Sunteți pe pagina 1din 21

Acustica construcţiilor

Noţiuni fundamentale

1. Problematica acusticii construcţiilor


Acustica construcţiilor, ca parte a fizicii construcţiilor, are ca obiect studiul propagării
şi recepţionării. energiei acustice, respectiv a sunetului, în clădiri şi spaţii urbane.
Sunetul este forma sub care organismul uman percepe orice perturbaţie produsă într - într -
un mediu elastic. Mişcarea oscilatorie a particulelor mediului prin care se manifestă asemenea
 perturbaţie excită organul auditiv prin intermediul timpanului şi este transmisă centrului
nervos aferent. Prin urmare, în noţiunea de sunet poate fi inclusă orice vibraţie capabilă să
impresioneze urechea umană.
In ce priveşte impactul acestor vibraţii asupra vieţii şi activităţii oamenilor se disting:
- zgomote, componentă
componentă agresivă, generatoare de stres a mediului interior sau exterior, a
cărei acţiune trebuie diminuată de clădire;
- sunete, cu efecte pozitive în viaţa şi activitatea oamenilor, pentru care trebuie
t rebuie asigurate
condiţiile unei cât mai bune audiţii.
Corespunzător,
Corespunzător, apar cele două probleme ale acusticii construcţiilor:
-  protecţia acustică a clădirilor care urmăreşte diminuarea la limite admisibile a
nivelului de zgomot prin măsuri urbanistice sau de izolare fonică;
-  proiectarea acustică a sălilor de audiţie, care care   are în vedere punerea în valoare a
sunetelor şi difuzarea lor pentru obţinerea unei audiţii corespunzătoare
corespunzătoare destinaţiei.
Procesul de industrializare şi de urbanizare care a determinat creşterea traficului,
apariţia unui număr însemnat de instalaţii şi apa rate generatoare de zgomot, a condus la
instaurarea, în special în localităţile urbane, a unei ambianţe zgomotoase permanente şi
generale, cu efecte dăunătoare asupra sănătăţii şi randamentului muncii. Această creştere a
nivelului de zgomot constituie una din problemele majore ale lumii contemporane, în
majoritatea ţărilor avansate existând prevederi normative riguroase privind protecţia la
acţiunea dăunătoare a zgomotelor.
Adoptarea prin proiectare a unor măsuri de combatere a zgomotului reprezintă calea
cea mai judicioasă de rezolvare a ace8tet probleme, cu efecte practice maxime şi efort minim.
Încercarea de aplicare a unor astfel de masuri după realizarea construcţiilor prin amenajări
ulterioare, locale, este mult mai costisitoare, iar eficienţa acustică redusă.
In ce priveşte problemele legate de sălile de .audiţie, acestea trebuie luate în
considerare obligatoriu din faza de proiectare, rezolvarea lor ulterioara fiind în unele situaţii
foarte dificilă dacă nu chiar imposibila, întrucât în realizarea unei bune audiţii intervin
dimensiunile, forma în plan şi în spaţiu, poziţia scenei şi a balconului etc.
Principalele surse de zgomot care pot afecta funcţionalitatea clădirilor sunt:
- zgomote din exterior generate de trafic, instalaţii industriale, şantiere de construcţii
etc.;
- zgomote interioare provenite din exploatarea curenta a clădirilor, respectiv a unor
spatii tehnice sau comerciale amplasate în subsolul sau parterul acestora (centrale
termice, posturi trafo, instalaţii de hidrofor, instalaţii frigorifice sau de condiţionare a
aerului etc.).

2. Zgomotul şi confortul acustic


2.1. Caracteristici fizice ale câmpului acustic
Existenţa unui câmp acustic implică:
- funcţionarea unei surse de putere acustică;
-  prezenţa unui mediu
mediu de propagare
propagare a undelor acustice.
acustice.
Sursă de putere acustică poate fi orice sistem fizic care se află în stare de oscilaţie sau
conţine subansamble oscilante şi este capabil să radieze energie acustică în mediul
înconjurător. Există surse naturale cum sunt coardele vocale, zgomotul produs de vânt etc. sau
artificiale. Sursele artificiale pot fi create special în scopul emiterii unor sunete în mediul
înconjurător (sirene, instrumente muzicale etc.) sau emiterea sunetelor poate constitui un
 proces secundar rezultat din exercitarea funcţiunii de bază a unui anumit sistem (motoare,
eşapamente, instalaţii etc.).
Sursa sonoră emite energie acustică în spaţiu sub formă de unde, ale căror
caracteristici depind de puterea sursei şi de me diul de propagare.
Puterea sursei P reprezintă cantitatea de energie transportată de undă, în unitatea de
timp exprimată în waţi. Mediul de propagare poate fi fluid sau solid, omogen sau neomogen,
limitat sau nelimitat. Dacă undele acustice se propagă prin aer avem de a face cu zgomote
aeriene, iar dacă mediul de propagare este solid sau lichid, este vorba de zgomote structurale.
In exploatarea clădirilor mai apare şi sunetul produs prin lovirea unui element de
construcţie, având formă de zgomot de impact şi care iradiază în începere sub formă de
zgomot aerian.
Pentru caracterizarea undelor acustice este necesară cunoaşterea următoarelor mărimi:
viteza de propagare, c, lungimea de undă λ , frecvenţa de oscilaţie, f şi densitatea de energie
E.
a. Viteza de propagare a sunetelor depinde de caracteristicile inerţiale şi elastice ale
mediului, de temperatura şi umiditatea acestuia în aer, la temperatura de 20°C şi
umiditatea relativă de 65%, viteza de propagare a undelor sonore longitudinale este de
340 m/s.
 b. Lungimea de undă este definită de relaţia:
c
  c T  [m] (1)

în care: T reprezintă perioada oscilaţiei în secunde;
f, frecvenţa oscilaţiei în Hz.
c. Funcţie de frecvenţă, undele acustice pot fi:
- unde sonore cu frecvenţe cuprinse în domeniul audibil, între 20 şi 20000 oscilaţii pe
secundă (Hz);
- unde infrasonore care nu mai influenţează organul auditiv, dar care sunt percepute de
corpul omenesc ca vibraţii mecanice;
- unde ultrasonore, care se întind pe un domeniu larg de frecvenţe, superioare
frecvenţei sunetelor.
Producerea unei perturbaţii implică o cedare de energie de la sursă la mediu, iar
această energie se propagă în mediu odată cu unda.
d. Densitatea de energie E, în J/m 3, este cantitatea de energie oscilantă conţinută în
unitatea de volum a mediului perturbat.
Densitatea de energie acustică este direct proporţională cu pătratul presiunii acustice,
 p, şi invers proporţională cu pătratul vitezei de propagare, c:
p2
E 2
[Jm3] (2)
0  c
în care: ρ0 este densitatea mediului.
e. Pentru caracterizarea unui câmp acustic nelimitat (în exteriorul clădirilor) se defineşte
şi noţiunea de intensitate acustică, mărime ce reprezintă cantitatea de energie
transportată de undă în unitatea de timp (puterea sursei P) prin unitatea de suprafaţă.
Intensitatea este o mărime vectorială, exprimată prin relaţia:
P
I  r   [W/m2] (3)

S
în care: r  este vectorul de poziţie al punctului considerat;

P, puterea sursei acustice, în W.


Intre intensitatea şi densitatea de energie acustică există relaţia:

I  Ec   (4)

în care c este viteza de propagare a sunetului.


In cazul unui câmp acustic limitat, cum este o încăpere dintr -o clădire, nu poate fi
utilizată noţiunea de intensitate acustică deoarece peste unda incidentă se suprapun numeroase
unde r eflectate de suprafeţele adiacente. În această situaţie, pentru caracterizarea câmpului
acustic este suficientă noţiunea de densitate de energie.

2.2. Sunetul ca fenomen fiziologic


Senzaţia auditivă apare ca urmare a excitării aparatului nervos auditiv de către undele
elastice care, fie prin intermediul urechii, fie prin conducţie osoasă, ajung în contact cu
sistemul receptor. Intensitatea senzaţiei este determinată de caracteristicile fizice ale câmpului
sonor, analizate anterior dar şi de particularităţile fiziologice ale organului auditiv.
Din punct de vedere fiziologic sau subiectiv un sunet este caracterizat în suficientă
măsură prin  înălţime, tărie şi timbru. Sub aspect obiectiv, fizic, acestor caracteristici le
corespund, respectiv, frecvenţa, intensitatea şi componenta spectrală.
a. In funcţie de  înălţime, un sunet este perceput de ureche ca fiind mai ascuţit sau mai
grav. Un sunet ascuţit sau înalt este determinat de vibraţii cu frecvenţă mare sau înaltă, pe
când unui sunet grav îi corespund frecvenţe joase.
Având în vedere vastitatea domeniului frecvenţelor audibile, acesta se împarte în
intervale dispuse după o scară exponenţială, un interval în care frecvenţa sunetului s -a dublat,
reprezentând o octavă.
 b. Tăria sunetului este caracteristica funcţie de care un sunet este perceput de ureche
ca fiind mai slab sau mai puternic şi este legată direct de intensitatea acustică . Intensitatea
celui mai slab sunet perceput de urechea unui om normal din punct de vedere otologic este (I 0
= 10-12 W/m2) pentru frecvenţa de 1000 Hz, constituind pragul de audibilitate, iar intensitatea
unui sunet perceput ca o senzaţie dureroasă este I = l W/m 2, constituind pragul de durere.

Se observă că domeniul de intensitate al sunetelor audibile este mult prea vast


12
(10 W/m) pentru a putea fi urmărit la scara aritmetică a unităţilor energetice. De altfel, nici
urechea nu percepe tăria sunetelor după o scară aritmetică ci după una logaritmică. Astfel,
dacă dintre două sunete unul este de două ori mai puternic decât celălalt, se constată că
intensitatea primului este de 10 ori mai mare decât a celui de-al doilea.
Pentru aprecierea sunetelor funcţie de intensitate s -a introdus noţiunea de nivel de
intensitate sonoră, NI, care reprezintă la scară logaritmică raportul între intensitatea unui sunet
şi o intensitate de referinţă. Unitatea de măsură se numeşte Bel şi arată că intensitatea unui
sunet este de 10 ori mai mare decât a sunetului de referinţă. Întrucât urechea poate deosebi
sunete cu variaţii de tărie mai mici decât de două ori, în mod curent, ca unitate de măsură a
nivelului de intensitate sonoră se foloseşte decibelul (dB).
1 B = 10 dB
 Nivelul de intensitate al unui sunet poate fi determinat cu relaţia:
I
NI  10 log [dB] (5)
I0
în care I0 reprezintă intensitatea de referinţă, care se consideră egală cu intensitatea la pragul
de audibilitate al unui sunet de frecvenţă egală cu 1000 Hz, respectiv I = 10 -12 W/m2. Similar

se poate defini şi nivelul densităţii de energie, N E :


E
NE  10 log [dB] (6)
E0

Între intensitatea sunetului (caracteristică fizică) şi tărie (caracteristică fiziologică)


există o relaţie complexă, tăria sunetului depinzând şi de frecvenţă. Astfel, urechea este mult
mai puţin sensibilă la frecvenţele joase faţă de cele înalte, domeniul de maximă sensibilitate
fiind cuprins între 2000 şi 5000 Hz. De asemenea, intensitatea de prag fiind diferită funcţie de
frecvenţă, conform legii Weber -Fechner, sunete de frecvenţe diferite, cu acelaşi nivel de
intensitate, provoacă senzaţii acustice diferite, adică sunt percepute ca fiind mai tari sau mai
slabe, după cum intensitatea de prag este mai scăzută sau mai ridicată. Acest aspect se reflectă
în noţiunea de nivel de tărie, măsurat în foni (Ph). Pentru frecvenţa de  1000 Hz nivelul de
tărie al unui sunet armonic (pur) exprimat în foni este egal numeric cu nivelul de intensitate
exprimat în dB. Corespondenţa între nivelurile de tărie exprimate în foni şi nivelurile de
intensitate exprimate în dB se obţine cu ajutorul curbelor de egal nivel de tărie, curbele
Fletcher-Munaon.

c. Un sunet poate fi efectul unei vibraţii simple sau sinusoidale şi în acest caz poartă
numele de sunet pur, sau/suprapunerii mai multor vibraţii, când se numeşte sunet complex.
Dacă între vibraţiile componente ale unui sunet complex există o relaţie armonică, respectiv
dacă frecvenţele sunetelor componente sunt multipli ai unei anumite frecvenţe considerată
fundamentală, atunci sunetul complex este plăcut urechii. Acestea sunt sunete muzicale, i ar
componentele superioare sunetului fundamental se numesc armonice.
Caracteristica după care se pot deosebi două sunete cu aceeaşi tărie şi aceeaşi
frecvenţă fundamentală, dar cu una sau mai multe armonice diferite, constituie caracteristica
de componenţă sau de structură numită timbru.
Dacă între componentele unui sunet complex nu există o relaţie armonică, atunci
acesta este un zgomot.
Din punct de vedere fiziologic, noţiunea de zgomot se extinde asupra tuturor sunetelor
nedorite, fiind considerate zgomote chiar şi sunetele muzicale dacă sunt percepute într -un
moment nepotrivit.

2.3. Confortul acustic


Efectele defavorabile ale zgomotului asupra sănătăţii oamenilor sunt cunoscute,
studiul acestora preocupând numeroase organisme specializate, inclusiv Organizaţia Mondială
a Sănătăţii.
Acţiunea dăunătoare a zgomotului este. cu atât mai pronunţată cu cât nivelul de
intensitate sonoră şi durata de acţiune sunt mai mari. Astfel:
- zgomotele cuprinse între 30 şi 65 dB au numai un efect psihic manifestat prin
oboseală, insomnie, scăderea randamentului intelectual. Acest efect apare atunci când se
doreşte în mod special o atmosferă de linişte (somn, odihnă meditativă, activitate intelectuală)
şi când apare o aversiune condiţionată împotriva sursei de zgomot;
- zgomotele cu nivel de intensitate cuprins între 65 şi 90 dB, pe lângă efectele de ordin
 psihic menţionate pot să producă şi afecţiuni ale sistemului nervos, îmbolnăviri ale inimii şi
aparatului circulator, ale stomacului şi bilei;
- zgomotele cu nivel de intensitate cuprins între 90 şi 120 dB produc tulburări de auz,
cu traumatisme în special la urechea internă, însoţite de surditate temporară sau permanentă.
În cazul frecvenţelor înalte pot să apară şi scăderi temporare ale capacităţii intelectuale, iar
sur ditatea temporară se poate instaura începând de la un nivel de zgomot de 85 foni.
La zgomote cu nivelul de intensitate mai mare de 120 dB, leziunile organului auditiv
cu surditate pronunţată apar după un timp destul de scurt. Este cazul personalului care
lucrează în aeroporturi, la bancurile de probă pentru motoare de avion, în cazangerii, în
industria metalurgică sau textilă.
Conceptul de confort acustic implică asigurarea în interiorul clădirilor a unui nivel de
intensitate sonoră favorabil desfăşurării activităţii căreia acestea îi sunt destinate (inclusiv
odihna) cu randament maxim. Criteriul de performanţă privind asigurarea confortului acustic
este nivelul de tărie al zgomotului interior datorat unor surse de zgomot exterioare unităţii
funcţionale. Acest nivel trebuie să fie mai mic sau cel mult egal cu nivelul de tărie admisibil
exprimat global, în dB (A,B sau C), (unităţi de măsură ale nivelului acustic ponderat, obţinut
 prin corectarea nivelului obiectiv de presiune acustică cu un factor de ponderare ce ţine seamă
de modul de percepere al urechii umane, funcţie de frecvenţă). Insă în adoptarea unor măsuri
eficiente de combatere a zgomotului fiind necesară cunoaşterea compoziţiei acestuia, în
majoritatea prescripţiilor naţionale, condiţiile admisibile se exprimă printr -o anumită curbă de
egal nivel de tărie, numite curbe de zgomot, indicate prin simbolul C z.
Prescripţiile tehnice din ţara noastră, referitoare la protecţia împotriva zgomotului,
stabilesc limitele admisibile ale nivelului de zgomot echivalent interior în unităţile funcţionale
din clădiri, datorat unor surse interioare. Valorile sunt exprimate în numărul de ordine al
curbei Cz şi în dB(A).
Pentru a aprecia dacă este îndeplinit criteriul de confort acustic se reprezintă nivelul de
intensitate al zgomotului care se poate înregistra în unitatea funcţională stabilit pe bază de
calcule sau măsurători şi curba C z caracteristică destinaţiei clădirii. Curba C z efectivă trebuie
să se situeze sub curba C z standard pentru orice valoare a frecvenţei. Astfel:
Cz  Cz adm   (7)
este condiţia fundamentală de asigurare a confortului acustic într -o unitate funcţională.

Destinaţie Nivel de zgomot admisibil


Camere de zi, bucătării ≤ 45 dBA
Dormitoare ≤35dBA
ziua ≤55dBA
 Nivel de zgomot exterior
noaptea ≤ 45 dBA

Observaţie: In accepţiunea normelor din ţara noastră, prin unităţi funcţionale se înţeleg
încăperi sau grupuri de încăperi care necesită o limitare a nivelului de zgomot
 produs sau declanşat din afara lor, de surse ce nu pot fi înlăturate sau
reglementate de cel care foloseşte unitatea.

3. Propagarea zgomotului în mediu deschis

3.1. Zgomotul urban


Zgomotul urban este un factor poluant care afectează în special viaţa locuitorilor din
marile oraşe, sursa principală fiind traficul (rutier, feroviar şi aerian).
Recunoaşterea zgomotului ca un factor de inconfort major datează încă din antichitate,
mărturie în acest sens fiind măsura luată de Iulius Cezar care a interzis circulaţia carelor în
timpul nopţii, pentru a asigura liniştea şi odihna cetăţenilor Romei. De asemenea
Schopenhauer a scris despre "ruşinosul şi infernalul zgomot" datorat agitaţiei pe străzile
oraşelor germane.
Astăzi nivelul de zgomot urban în marile oraşe este de două ori mai mare decât în
urmă cu 30 de ani şi continuă să crească.
Traficul intens de autoturisme, autobuze, autocamioane şi tramvaie, apropierea de
aeroporturi, zgomotul unor instalaţii de condiţionare a aerului sau a unor agregate frigorifice,
funcţionarea compresoarelor necesare permanentelor lucrări edilitare, constituie cele mai
importante surse de zgomot. Zgomotul produs de vehicule şi radiocasetofoane „a depăşit
limitele oraşului, pătrunzând în locuri considerate, până nu demult, refugii în natură.
Evident că sursa cea mai importantă de zgomot este circulaţia rutieră, cercetări
efectuate în diverse ţări conducând la concluzia că 66% din zgomotul urban se datorează
vehiculelor şi numai 9,8 % industriei.
Pentru aprecierea aportului diferitelor surse de zgomot în stabilirea nivelului de
zgomot urban pot fi luate în considerare următoarele valori:
- foşnetul frunzelor ≈ 20 dB;
- aparat de condiţionare a aerului montat în fereastră ≈ 55 dB;
- conversaţia mai multor persoane ≈ 60 dB ;
- descărcarea mărfurilor în zonele comerciale ≈ 60…80 dB;
- orchestrele grădinilor-restaurant la distanţa de 7 m, ≈ 90 dB;
- cinematograf în aer liber ≈ 90 dB;
- traficul urban greu ≈ 90 dB;
- turboreactor la 200-300 m altitudine ≈ 115 dB;
- pragul durerii fizice a urechii - 120 dB;
- zgomotul produs de racheta Saturn V la rampa de lansare - 180 dB.
 Neplăcute nu atât prin nivelul lor cît prin caracterul lor de impuls sînt zgomotele
 provenite din jocul copiilor, cu valori de 80-85 dB.
Cunoaşterea valorilor probabile ale nivelului de zgomot urban în diferite zone ale
oraşului este necesară pentru adoptarea unor măsuri de protecţie adecvate, în vederea
asigurării în unităţile funcţionale a unui nivel de zgomot inferior valorilor admisibile. Desigur,
este de dorit ca valorile C z adm să se realizeze cu ferestrele deschise, iar pe arterele de circulaţie
să existe o ambianţă acustică acceptabilă, cît mai puţin poluantă. Pentru realizarea acestor
deziderate este necesar ca nivelul de zgomot echivalent, L echiv, la 3 m de clădire şi înălţimea
de 1,3 m să nu depăşească valorile din tabelul următor  :

Limitele admisibile ale nivelului de


Zona urbană protejată Curba Cz
zgomot exterior clădirii [dB(A)]
Zona de locuit 50 45
Zone de recreare şi odihnă 45 40
Dotări protejate 45 40
Centru de cartier 55 50
Centru orăşenesc 60 55

Lechiv reprezintă nivelul de  zgomot echivalent într-un anumit punct A dintr-o zonă
urbană în care, într -o perioadă caracteristică se înregistrează semnale acustice provenind de la
n acţiuni diferite, şi se calculează cu relaţia:
q  1 n  
0,3  A
L i
Lech  lg   ti  10 q  [dB] (8)
0,3  T i 1 
 
în care: q este coeficientul de influenţă caracteristic diferitelor tipuri de zgomot (q = 4 în cazul
zgomotului de trafic; q = 3 pentru zgomote provenite din interiorul unor incinte
care limitează întreprinderi industriale, şcoli, spaţii comerciale etc.);
T, perioada de timp caracteristică, în s ;
ti, durata de timp corespunzătoare acţiunii i, în s;
L Ai L, nivelul de zgomot caracteristic acţiunii i în punctul considerat.
Pentru calcule orientative, nivelul de zgomote echivalent provenite din trafic poate fi
calculat cu relaţia:
Lechiv = 34 + 10 lg (n1 + n2) [dB] (9)
în care: n1 este numărul vehiculelor uşoare în perioada de timp caracteristică, considerată;
n2, numărul vehiculelor grele care trec pe artera de circulaţie în aceeaşi perioadă.
 Nivelul de zgomot caracteristic, L ., din relaţia (8) este influenţat de reflexiile repetate
ale undelor acustice pe suprafeţele cu care vin în contact, fapt pentru care se calculează diferit
în cazul străzilor cu front construit pe o singură parte sau pe ambele părţi. De asemenea,
valoarea nivelului de zgomot caracteristic este variabilă pe verticală, fiind minimă la partea
superioară a clădirii.
3.2. Factorii care influenţează nivelul zgomotului urban
În afară de puterea şi durata de acţiune a sursei sonore , din reflexiile succesive sunt
auzite ca fiind separate numai atunci când ecoul soseşte cu o întârziere mai mare de 1/15 s.

c
Deci pentru a fi perceput ecoul, drumul undei reflectate trebuie să fie cu cel puţin ,
15
respectiv cu 23 m mai lung decât drumul undei directe.
Capacitatea de absorbţie a sunetelor prin suprafaţa pereţilor, plafonului, pardoselii
depinde de coeficientul de absorbţie al sunetului α , respectiv de coeficientul de reflexie β,
 pentru fiecare material în parte.
Coeficientul de absorbţie α al sunetului reprezintă raportul între energia absorbită de
material şi energia incidentă în câmp acustic difuz şi se exprimă printr -un număr subunitar,
conform relaţiei:
Ia
i    (10)
Ii
în care; Ia este intensitatea de energie sonoră absorbită de material, în W/m 2
Ii, intensitatea de energie sonora incidentă, în W/m 2.
Se defineşte  A   i  Si ca suprafaţă totală de absorbţie a încăperii, în m 2 .
Reverberaţia este fenomenul de prelungire a duratei sunetului într-o încăpere după
încetar ea acţiunii sursei. Durata de reverberaţie T, exprimată în secunde, este durata în care
energia sonoră dintr -o încăpere se reduce la a milioana parte din valoarea, după încetarea
acţiunii sursei, respectiv cu 60 dB. Durata de reverberaţie depinde de volumul încăperii şi
absorbţia acesteia.
4.2. Variaţia intensităţii energiei sonore într -o încăpere
In interiorul unei încăperi, energia emisă de o sursă sonoră contribuie parţial la
creşterea densităţii de energie sonoră în încăpere, iar parţial este absorbită de suprafeţele
delimitatoare, bilanţul energetic exprimându-se sub forma:
P  t  V   E  Pa  t   (11)
Ţinând seama de valoarea Pa:
 A  c
Pa  E    (12)
4
şi de faptul că fenomenul se desfăşoară continuu, relaţia (11) devine:
d E  A  c
V  E  P  (13)
dt 4
cu condiţia iniţială:
dE P
   (14)
dt t 0
V
Soluţia acestei ecuaţii diferenţiale neomogene de ordinul I este:
4P    t 
 A c

E(t )  1  e 4 V    (15)
 A  c   
 
şi exprimă variaţia densităţii de energie în funcţie de puterea sursei, de elementele geometrice
şi de absorbţie ale încăperii.
In relaţiile (11…15) au fost utilizate următoarele notaţii:
E - creşterea de densitate de energie sonoră în încăperea de volum V, în J/m 3;
P - puterea sursei, în W ;
Pa - puterea absorbită de elementele delimitatoare ale încăperii, în W;
E - densitatea de energie sonoră din încăpere, în J/m 3;
c - viteza de propagare a sunetului în aer, în m/s;
A - suprafaţa totală de absorbţie a încăperii, în m 2;
t - timpul, în s.
Ţinând seamă de expresia intensităţii sonore într -un câmp difuz
Ec
I   (16)
4
se obţine expresia variaţiei intensităţii sonore într -o încăpere:
P   t 
 A  c

I  1  e 4 V    (17)
 A   
 
a cărei reprezentare grafică apare în figură.

Analizând relaţia (17) şi reprezentarea ei grafică apar 3 situaţii distincte:


I- Imediat după ce sursa începe să emită se observă o creştere a intensităţii de energie
sonoră după o curbă exponenţială,
II- După un anumit interval de timp, a cărei mărime depinde de capacitatea de
absorbţie a suprafeţelor delimitatoare, intensitatea sonoră se menţine constantă la valoarea:
P
Is    (18)
 A
fiind independentă de timp şi volumul încăperii.
III- După ce sursa încetează (P = 0), ecuaţia (11) devine:
V  d E  Pa  t   (19)
analog cu;
dE Ec
V   A   (20)
dt 4

Prin integrarea ecuaţiei (20) se obţine:


 A  c
4  P  4 V t
ER  e   (21)
 A  C
respectiv:
 A  c  A c
P  t  t
IR   e 4 V  I3  e 4V
  (22)
 A
Rezultă că după încetarea sursei intensitatea acustică descreşte exponenţial, având loc
o prelungire a sunetului în încăpere, ceea ce reflectă fenomenul de reverberaţie definit
anterior. Dacă se ia în considerare faptul că durata de reverberaţie corespunde intervalului în
care intensitatea sonoră descreşte cu 60 dB după încetarea sursei, se obţine expresia duratei de
reverberaţie, Tr :
 A c
IR  t
e 4V
 106   (23)
IS
V
 TR  0,161 [s] (24)
 A
Relaţia [24] este cunoscuta sub denumirea de formula lui Sabine şi  permite calculul
duratei de reverberaţie în ipoteza că absorbţia se produce în mod continuu.
In ipoteza absorbţiei energiei în mod discontinuu, ori de câte ori undele sonore ating
suprafeţele delimitatoare ale încăperii, este valabilă expresia duratei de reverberaţie stabilită
de Eyring:
0,161 V
T   (25)
 S  ln(1   )
în care:
 S
 i i  (26)
S
reprezintă coeficientul de absorbţie acustică mediu.
Însă nici relaţia lui Eyring nu dă rezultate conforme cu realitatea în toate situaţiile
concrete. Astfel, dacă materialul absorbant este dispus neuniform pe suprafeţele încăperii,
considerarea unui coeficient de absorbţie mediu introduce anumite erori. În asemenea situaţii,
cum ar fi cazul unei încăperi la care numai tavanul este tratat fonoabsorbant, se utilizează
formula lui Bilington care ţine seamă de coeficientul de absorbţie al fiecărei suprafeţe:
0,161  V
Tr     (27)
 Si  ln(1   i )
 Neajunsul acestei relaţii constă în faptul că dacă numai o mică porţiune din suprafaţa
unei încăperi are coeficientul de absorbţie egal cu unu, durata de reverberaţie devine egală cu
zero. In baza acestei relaţii, o fereastră deschisă într -o încăpere, face ca durata de reverberaţie
să devină egală cu zero, ceea ce nu corespunde realităţii.
Cele trei relaţii de stabilire a duratei de reverberaţie, fiecare cu particularităţile sale de
aplicare, dau rezultate practice satisfăcătoare în măsura în care sînt cunoscute valorile
coeficienţilor de absorbţie pentru diferite materiale de finisaj. In general, erorile apar datorită
imposibilităţii de încadrare a situaţiei reale în formulele menţionate sau din neconcordanţa
între valorile coeficientului de absorbţie pentru materiale, stabilite de diferite laboratoare.
La clădiri în exploatare, durata de reverberaţie poate fi stabilită  pe cale experimentală
în ipoteza încăperii goale, ocupate parţial sau în întregime. Spaţiul este saturat cu energie
sonoră produsă de un  pistol cu gloanţe oarbe sau de o sursă de zgomot etalon. Lanţul
electroacustic folosit pentru producerea şi măsurarea căderii nivelului de zgomot odată cu
încetarea sursei este prezentat în figura următoare.
4.3. Materiale şi structuri fonoabsorbante
Intr-un spaţiu închis o parte din energia sonoră emisă de o sursă venind în contact cu
suprafeţele delimitatoare se întoarce înapoi în încăpere datorită fenomenului de reflexie, Er , o
 parte este transmisă  prin elementul de separaţie, Et, iar altă parte este disipată la suprafaţă,
transformându-se în căldur ă, Ed.
E = Er  + Et + Ed (28)
Energia disipată şi energia transmisă  sau, într-un cuvânt, energia nereflectată este
considerate ea fiind absorbită de suprafeţele încăperii, raportul între energia absorbită şi cea
incidentă fiind numit coef icient de absorbţie acustică, α :
E E E
 d t  a  (29)
E E
Raportul între energia reflectată şi cea incidentă caracterizează capacitatea de reflexie
a suprafeţei prin coeficientul ρ:
Er 
   (30)
E
In general însă, energia transmisă prin elementul de constr ucţie este neglijabilă şi prin
urmare, coeficientul de absorbţie acustică poate fi definit ca raportul între energia disipată şi
cea incidentă.
Disiparea energiei este provocată de frecări, iar frecările cresc odată cu creşterea
vitezei de deplasare a particulelor de aer. La rândul s ău, viteza de deplasare a particulelor
creşte cu frecvenţa, aşa încât  pentru caracterizarea unui material sau sistem din punct de
vedere al absorbţiei acustice este necesar să, se cunoască coeficientul de absorbţie pentru un
domeniu larg de frecvenţe.
Pentru obţinerea absorbţiei acustice sunt utilizate două procedee, bazate pe fenomene
fizice diferite:
- disiparea energiei prin frecare în cadrul unor materiale cu pori deschişi -
absorbanţi f onici poroşi;
- disiparea energiei prin punerea în mişcare a unor sisteme oscilante care la
rezonanţă amplifică viteza de circulaţie a aerului, realizând o sporire a eficacităţii frecărilor.
Sistemele oscilante fonoabsorbante sînt de două categorii:
- membrane vibrante, constând dintr-un volum de aer care formează resortul
sistemului oscilant şi  dintr-o membrană care închide acest volum de aer şi a cărei masă
constituie masa sistemului oscilant;
- rezonatori, care sunt sisteme mecanice constând din c avităţi cu aer
deschise, comunicând cu exteriorul printr-un orificiu (gât); resortul sistemului oscilant este
constituit din volumul de aer care umple cavitatea, iar masa oscilantă din masa aerului din
orificiu.
Materialele utilizate ca absorbanţi fonici poroşi sunt: vata minerală, vata de sticlă, PFL
 poros, pâsla, poliuretanul. Montarea acestora se face direct pe suport sau cu interspaţii de aer,
iar mascarea se realizează cu pânză de sac.
Membranele vibrante sînt plăci subţiri, alcătuite din materiale dense (placaj, PFL dur,
sticlă, PAL etc.), cu grosime mica şi masă redusă (sub 10 kg/m ), amplasate la o anumită
distanţă faţă de un perete rigid.
Absorbţia prin rezonatori se obţine cu ajutorul unor baterii de rezonatori, formate din
 plăci rigide perforate, dispuse la o anumită distanţă faţă de perete. Dacă în spatele plăcii
 perforate se introduce un mater ial poros, se obţine un sistem mixt.
PROTECŢIA ACUSTICĂ ÎN CONSTRUCŢII

Protecţia acustică –  ansamblul de măsuri destinate realizării unor spaţii cu un climat


sonor confortabil, adică liniştit.
Scopul final al tuturor măsurilor de protecţie acustică adoptate în proiectarea
construcţiilor îl constituie reducerea sub limite admisibile a nivelului de tărie al zgomotului ce
 pătrunde în unitatea funcţională considerată.
Protecţia acustică a construcţiilor are în vedere următoarele aspecte esenţiale în
adoptarea mijloacelor de combatere a zgomotului:
- scăderea nivelului de zgomot la sursă prin măsuri de ordin tehnologic
aplicate instalaţiilor şi utilajelor generatoare de zgomot;
- gruparea surselor de zgomot şi a construcţiilor protejate;
- reducerea nivelului de zgomot prin măsuri urbanistice;
- distribuţia judicioasă a încăperilor în cadrul unităţii funcţionale ţinând
seama de destinaţia acestora şi exigenţele de confort urmărite;
- izolarea acustică a unităţilor funcţionale la zgomot aerian şi de impact;
- reducerea nivelului de zgomot prin absorbţie acustică.

1. Protecţia acustică prin măsuri de ordin urbanistic şi arhitectural


Întrucât energia undelor acustice scade cu pătratul distanţei faţă de sursă, rezultă că
 prima măsură de ordin urbanistic, menită a reduce nivelul de zgomot în zonele rezidenţiale
constă în asigurarea unei distanţe cît mai mari între sursele de zgomot şi locuinţe. In acest
scop se impune delimitarea în cadrul oraşului de zone acustice şi stabilirea aproximativă a
nivelului de zgomot maxim admis în acestea. La studierea zonării se ţine seama de direcţia
vânturilor dominante, de conformaţia naturală a terenului, de prezenţa unor suprafeţe
reflectante etc.
Atunci când nu există posibilitatea asigurării unor distanţe corespunzătoare între surse
şi clădirile de locuit se adoptă alte măsuri urbanistice, cum sunt:
- scoaterea arterelor de circulaţie intensă la periferia zonelor de locuit şi
crearea aşa-numitelor centuri sau artere ocolitoare;
- crearea unor zone verzi între sursele de zgomot şi zonele rezidenţiale;
- dispunerea judicioasă a clădirilor faţă de axul străzii; se recomandă
dispunerea blocurilor normal pe axul străzii, retrase cu 2…3 m faţă de aceasta, cu grădini de
faţadă plantate cu arbori capabili să atenueze zgomotul ;
- realizarea unor ecrane de protecţie acustică constituite din clădiri care nu
reclamă un nivel de zgomot scăzut;
- evitarea dispunerii clădirilor în incinte deschise spre arterele de circulaţie
care amplifică zgomotul stradal sau cel produs de jocul copiilor;
- evitarea arterelor de tip coridor care amplifică zgomotul stradal datorită
reflexiilor multiple.
Măsurile de ordin arhitectural privind protecţia acustică se referă la amplasarea optimă
a încăperilor în clădire în raport cu alte încăperi şi cu sursele de zgomot. Astfel se recomandă
amplasarea în vecinătatea palierului şi a liftului a încăperilor auxiliare (băi şi bucătării) şi nu a
încăperilor destinate odihnei sau activităţii intelectuale. De asemenea, este indicată
amplasarea cazanelor pentru instalaţia de încălzire sau a instalaţiilor de hidrofor în încăperi
speciale, protejate acustic, situate în afara clădirilor.
2. Izolarea unităţilor funcţionale împotriva zgomotului aerian

2.1. Capacitatea de izolare la zgomot aerian a elementelor de constr ucţii


Zgomotul aerian se defineşte ca zgomotul produs într -o încăpere dintr -o unitate
funcţională, care se propagă prin mediul aerian al încăperii respective, până la elementele
delimitatoare prin intermediul cărora este radiat în încăperile vecine.

Tr ansmisia zgomotului aerian prin elementele de compartimentare şi de faţadă se face


într-o măsură mai mare sau mai mică, funcţie de capacitatea de izolare acustică a acestor
elemente.
Criteriul de apreciere al capacităţii de izolare acustică la zgomot aerian îl constituie
indicii de atenuare acustică, R i, determinaţi prin măsurare directă, in situ, în benzi de
frecvenţă de 1/3 octavă, în domeniul de frecvenţe cuprins între 100 şi 3150 Hz (domeniul de
frecvenţe care interesează în tehnica de izolare acustică) sau prin calcul.
Determinarea în laborator sau in situ a capacităţii de izolare acustică implică existenţa
a două încăperi - camera de emisie şi camera de recepţie - separate prin elementul de probă,
respectiv elementul de studiat, încăperi în care poate fi măsurat nivelul de zgomot emis şi
recepţionat.
1
R'  10 log   [dB]

Expresia indicelui de atenuare rezultat pe baza încercărilor este


E1
R'  10 log [dB] (1)
E2
în care : E1 reprezintă densitatea energiei incidente pe suprafaţa elementului de construcţie
despărţitor, în camera de emisie, în J/m 3;
E2 densitatea energiei radiate de elementul de construcţie despărţitor, în camera de
recepţie, în J/m3.
Dacă se măsoară nivelul de zgomot în cele două încăperi, indicele de reducţie sonoră
 poate fi exprimat funcţie de capacitatea de izolare acustică brută :
 A
R'  D  10 lg 0   (2)
 A
în care: D = L1-L2 este diferenţa între nivelul de zgomot măsurat în camera de emisie (L 1) şi
cea de recepţie (L2), în dB;
A0 , suprafaţa elementului despărţitor, în m ;
A, suprafaţa de absorbţie echivalentă a încăperii receptoare, în m 2 U.A.).
Evaluarea globală a capacităţii de izolare la zgomot aerian a unui element despărţitor
se face prin intermediul indicelui de izolare la zgomot aerian I a(EA), care rezultă comparând
curba R’(f) corespunzătoare elementului respectiv, stabilită pe bază de calcul sau măsurători
cu o curbă etalon.
Se defineşte indicele de izolare la zgomot aerian (E A) ca fiind ordonata măsurată în
dB, cu care trebuie translată curba etalon a indicilor de atenuare până la obţinerea unei abateri
negative medii a curbei reale (R i) faţă de curba etalon în valoare de cel mult 2 dB. Abaterea
medie negativă reprezintă suma abaterilor negative măsurate pe abscisele corespunzătoare
frecvenţelor medii ale treimilor de octavă, împărţită la 15 (numărul total al treimilor de octavă
din intervalul de 100...3150 Hz). Funcţie de sensul de deplasare al curbei etalon în sus sau în
 jos, respectiv spre zona rezultatelor favorabile sau defavorabile se înregistrează semnul + sau
- al indicelui EA.
Satisfacerea exigenţei de confort acustic, exprimată prin condiţia C z ≤ Cz,adm se obţine
dacă pentru fiecare element delimitator al unităţii funcţionale se asigură un indice de izolare la
zgomot aerian Ea real ≥ Ea adm.
Valorile lui Eadm pentru clădiri de locuit sunt prezentate în STAS 6156-80.
2.2. Determinarea prin calcul a indicilor de atenuare la zgomot aerian
Pentru evaluarea prin calcul a indicilor de atenuare acustică R’ pentru elemente
delimitatoare se utilizează metode inginereşti simplificate, valabile pentru structuri omogene
sau neomogene din punct de vedere acustic.
O ipoteză utilizată curent în evaluarea indicelui de atenuare acustică a elementelo r
delimitatoare este cea făcută de fizicianul german W. Berger, conform căreia, elementul de
construcţie poate fi considerat ca o masă rigidă rezemată elastic (cu frecare) pe contur care se
comportă ca un sistem oscilant cu un singur grad de libertate, având în vedere deplasările
foarte mici care se produc sub acţiunea sarcinilor acustice. S -a constatat prin calcul că
frecvenţa de rezonanţă, pentru dimensiuni uzuale ale elementului de construcţie se situează
totdeauna în afara domeniului util de frecvenţe (100...3150 Hz), în cadrul acestuia indicele de
atenuare stabilindu-se cu relaţia:
  f  m
R'  20 lg [dB] (3)
c
în care: f reprezintă frecvenţa sunetului considerat, în Hz;
m, masa elementului, în kg/m 2;
ρ, densitatea aerului, în kg/m 3;
c, viteza de propagare a sunetului în aer, în m/s.
Dacă se reprezintă grafic mărimea R' funcţie de frecvenţa reprezentată la scară
logaritmică, se obţine o dreaptă cu pantă de 6 dB/octavă, situată mai sus sau mai jos după cum
masa este mai mare sau mai mică. Rezultă că indicele de atenuare acustică a unui element de
construcţie depinde în principal de masa acestuia, relaţia (3) fiind cunoscută sub numele de
legea masei.
Reprezentarea grafică a dependenţei indicelui de reducţie sonoră de masa elementului
a fost r ealizată de Gösele şi Schille, prin prelucrarea rezultatelor experimentale ale lui
W.Berger.
O îmbunătăţire a comportării elementelor de construcţie privind izolarea la zgomot
aerian se obţine prin fragmentarea masei to tale în două mase separate de un str at de aer.
Prin fragmentarea masei, la indicele de atenuare corespunzător masei totale m = m 1 +
m2 se adaugă aportul stratului de aer ∆R’(f).
In cazul elementelor cu goluri de uşă sau fereastră, care delimitează încăperile ce
trebuie izolate acustic, indicele de atenuare, R(f), se determina funcţie de diferenţa dintre
indicii corespunzători elementului plin şi elementului de tâmplărie şi de raportul între
suprafaţa totală a elementului şi suprafaţa golului.

2.3. Factorii care influenţează capacitatea de izolare acustică a elementelor de


construcţii
Capacitatea de izolare acustică a elementelor de construcţii, respectiv a pereţilor
despărţitori este influenţată de următorii factori:
a. Proprietăţile fizice ale materialelor care intră în alcătuirea pe retelui
despărţitor
- Masa materialului este caracteristica principală care determină capacitatea de izolare
la zgomot aerian a elementelor delimitatoare, după cum rezultă din paragraful anterior.
Soluţiile constructive de pereţi care răspund exigenţelor de izolare la zgomot aerian sunt: din
 beton armat, în grosime de 16…18 cm (m = 350 kg/m 2 ), beton uşor cu agregate din piatră în
grosime de 16…25 cm (m = 250…270 kg/m 2), ipsos în grosime de 30..35 cm, beton poros
30..40 cm.
- Porozitatea materialului inf luenţează negativ capacitatea de izolare acustică prin
reducerea masei. Golurile de aer (în afară de cele cilindrice cu anumite dimensiuni)
favorizează fenomenul de rezonanţă.
b. Rezolvări constructive
- modul de fixare a pereţilor pe contur influenţează capacitatea de izolare acustică,
fixarea elastică prin intermediul unui material deformabil conducând la creşterea capacităţii
de izolare a peretelui în special la zgomote structurale;
- etanşarea corectă a îmbinărilor contribuie la creşterea capacităţii de izolare acustică;
- tencuirea pe ambele fete a pereţilor despărţitori din materiale cu pori deschişi, pentru
evitarea fenomenului de rezonanţă;
- evitarea îmbinării uscate la pereţi despărţitori.

3. Izolarea unităţilor funcţionale la acţiunea zgomotului de impact

Potrivit prescripţiilor în vigoare, zgomotul de impact este zgomotul care ia naştere prin
lovirea unui element de construcţie, sub formă de zgomot structural şi care este iradiat în
încăpere sub formă de zgomot aerian. Zgomotele de impact apar în exploatarea normală a
clădirilor şi sunt determinate de: circulaţia pe planşeu, jocul copiilor, căderea unor obiecte pe
 pardoseală, mişcarea mobilierului, funcţionarea unor aparate de uz casnic etc.
Dacă la acţiunea zgomotului aerian se impune verificare a tuturor elementelor
delimitatoare, la zgomotul de impact se dimensionează numai planşeele.
Pentru aprecierea capacităţii de izolare acustică la zgomot de impact a unei structuri de
 planşeu cu sau fără pardoseală, în condiţii de laborator, se produce zgomotul de impact cu
ajutorul unui dispozitiv standard de lovire aşezat pe elementul de studiat. Nivelul zgomotului
recepţionat în încăperea situată sub planşeu, când pe aceasta acţionează dispozitivul de lovire,
se numeşte nivelul zgomotului de impact, Li.
Întrucât în încăpere există şi zgomot reverberant care se suprapune peste cel iradiat de
 planşeu, se foloseşte noţiunea de nivel de zgomot normalizat (L n) al zgomotului de impact,
care se determină cu relaţia:
 A 0
Ln  Li  10 lg   (4)
 A
în care: Li reprezintă nivelul zgomotului înregistrat;
A0, absorbţia acustică de referinţă, A 0 = 10 m2;
A, absorbţia echivalentă a camerei de recepţie.

Indicele de izolare la zgomot de impact (E i) se defineşte ca ordonată, măsurată în dB,


cu care trebuie translată curba  etalon pentru. a se suprapune peste curba nivelurilor
normalizate Ln(f) (măsurată sau calculată) corespunzătoare elementului de construcţie analizat.
Aportul pe care îl aduce pardoseala la creşterea valorii (E i) poartă numele de
îmbunătăţirea comportării la zgomot de impact ∆I i(∆Ei), diferă funcţie de structura pardoselii,
îmbunătăţirea adusă de aceasta fiind cu atât mai mare cu cît pardoseala respectivă conduce la
un interval de timp corespunzător impactului mai lung. In tabelul ce urmează sînt prezentate
valorile AE. pentru câteva tipuri de pardoseli, care reflectă efectul favorabil al prezenţei
 pardoselii în complexul planşeu brut- pardoseală. Rezultă că indicele total de izolare la zgomot
de impact se determină cu relaţia:
Ii(Ei) = Iib(Eib) + ∆Ii(∆Ei) [dB] (5)
în care: Iib(Eib) este indicele de izolare la zgomot de impact a planşeului brut, în dB;
∆Ii(∆Ei) - îmbunătăţirea izolării la zgomot de impact corespunzătoare pardoselii, în
dB.

Aportul de izolare acustică al pardoselilor la zgomot de impact

Îmbunătăţirea
izolării la zgomot
Tipul de pardoseală
de impact I (EI)
[dB]
Parchet LU lipit pe plăci fibrolemnoase poroase, de 16 mm grosime + 10
Parchet LU bătut în cuie pe plăci din fibrobeton, aşezate pe un strat de + 21
 pudretă de cauciuc de 25 mm grosime
Covoare şi dale din PVC, fără suport textil, cu grosimi cuprinse între 1,5 +7
şi 2 mm
Covoare ş din PVC, cu suport textil, neţesut, cu grosimi totale cuprinse + 11
între 2,5 şi 3 mm
Covoare din PVC cu substrat fonoizolant din PVC expandat, cu grosimea + 16
de cel puţin 2,5 mm
Mochetă neţesută + 20
Pardoseli din parchet sau covor din PVC, fără suport textil, lipit pe dală + 23
flotantă din beton, pe strat elastic din vată minerală tip F.I., de 10 cm
grosime
Pardoseli din parchet sau covor din P VC, fără suport textil, lipit pe dală +28
flotantă din beton, pe strat elastic din plăci poroase tip F.I., de 20 cm
grosime
Pardoseli din parchet sau covor din PVC, fără suport textil, lipit pe dală + 22
flotantă din beton, pe strat elastic din polistiren extr udat de 10 cm
grosime

Din consultarea tabelului reiese aportul deosebit la izolarea împotriva zgomotului de


impact în cazul utilizării pardoselilor pe dală flotantă, care realizează şi suprafeţe de circulaţie
rigide.
Dalele flotante constituie un sistem oscilant (amortizor) cu un grad de libertate. Practic
sistemul trebuie astfel realizat încât între dala propriu-zisă şi elementele de rezistenţă
(planşee, pereţi) să nu se realizeze punţi rigide, care ar duce la scăderea eficienţei sistemului
amortizor.