Sunteți pe pagina 1din 22

FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA

ŞTIINŢĂ, OBIECTUL, SCOPUL, FUNCŢIILE,


LEGĂTURILE ŞI METODOLOGIA
CERCETĂRII CRIMINOLOGICE

Originile criminologiei

Criminologia este o disciplină fondată în ultimele decenii ale secolului al


XIX-lea, în Italia, de către un medic; ulterior, profesori de drept şi magistraţi, s-au
preocupat în mod special de analizele sociologice, psihologico-morfologice ale
criminalităţii în consonanţă cu descoperirile juridice1.
Chiar dacă această disciplină nu există decât de aproape un secol, crima şi
criminalul au suscitat întotdeauna interesul, încă de la apariţia umanităţii2.
Prin excelenţă o ştiinţă legată de nevoile practicii, de aplicarea cât mai
rapidă a soluţiilor propuse de cercetarea ştiinţifică în activitatea concretă de
realizare a politicii penale, criminologia este chemată să studieze fenomenul
infracţional, aşa cum acesta se manifestă în condiţiile unei anumite societăţi, într-o
etapă istorică determinată.
Dotată cu o mare finalitate, criminologia se înfăţişează ca "o armă redutabilă
de prevenire şi combatere a faptelor antisociale"3.
Pentru a dobândi asemenea valenţe, criminologia românească trebuie să-şi
croiască un drum propriu, determinat de evoluţia şi specificitatea fenomenului
infracţional din ţara noastră. Oricât de interesante ar fi unele din concluziile pe care
ştiinţa criminologiei le oferă pe plan mondial în prezent, este absolut necesar ca
acestea să fie verificate în condiţiile specifice de dezvoltare ale ţării noastre.
Desprinderea legităţilor şi sensurilor fenomenului infracţional, a tendinţelor şi
devenirilor sale presupune permanenta lui observare, descriere şi explicare,
reclamând totodată o examinare aprofundată a corelaţiilor sale cu alte fenomene
sociale.
1

2
3
Într-adevăr, delimitarea obiectului criminologiei, despărţirea ei de alte
discipline care au tangenţă cu fenomenul criminalităţii (dreptul penal, medicină
legală, criminalistica) a fost urmată de un proces de integrare a criminologiei în
ansamblul disciplinelor care studiază omul şi comportamentul acestuia în mediul
social.
Criminologia se înscrie astfel în cadrul unui proces profund la care am
asistat pe plan mondial în ultimele decenii, şi anume acela "de dialectizare a ştiinţei
contemporane prin întrepătrunderea şi integrarea diferitelor discipline, prin
folosirea metodelor unora de către altele"4.
Astfel, aplicarea în criminologie a unor metode de cercetare ce au fost
elaborate în vederea realizării altor scopuri decât acelea ale explicării fenomenului
infracţional şi interferenţa ce se produce între metodele proprii ştiinţelor sociale şi
metode specifice unor alte domenii de cercetare (matematică, medicină, biologie)
au drept consecinţă un anume "dualism", după cum se exprima R.M. Stănoiu,
pentru a evidenţia coexistenţa în cadrul aceleiaşi discipline a criminologiei, unor
metode diferite de studiu a căror geneză este revendicată de discipline ştiinţifice
foarte diverse şi la prima vedere fără legătură. Folosirea unor metode din alte
ramuri ale ştiinţei în studiul fenomenului infracţional face ca acestea să
dobândească, în procesul aplicării lor concrete, trăsături, particularităţi deosebite,
în funcţie de obiectul cercetat. "Dacă există metode comune pe ansamblul
ştiinţelor sociale - arăta Albert Brimo -, nimeni nu poate nega că fiecare ştiinţă
socială utilizează în mod specific aceste metode conform propriului său obiect "
Criminologia, regina fără regat, cum o denumea Thorsten Sellin 5 în 1938, şi-
a schimbat

Evoluţia criminologiei ca ştiinţa a fost marcata de numeroase controverse


teoretice care au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile
ştiinţifice de explorare a criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente
asupra stării şi dinamicii fenomenului infracţional şi capacitatea de a elabora
măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia.
Nu întâmplător, unul dintre punctele sensibile ale controverselor ştiinţifice
din domeniul criminologiei îl reprezintă obiectul sau de studiu.
În anul 1950, în Raportul general cu privire la "Aspectele sociologice ale
criminalităţii", prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres Internaţional de
Criminologie, care s-a desfăşurat la Paris, sociologul american Thorsten Sellin
afirma despre criminologie că este un fel de "regina fără regat", subliniind astfel că
problema obiectului criminologiei este departe de a fi rezolvată.
Contribuţia specialiştilor din acest domeniu a adus numeroase clarificări, dar
4
5
se poate afirma că şi în prezent există opinii divergente, preocupările ştiinţifice pe
această temă fiind mereu în actualitate. Aceasta situaţie este consecinţa obiectivă a
modului în care a apărut şi s-a impus, ca ştiinţă, criminologia. Dezvoltarea
temporară a acestei discipline în cadrul altor ştiinţe a avut ca efect utilizarea unor
modele etiologice, sisteme de referinţa şi tehnici de cercetare proprii acelor ştiinţe.
Rezultatul a fost atât fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse
laturi şi aspecte ale fenomenului infracţional, cât şi o anumită lipsă de unitate între
teoreticienii care abordau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline diferite.
Astfel, datorită faptului ca, la început, cercetarea criminologică a fost iniţiata
de antropologi, aceştia au preferat studiul infractorului.6
Orientarea cercetării ştiinţifice câtre subiectul activ al actului infracţional a
constituit ulterior o constanta a poziţiilor teoretice care consideră personalitatea
individuală drept cauza exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor antisociale7.
Aceste teorii cuprind o arie largă de modele explicative, de la cele de tip
ereditar, psihiatric, psihologic, până la teoriile "personalităţii criminale", în
variantele lor moderne. În consecinţă, şi conceptele utilizate sunt diferite,
infractorul, criminalul, deviantul sau anormalul fiind plasaţi în zona centrala a
obiectului criminologiei.
Opiniile potrivit cărora fapta antisocială constituie obiectul criminologiei sunt
specifice, acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei
şi psihologiei sociale8. În cadrul acestei orientări, conceptului de infracţiune i se
conferă, uneori, o accepţiune care depăşeşte sfera normativului juridic. Astfel,
Thorsten Sellin, sociolog american, înţelege prin
crimă orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea
fac sau nu obiectul unor reglementari juridice9, iar criminologul german Hans
Goppinger susţine că infracţiunea ca obiect al criminologiei, trebuie considerată
atât ca fenomen juridic, cât şi, în strânsa legătură cu religia, morala şi cultura10.

Incursiune istorică

6
7
8

9
10
.
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor
forme de organizare socială. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma
existenţa criminalităţii, deoarece „acolo unde nu există morală şi norme nu există
crime".
Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod ştiinţific decât relativ recent (în
ultimele două secole), numeroase izvoare prezente pe întreaga perioadă a evoluţiei
umanităţii relevă interesul pentru acest fenomen.
Data apariţiei criminologiei ca ştiinţă, ca şi în cazul altor discipline sociale,
nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră
pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul
acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi, un exemplu
elocvent fiind Cesare Baccaria (1738-1794), prin importanţa lucrării sale "Dei
delitti e dellepene " (Despre infracţiuni şi pedepse) apărută în anul 1764. Influenţat
de lucrările filozofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J.J. Rousseau (1712-
1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul care dominau
justiţia italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului "divin" (inchizitorial) şi
în favoarea dreptului "natural", în virtutea căruia toţi oamenii să fie egali în faţă
legii11. Interesul său privind raportarea pedepsei la pericolul social al faptei şi la
vinovăţia făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii
constituie idei esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cât şi importante puncte de
plecare în criminologie.
Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat
problematica penalogiei, făcând o serie de propuneri de reformarea sistemului de
legi şi pedepse, ce a avut un impact social real, fiind însuşite de structurile
britanice, judiciare şi de putere12.
Abordarea filozofico-umanistă a fenomenului infracţional a fost completată
cu încercarea de a introduce ca metodă de studiu delincventa într-un sistem de
cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi şi medici de peniten-
ciare. Franz Joseph Gali (1758-1828), cu lucrarea sa "Les Fonctions du cerveau ",
este considerat întemeietorul antropologiei judiciare. Tot în acest sens se înscriu şi
cercetările medicului scoţian Thompson, care a publicat în "Journal of Mental
Science" (1870) observaţiile sale asupra a peste 5.000 de deţinuţi, iar englezul
Nicolson a publicat studiile referitoare la viaţa publică a infractorilor.
Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu
preponderenţă problemele psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrării lui
Lombroso. Acesta, într-un efort integrator, folosind şi propriile sale cercetări, a
11
12
publicat în anul 1876 lucrarea "L'uomo delinquente" (Omul delincvent). Susţinând
că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, acesta fiind o fiinţă predestinată să
comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. Opera sa a avut un
asemenea impact asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, încât
Lombroso a fost supranumit părintele "criminologiei antropologice"13.
Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice este
acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa "Sociologia criminale "
(1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a
fost considerat întemeietorul "criminologiei sociologice".
Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este
încheiată de magistratul Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare-
fundamentală este intitulată "Criminologia " (Napoli, 1885). Încercând să
depăşească greutăţile cu care se confruntă criminologia datorită dependenţei sale
faţă de ştiinţa dreptului penal, el a creat o teorie a "criminalităţii naturale",
independenţa în spaţiu şi timp, fapt care 1-a expus unor critici vehemente, mai ales
din partea sociologilor francezi14.
Menţionăm că, deşi denumirea de "criminologie" este asociată numelui lui
Garofalo, datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui
cuvânt se pare că aparţine antropologului francez Paul Topinard15.
Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare
criminologică în secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica
delincvenţei au dus la acumularea unui volum important de date statistice care au
determinat apariţia unui nou domeniu de cercetare. Lucrări ştiinţifice destinate
examinării datelor statistice au fost efectuate de francezul Andre-Michel Guerry
(1802-1866) - "Essai sur la statistique morale de la France ", apărută în anul 1833,
de belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) - "Sur l'homme et le
developpement de ses facultes ou Essai dephysique sociale ", apărută în 183516.
În aceeaşi direcţie s-au îndreptat studiile cercetătorilor germani von Mayr
-cu lucrarea "Statistik der Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in
eingen ander Landern " (1867) - şi von Oettingen - cu "Statica morală şi
importanţa sa pentru o etică socială creştină".
Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea cercetărilor
criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor. Von Liszt susţine necesitatea
unei "ştiinţe totale a dreptului penal", în care să fie incluse antropologia crimino-
logică, psihologia criminologică şi statistică criminologică. O asemenea abordare
reprezintă o veritabilă revoluţie în criminologie. "În încercarea de a depăşi

13
14

15
16
divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei italieni, von Liszt a ajuns la
teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul înconjurător
în comiterea faptelor antisociale"17.
Opiniile divergente exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea au
constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au determinat
crearea unui cadru instituţional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului
infracţional, prefigurând apariţia unei noi discipline ştiinţifice, criminologia.
La sfârşitul secolului ai XIX-lea şi începutul secolului XX, studiile
criminologice au fost găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica
fenomenului infracţional au fost studiate mai ales cu mijloace statistice, influenţa
mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul
persoanei infractorului a fost realizat antropologic, psihologic şi psihiatric.
Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că publicaţia
"Archives d'Antropologie criminelle et de sciencespenale ", înfiinţată la Lyon în
1886, a concentrat principalele preocupări ştiinţifice referitoare la criminalitate,
criminologia a purtat o perioadă numele de antropologie criminologică. De altfel,
sub această denumire s-au desfăşurat şi congresele internaţionale care au avut loc
la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam
(1901), Torino (1906) şi Koln(1911).
În această perioadă, "criminologia nu se constituise ca disciplină autonomă,
ci se prezenta sub forma unor capitole în cadrul altor ştiinţe care abordau fiecare, în
domeniul lor propriu, descrierea şi explicarea realităţii infracţionale" 18. Prin
acumularea de cunoştinţe referitoare la criminalitate s-a iniţiat un proces de
structurare a unor "criminologii specializate (biologică, psihologică, sociologică)
independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din care au provenit"19.
În anul 1934 s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie, cu
sediul la Paris, având ca principal obiectiv promovarea internaţională a studiului
ştiinţific al criminalităţii. Congresele acestei societăţi au abordat teme precum:
crima organizată, criminalitatea "gulerelor albe", criminalitatea transnaţională, dar
şi delincventa juvenilă etc.

Din anul 1952, societatea desfăşoară, sub egida O,N.U., cursuri


internaţionale de criminologie, în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi.
conceptual, principiile generale şi metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii,
precum şi particularităţile diferitelor regiuni ale lumii în planul fenomenului
infracţional.
În anul 1950, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 415 (V), prin
17

18
19
care atribuţiile Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC): Fondurile ONU alocate studiului
criminalităţii au făcut posibilă organizarea unor congrese internaţionale ce au avut
un rol deosebit în dezvoltarea criminologiei.
Suportul teoretic al criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de
cercetare ştiinţifică în domeniu. Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional de
Criminologie comparată de la Montreal şi Centrul Internaţional de Criminologie
În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetări
pentru Apărarea Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost transformat în
Institutul Internaţional de Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI).
La nivel naţional, după o perioadă îndelungată de câteva decenii, când
studiile şi cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost
înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la
Societatea de Criminologie. În acelaşi timp a fost revitalizat învăţământul
universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de cercetări criminologice
în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la Parchetul General, şi la
Administraţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul de Justiţie.
"Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile
specializate la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil, iar eforturile
integratoare ale unor reputaţi specialişti - J. Pinatel, H. Mannheim, D. Szabp, J., s-
au soldat cu un succes limitat"20.
Această stare de fapt rezultă - aşa cum susţine şi Rodica M. Stănoiu - din
complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul
explicaţiei cauzale diferite laturi ale acestui obiect, din "dependenţa criminologiei
faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om şi societate, de formarea unor
specialişti în domeniu"21.
Considerând criminalitatea un fenomen complex, "cu multiple determinări,
aflat în continuă evoluţie"22, "criminologia contemporană tinde spre o orientare
realistă şi pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi
a modelelor teoretice şi metodologice utilizate"23, ceea ce va contribui, cu
siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a asumat.

1.3. Criminologia românească


Ca ştiinţă teoretico-explicativă, cu implicaţii de natură practică, aplicativă şi
prospectivă, criminologia românească are, asemeni ştiinţelor sociale, preocupări de

20
21

22
23
testare şi examinare aprofundată, care vizează componentele sistemului de măsuri
de cercetare din domeniu, prevenire şi combatere a criminalităţii, în mod special,
de tratament al delincvenţilor, pe baza unor metode şi tehnici de cercetare
moderne.
Datorită faptului că rezultatele cercetării ştiinţifice din criminologie sunt
fragmentare; uneori chiar suferind de dogmatism şi eclectism, din aceste cercetări
concrete rezultă că se mai manifestă unele păreri preconcepute cu privire la
criminalitate, ca fenomen socio-uman, mai ales cu privire la cauzele şi condiţiile
care determină şi favorizează menţinerea acestui fenomen în societatea
românească.
O direcţie prioritară în care trebuie să fie concentrate eforturile de cercetare
în criminologia românească se materializează în unificarea materialelor de evidenţă
statistică interdepartamentale şi multiplicarea indicatorilor statistici privind
criminalitatea în scopul prelucrării statistice a datelor cu metode moderne.

Este interesantă şi chiar importantă sugestia ca multiplicarea indicatorilor


statistici să fie perfecţionată în spiritul modelelor de indicatori statistici privind
criminalitatea, recomandate de experţii Naţiunilor Unite, indicatori a căror gamă
implică şi indicatori penali dar şi economici, sociali, culturali, demografici etc.
Modelele de cauzalitate privind infracţiunile se cer a fi diversificate şi
elaborarea unor noi modele pentru a completa imaginea determinismului socio-
uman al criminalităţii, prin integrarea unor modele teoretice privind etiologia
criminalităţii în diferite domenii de activitate economico-socială (comerţ, bănci,
transporturi), pe zone geografice şi alte entităţi sociale.
O altă direcţie importantă spre care trebuie să fie îndreptată cercetarea
criminologică românească vizează în special şi cercetarea comportamentală a
victimelor, precum şi a interrelaţiilor şi influenţei acestora asupra conduitei
antisocială a delincvenţilor.
Exigenţele evoluţiei societăţii româneşti reclamă, mai mult ca oricând, în
lupta împotriva criminalităţii, elaborarea unor modele de strategii întemeiate pe
principiul planificării integrate a prevenirii şi combaterii criminalităţii şi, mai ales,
a unor modele sociale de sisteme tactice de prevenire a faptelor infracţionale,
inclusiv a unor modele de tratament al delincvenţilor.

Obiectul criminologiei
Avînd în vedere importantele acumulări  ştiinţifice care au avut loc în domeniul
criminologiei,  precum  şi problematica  majoră  analizată de pe poziţiile teoretice
ale acestei discipline, considerăm că obiectul de studiu al criminologiei include:

1. Criminalitatea ca fenomen social – ca orice fenomen social, criminalitatea


reprezintă un sistem cu proprietăţi funcţii proprii, distincte calitativ de cele
ale elementelor componente. De asemenea, se face distincţie între
criminalitatea reală, aparentă şi legală.

 Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea 


faptelor penale săvîrşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp
determinată.
 Criminalitatea aparentă  cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate
sistemului justiţiei penale şi înregistrate ca atare.
 Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au
pronunţat hotărîri de condamnare rămase definitive.

1. Infracţiunea –  ca element component  al sistemului,  infracţiunea


reprezintă manifestarea  particulară  a fenomenului infracţional.
2. Infractorul – este persoana care, cu vinovăţie, săvîrşeşte o faptă sancţionată
de legea  penală. Din  punct  de  vedere  criminologic,  conceptul  de 
infractor  are  o  semnificaţie complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-
sociale care îl determină pe om să încalce legea.
3. Victima – lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa
unei relaţii complexe între  făptuitor  şi  victimă,  constatîndu-se că, în
producerea actului  infracţional, contribuţia victimei nu poate fi
exclusă,aceasta avînd şi un rol în producerea şi consumarea infracţiunii.
4. Reacţia socială împotriva criminalităţii – includerea reacţiei sociale în
obiectul de studiu al  criminologiei este determinat de necesitatea stabilirii
nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi la
tendinţele sale evolutive. Sesizarea inadvertenţelor (greşelilor)  permite
elaborarea unor studii utile atît nivelului instituţionalizat al politicii penale,
cît şi persoanelor implicate în acţiunea concretă de prevenire şi combatere a
criminalităţii.

3. Sistemul criminologiei
Sistemul criminologiei cuprinde următoarele elemente:

 crima ca fenomen social (criminalitatea), esenţa şi legităţile ei de


manifestare în societatea umană;
 cauzalitatea, adică fenomenele şi factorii ce determină crima ca fenomen
social;
 consecinţele sociale ale criminalităţii
 crima ca faptă socială;
 personalitatea criminalului;
 mecanismul actului infracţional (criminal);
 cauzele săvîrşirii infracţiunii şi factorii, circumstanţele ce favorizează
săvîrşirea ei;
 victimologia;
 metodologia cercetării criminologice;
 bazele analizei criminologice;
 prognozarea criminologică;
 măsurile sociale şi speciale de control asupra criminalităţii.

Sistemul criminologiei se caracterizează, ca şi orice alt sistem, prin trei trăsături


principale:

 existenţa a două sau mai multe elemente componente;


 elementele componente se află în interconexiune şi interdependenţă;
 elementele componente formează оn ansamblu o formaţiune absolut nouă
din punct de vedere calitativă.

Deosebim sistemul ştiinţei şi disciplinei criminologiei. Problemele generale şi


speciale, teoretice şi aplicative, fenomenologice, metodologice şi metodice care
constituie obiectul şi domeniul de cercetare al criminologiei, fiind indisolubil
legate între ele, alcătuiesc în ansamblu sistemul ştiinţei criminologiei. Sistemul
criminologiei este bine structurat şi consolidat.

În literatura de specialitate se propun şi alte divizări metodologice ale


criminologiei. Astfel, conform unor opinii, sistemul criminologiei se formează în
baza obiectului de cercetare al acestei ştiinţe şi al nivelului de generalizare a
informaţiei ştiinţifico-practice.
  Funcţiile şi scopul criminologiei

Scopurile criminologiei pot fi clasificate în 2 categorii:

a)      Scopul general – îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în


măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Identic cu
scopul ştiinţelor penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin
modurile diferite de concretizare,  criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei
penale, iar dreptul  penal  fiind  o  ştiinţă  normativă.

b)      Scopul imediat – o altă deosebire se evidenţiază în privinţa scopului imediat


al celor două discipline. În timp ce  dreptul penal vizează apărarea valorilor sociale
fundamentale, criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină
producerea criminalităţii.

Criminologia îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia descriptivă – fenomenologia criminalităţii a constituit o condiţie


absolut necesară cunoaşterii obiectului de studiu al criminologiei. Utilizînd
metode şi tehnici de recoltare şi prelucrare a datelor simple sau complicate,
vechi sau moderne, adepţii acestei funcţii au încercat să demonstreze – pe
calea studiului descriptiv –  atît existenţa unor diferenţe  semnificative între
infractori şi non-infractori, cît şi evoluţia structurii infracţionale pe un
anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată.
2. Funcţia explicativă – explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină
şi a condiţiilor  care favorizează fenomenul infracţional reprezintă scopul
imediat al cercetării criminologice.  De aici decurge importanţa  funcţiei
explicative a criminologiei. Principalele concepte operaţionale de ordin
explicativ utilizate în criminologie sunt: cauza, condiţia, efectul, factorul, 
mobilul, indicele.
3. Funcţia predicativă – importanţa fenomenului infracţional, sub aspectul
gravelor prejudicii  pe care le produce, face imperios necesară aprecierea
ştiinţifică a dinamicii sale pe termen  lung, în scopul identificării şi evaluării
măsurilor ce se impun pentru prevenirea şi combaterea acestuia. Pentru
alcătuirea modelelor predictive, criminologia apelează la modele ştiinţifice
din alte domenii ale cunoaşterii, de la modelele matematice, pînă la cele
informatice şi euristice.
4. Funcţia profilactică – se  materializează în  sintetizarea  rezultatelor 
privind etiologia criminalităţii, în înlănţuirea lor logică şi transpunerea
acestora într-un sistem coerent de măsuri de prevenire şi combatere a
fenomenului infracţional.

Ramurile criminologiei

După nivelul de generalizare, în doctrina de specialitate se evidenţiază Partea


generală şi Partea specială a criminologiei, alţi autori afirmînd că criminologia ca
ştiinţă s-ar împărţi în criminologie generală, specială (sectorală), teoretică şi
clinică.

 Criminologia generală care studiază elementele de bază ale infracţiunii,


cum ar fi: geneza infracţiunii, clasificare faptelor anti-sociale, geneza
infractorilor, istoria criminologiei, şcolile criminologice, etc.
 Criminologie specială – cuprinde caracteristica criminologică şi măsurile
de prevenire şi combatere a anumitor tipuri infracţionale. Criminologia
specială se ocupă cu studiul următoarelor tipuri infracţionale: criminalitatea
violentă, criminalitatea contra proprietăţii, criminalitatea în domeniul
economiei, etc.
 Criminologia teoretică, este o ramură a criminologiei, care nu se confundă
cu criminologia generală; ea studiază anumite teorii, curente sau şcoli
criminologice, cercetîndu-le şi analizîndu-le la un nivel foarte aprofundat.
 Criminologia clinică este o ramură predominant aplicativă, care are
misiunea de a efectua examene complexe ale criminalului, în urma cărora se
stabileşte diagnosticul privind cauzele comiterii infracţiunii şi apoi se face
un pronostic asupra probabilităţii săvîrşirii de noi infracţiuni sau vizînd
corectarea criminalului, prescriindu-i-se tratamentul cel mai potrivit, şi
reintegrarea socială a acestuia.
 Criminologia aplicată, fiind o ramură a criminologiei generale, aceasta se
ocupă de studiul şi profilaxia unor tipuri de infracţiuni cu rezonanţă, cum ar
fi: corupţia, violurile, omorurile la comandă, etc.
 Criminologia dinamică
 Criminologia empirică
 Criminologia restaurativă

Metodele de investigaţie în criminologie

Prin metodica cercetării criminologice înţelegem sistemul de procedee, modalităţi


şi tehnici de colectare, prelucrare şi analiză a informaţiei despre criminalitate,
personalitatea infractorului, cauzele şi condiţiile criminalităţii şi măsurile
combaterii acesteia, precum şi metodele de prognozare şi planificare
criminologică, de elaborare a propunerilor privind desăvîrşirea practicii de luptă cu
criminalitatea, de verificare şi apreciere a eficacităţii realizării propunerilor
formulate anterior.

Astfel, în cadrul cercetării criminologice sunt utilizate metodele şi tehnicile:

 sociologice (sondajul, interviul, aprecierea experţilor, observaţia,


experimentul, cercetarea dosarelor penale şi altor acte etc);
 psihologice (testările, chestionarea, interviul, metoda sociometrică  etc);
 statistice (observaţia statistică, centralizarea şi gruparea statistică, analiza
statistică);
 juridice (metodele de drept comparat, procedeele de analiză a practicii de
elaborare şi aplicare a normelor de drept etc),
 precum şi metodele matematice, inclusiv de modelare matematică, metodele
economice, geografice, medicale, biologice etc.
În funcţie de conţinutul studiului criminologie, de scopul şi sarcinile acestuia, de
obiectele care urmează a fi cercetate sunt utilizate metode şi procedee de cercetare
corespunzătoare, iar atunci cînd este necesar sunt invitaţi specialiştii din alte
domenii de cunoaştere. De exemplu, la cercetarea infracţiunilor economice, în
colectivul de cercetători sunt incluşi economiştii; cercetările infracţiunilor violente
şi ale personalităţii infractorului sunt realizate împreună cu psihologii.

Raportul criminologiei cu alte discipline

Dintre ştiinţele juridice criminologia interacţionează mai intens cu dreptul penal.


Raportul de dependenţă reciprocă între cele două discipline este determinat de
obiectul generic comun – fenomenul infracţional, şi finalitatea comună – sporirea
eficienţei luptei cu criminalitatea. Raportul dintre criminologie şi dreptul penal este
un raport de complementaritate şi nu de concurenţă sau de subordonare.

O interdependenţă deosebită se realizează şi în raport cu dreptul procesual penal.


Actualmente sporeşte necesitatea utilizării datelor criminologice în toate fazele
procesului penal, în special la stabilirea circumstanţelor ce au contribuit la
săvîrşirea infracţiunii, a caracteristicilor persoanei făptuitorului, clarificarea
situaţiei comiterii infracţiuni, etc.

Criminologia este, de asemenea, strîns legată de dreptul execuţional penal sau


penitenciar. Interconexiunea dintre aceste două ştiinţe se realizează în procesul de
cercetare a personalităţii infractorului, în special în domeniul combaterii
recidivismului, la stabilirea eficienţei executării pedepselor şi a măsurilor prin care
au fost ele înlocuite. Dreptul execuţional penal şi criminologia elaborează
оmpreună recomandări privind prevenirea recidivismului, sporirea eficienţei
corectării şi reeducării condamnaţilor şi persoanelor cărora pedeapsa le-a fost
înlocuită prin alte măsuri de influenţă.
Criminologia este intim legată şi de criminalistică, care studiază metodele tactice
şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire şi cercetare a infracţiunilor.
Raportul dintre criminologie şi criminalistică se realizează în domeniul cercetării
cauzelor infracţiunilor concrete.

Ştiinţa dreptului administrativ  oferă criminologiei date privind contravenţiile


administrative, precum şi despre sarcinile şi funcţiile organelor de stat şi
formaţiunilor obşteşti în domeniul prevenirii faptelor ilegale.

Datele ştiinţelor dreptului civil şi dreptului familiei referitoare la starea şi


dinamica formelor de activitate a populaţiei, nivelul de trai, divorţuri,
conflictualitatea intrafamilială etc. sunt extrem de preţioase pentru criminologie,
care analizează impactul acestor fenomene asupra criminalităţii.

Cunoştinţele sociologice privind relaţiile şi procesele sociale, metodele şi tehnicile


din sfera sociologiei sunt utilizate în procesul realizării   studiilor criminologice, 
fiind  adaptate  obiectului  cercetării.  Un domeniu comun al sociologiei criminale
şi criminologiei este cercetarea impactului factorilor mediului social asupra
fenomenului infracţional.

Criminologia are legătură şi cu psihologia, în special cu psihologia socială şi


judiciară. Cunoştinţele psihologice sunt necesare criminologiei la relevarea şi
explicarea cauzelor şi condiţiilor subiective ale criminalităţii şi infracţiunilor, la
cercetarea personalităţii criminalului şi clasificarea infractorilor, a motivaţiei şi
mecanismului comportamentului infracţional individual, precum şi la elaborarea
unor aspecte importante ale profilaxiei criminologice.

Pentru criminologie, statistica judiciară constituie una din sursele cele mai
importante vizînd studierea criminalităţii ca fenomen de masă. Datele statisticii
penale a organelor afacerilor interne, procuraturii şi judecătoriilor, precum şi
informaţia obţinută în rezultatul cercetărilor criminologice concrete reflectă starea,
dinamica şi structura criminalităţii, cauzele şi condiţiile ei, personalitatea
infractorilor, victimele infracţiunilor şi eficienţa măsurilor de prevenire aplicate.

Criminologia are raporturi şi cu psihiatria, care se ocupă de studiul bolilor


mintale, a nevrozelor şi psihozelor, în scopuri profilactice. Interconexiunea dintre
aceste două discipline se realizează la soluţionarea problemelor de etiologie şi
prevenire a infracţiunilor comise de persoane ce suferă de anomalii psihice
(nevroze, psihoze etc).
Raportul criminologiei şi pedagogiei care vizează problemele instruirii şi educaţiei
se realizează în timpul studiului criminalităţii minorilor, recidiviştilor,
infracţionalismului intrafamilial etc.

O interdependenţă deosebită se realizează şi cu ştiinţele economice la cercetarea


proceselor şi fenomenelor din sfera economică care determină criminalitatea,
precum şi la elaborarea măsurilor economice de prevenire a infracţiunilor.

Studiind impactul proceselor demografice şi determinantelor din sfera politică


asupra criminalităţii, criminologia se află în legătură, de asemenea, cu demografia
şi politologia. În calitate de bază metodologică a criminologiei sunt legile,
legităţile, categoriile şi noţiunile filozofiei. Criminologia se află în legătură şi cu
alte ştiinţe nejuridice cum sunt: cibernetica, genetica, matematica, medicina,
futurologia.

Terminologie – concepte
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu formarea comunităţii
umane arhaice. Nu se poate vorbi despre criminalitate anterior acestui fapt istoric,
deoarece „acolo unde nu există morală şi norme nu există crime"24 .
Cercetările ştiinţifice efectuate întăresc ideea care susţine că primele
preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate
periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane
constituite în condiţii naturale vitrege, care le periclitau permanent supravieţuirea.
În mod natural, reacţia grupului aflat în pericol, la adresa celor care, prin
comportamentul lor, amplificau acea stare de risc, a fost foarte dură.
Prevenirea faptelor antisociale a fost, deci, o preocupare veche a oamenilor,
putând spune, fără a greşi, că prevenirea criminalităţii a apărut odată cu prima
pedeapsă din lume.
Problema criminalităţii a manifestat un deosebit interes pentru marii filosofi
ai lumii antice - Socrate, Platon şi Aristotel — care au evidenţiat importanţa
prevenirii faptelor antisociale.
Astfel, Platon este primul mare filosof al lumii antice care sesizează faptul
că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie la răul produs prin fapta
prohibită, ci trebuie îndreptată către un scop care să constituie temeiul juridic şi
filosofic al aplicării pedepsei.
El afirmă că ”acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte
din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca fapta să
nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu cadă

24
în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalţi.“25
Ideea lui Platon a fost preluată de filosoful Seneca, care spunea: „Naum,
utait Platon, nemo prudens punit quia peccatum est, sed ne peccetur“ („Căci, după
cum spunea Platon, nici un om înţelept nu pedepseşte pentru că s-a săvârşit o faptă
rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată“).26
La rândul său, Aristotel a reflectat asupra problemelor generale de sărăcie şi
de mizerie socială. El afirma că „după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai
nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea
dintre toate .“27
Aristotel susţinea importanţa rolului preventiv al pedepsei afirmând că „o
persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă ori atunci
când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa pedepsei.“28
Astfel, ideea prevenirii prin instituirea unor pedepse foarte severe s-a
perpetuat până în prezent, putând spune că apogeul dezvoltării acestei idei a fost
atins în perioada Evului Mediu, când Inchiziţia spaniolă a inventat cele mai
înspăimântătoare forme de pedeapsă cunoscute în întreaga lume.
Prejudiciile imense pe care le implică săvârşirea unei infracţiuni - pierderi de
vieţi omeneşti, de bunuri, cheltuieli pentru organizarea descoperirii şi tragerii la
răspundere pentru executarea pedepselor de către cei vinovaţi şi pentru reintegrarea
lor socială - dar şi redusa eficienţă a acestor măsuri prin introducerea într-un mod
viciat în afara controlului şi influenţei autorităţilor, ceea ce conduce la sporirea
pericolului social pe care-1 prezintă persoana eliberată din penitenciar, au impus
atenţiei necesitatea organizării unui sistem de prevenire a criminalităţii paralel şi
totodată complementar celui existent până-n prezent.29
În acest scop, toate statele s-au preocupat de elaborarea unor strategii noi în
domeniul politicilor penale şi preventive, punând în acţiune programe naţionale,
departamentale şi locale de luptă împotriva criminalităţii, alocând fonduri de
susţinere şi instituind un sistem de organisme special afectate în dotarea umană şi
materială corespunzătoare.
În aceste programe au fost vizate două aspecte principale:
- prevenirea infracţionalităţii şi protejarea societăţii;
- adoptarea unor măsuri care să sprijine reinserţia socială, reintegrarea în
colectivitate a celor care s-au făcut vinovaţi de comiterea unor delicte.
Printre obiectivele principale ale activităţii complexe de prevenire a
criminalităţii putem aminti: reducerea criminalităţii, creşterea gradului de
securitate a cetăţenilor, atenuarea consecinţelor pe care le generează criminalitatea
25
26
27

28
29
etc.
7.1.2. Prevenirea criminalităţii - noţiune şi trăsături caracteristice
A. Definiţie
Se poate spune că prevenirea, reprezintă un ansamblu de măsuri împotriva
acţiunii factorilor generatori sau favorizatori ai infracţiunii, pentru asigurarea
respectului faţă de legea penală şi promovarea ordinii şi disciplinei în relaţiile
sociale.
Activitatea de prevenire se înfăţişează ca o succesiune de acte susceptibile să
declanşeze un proces cauzal autentic îndreptat spre anihilarea, paralizarea sau
slăbirea factorilor potenţial favorizatori ai infracţiunii.
Prevenirea nu acţionează sau nu trebuie să acţioneze numai asupra factorului
uman, ci asupra întregului complex ce favorizează comiterea unei infracţiuni.
Se poate vorbi astfel de o dublă acţiune a prevenirii: asupra factorului uman
implicat într-o infracţiune şi asupra celorlalţi factori, ce pot interveni într-un
potenţial câmp infracţional. :
B. Clasificare
În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe clasificări ale
prevenirii, pe care le vom prezenta în continuare:
1) - prevenirea penală
- prevenirea extrapenală
Prevenirea penală se realizează prin intermediul legii penale care impune o
anumită autoritate, o anumită conduită şi care are un caracter inhibator asupra
individului, caracter dat de sancţiunea stipulată în norma juridică penală.
Prevenirea extrapenală este acea prevenire care se realizează prin mijloace
nepenale, cu caracter social, economic, curativ. Cea mai importantă formă a
prevenirii extrapenale o reprezintă prevenţia socială, considerându-se că există o
relaţie directă între condiţiile sociale ale delincvenţei şi comiterea delictului.
2) - prevenirea generală
- prevenirea specială (situaţională)
Prevenirea generală vizează factorii potenţiali care ar putea determina
producerea unei infracţiuni. Ea abordează educaţia în ansamblu a individului şi
acţionează fără a avea un scop precis. Această formă a prevenirii are în vedere
cadrul general al relaţiilor sociale existente care, la un moment dat, ar putea fi
afectate prin acţiunile sau inacţiunile unor indivizi (ex. de prevenire generală -
prezenţa poliţistului în locurile publice sau zonele de risc criminogen).
Prevenirea specială vizează anumiţi factori care au contribuit la producerea
unei infracţiuni şi care, pe viitor, s-ar putea constitui în factori favorizanţi în
comiterea altor infracţiuni.
Prevenirea specială vizează două aspecte:
• educaţia anumitor; grupuri de persoane, cu risc crescut de victimizare,
aşa-numitele „grupuri ţintă“;
• educaţia acelor indivizi determinaţi, potenţiali autori de
infracţiuni.
Exemplu de prevenire situaţională - prezenţa poliţiştilor în locurile în care se
comit frecvent infracţiuni sau unde, datorită condiţiilor din acea zonă, este posibilă
comiterea unor infracţiuni.
3) - prevenirea antedelictum
- prevenirea postdelictum
Prevenirea antedelictum (înainte de săvârşirea faptei) vizează înlăturarea, în
tot sau în parte, a factorilor care pot favoriza producerea unei infracţiuni. Această
formă de prevenire acţionează în două direcţii:
- pentru reducerea riscului victimal în rândul membrilor comunităţii, în
general, sau a unor grupuri determinate, cu un risc de victimizare ridicat, precum:
minorii, femeile, bătrânii, bolnavii etc.;
- vizează posibilii autori de infracţiuni, cât şi condiţiile favorizate exogene.
Prevenirea postdelictum (după săvârşirea faptei) vizează, la rândul său, două
aspecte:
a) prevenirea realizată prin aplicarea sancţiunii penale pentru fapta săvârşită
şi care, de obicei, se realizează în instituţii specializate, fapt ce presupune izolarea
individului de comunitatea din care face parte şi încadrarea lui într-un program
strict, restrictiv şi frustrant;
b) prevenirea postdelictum propriu-zisă, care vizează îmbunătăţirea
oportunităţilor de reintegrare socială a infractorului după efectuarea regimului
impus de sancţiunea penală.
4) - prevenirea primară
- prevenirea secundară
- prevenirea terţiară
Prevenirea primară are drept obiectiv reducerea şanselor de comportament
criminal în societate. Acest lucru nu-1 poate face poliţia fără sprijinul societăţii, în
acest context, rolul poliţiei este de a furniza informaţii, de a participa, elabora şi
asista la programele educaţionale, având această tematică şi de a colabora cu toate
structurile ce au ca scop reducerea criminalităţii.
Prevenirea secundară priveşte activităţile ce sunt făcute în mod normal de
poliţie. Unul din obiectivele acestei preveniri este acela de a preîntâmpina ofensele
comise asupra persoanelor, care au drept rezultat, de cele mai multe ori, săvârşirea
unor acte criminale.
Prevenirea terţiară leagă descoperirea infractorului, arestarea făptuitorului,
procedura de aducere în faţa instanţei şi regimul de detenţie, de îngrijirea,
restabilirea şi reintegrarea infractorului, cât şi toate aspectele care privesc
prevenirea revictimizării şi implicarea serviciilor de asistenţă a victimelor.
Această clasificare reprezintă o delimitare strict teoretică a tipurilor de
prevenire identificate până în acest moment. Din punct de vedere practic însă, toate
aceste forme nu se pot delimita strict, ele fiind, într-un grad mai mic sau mai mare,
într-o permanentă întrepătrundere, fapt ce îngreunează identificarea lor precisă.
C. Trăsăturile caracteristice ale prevenirii
Prevenirea se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) are un caracter continuu
Având în vedere cadrul social fluctuant, precum şi influenţele acestuia
asupra membrilor comunităţii, activitatea de prevenire trebuie să aibă o
continuitate, adaptându-se în permanenţă la problemele şi cerinţele societăţii.
Totodată, evoluţia individului uman reprezintă un element de bază în cadrul
acţiunii preventive.
Factorii diferiţi care influenţează viaţa individului trebuie să influenţeze în
egală măsură şi activităţile de prevenire. Continuitatea evoluţiei individului
imprimă acelaşi caracter şi activităţii de prevenire desfăşurată de societate prin
instituţiile sale specializate.
b) are un caracter permanent
Mobilitatea vieţii sociale, care oferă noi oportunităţi de manifestări a
aspiraţiilor şi a nevoilor omului, este cea care imprimă un caracter permanent
activităţii de prevenire.
În societate are loc în permanenţă schimbul material uman, denumit şi
„schimbul de generaţii“, fapt care implică şi impune necesitatea reluării
permanente a modalităţilor tradiţionale de prevenire a activităţilor impuse de
specificul situaţiei existente la un moment dat, la care se adaugă metode noi ce
vizează îmbunătăţirea rezultatelor acţiunilor şi activităţilor de prevenire.
c) vizează atât posibilii autori de infracţiuni cât şi victimele potenţiale.
Această trăsătură rezultă din obligaţia poliţiei de a apăra drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului. Apărarea vieţii şi integrităţii fizice şi psihice a
cetăţenilor, a proprietăţii lor reprezintă obiectivul primordial în activitatea
desfăşurată de către orice poliţie dintr-un stat de drept.
d) acţionează asupra factorilor exogeni ce influenţează săvârşirea unei
infracţiuni.
Prin această acţiune se urmăreşte, în special, eliminarea sau centralizarea
celor favorizanţi şi valorificarea celor inhibatori prin diferite metode. Dubla
acţiune de neutralizare a factorilor favorizanţi şi de valorificare a celor inhibatori
prezintă o importanţă deosebită, deoarece ea conduce, pe de o parte, la evitarea
victimizării unor membri ai comunităţii, iar, pe de altă parte, la evitarea
introducerii altora în penitenciare şi instituţii de reeducare, unde există un mediu
viciat şi în care educaţia este mai dificil de realizat.
e) urmăreşte respectarea normelor penale, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti
Orice încălcare a normelor sociale implică cu fermitate necesitatea unei
reacţii prompte a societăţii împotriva celui care a produs o astfel de încălcare. Sub
alt aspect, prevenirea urmăreşte indicarea acelor atitudini şi comportamente care să
permită autoprotecţia împotriva crimei.

7.1.3. Cadrul juridic de organizare a activităţii de prevenire a criminalităţii


Scara alarmantă a criminalităţii, aflată în continuă creştere, obligă la o mai
bună organizare a efortului general de apărare a valorilor sociale fundamentale, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Astfel, se impune cu necesitate ca prevenirea criminalităţii să devină o
misiune permanentă a organelor de poliţie. Statul este cel care, în funcţie de
ordinea prioritară stabilită prin politica sa în domeniul apărării sociale, combaterii
criminalităţii şi realizării unui climat de ordine şi linişte publică, trebuie să
realizeze un echilibru între munca de prevenire şi cea de combatere a criminalităţii.
Acest echilibru trebuie privit sub aspect dinamic, în sensul deplasării accentului
către o latură sau cealaltă, în funcţie de priorităţile stabilite prin politica statului
respectiv.
Legea fundamentală a ţării, Constituţia României din 2003, reglementează
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, iar Legea nr.218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române enumeră clar atribuţiile ce revin
Poliţiei în activitatea sa de apărare a cetăţeanului şi de protejare a drepturilor sale.
Astfel, Constituţia României reglementează în art.22 - dreptul la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică, în art.23 - libertatea individuală, în art.26 - viaţa intimă,
familială şi privată şi în art,44 - dreptul de proprietate privată.
Tot în sensul prevenirii criminalităţii, Legea nr.218/2002 privind organizarea
şi funcţionarea Poliţiei Române prevede în art. l:
„ Poliţia Română face parte din Ministerul de Interne şi este instituţia care
exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor,
respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii.“
La fel ca şi majoritatea statelor europene, şi România a elaborat propriile
programe de prevenire a criminalităţii. Astfel, în luna decembrie 2004, a intrat în
vigoare Hotărârea nr.2074 privind aprobarea Strategiei naţionale de prevenire a
criminalităţii pe perioada 2005-2008.
În cuprinsul acestei strategii se precizează că rata relativ crescută a
criminalităţii reprezintă o ameninţare gravă împotriva democraţiei, siguranţei
publice, ordinii de drept şi capacităţii instituţionale în România. Drepturile şi
libertăţile fundamentale sunt puse în pericol de fiecare dată când un cetăţean
devine victimă a criminalităţii.
Criminalitatea generează teamă în rândul populaţiei, slăbeşte încrederea
acesteia în autorităţi şi în capacitatea lor de a se implica activ în dezvoltarea
economică a statului.
Având în vedere aceste premise, o strategie de prevenire a criminalităţii se
impune în mod firesc ca o prioritate naţională.

In concluzie criminologia este știință care se ocupă cu teoriile și


metodele de previziune și de cercetare a viitorului; știința viitorului.