Sunteți pe pagina 1din 9

Educația formală, informală și non-formală: definire, importanță și funcționare

Bogdan Florin Tănăsoiu


Începând cu finele secolului douăzeci se poate observa un interes crescut acordat educației în
special centrată pe modul în care adulții învață, training precum și procesul însuși de învâțare.
Rezultatul acesui interes este schimbarea centrului de interes, de la modele și metode formale de a
obține informații la metode și modele informale.

Conceptul de învâțare/dezvoltare pe tot parcursul vieții a început să prindă teren în a doua


jumătate a secoulului douăzeci. În cadrul acestui concept, individul învață și obține o varietate de
informații chiar și după ce a terminat formele de educație formală, indifert de nivelul și socup
educației formale. Însă, deși vorbim de concepte relativ noi, acest lucru nu înseamnă că formele de
învâțare ce vor fi discutate ulterior, nu au fost prezente în toate etapele vieții anterior definirii lor.
Doar la finele anilor 1970 apare una din cele mai importante definiții ale învâțământului permanent,
bazată pe idea că educația trebuie privită ca un proces personal, social, și profesional ce se desfășoară
pe tot parcursul vieții, cu scopul de a îmbunătății calitatea vieții.

Procesul de învâțare începe cu mult înainte de a fi înscriși la școală și se termină mult după ce
am absolvit cursurile unei universități. În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor
influenţe educative multiple, care pot acţiona concomitent, succesiv sau complementar, în forme
variate.    Unele acţionează spontan, incidental, altele au un caracter organizat, sistematizat, provenite
din partea şcolii sau a altor instituţii extraşcolare. Conform lui Smith și Tight, educația este divizată
astfel:

1. Educația formală (instituționalizată) - strucutura ierarhizată a sistemului educațional, ce


începe de la grădință finalizându-se cu studiile superioare obținute în cadrul facultăților. Acțiunilor
pedagogice sunt realizate cu rigurozitate, în timp și spațiu: planuri, programe, manuale, cursuri,
materiale de învățare etc. Acest tip de educație valorifică activitatea de educație/instruire organizată în
cadrul sistemului de învățământ sub îndrumarea unor cadre didactice specializate.

2. Educația non-formală (extrașcolară) - orice tip de educație organizată în afara


contextului educației formal. Coombs și Ahmed susțin că educația nonformală este „orice activitate
organizată în mod sistematic, creată în afara sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare
subgrupelor specifice populaţiei (atât adulţii, cât si copii)”

3. Educația informală (difuză) - procesul de lungă durată în cadrul căruia fiecare individ
dobândește atittudini, valori, abilități și cunoștiințe bazate pe experințele din viața de zi cu zi. În plus
în cadrul educației informale un rol important îl au resursele și mediul înconjurător al fiecărei persoane
( familie, vecini, locul de muncă, cărți, mass-media etc.

Educația formală. Termenul formal provine din latinescul formalis, semnificând organizat,
oficial. Plecând de la definiția oferită mai sus, putem extrage caracteristicile cele mai importante ale
educației formale.

O primă caracteristică a educaţiei formale este aceea de educaţie instituţionalizată, care se


realizează într-o structură organizatorică clară, reprezentată de sistemul de învăţământ. Sistemul de
învăţământ din ţara noastră cuprinde unităţi si instituţii  de învăţământ, de stat şi particulare.
Învăţământul obligatoriu, ce include învăţământul  primar și gimnazial, reprezintă nucleul în jurul
căruia gravitează toate celelalte componente ale sistemului.

O altă notă definitorie a educaţiei formale o constituie faptul că ea se realizează prin


intermediul procesului de învăţământ, cu finalităţi educaţionale explicite. Procesul educaţional se
caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate. El produce o schimbare a
experienţelor de cunoaştere, afectiv-emoţionale şi acţionale ale elevilor, predarea şi învaţarea
constituindu-se ca activităţi de bază ale procesului de învaţământ.

A treia caracteristică este că educaţia formală este puternic expusă şi infuzată de exigenţele
suprapuse ale comandamentelor sociale şi uneori politice. Ea este dimensionată prin politici explicite
ale celor care se află la putere la un moment dat. Formalul răspunde unei comenzi sociale, fie de
asigurare a transmiterii zestrei istorice şi culturale, fie în vederea formării profesionale. Educaţia
formală este încredinţată unor educatori formaţi ca specialişti şi ca pedagogi şi metodişti ai predării
disciplinelor de învăţământ.

O caracteristică nu mai puţin însemnată a educaţiei formale o constituie acţiunea de evaluare


care este administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite pentru a facilita reuşita şcolară,
succesul formării elevilor. Evaluarea în cadrul educaţiei formale trebuie însoţită de dezvoltarea
capacităţii de autoevaluare la elevi, de autoaprecierea adecvată a rezultatelor obţinute. Participarea
elevilor la aprecierea propriilor rezultate şcolare cultivă motivaţia lăuntrică faţă de învaţătura şi
atitudinea pozitivă, responsabilă faţă de propria activitate.

Obiectivul educației formale. Fiecare disciplină care se predă în învățământul de toate


gradele are ca scop nu numai însușirea de cunoștiințe, dar și formarea și educarea elevilor,
dezvoltarea în mod specific a anumitor abilități sau procese psihice, precum și stimularea
dezvoltării unei personalități. Actul de a educa și a învăța influențează și facilitează
transformarea cunoştiinţelor în convingeri, formarea progresivă a conduitei.

Educația nonformală. Termenul îşi are originea în latinescul nonformalis preluat cu sensul “ în


afara unor forme speciale/ oficial organizate pentru un anume gen de activitate”. Educația nonformală
reprezintă cumulul acțiunilor pedagigice proiectate și realizate întrun cadru instituționalizat
extradidactic și/sau extrașcolar constituit ca “o punte între cunoștiințele asimilitate la lecții și
informațiile acumulate informal” (vezi Vaideanu, George, 1988, p.232).

Acest tip de educaţie, serveşte unei varietăţi mari de cerinţe de învăţare la tineri şi adulţi are în
vedere: educaţia “complementară” (paralelă cu şcoala şi adresându-se elevilor), educaţia
“suplimentară” (pentru cei care şi-au înterupt prematur studiile) și educaţia de “substituţie” (pentru
cei analfabeţi).

Comparativ cu educația formală, care este supusă presuinilor politico-sociale,


influențele educației nonformale se exercită fie prin mijloace și instituții tradiționale, precum familia,
muzeele, teatre, cinematografe, etc., fie prin intermediul mass-media. Aceasta însă nu se realizază
doar în afara sistemului educațional formal dar și în interiorul acestuia (cluburi, taberele de
elevilor/studentilor). În plus aceste activități pot avea loc sub îndrumarea unor cadre didactice
specializate, care asigură realizarea corelației între ceea ce se învață nonformal și formal.

O altă caracteristică a acestui tip de educație este caracterul opțional. Fiecare poate alege
activitatea pe care dorește să o întreprătrundă. Aceste activități, aduc la rândul lor aportul propriu
în dezvoltarea personalității individului. Adițional, educația nonformală este mai flexibilă,
comparative cu educația formală, fiind posibilă adoptarea unor programe deschise spre
interdisciplinalitate și educație permanentă.

Nu în ultimul rând, dacă în cadrul educației formale evaluarea joacă un rol extrem de
important, același lucru nu se poate spune și în contextual educației nonformale. Altfel spus,
elevul, în lipsa unei evaluări nu poate oferi o validare imediată a cunoștiințelor /abilităților
dobândite precum nici nu poate oferi o calificare oficială a competențelor ( De Landsheeree,
1992, p.566)
Obiectivele pedagogice specifice educatiei nonformale completeaza resusrsele educatiei
formale la nivelul unor coordonate “de vocatie “ (De Landsheere,1992, p.566, 567) : sprijinirea
elevilor, studentilor adultilor etc. cu sanse speciale/minime-maxime, de reusita scolara,
profesionala etc.; stimularea dezvoltarii personalitatii elevilor, studentilor etc. si a comunitatii
educative locale, la niveluri de performanta si de competenta superioara, relevante in plan
intelectula, moral, tehnologic, estetic, fizic; valorificarea adecvata a strategiilor de proiectare-
realizare a actiunilor (de formare si perfectionare profesionala; de oreganizare a timpului liber;
de alfabetizare functionala a grupurilor sociale defavorizate).

Educația informală.  Denumirea acesteia provine din limba latină (informis /


informalis preluat cu sensul de „spontan, neaşteptat”). Acest tip de educaţie se realizează graţie
influenţelor cotidiene, prin interacţiunea individului cu alte persoane în mediul social, cultural,
economic ş.a. Sunt influenţe ce se situează în afara unui cadru organizat, instituţionalizat,
provenite din partea întregului mediu de viaţă, a ambianţei familiale, ca şi a celei imediate
(civilizaţie urbană, viaţă a satului, grupuri de vârstă), şi se datorează muncii efectuate, meseriei
prestate, participării la viaţa social-culturală etc. Aceste activităţi nu îmbracă forme explicit
educative. Educaţia informala include experienţe trăite, idei aplicate sau valori „încercate” în
viaţa cotidiană. 

În contextul informal de educaţie, iniţiativa învaţării revine individului, educaţia este


voluntară, iar grilele de evaluare sunt altele decât în educaţia formală, competenţa într-un
domeniu sau altul fiind criteriul reuşitei.

O caracteristică aparte a acestui tip de educație este că nu angajeaza o activitate/ acțiune


pedagogica bazată pe instituționalizare corelației “subiect - obiect”. Această caracteristică este
fundamental opusă educatia formale și de cea nonformala.

O altă caracteristică este se consemnează în doua tendinte contradictorii: a) diminuare


funcției formative în condițiile inexistenței unei acțiuni pedagogice organizate sistematic; b)
accentuarea funcției informative, în condițiile extinderii (re)surselor de influență pedagogică,
dezvoltată în societatea modernă și contemporana.

Interdependeța formelor de educație. Cele trei tipuri de educaţie – formală, nonformală şi


informală – chiar dacă câmpuri proprii de acţiune în ansamblul procesului de educaţie,
funcţionalităţii diferite, îngăduie nu numai extensiunea, ci şi o penetraţie şi o interdependenţă.
      Educaţia formală are de căştigat dacă integrează influenţele educației nonformală şi
informală. În acelaşi timp, acumulările educative formale pot contribui esenţial la dezvoltarea şi
eficacitatea celorlalte. Grafic, această relaţie dintre educaţia formală, educaţia nonformală şi
educaţia informala se prezinta astfel.

Educația nonformală și informală vin în prelungirea şi întărirea activităţii desfăşurate în procesul


instructiv-educativ. În acelaşi timp, educaţia formală ghidează, completează si corectează
achiziţiile obţinute prin intermediul educaţiei informale şi nonformale, exercită o funcţie
integrativă, de sinteză, a diferitelor experienţe trăite.
   Unii autori propun variate modalităţi de articulare a educaţiei formale, nonformale şi informale
cum sunt:

-          lecţii tematice sau lecţii cu deschidere spre informaţia obţinută de elevi in cadrul
informal

-          lecţii şi echipe de profesori (biologie-chimie sau fizică şi literatură etc) pregătite în


legătură cu temele de bază ale informaţiei obţinute în cadrul informal (filme, excursii,
emisiuni TV) referitoare la cosmos, la oceane etc.

-          ore de filosofie, când ele au deschidere spre problematica lumii contemporane şi a vieţii

-          folosirea metodelor care leagă învăţarea în clasă cu învăţarea independentă

-          unele activitaţi extraşcolare (cercuri, excursii didactice) pot servi aceluiaşi scop.

     Coordonarea şi relaţionarea celor trei tipuri de educaţie – formală, nonformală şi informală –
constituie o problemă complexă, dacă ţinem seama de faptul că exigenţele nonformale ale
elevilor nu sunt întotdeauna cunoscute şi valorizate în şcoală.

În acelaşi timp se pot invoca mai multe raţiuni pentru o intergrare a celor trei modalităţi:

-          capacitatea de a răspunde la situaţii şi nevoi complexe

-          conştientizarea unor situaţii specifice, cu totul noi

-          o mai bună conştientizare a unor nevoi individuale şi colective

-          o mai mare sensibilitate la situaţii de blocaj care cer noi abordări si rezolvări

-          ameliorarea formării formatorilor

-          facilitarea autonomizării „formaţiilor”

-          conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au în vedere educaţia.

          Dar se pot reţine, simultan, şi unele raţiuni contrare acestei integrări posibile dintre
educaţia formală, nonformală şi informală, atunci când:

-          se pune în aplicare un sistem mai selectiv al indivizilor


-          această conjugare funcţională apelează la un sistem centralizat care poate răpi din marja
de libertate a acţiunii în interiorul fiecărei modalităţi

-          este urmărită menţinerea unei disjuncţii între inteligenţa abstractă şi inteligenţa corectă
(scop care, cel puţin teoretic, poate fi admis).

    Articularea se poate realiza la mai multe niveluri:

-          în perspectiva structurilor verticale, administrativ-ierarhice, asigurând o


complementaritate benefică între acţiunea unitară a statului şi iniţiativele comunităţilor de
bază

-          în perspectiva structurilor orizontale, locale sau participative, care asigură articularea
între diferiţi intervenienţi socio-culturali

-          la nivelul reţelelor, cum ar fi centrele de sprijin dintr-o anumită zonă, facilitând
conlucrarea dintre mai mulţi factori grupali sau individuali.

   Cert este că toate cele trei educaţii „paralele”, chiar dacă au propriul câmp de acţiune şi
funcţionalităţi diferite, îngăduie extensiuni şi întrepătrunderi benefice, această articulare
conducând la întărirea lor reciprocă şi la eficientizarea demersului educativ. Cele trei forme se
sprijină şi se condiţionează reciproc. Trebuie recunoscut, totuşi, că, sub aspectul succesivităţii în
timp şi al consecinţelor, educaţia formală ocupă un loc privilegiat, prin necesitatea anteriorităţii
ei pentru individ şi prin puterea ei integrativă şi de sinteză. De amploarea şi profunzimea
educaţiei formale depinde calitatea coordonării şi integrării influenţelor nonformale şi informale. 

    Că la un moment dat ponderea educaţiei se poate deplasa în favoarea nonformalului sau a
informalului, este adevarat. Depinde când, cu ce se pleacă mai departe şi ce reuşeşte individul să
(mai) facă în continuare.

    Din punctul meu de vedere relaţia dintre educaţia formală, nonformală şi informală se
caracterizează prin complementaritate, deoarece se completează reciproc şi conduc la un rezultat
favorabil pentru elev.

BIBLIOGRAFIE

1. Cucoş C., „Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi 2002


2. Creţu D., „Psihopedagogie - Elemente de formare a profesorilor”, Editura Imago, Sibiu
1999
3. Jinga I., Istrate E., „Manual de pedagogie”, Editura All, Bucureşti 2006
4. Jarvis, P., „Adult Education and Lifelong Theory and Practice”, London, New York:
RoutledgeFalmer, 2004

De Definirea Obiectivelor Educatiei - Viviane De Landsheere Gilbert De


Landsheere

5. https://books.google.ro/books?
id=icsxBwAAQBAJ&printsec=frontcover&dq=formal+education,
+informal+education+and+nonformal&hl=en&sa=X&ved=0ahUKEwjA5Kqm2IrpAhWE6q
YKHfz4A54Q6AEIKDAA#v=onepage&q=formal%20education%2C%20informal
%20education%20and%20nonformal&f=false
6. Coombs, W.W. and M. Ahmed. 1974: How Non – Formal Education can help.
Baltimore and London. The Johns Hopkin University Press. Pp. 13-34.
7. Educatia la frontiera dintre milenii - George Vaideanu (coord.), editura Politica, anul 1988.
Politica.
8.

Putem însă să trasăm delimitări clare între aceste tipuri de educație? Cunoștiințele formale și
educație formală ar fi diferite dacă elemente ale educației non-formale nu ar fi fost integrate.
Așadar, putem să conchidem că nici una din cele trei tipuri de educație nu poate exista fără
celelalte.

S-ar putea să vă placă și