul aminoacizilor cu sulf ( cisteina, metionina).

15. Sulfatul si azotatul de mangan (II), obtinere, proprietati

• Din soluţiile de mangan, în urma tratării lor cu soluţii de sulfuri alcaline, precipită sulfura de
mangan (II), de culoare roz, care, în timp, se închide la culoare (devine brună), iar la fierbere se
transformă într-un compus cristalin verde.
• Sulfatul de mangan (II) MnSO4. nH2O (n=0,1,2,4,5,7) se obţine prin încălzirea MnO2 cu H2SO4
sau diferiţi sulfaţi, în prezenţa unor reducători:
2MnO2 + 2H2SO4 + C ® 2MnSO4.H2O + CO2
• Sulfatul de mangan (II) anhidru se prezintă sub forma unor cristale incolore, formează
sulfaţi dublii de tip M2Mn(SO4)2.nH2O unde M = Na, K, Rb, Cs, Tl.
• Azotatul de mangan (II), Mn(NO3)2.nH2O n=1,2,3,4,6, se obţine prin tratarea Mn(OH)2
sau MnCO3 cu acid azotic.
• Azotatul de mangan anhidru se prezintă sub forma unor cristale alb-roz, care la 195 0C se
descompun în:
Mn(NO3)2 ® MnO2 + 2NO2
16. Compusii manganului ( VII)

• Compuşii cei mai cunoscuţi ai manganului în stare de oxidare maximă sunt sărurile ionului
permanganat, MnO4-, intens colorat în roşu-violet.
• Permanganaţii de sodiu şi potasiu se obţin prin oxidarea electrolitică a soluţiilor bazice ale
MnO42-, sau prin oxidarea ionilor Mn2+ aflaţi în soluţii acide cu agenţi puternic oxidanţi ca PbO 2
sau NaBiO3.
• Permanganatul de sodiu cristalizat cu 3 molecule de apă, permanganatul de calciu este
hidratat cu 5 molecule de apă, în timp ce permanganatul de potasiu este anhidru.
• Ionul MnO4- în soluţii apoase are caracter puternic oxidant. Puterea oxidantă este mărită
de permanganatul ce solubilizează cu eteri coroană sau criptanzi în benzen.

17. Ce se obtine la tratarea perrmanganatului de potasiu cu acid sulfuric conc.

• La adăugare de cantităţi mici de H2SO4 concentrat la o soluţie diluată de KMnO4 se obţine o


soluţie de culoare verde, unde are loc ionizare:
KMnO4 + 3H2SO4 Û K+ + MnO3+ + H3O+ + 3HSO4-
• Dacă soluţia de KMnO4 este mai concentrată, atunci se separă o substanţă uleioasă,
Mn2O7.
• Această substanţă se poate extrage cu CCl 4 , în care este stabilă.

18. Implicatiile fiziologice ale manganului

• Manganul este un activator şi un constituent pentru multe enzime. Enzimele activate de mangan
sunt numeroase (hidrolaze, kinaze, decarboxilaze şi transferaza), dar cea mai mare parte pot fi
activate şi de alte metale, îndeosebi magneziu. Metaloenzimele care conţin mangan sunt arginaza,
piruvat carboxilaza, glutamin sintetaza şi superoxidaza dismutaza cu mangan, iar cele activate
doar de mangan sunt glicotransferaza şi xiloltransferaza.
• Intervine deci direct în controlul radicalilor liberi şi în metabolismul energetic.
Pentru animale, manganul este un element esenţial, în timp ce pentru un om considerat
posibil esenţial, având în vedere că nu s-au semnalat cazuri de carenţă.

19. Aplicatiile practice ale Fe( II) si Fe (III) in farmacie


20. Instabilitatea solutiilor de Fe(II)

• Fierul (II) poate acţiona ca şi agent de oxidare sau reducere, dar ca agent de reducere acţionează
mai uşor.
• Oxidarea fierului (II) la fier (III) chiar de oxigenul atmosferic este unul din problemele continue
ale farmacistului.
• Soluţiile apoase ale fierului (II) nu sunt aşa de instabile numai dacă sunt protejate de oxigen prin
includerea unui antioxidant potrivit. Reacţiile care au loc pot fi scrise sub forma :
2[Fe(H2O)6] 2+ + ½ O2 + 2H3O+ = 2[Fe(H2O)6]3+ + 3H2O sau
2+ - 3+
2[Fe(H2O)6] + ½ O2 + H2O = 2OH + [Fe(H2O)6 ]
• depinzând de pH-ul mediului .
• Sarea cristalină de fier (II), de exemplu sulfatul de fier (II), trebuie păstrat în recipiente protejate
cu închizături bune, în special în atmosferă umedă altfel, are loc oxidarea superficială.
21. Oxizii Fe(II) si Fe(III)

• Prin descompunerea oxalatului de fier (II) în vid se obţine o pulbere piroforică neagră, care
devine mai puţin reactivă dacă încălzirea are loc la temperaturi mai înalte. Substanţa cristalină,
FeO se obţine dacă răcirea are loc brusc, la temperatura obişnuită, pentru că sub 570 0C, acest oxid
disproporţionează:
4FeO ® Fe + Fe3O4
• La tratarea unei soluţii care conţin ioni Fe2+ cu baze, se obţine un compus cristalin alb, Fe(OH) 2,
care are structura Mg(OH)2.
• Oxidul Fe2O3 este cunoscut sub două forme: a (paramagnetică), romboedrică, stabila şi g
(feromagnetică), cubică instabilă.
• Modificaţia a se găseşte în natură sub forma mineralului hematită. Oxohidroxidul,
FeO(OH) se prezintă sub forma mai multor modificaţii: a,b şi g. Acestea sunt geluri roşii-brune
şi sunt constituente ale solurilor.
• La oxidarea Fe2+ în soluţii bazice se obţine forma g-FeO(OH). Oxohidroxidul de fier se dizolvă
în acizi şi într-o mai mică măsură în baze puternice.
• Prin fierberea unei soluţii care conţine [Fe(H2O)6]3+ cu Ba(OH)2 sau Sr(OH)2 se obţine
compusul cristalin Ba3[Fe(OH)6]2, respectiv Sr3[Fe(OH)6]2 Oxidul Fe3O4 se cunoaşte ca
magnetită minerală sub formă de cristale octaedrice negre.
• Se poate obţine fie prin încălzirea oxidului Fe2O3 la temperaturi de peste 14000C sau la 2500C în
vid, fie prin trecerea vaporilor de apă peste fier încălzit la 500 0C.
• Este un oxid mixt, care conţine FeII şi FeIII; are proprietăţi feromagnetice.
• Cei mai importanţi oxizi micşti ai fierului sunt feritele.
• Exemple sunt spinelii MIIFe2O4, BaFe12O19 şi Ba2Mn2Fe12O22.
• Feritele se obţin prin topirea Fe2O3 cu carbonaţi sau prin diferite metode hidrotermice din
suspensii de Fe(OH)2 sau FeO(OH) în prezenţa ionilor metalici.
22. Oxizii micsti ai Fe
• Oxoacizii sulfului, azotului, fosforului, arsenului, carbonului formează săruri în care fierul se
găseşte atât în stare de oxidare (II), cât şi în stare de oxidare (III).
• Sărurile fierului (II) sunt în general sub formă de hidraţi şi au culoarea verde.
• Sulfatul de fier (II), anhidru se obţine prin reducerea sulfatului de fier (III) cu SO 2:
Fe2(SO4)3 + SO2 ® 2FeSO4 + 2SO3
• Se prezintă sub forma unei pulberi albe, foarte higroscopice.
• Sulfatul de fier (II) există hidratat ca: FeSO 4.7H2O, FeSO4. 4H2O şi FeSO4 . H2O, dintre care
primul şi ultimul se găsesc în natură. Sulfatul de fier heptahidrat se cunoaşte ca vitriol verde şi
este izomorf cu heptahidraţii unor metale divalente ca: Mg, Mn, Co, Ni, Cu.
• Soluţia apoasă de sulfat de fier (II) se oxidează foarte uşor în aer; oxidarea este mai rapidă dacă
soluţia este alcalină.
• Sulfatul de fier (III), Fe2(SO4)3 se obţine din Fe2O3 prin dizolvare în acid sulfuric concentrat.
• Sulfatul de fier (III) formează hidraţi Fe2(SO4)3. xH2O, unde x = 3,6,7,9,12.
• Sulfatul de fier (III) formează cu sulfaţii metalelor alcaline, alauni ferici Me I[Fe(SO4)2].12H2O,
incolori în stare pură, dar coloraţi în general în violet-pal, datorită urmelor de mangan.
• Sunt izomorf cu alaunii de aluminiu şi crom şi se folosesc ca dezinfectanţi, coagulanţi şi mordanţi
în industria textilă.
• Azotatul de fier (II) se prezintă ca hidraţi Fe(NO 3)2. 6H2O şi Fe(NO3)2. 9H2O, sub forma
unor cristale de culoare verde deschis.
• Ca şi azotatul de fier (II) cel de fier (III) se cunoaşte hidratat cu 6 respectiv 9 molecule de apă.
• Sărurile de Fe (II) ale oxoacizilor minerali şi ale acizilor organici sunt utilizate ca antianemice.
24.Ce este sarea Mohr
Sulfatul de fier (II) formează cu sulfatul de amoniu un sulfat dublu, (NH 4)2SO4. FeSO4. 6H2O, cunoscut
sub denumirea de sare Mohr
26.Caracter oxido-reducator Fe(III)
• Fierul (III) este un agent de oxidare. În prezenţa agenţilor de reducere reacţionează uşor,de
exemplu :
Fe3+ + I- =Fe2+ + ½ I2 şi
Fe3+ + Fe° = 2Fe2+
27. Combinatiile complexe ale Fe (III)
• Fierul în stare de oxidare (III) formează complecşi neutri, cationici şi anionici.
• Ca şi fierul (II), la fierul (III) se cunosc compuşi tetraedrici în număr mic, de tipul [FeX 4]-, sau
[Fe(NCS)4]- , cei mai mulţi fiind octaedrici.
• Dintre complecşii neutri, importanţă prezintă cel cu acetilacetonat, un compus de culoare roşie.
• Complecşii cationici ai fierului (III) sunt în general instabili.
• Ionul [Fe(H2O)6]3+ format de fierul (III) este stabil la pH<1, peste pH = 1 are loc hidroliza:
[Fe(H2O)6]3+ Û [Fe(OH)(H2O)5]2+ + H+
• La pH>2 are loc condensarea mai multor specii care vor forma geluri coloidale, care
conduc la precipitarea unui oxid hidratat gelatinos roşu-brun.
• La tratarea halogenurilor anhidre cu amoniac gazos se formează aminele [Fe(NH 3)6]Cl3,
[Fe(NH3)6]Br3, care se descompun în apă.
• Complecşii anionici formează fierul (III) cu acizii minerali şi cei organici monobazici şi
dibazici.
• Compusul hexacianoferat (III) de potasiu se prezintă sub forma unor cristale de culoare roşie.
• Ionul [Fe(CN)6]3- formează săruri cu toţi ionii metalelor alcaline, ai metalelor alcalino-
pământoase cu excepţia beriliului, de asemena cu ionii: NH 4+, Zn2+, Cd2+, Mn2+, Co2+, Cu2+, Ni2+,
Fe2+. Sărurile ionului complex al fierului (III) sunt mai puţin stabile decăt în cazul fierului (II).
28. Combinatiile complexe Fe(II)
• Ionul fier(II) formează combinaţii complexe neutre, cationice şi anionice. Cei mai mulţi complecşi
sunt octaedrici, dar se cunosc şi complecşi tetraedrici, ca de exemplu [FeCl 4]2-.
• Complecşii neutri derivă de la dicetone, salicilaldoxime, etc, b-dicetonaţii sunt polimeri .
• Complecşii cationici formaţi de ionul de fier (II) include ionul [Fe(H 2O)6]2+, prezent în
majoritatea sărurilor feroase cristaline, precum şi ionul [Fe(NH 3)6]2+ sau {Fe(en)3]2+.
• Soluţiile apoase de Fe2+ în absenţa altor anioni complexanţi conţin ionul [Fe(H 2O)6]2+, Complecşii
anionici sunt relativ numeroşi complecşi ai fierului (II). Din această categorie de complecşi fac
parte sărurile ionului hexacianoferat (II), [Fe(CN) 6]4- cu toţi ionii metalelor alcaline, precum şi cu
ionii NH4+ şi Tl+. Toate aceste săruri sunt de culoare galbenă, hidratate, solubile în apă.
• Ionul [Fe(CN)6]4- formează cu Fe3+ un precipitat albastru închis (albastru de Berlin-Prusia) folosit
ca pigment:
3[Fe(CN)6]4- + 4Fe3+ ® Fe4[Fe(CN)6]3
• Se cunosc şi săruri formate de câte doi ioni: Ag 3K[Fe(CN)6], sau CaK2[Fe(CN)6].
• Sarea ionului CuII, Cu2[Fe(CN)6] este utilizată ca membrană semipermiabilă în experienţele
referitoare la osmoză.
• O altă serie importantă de complecşi ai fierului (II) au formula generală M x[Fe(CN)5X]
unde X poate fi: H2O, NH3, (CH3)2N, SO3-, NO2, CO sau NO.
• Compusul K2[Fe(CN)5NO] se prezintă sub forma unor cristale roşii higroscopice.
• El se poate obţine fie prin acţiunea HNO 3 30% asupra [Fe(CN)6]4- sau [Fe(CN)6]3-, fie prin tratarea
unei soluţii acide de K4[Fe(CN)6] cu nitrit de sodiu:
K4[Fe(CN)6] + NaNO2 Û K4[Fe(CN)5NO2] + NaCN
K4[Fe(CN)5NO2] + H2O Û K2[Fe(CN)5NO] + 2KOH
• Această combinaţie este cunoscută ca nitroprusiat de potasiu.
29. Saruri de Fe utilizate in farmacie
Cei doi citraţi de amoniu ferici, citoclorura ferică, fosfatul feric, pirofosfatul feric, tartatul de
amoniu feric şi tartratul de potasiu feric.
31. Combinatiile complexe ale Cobaltului
• Cobaltul (II) formează numeroşi complecşi octaedrici, tetraedrici, plan pătratici sau cu cifra de
coordinaţie cinci.
• În cazul cobaltului (II) se cunosc mai mulţi complecşi tetraedrici decât la ceilalţi ioni
divalenţi ai metalelor tranziţionale.
• Complecşii tetraedrici, [CoX4]2- sunt în general formaţi cu liganzi anionici monodentaţi,
ca: Cl-, Br-, I-, SCN-, N3- şi OH-, cu doi liganzi de acest fel şi doi neutri când se formează şi cu liganzi
care sunt monoanioni bidentaţi, de exemplu cu b-dicetone sau N-alchilsalicilaldimine.
• Complecşii plan-pătratici sunt formaţi de aniono bidentaţi ca: dimetilglioximă, o-
aminofenoxid, ditioacetilacetonat şi liganzi de tip ditiolat Combinaţiile complexe ale cobaltului
(II) cu aldehidetilendiamină, glicin-glicină şi histidină au o proprietate specială şi anume sunt
transportori de oxigen reversibili, atât în stare solidă cât şi în soluţie.
• Cobaltul (III) fomează combinaţii complexe, toate fiind octaedrice.
• În general, cobaltul (III) dovedeşte o afinitate deosebită pentru liganzii care conţin ca atom
donor azotul, cum ar fi: amoniac, [Co(NH3)6]3+, etilendiamină, [Co(en)3]3+, NO2-, [Co(NO2)6]3-,
grupul SCN- legat prin N, dar formează complecşi şi cu halogenii sau cu apa, cum este
[Co(H2O)6]+.
• O combinaţie complexă importantă a cobaltului (III) este vitamina B 12 (ciancobalamina).
• În compusul izolat, cobaltul este coordinat la patru atomi de azot într-un ciclu analog porfirinei,
a cincea poziţie în octaedru este ocupat de un azot adeninic, a şasea poziţie este ocupată de un
ion CN-.
• Ciancobalamina se prezintă sub formă de cristale roşu-închis, solubile în apă, cu reacţie neutră.
• Totuşi, în organism ionul CN- nu este prezent, în locul său probabil fiind slab legată o moleculă de
apă.
• Se cunosc complecşi cu dimetil şi alte glioxime şi baze Schiff ca şi liganzi macrociclici.
• Aminele cobaltului formează o clasă importantă de combinaţii ale cobaltului (III). Se cunosc
peste 2000 de asemenea amine. Ele se obţin în mod general când soluţiile amoniacale de săruri
de cobalt (II), conţinând un exces de săruri de amoniu, sunt supuse oxidării, fie cu oxigenul din
aer, fie cu un agent energic de oxidare. Astfel, oxidând o soluţie amoniacală de clorura de Co II, în
prezenţă de NH4Cl, cu ajutorul oxigenului sau a peroxidului de hidrogen, în prezenţă de cărbune
activ drept catalizator, se separă cristale galbene-portocalii de clorură de hexaamminocobalt
(III), [Co(NH3)6]Cl3:
4CoCl2 + 4NH4Cl + 20 NH3 + O2 ® 4[Co(NH3)6]Cl3 + 2H2O
• În condiţii adecvate de reacţii se pot obţine şi alte cobaltammine.
• Se cunosc de asemenea şi o serie de triammine şi diammine; nu se cunosc însă
monoammine.
32. Hidroxidul de Cobalt (II), obtinere, proprietati fizico-chimice
• Hidroxidul de cobalt (II), Co(OH)2 se obţine prin precipitarea soluţiilor apoase ale sărurilor de
cobalt cu hidroxizi alcalini sub forma unui compus albastru (a) sau roz (b), în funcţie de condiţii.
Forma albastră este obţinută la 00C, cea roz se obţine la temperatura obişnuită.
• Forma albastră se transformă în forma roz la încălzire, iar în aer aceasta se oxidează la
oxohidroxid de cobalt (III), brun.
• Oxidarea se face mai uşor în prezenţa oxidanţilor:
2Co(OH)2 + 2NaOH + Cl2 = 2Co(OH)3 + 2NaCl

33 Vitamina B12
• O combinaţie complexă importantă a cobaltului (III) este vitamina B 12 (ciancobalamina).
• În compusul izolat, cobaltul este coordinat la patru atomi de azot într-un ciclu analog porfirinei,
a cincea poziţie în octaedru este ocupat de un azot adeninic, a şasea poziţie este ocupată de un
ion CN-.
• Ciancobalamina se prezintă sub formă de cristale roşu-închis, solubile în apă, cu reacţie neutră.
• Totuşi, în organism ionul CN- nu este prezent, în locul său probabil fiind slab legată o moleculă de
apă.
34. Hidroxidul de nichel, obtinere,proprietati
Hidroxidul de nichel (II), Ni(OH)2, poate fi precipitat din soluţiile apoase ale sărurilor de nichel (II)
la adăugare de hidroxid alcalin.
Se prezintă ca un gel voluminos verde.
 Este uşor solubil în acizi, ca şi în soluţii apoase de amoniac, când formează amina complexă,
[Ni(NH3)4]2+. Ni(OH)2 nu este amfoter, este mai stabil decât Co(OH) 2 şi nu se oxidează la
hidroxidul de nichel (III), de culoare neagră, decât în prezenţa oxidanţilor puternici:
2Ni(OH)2 + Cl2 + 2NaOH ® 2Ni(OH)3 + 2NaCl
35. Sulfatul si azotatul de nichel
Sulfatul de nichel (II), NiSO4
 În sistemul NiSO4.nH2O (n = 7,6,5,4,3,2,1), hidraţii care se formează sunt faze ale diferitelor
sisteme apoase.
 NiSO4.7H2O cristalizează din soluţie apoasă neutră la temperatura obişnuită sub formă de
cristale verzi smaragd.
 În aer, acest sulfat este eflorescent şi devine verde deschis şi opac.
Azotatul de nichel, Ni(NO3)2.6H2O
 Prin încălzire lentă, hexahidratul trece la ~ 45 0C în tetrahidrat, care la ~ 890C se transformă în
dihidrat.
 Între 1200 şi 1450 acesta se descompune trecînd în azotat bazic Ni(NO 3)2.2Ni(OH)2, care este
stabil până la ~ 2000C, când trece în NiO.
36. Combinatiile complexe ale nichelului (II)
 Nichelul are proprietatea de a forma combinaţii complexe în toate stările de oxidare.
 Nichelul (II) formează un număr mare de complecşi cu numere de coordinare de la 3 la 6.
 Complecşii pot fi neutri, anionici, cationici.
Complecşi octaedrici.
 Numărul de coordinare maxim al nichelului (II) este 6.
 Un număr considerabil de liganzi neutri, în special aminele, deplasează o parte sau toate
moleculele de apă din ionul octaedric [Ni(H 2O)6]2+, formând complecşi ca: [Ni(H2O)6][ClO4]2,
trans-[Ni(H2O)2(NH3)4](NO3)2, [Ni(en)3]SO4. Complecşii au culoarea albastră sau albastră-violet,
spre deosebire de ionul hexaaquanichel (II), verde.
 Dacă se tratează o soluţie care conţine ioni Ni 2+ cu amoniac se formează iniţial un
precipitat de hidroxid de nichel (II) care se dizolvă în exces de amoniac; soluţia capătă o culoare
albastră-violacee.
 În aceste combinaţii, amoniacul este legat complex de nichel formând ionii [Ni(NH 3)6]2+şi
[Ni(H2O)6(H2O)2]2+:
Ni(OH)2 + 2H2O + 4NH3 ® [Ni(H2O)6(H2O)2]2++ 2OH-
Complecşii pentacoordinaţi
 Se cunosc complecşi cu geometria bipiramidal trigonală şi piramidal pătrată.
 Se cunosc compuşi cu compoziţia [NiL 5]2+ şi [NiL3X2], unde L este un ligand monodentat.
Complecşii plan-pătraţi
 Pentru majoritatea complecşilor cu număr de coordinare patru, nichelul (II) preferă o
geometrie plană.
 De obicei sunt coloraţi în roşu, galben sau brun.
 Dintre aceşti complecşi plan, cei mai importanţi sunt: [Ni(CN) 4]2- de culoare galbenă,
bis(dimetilglioximato)nichel (II) colorat în roşu.
 Ni(III) formează complecşi stabili cu liganzi cu lanţuri deschise ca EDTA 4- şi peptide deprotonate.
 Ni(II) formează şi complecşi chelaţi, greu solubili sau solubili, coloraţi cu compuşi
organici care conţin gruparea oximă =N-OH, ca dimetilglioxima, salicilaldehidetilen diamina, l-
cistina, acetilacetona etc.

37. Implicatiile fiziologice ale cobaltului si nichelului

 Nichelul este un microelemet esenţial pentru plante şi microorganisme, patru enzime tipice
conţinând nichel: ureaza, hidrogenaza, metilcoenzima M reductaza şi carbon-monoxid-
dehidrogenaza.
 Pentru om, nichelul este un microelement posibil esenţial.
 Nichelul metalic determină apariţia unei dermatite de contact, având potenţial alergizant.
 Sărurile de nichel sunt toxice, iar tetracarbonilul de nichel este cancerigen.

• Cobaltul are rol în sinteza globulelor roşii, carenţa de cobalt ducănd la anemie. Intervine în
sinteza nucleoproteinelor, este un factor esenţial pentru creştere şi nutriţie.

38. Metale platinice, proprietati fizice si chimice

 Metalele platinice, după densitate, se împart în: metale platinice uşoare (Ru,Rh,Pd), cu densitate
circa 12 g/cm3, şi metale platinice grele (Os, Ir, Pt), cu densitate circa 22 g/cm 3.
 Metalele platinice în stare compactă sunt albe-argintii, cristalizează în structură cubică cu feţe
centrate, numai Ru şi Os cristalizează în reţeaua hexagonal compactă.
 In stare pulverulentă sunt de culoare neagră.
 Punctele de topire variază între 15520 şi 30500C, cel mai uşor topindu-se paladiul şi cel mai greu
osmiul.
 Ruteniul este un metal alb, care există în patru forme alotrope.
 El reacţionează cu oxigenul la temperaturi înalte, formând RuO 2 şi cu clorul formând cloruri.
 Este insolubil în acizi minerali şi în apă regală.
 Se dizolvă însă în apă regală la care se adaugă clorat de potasiu şi în hidroxizi alcalini topiţi.
 Osmiul se oxidează foarte greu în aer la temperatura camerei, dar mult mai repede dacă este
încălzit.
 Metalul în stare compactă este neatacat de acizi, nici chiar de apă regală.
 Rodiul este un metal dur, alb-argintiu.
 El reacţionează cu oxigenul destul de greu la 1000C şi la cald reacţionează cu clorul, formând
RhCl3.
 Este insolubil în acizi, iar în apă regală se dizolvă numai în stare fin pulverizată.
 Iridiul este un metal alb-strălucitor, care se oxidează foarte greu când este încălzit în aer.
 Este insolubil în acizi, inclusiv în apă regală, este atacat doar de clor când este încălzit la roşu.
 Paladiul este un metal alb, care este maleabil şi ductil.
 Nu este atacat de aer la temperatura camerei, dar când este încălzit la roşu formează PdO.
 Se dizolvă în HNO3 şi HCl în prezenţa oxigenului.
 Este atacat de alcalii topite, când este încălzit la roşu.
 Platina este un metal alb moale, care este maleabil şi ductil.
 Nu este atacată de oxigen, dar reacţionează cu fluorul la 500 0C şi cu clorul la 15000C. Platina este
mult mai rezistentă la atacul acizilor, dar nu şi faţă de apa regală.

39. Minereuri de cupru, procedeul pirometalurgic

 Cuprul este un element destul de răspândit în natură atât în stare nativă, în cantităţi mici, fiind
suficient de nereactiv, cât şi sub formă de combinaţii, în diferite minereuri.
 Cele mai frecvente şi importante minerale sunt cele în care cuprul se prezintă sub formă
de sulfuri: Cu2S, calcozina; CuS, covelina; CuFeS2, calcopirita.
 În afară de mineralele de sulfuri, care se găsesc la adâncime, cuprul se întâlneşte şi în mineralele
aflate mai la suprafaţă sub formă de compuşi oxigenaţi (oxizi, carbonaţi, sulfaţi, silicaţi, etc) cum
sunt Cu2O, cupritul; CuCO3.Cu(OH)2, malachitul; 2CuCO3.Cu(OH)2, azuritul.
 Principala sursă pentru obţinerea cuprului sunt calcopiritele.
Procedeul pirometalurgic:
 În cazul folosirii calcopiritei, ea este supusă prăjirii în aer:
4CuFeS2(s) + 7O2(g) ® 4CuS(s) + 2Fe2O3(s) + 4SO2(g)
 după cum urmează reducerea prin topire cu un agent reducător:
D
CuS(s) + O2(g) ® Cu(I) + SO2(g)
 Deşi oxidantul este oxigenul, agentul reducător este anionul S 2- care se oxidează la SO2.
 Pentru a îndepărta celelalte impurităţi se adaugă CaO şi SiO 2 în topitură pentru a forma zgura.

40. Reactia cuprului cu HNO3, H2SO4, HCl

 La temperatura camerei, cuprul se dizolvă cel mai bine în acid azotic diluat, deorece oxidul de
azot format acţionează ca un autocatalizator al reacţiei:
3Cu + 8HNO3 ® 3Cu(NO3)2 + 2NO + 4H2O
 În cazul în care concentraţia acidului azotic depăşeşte 4N metalul devine pasiv.
 Acidul sulfuric concentrat atacă cuprul la temperatura camerei destul de încet, dar peste 60 0C
reacţia decurge mult mai repede:
Cu + 2H2SO4 ® CuSO4 + SO2 + 2H2O
 Cuprul nu poate înlocui hidrogenul din acizi neoxidanţi, dar poate reacţiona cu aceştia în prezenţa
oxigenului:
2Cu + 4HCl + O2 ® 2CuCl2 + 2H2O

41. Solubilitatea in solutie apoasa a compusilor Cu(I)


 Ionii de Cu+ nu pot exista în soluţii apoase decât în concentraţii, la echilibru, foarte mici (<10-
2M) şi numai sub forma unor compuşi simpli şi insolubili ca de exemplu: CuCl, CuI, CuCN sau
sub forma unor combinaţii complexe.
 Instabilitatea faţă de apă a compuşilor ionilor Cu + se datoreşte pe de o parte energiei de
reţea şi energiei de solvatare foarte mari, iar pe de altă parte constantelor de formare mari pentru
complecşii ionului Cu2+.

42. Cum se poate deplasa spre stanga respective spre dreapta echilibrul Cu 2+ <-> Cu +
Cu2+
 În soluţii apoase sunt stabili totuşi şi numeroşi complecşi cationici şi anionici ai cuprului (I)
deorece echilibrul :
2Cu+ Û Cu + Cu2+
 poate fi deplasat într-o parte sau alta în funcţie de natura liganzilor. Astfel, cu CN -, I-, care
formează legături cu caracter covalent se vor forma complecşii ionilor Cu(I), care sunt insolubili.
43. Clorura de cupru(II), comportarea in solutie apoasa, reactii, culoarea compusilor
rezultati
 Clorura de cupru (II) este galbenă, iar bromura este aproape neagră, amândouă fiind solubile în
apă şi în solvenţi organici donori (acetonă, alcool, piridină, etc.)
 Dacă se dizolvă CuCl2 anhidră în apă puţină se obţine o coloraţie brun-închis; prin diluare soluţia
devine verde, iar la o diluţie şi mai mare devine albastră.
 Schimbarea de culoare se produce datorită formării diferiţilor complecşi.
 În soluţii concentrate se formează autocomplecşii:
CuCl2 Û [CuCl]+ + Cl-
CuCl2 + Cl- Û [CuCl3]-
[CuCl3]- + Cl- Û [CuCl3]2-
 iar în soluţie diluată este prezentă specia [Cu(H2O)4]2+, care are culoare albastră.

44. Hidroxidul de cupru (II), obtinere, proprietati fizico-chimice


 Se obţine prin adăugarea unui hidroxid alcalin la soluţia unei sări de cupru (II):
CuSO4 + 2NaOH ® Cu(OH)2 + Na2SO4
 Acest compus se prezintă ca un precipitat gelatinos de culoare albastră.
 Hidroxidul de cupru are un caracter amfoter, dizolvându-se în acizi atât minerali, cât şi organici.
 Se dizolvă şi în hidroxizi alcalini, formând anionul tetrahidroxo cuprat (II), de culoare albastră:
Cu(OH)2 + 2NaOH ® Na2[Cu(OH)4]
 Hidroxidul de cupru se dizolvă în soluţii amoniacale cu formarea complecşilor albaştri
[Cu(NH3)3](OH)2 sau [Cu(NH3)4](OH)2 în funcţie de concentraţia amoniacului:
Cu(OH)2 + 4NH3 ® [Cu(NH3)4](OH)2

45. Formula reactivului Schweizer, utilizarea lui


Cu(OH)2 + 4NH3 ® [Cu(NH3)4](OH)2
 Acest complex solubil, cunoscut sub numele de reactiv Schweizer, este folosit în industria
textilă pentru dizolvarea celulozei.

46. Structura sulfatului de cupru, utilizarea lui in farmacie


Sulfatul de cupru (II) anhidru, CuSO4
 Se obţine prin încălzirea pentahidratului între 250-350 0C.
 Sulfatul de cupru anhidru se prezintă sub forma unor cristale de culoare albă.
Sulfatul de cupru (II) pentahidrat, CuSO4. 5H2O
 Industrial se prepară prin dizolvarea deşeurilor de cupru în acid sulfuric concentrat
fierbinte:
Cu + 2H2SO4 ® CuSO4 + SO2 + 2H2O
 În laborator se obţine prin reacţia acidului sulfuric diluat cu oxid, hidroxid sau carbonat de cupru:
CuO + 2H2SO4 ® CuSO4 + 2H2O
 Se prezintă sub forma unor cristale de culoare albastră, solubilă în apă, fiind cunoscut sub
denumirea comercială de piatră vânătă.
 Structura cristalului constă dintr-un octaedru în căruia se află ionul de cupru înconjurat de patru
atomi de oxigen aparţinând la patru molecule de apă şi încă de doi atomi de oxigen aşezaţi în
poziţii axiale, care aparţin de două grupări SO 42-. A cincea moleculă de apă se leagă de două
grupări SO42- şi alte molecule de apă prin punţi de hidrogen, nefiind legată direct de ionul Cu 2+.
 CuSO4 este astringent în soluţii diluate şi coroziv în soluţii concentrate.
 Se utilizează în conjunctivite sub formă de soluţii de uz extern 0,5-1%. Administrarea orală,
soluţia apoasă 1% are efect vomitiv, util în intoxicaţii. Concentraţii mai mari sunt puternic iritante
şi au efecte toxice generale.

47. Sulfura de cupru(II), reactia cu HNO3, KCN


 Se prepară prin barbotarea unui curent de H 2S într-o soluţie acidă a unei sări de cupru
(II):
CuSO4 + H2S ® CuS + H2SO4
 Sulfura de cupru (II) este un compus negru, insolubil în apă, acid clorhidric sau sulfuri
alcaline.
 Se dizolvă uşor în HNO3, 2N la cald:
3CuS + 8HNO3 ® 3Cu(NO3)2 + 3S + 2NO + 4H2O
 precum şi în polisulfuri alcaline şi în cianuri alcaline cu formare de complecşi:
CuS + 4KCN ® K2[Cu(CN)4] + K2S

48. Carbonatul de cupru (II)


 Nu s-a obţinut, dar se cunosc carbonaţi bazici care sunt prezenţi în natură: malachitul şi azuritul.
 Malachitul, CuCO3. Cu(OH)2 se obţine în laborator prin barbotarea unui curent de dioxid
de carbon în precipitatul de Cu(OH) 2:
2Cu(OH)2 + CO2 + H2O ® CuCO3. Cu(OH)2 + 2H2O
 Azuritul se obţine la trecerea unui curent de dioxid de carbon peste malachit:
3CuCO3. Cu(OH)2 + CO2 ® 2(2CuCO3. Cu(OH)2) + H2O
 Carbonaţii bazici sunt compuşi de culoare albastră, insolubil în apă, dar solubil în acizi şi soluţii
de amoniac.

49. Combinatii complexe ale Cu(II)


 Combinaţiile complexe care conţin cupru (II) au structuri diferite: structuri octaedrice, tetraedrice,
plan-pătratice, de bipiramidă trigonală sau piramidă pătratică.
 Complecşii cu halogenii sunt de două tipuri: MI[CuX3] şi M2I[CuX4], unde MI poate fi K+,
Cs sau NH4+, iar X poate fi F-, Cl-, Br-.
+

 Cu moleculele de apă ionul Cu2+ formează cationul complex [Cu(H2O)4]2+, iar cu oxalaţii
formează anioni complecşi [Cu(C2O4)]2-.
 Cuprul formează complecşi cu liganzi care conţin azot, [Cu(NH 3)4]X2, cu cifra de
coordinare 4 şi cu cifra de coordinare 6, primii fiind mult mai stabili decât ceilalţi.
 Cupru (II) formează complecşi neutri cu b-dicetonele şi compuşi asemănători, insolubili
în apă, dar solubili în solvenţi organici.
 Cu derivaţii de la etilendiamină, cupru (II) formează di sau trichelaţi.
 Deosebit de importanţi sunt şi compuşii formaţi de ionii de cupru (II) cu liganzi polidentaţi, care
se coordinează prin azot şi oxigen, cum sunt amonoacizii.
 Astfel complexul solubil cu licina este albastru-violet închis, complexul cu dimetilglioxima nu
este izostructural cu cel al Ni (II).

50. Caracterul oxidant al Ag2O fata de H2O2, dizolvarea lui in HNO3 si NH3
 Oxidul de argint este redus de hidrogen, de peroxidul de hidrogen, de monoxidul de carbon, la
argint:
Ag2O + H2O2 ® 2Ag + H2O + O2
 Oxidul de argint se dizolvă în acid azotic, după ecuaţia:
Ag2O + 2HNO3 ® 2AgNO3 + H2O
 iar în amoniac, carbonat de amoniu, cianuri alcaline, se dizolvă cu formare de anioni complecşi:
Ag2O + 4NH3 + H2O ® 2[Ag(NH3)2]OH

51. Comportarea AgNO3 la calcinare, denumirea lui si utilizarea in farmacie


 Se obţinde prin acţiunea acidului azotic asupra argintului metalic:
3Ag + 4HNO3 ® 3AgNO3 + NO + 2H2O
 Azotatul de argint se dizolvă în apă fără hidroliză; solubilitatea creşte odată cu
temperatura.
 Încălzit peste 3000C, pierde o parte din oxigen, transformându-se în AgNO 2, apoi în
argint metalic:
2AgNO3 ® 2Ag + 2NO2 + O2
 Azotatul de argint are proprietatea de a coagula proteinele şi de aceea distruge ţesuturile,
din care cauză este utilizat în medicină pentru cauterizări, fiind denumit piatra iadului.
 . Este bacteriostatic, iar în concentraţii mari bactericid, utilizat în oftalmologie şi dermatologie.
 Azotatul de argint este utilizat la prepararea emulsiilor fotografice. În laboaratoarele de
chimie se foloseşte la obţinerea de catalizatori şi pentru identificarea anionilor.

52. Solubiliatea cloruri de argint (I) in apa si in solutii alkaline, acide si ammoniac. Ce
formeaza?
 Prin tratarea unei soluţii apoase de AgNO 3 cu o soluţie a unei cloruri metalice sau o soluţie de
HCl se obţine un precipitat alb-brânzos.
 Clorura de argint este insolubil în apă sau în acizi minerali diluaţi.
 În soluţii de cloruri alcaline sau HCl concentrat se dizolvă datorită formării ionilor
complecşi [AgCl2]-, [AgCl3]2- şi [AgCl4]3-.
 Clorura de argint se dizolvă în soluţii apoase de amoniac, cu formarea cationului complex
[Ag(NH3)2]+, iar în soluţii de cianuri alcaline, precum şi în soluţii de tiosulfat de sodiu formează
anionii complecşi [Ag(CN)2]-, respective [Ag(S2O3)2]3-.
 Clorura de argint este sensibilă la lumină, descompunându-se în argint metalic fin divizat
şi clor:
hn
2AgCl ® 2Ag + Cl2

53. Dizolvarea aurului in apa regala si reactia de identificare a aurului


 Cel mai bun dizolvant pentru aur este apa regală:
 Au + HNO3 + 4HCl ® H[AuCl4] + NO + 2H2O Aurul în stare nativă sau sub formă de combinaţii
se extrage din minereuri, care sunt mai întâi divizate şi concentrate, prin metoda cianurii, în
prezenţa aerului ca oxidant:

4Au + 16KCN + 3O2 + 6H2O ® 4K[Au(CN)4] + 12KOH


4K[Au(CN)4] + Zn ® K2[Zn(CN)4] + 2Au
 Aurul precipitat este impurificat cu zincul, folosit ca reducător, care este îndepărtat prin
dizolvarea în H2SO4 sau HCl diluat.

54. Hidroxidul de aur(III), proprietati acido-bazice


 Se obţine prin reacţia dintre un hidroxid sau carbonat alcalin şi acidul cloroauric (III), sau prin
oxidarea anodică a aurului în soluţie de H2SO4.
 Hidroxidul de aur (III) se prezintă ca un precipitat roşu-brun, care are caracter amfoter,
dizolvându-se atât în soluţii concentrate de acizi sau de hidroxizi alcalini fierbinţi:
Au(OH)3 + 4HCl ® H[AuCl4] + 3H2O
Au(OH)3 + 3NaOH ® NaAuO2 + 2H2O
caracterul acid fiind mai accentuat decât cel bazic.

55. Saruri de aur cu utilizare in medicina


 Aurul (I) formează combinaţii cu cifra de coordinare 2.
 Cei mai stabili ioni complecşi în soluţii apoase sunt [Au(CN) 2]- şi [Au(S2O3)2]3-.
 Aurul (III) formează combinaţii complexe cu cifra de coordinare 4, geometria lor
fiind plan-pătrată.
 Unele dintre combinaţiile ale aurului cum sunt: aurotioglucoza C 6H11AuO5S,
aurotiomalatul de sodiu (sarea de sodiu a 1,2-dicarboxietiltio)aur se utilizează pentru
tratamentul artritei reumatoide, având efect antiimflamator şi de normalizare a
parametrilor imunologici.
56. Reactia Zn cu HCl, H2SO4, HNO3, KOH
 Zincul şi cadmiul, fiind aşezate în seria tensiunilor electrochimice înaintea hidrogenului vor
reacţiona cu acizii diluaţi, formând sărurile corespunzătoare şi hidrogen:
Zn + 2HCl ® ZnCl2 + H2
 Acizii oxidanţi, H2SO4 conc. şi HNO3 fierbinte atacă aceste metale cu degajare de SO 2 şi
respective NO2:
Zn + 2H2SO4 ® ZnSO4 + SO2 + 2H2O
3Cd + 8HNO3 ® 3Cd(NO3)2 + 2NO + 4H2O
 În reacţia zincului cu HNO 3 se formează, alături de azotat de zinc, fie oxizi, fie azotaţi de
amoniu, hidroxilamină sau chiar azot elementar în funcţie de concentraţia acidului şi temperatură:
4Zn + 10HNO3 ® 4Zn(NO3)2 + NH4NO3 + 3H2O
3Zn + 8HNO3 ® 3Zn(NO3)2 + 2NO + 4H2O
 Zincul este un metal amfoter şi, spre deosebire de cadmiu, se dizolvă şi în hidroxizi alcalini, cu
formare de zincaţi:
Zn + KOH + 2H2O ® K[Zn(OH)3] + H2

57. Hidroxidul de zinc si cadmiu, dizolvarea lor in NaOH si NH3 in exces


 Hidroxidul de zinc,ca şi hidroxidul de cadmiu, se obţin sub forma unor precipitate albe prin
acţiunea soluţiei unui hidroxid alcalin asupra unei soluţii de azotat sau sulfat de zinc sau cadmiu.
 Hidroxidul de zinc se dizolvă rapid în soluţie apoasă de NaOH formând hidroxozincaţi de
tipul [Zn(OH)4]2-, dar Cd(OH)2 se dizolvă numai în baze concentrate la fierbere.
 Atât hidroxidul de zinc, cât şi hidroxidul de cadmiu, se dizolvă într-un exces de amoniac,
formând aminele complexe: [Zn(NH3)4]2+, [Cd(NH3)4]2+.

58. Oxizul de zinc si de cadmiu, obtinere, proprietati fizico-chimice, comportarea la


incalzire
 Oxizii ZnO şi CdO se obţin prin arderea metalului în aer sau prin piroliza carbonţilor sau
azotaţilor.
 Oxidul de zinc este o pulbere albă la temperatura obişnuită, care la încălzire devine
galbenă, iar la rece revine la culoarea albă:
la cald
ZnO Û ZnO
alb la rece galben
 Această schimbare de culoare se datorează mai multor factori: nestoechiometriei, respective
reţeaua conţine mai mult zinc decât oxigen, prezenţei impurităţilor şi intensificării acţiunii
polarizante a Zn2+ la cald.
 Oxidul de cadmiu, prin încălzire, îşi schimba reversibil culoarea de la galben-verde, la
portocaliu, la brun până la negru, iar aceste culori provin de la diferitele moduri dea realiza
defectele de reţea.
 Ambii oxizi sublimează fără descompunere la temperaturi foarte înalte.
 Atât oxidul de zinc, cât şi oxidul de cadmiu sunt puţin solubili în apă.
 Oxidul de zinc are caracter amfoter, se dizolvă atât în acizi, cât şi în hidroxizi alcalini, cu formare
de săruri.
 Oxidul de cadmiu se dizolvă uşor în acizi cu formare de săruri.
 Oxidul de zinc încălzit cu oxizi metalici formează zincaţi de tipul Me IIZnO2, insolubili în apă, de
exemplu CoZnO2 (verdele lui Rinmann).
 Oxidul de zinc se întrebuinţează ca pigment alb anorganic (alb de zinc), deşi puterea sa
de acoperire nu este prea mare, în industria ceramică, în cosmetică, farmacie.

59. Reactia mercurului cu HNO3 si H2SO4


 Fiind situat în seria potenţialelor electrochimice după hidrogen, nu se dizolvă decât în acizi
oxidanţi. Acidul azotic (1:2) formează cu mercurul azotat de mercur (II), iar dacă mercurul este în
exces, formează azotat de mercur (I):
3Hg + 8HNO3 ® 3Hg(NO3)2 + 2NO + 4H2O
6Hg + 8HNO3 ® 3Hg2(NO3)2 + 2NO + 4H2O
 Acidul sulfuric concentrat fierbinte dizolvă mercurul, cu formare de sulfat de mercur (II)
şi SO2:
Hg + 2H2SO4 ® HgSO4 + SO2 + 2H2O

60. Obtinerea reactivului Nessler


 Iodura de mercur (II) se prezintă ca un compus de culoare roşie, care este insolubil în apă, dar se
dizolvă în soluţii concentrate de KI cu formarea tetraiodomercuratului (II) de potasiu:
HgI2 + 2KI ® K2[HgI4]
 Soluţia alcalină a acestei combinaţii complexe este cunoscută sub denumirea de reactiv Nessler
şi este utilizată pentru identificarea ionului NH 4+.

61. Sulfura de mercur, culoare, obtinere, solubilizarea lui in apa regala


 Se prezintă în natură sub două forme, o modificaţie roşie, cinabrul şi o modificaţie neagră,
metacinabrul, mult mai rar întâlnită.
 Modificaţia neagră se poate obţine pe cale uscată prin combinarea directă a elementelor la cald în
proporţie stoechiometrică, sau pe cale umedă prin reacţia dintre soluţiile acide ale sărurilor
mercurice şi H2S:
HgCl2 + H2S ® HgS + 2HCl
 Este insolubilă în acizi diluaţi, hidroxizi alcalini şi în sulfură de amoniu. Se dizolvă prin fierbere
îndelungată în HNO3 conc. şi în apă regală:
3HgS + 6HCl + 2HNO3 ® 3HgCl2 + 2NO + 3S + 4H2O
 În sulfuri alcaline se dizolvă cu formare de tiosăruri:
HgS + Na2S ® Na2[HgS2]
 Sulfura roşie de mercur se utilizează ca pigment mineral în pictură sub denumirea de roşu
chinezesc sau vermillon.

62. Obtinerea HgCl2 pe cale umeda si uscata


 Pe cale uscată, se obţine prin încălzirea unei mici cantităţi de MnO 2, pentru a împiedica formarea
de Hg2Cl2:
HgSO4 + 2NaCl ® HgCl2 + Na2SO4
 Pe cale umedă, se obţine prin tratarea HgO cu o soluţie de HCl:
HgO + 2HCl ® HgCl2 + H2O

63. Implicatiile fiziologice ale zincului


 Zincul se găseşte în organismul uman în cantitate totală de 1,5-2,5g, dintre oligometalele prezente
în organism fiind al doilea ca abundenţă după fier.
 Daca în 1975 erau cunoscute circa 80 de metaloenzime cu zinc, în prezent au fost
identificate mai mult de 250 de sisteme enzimatice cu zinc sau zinc dependente.
 Zincul este esenţial în procesul de creştere, în buna funcţionare a tractului genital masculin, în
reglarea funcţiei imune, în protecţia celulară împotriva stresului oxidativ, în procesul vederii prin
menţinerea integrităţii retinei şi fiziologiei fotoreceptorilor, în procesul de cheratinizarea normală,
etc

64. Toxicitatea cadmiului si mercurului


 Spre deosebire de zinc, care este un element esenţial pentru om, cadmiul şi mercurul sunt
deosebit de toxice.
 Compuşii cadmiului sunt otrăvuri puternice.
 Organismul uman nu are mecanisme de eliminarea a cadmiului care se acumulează rapid şi
determină tulburări renale severe şi dezintegrarea oaselor.
 Recent, a fost emisă ipoteza că inclusiv cadmiul ce se găseşte în atmosferă poate cauza probeleme
de sănătate.
 . Tutunul conţine o cantitate mică de cadmiu, care ajunge atât în plămânii fumătorilor, cât şi al
persoanelor nefumătoare din jurul acestora.
 Corpul uman, la naştere, nu conţine cadmiu, dar, pe măsura creşterii, compuşii cadmiu se
acumulează datorită utilizării lor în ustensilele de bucătărie (zincul utilizat pentru galvanizare
conţine totdeauna şi o cantitate de cadmiu) pentru ţevile de apă galvanizate, pentru anvelopele
automobilelor, etc.
 Mercurul metalic pur este mai puţin toxic decât vaporii de mercur şi decât compuşii
solubili, care sunt otrăvuri puternice. Totuşi, mercurul metalic ca şi compuşii săi, trebuie
manipulat cu grijă.
 Spre deosebire de cadmiu, mercurul nu este o otravă cumulativă, deorece organismul posedă
mecanisme naturale de eliminare.
 Otrăvirea cu mercur este cel mai adesea o problemă zonală, care apare în regiunile în care
concentraţia mercurului este mai mare, îndeosebi în hrană.
 Timp de mai mulţi ani s-a crezut că deversarea mercurului, de exemplu în lacuri nu este
dăunătoare, deorece mercurul se depune pe fundul apei ca parte a sedimentului.
 Astăzi, se cunoaşte că există bacterii care pot converti mercurul metalic la metilmercur CH 3Hg+,
care este solubil în apă, sau dimetilmercur Hg(CH 3)2 care este solubil în grăsimi.
 Aceşti compuşi sunt deosebit de toxici şi ajung la suprafaţa apei prin intermediul lanţului trofic.