Sunteți pe pagina 1din 8

TEORIA OBLIGAȚIILOR ÎN DREPTUL ROMAN

CURSUL 10

CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ VERBALĂ (continuare)

b. Stipulaţiunea. Dezvoltarea economiei şi intensificarea relaţiilor de schimb i-au determinat cu


timpul pe romani să accepte că participarea străinilor la viaţa comercială a Romei era nu numai
posibilă, dar şi necesară. Pentru a oferi mijloacele juridice necesare în acest sens, ei au admis că şi
străinii se pot obliga în formă verbală; fideli spiritului lor conservator şi exclusivist, romanii au
interzis în continuare peregrinilor accesul la cuvântul spondeo, locul acestuia fiind luat de alte
verbe, cu înţeles similar: Fidepromittissne? – Fidepromitto; Promittis? – Promitto; Dabis? –
Dabo; Facies? – Facio.
Stipulaţiunea poate fi definită deci ca fiind contractul în formă verbală, încheiat prin
întrebare şi răspuns, la care au acces şi peregrinii. Apariţia sa nu a însemnat şi dispariţia lui sponsio
laică, care a continuat să se aplice, dar exclusiv în raporturile dintre cetăţeni, ultima devenind însă,
în noul context, o aplicaţiune a stipulaţiunii. Astfel se explică de ce, indiferent de verbul pronunţat
de către debitor (spondeo, fidepromitto dabo etc.) contractul era desemnat prin termenul de
stipulatio.
Stipulaţiunea reprezintă cel mai vechi şi mai important contract roman, neavând, datorită
caracteristicilor formării sale, un corespondent în dreptul modern. Fiind, totodată, şi cea mai simplă
formă de a contracta, ea a jucat un rol covârşitor în viaţa juridică a Romei, servind pentru a da
putere obligatorie celor mai diverse convenţii. Stipulaţiunea este un contract ce se prezintă ca o
formă care poate îmbrăca orice acord de voinţă, transmformîndu-l în contract, dându-i tărie şi
valabilitate. Astfel se explică şi etimologia cuvîntului stipulaţiune care, după Paul, vine de la
stipulus, echivalent cu firmus (tare), potrivit concepţiei că orice instituţie juridică se înfăţişează ca
o expresie a puterii. Prin aceasta, de altfel, stipulaţiunea se deosebea de celelalte contracte, care
erau acte juridice cu finalităţi bine conturate. În virtutea ei se năşteau obligaţii în sarcina
debitorului, fără a se cunoaşte însă scopul în care acesta s-a obligat, deci cauza obligaţiunii.
Funcţiile stipulaţiunii. Fiind un mod abstract de creare a unei obligaţiuni, stipulaţiunea
are o funcţie generală, în virtutea căreia ea a putut fi utilizată pentru sancţionarea celor mai variate
convenţii. Apărută într-o epocă în care nu erau cunoscute alte contracte, ea a fost timp de secole
singura formă de a contracta.
Funcţia generală a stipulaţiunii derivă, sub aspect tehnic, din caracterul său abstract.
Datorită acestei fizionomii aparte, stipulaţiunea a putut servi realizării unei multitudini de
operaţiuni juridice. Astfel, de pildă, într-o epocă anterioară apariţiei contractului consensual de
vânzare, operaţiunea juridică a vânzării putea fi realizată prin intermediul a două stipulaţiuni – o
stipulaţiune a preţului (prin care cumpărătorul promitea vânzătorului că îi va plăti preţul) şi o
stipulaţiune a lucrului (prin care vânzătorul se obliga faţă de cumpărător că îi va remite lucrul):
Promiţi să-mi dai 100? Promit; Promiţi să-mi dai pe sclavul Stichus? Promit. Desigur că cele două
stipulaţiuni, în fapt acte juridice independente, interveneau după momentul în care părţile căzuseră
de acord asupra obiectului şi preţului vânzării. Tot astfel, stipulaţiunea servea şi realizării
convenţiei de împrumut. După remiterea unei sume de bani, promitentul se obligă la restituirea
acesteia, putând fi urmărit în justiţie, în caz de neplată la scadenţă, de către stipulant.
Stipulaţiunea putea avea deci ca obiect constituirea unui drept de proprietate sau a unui
drept real, obligaţia de a face sau de a nu face ceva. Orice înţelegere a părţilor putea face obiectul
unei stipulaţiuni, chiar şi atunci cînd aceasta putea da naştere unui contract care avea o formă a sa
specială (vânzare-cumpărare, depozit, comodat etc.). Pentru aceste considerente s-a afirmat că
stipulaţiunea nu era un contract, ci o formă, un tipar, un mod general de creare a obligaţiilor.
Ea mai putea fi utilizată şi ca mod de a stinge o obligaţiune contractuală verbis
(acceptilatio), de această dată debitorul întrebându-l pe creditor dacă a primit. Stipulaţiunea servea
şi realizării novaţiunii, pentru transformarea unei obligaţii vechi într-una nouă.
Tot prin intermediul stipulaţiunii se putea alătura creditorului principal un creditor accesor
(adstipulator) sau constitui o garanţie personală, în această ultimă situaţie debitorul accesor
obligându-se alături de debitorul principal (adpromissor) prin utilizarea verbelor spondeo,
fidepromitto sau fideiubeo. De asemenea, se recurgea la stipulaţiune atunci cînd se creea
convenţional o pedeapsă pentru neexecutarea unei obligaţii (stipulatio poenae).
Caracterele stipulaţiunii. Prin specificitatea caracterelor sale, stipulaţiunea se distinge
sub multiple aspecte de celelalte contracte.
i. După cum rezultă de altfel din chiar modul său de formare, ea ni se înfăţişează ca fiind
un act oral. Întrebarea şi răspunsul trebuiau făcute în formă orală. În consecinţă, mutul nu putea
încheia un astfel de contract, ca de altfel nici surdul, ultimul neauzind ceea ce întreba cealaltă
persoană. Forţa condiţiei oralităţii vine să ateste, o dată în plus, tradiţia romană în materia
probaţiunii, potrivit căreia probele orale erau preferate înscrisurilor având, într-o epocă în care nu
era cunoscută ierarhia probelor, o putere probantă superioară acestora din urmă.
ii. Strâns legat de această trăsătură este caracterul solemn al actului stipulaţiunii. În
conformitate cu acesta, părţile contractante puteau utiliza numai anumite verbe: iniţial verbul
spondeo, apoi şi altele, cu înţeles similar, pe care le-am înfăţişat mai înainte. De asemenea, părţile
trebuiau să vorbească într-o anumită ordine – întâi stipulantul, apoi promitentul. Nerespectarea
acestei condiţii făcea ca actul să nu fie valabil.
iii. Stipulațiunea este un act de drept al ginților, întrucât, așa cum am văzut, la această
formă de a contracta aveau acces și peregrinii.
iv. Stipulaţiunea presupune şi congruenţa (concordanţa) dintre întrebare şi răspuns.
Cerinţa congruenţei se manifesta pe două planuri, cu privire atât la verbul utilizat, cât şi la obiectul
prevăzut în întrebare şi în răspuns. Astfel, cuvântul întrebuinţat în întrebare trebuia să fie acelaşi
şi în răspuns. (Spondese? – Spondeo; Dabis? – Dabo, etc.). La fel, obiectul întrebării şi cel al
răspunsului trebuiau să fie identice. Dacă stipulantul îl întreabă pe promitent: promiţi să-mi dai
100? promitentul nu poate răspunde: promit 50, căci într-o asemenea ipoteză, actul este lovit de
nulitate. Aceeaşi consecinţă se produce dacă la o întrebare pură şi simplă se răspunde adăugându-
se o condiţie sau un termen.
v. O altă trăsătură a stipulaţiunii este caracterul său continuu. Acesta decurge din
caracterul solemn al actului şi presupune ca întrebarea făcută de stipulant să fie urmată de
răspunsul promitentului fără a interveni între timp o altă operaţiune juridică. Numai astfel se putea
realiza acea unitate a actului (unitas actus) fără de care acesta nu era valabil.
vi. Stipulaţiunea este un act unilateral. Prin intermediul său, numai promitentul îşi asuma
o obligaţie şi era, deci, debitor, creditor fiind stipulantul.
vii. Fiind un contract de drept strict, stipulaţiunea era supusă unei riguroase interpretări,
în cadrul căreia judecătorul cerceta numai dacă întrebarea şi răspunsul au avut loc, fără a căuta să
afle care a fost voinţa reală a părţilor.
viii. Din modul de formare a actului rezultă caracterul unităţii de timp şi de loc. Ca o
consecinţă a oralităţii, se cerea ca părţile să se găsească într-un moment anume într-un anumit loc.
Pentru a obţine o sentinţă de absolvire, debitorul căuta uneori să dovedească că nu a fost prezent
la locul stipulaţiunii în momentul încheierii ei.
ix. Stipulaţiunea este un act abstract, în sensul că din modul său de formare nu rezultă
motivul, scopul pentru care debitorul se obligă. Pe această particularitate se fundamentează, de
altfel, funcţia sa generală, aptitudinea stipulaţiunii de a reprezenta acel tipar în care se pot turna
orice fel de obligaţiuni. Imposibilitatea stabilirii unei relaţii între actul şi scopul stipulaţiunii face
ca acesta să se distingă net de alte contracte, create pentru realizarea unor scopuri bine precizate.
Dacă în cazul contractului de vânzare-cumpărare, de exemplu, motivele pentru care părţile se
obligă (vânzătorul – să predea lucrul, cumpărătorul – să remită preţul) sunt clare, putându-se deci
constata o unitate organică între fizionomia actului şi scopul urmărit de contractanţi, situaţia se
prezintă cu totul altfel în cazul stipulaţiunii. În cadrul acesteia debitorul se poate obliga, de pildă,
la plata unei sume de bani, plată a cărei finalitate însă nu rezultă din modul de formare a actului;
astfel suma în discuţie poate reprezenta preţul unei vânzări sau unei locaţiuni, după cum la fel de
bine ea poate constitui obiectul unei donaţii.
Un alt exemplu, susceptibil de anumite complicaţii, este cazul împrumutului. La origine,
forma care a îmbrăcat convenţia de împrumut a fost stipulaţiunea. Întrucât scopul urmărit de cel
care lua un împrumut era acela de a primi banii, el se obliga să restituie o sumă de bani pentru că
a primit-o. Din forma actului nu rezulta însă dacă debitorul a primit în prealabil suma pe care s-a
obligat să o plătească, astfel că stipulaţiunea producea efecte juridice indiferent dacă debitorul a
primit tot, o parte sau nimic din suma pe care o promitea. Caracterul abstract al stipulaţiunii a putut
în acest mod servi de minune practicării de către patricieni a împrumutului cu dobândă, formal
interzis de către statul roman. Debitorul se obliga să plătească 150 deşi în realitate nu primise decît
100. El nu putea invoca această dobândă deghizată pentru că din stipulaţiune nu reieşea decât suma
promisă, nu cea efectiv primită astfel că, potrivit caracterului de drept strict al actului stipulaţiunii,
el era ţinut la plata sumei promise.
Transformările stipulaţiuni. Caracterele stipulaţiunii, astfel cum au fost înfăţişate mai
înainte, sunt proprii fizionomiei stipulaţiunii din epoca veghe, înconjurate de un formalism riguros.
Cu timpul, acesta tinde să se atenueze, începând în special din epoca clasică, în contextul decăderii
generale a formalismului. Astfel, deşi teoretic stipulaţiunea a continuat să fie orală, în practică
începe să fie utilizată tot mai mult forma scrisă. În condiţiile în care a devenit tot mai puternică
prezumţia că s-au respectat formalităţile stipulaţiunii atunci cînd s-a redactat un înscris, părţile se
dispensau de a mai încheia actul şi în formă orală. Chiar şi în aceste împrejurări, s-a menţinut totuşi
condiţia prezenţei părţilor, ce a devenit astfel un obstacol serios în calea adaptării stipulaţiunii la
exigenţele unei economii de schimb aflate în plină dezvoltare. Dacă debitorul dovedea că el sau
creditorul au lipsit din localitate în ziua în care se menţiona în actul scris că ar fi avut loc întrebarea
şi răspunsul, judecătorul trebuia să pronunţe o sentinţă de absolvire.
Dispare treptat şi necesitatea unui răspuns congruent cu întrebarea, putându-se răspunde în
alţi termeni decât cei utilizaţi pentru întrebare sau chiar cu o altă întrebare. La întrebarea Spondesne
decem? (Promiţi să-mi dai 10?) se putea răspunde valabil Quindi? (De ce nu?). De asemenea,
răspunsul poate să nu corespundă decât parţial întrebării. (Promiţi să-mi dai 100? Promit 50),
situaţie în care stipulaţiunea era valabilă numai pentru suma cea mai mică. Obligativitatea utilizării
exclusiv a limbii latine dispare şi aceasta, părţile putând recurge şi la o altă limbă în vederea
încheierii actului, excepţie făcând sponsio, care şi-a menţinut forma originară. Ulpian ne relatează
că s-a admis chiar ca întrebarea să fie formulată în limba latină şi răspunsul în greacă sau invers.
În epoca postclasică, formalismul stipulaţiunii decade şi mai mult. Prin reforma împăratului
Leon din anul 472 a fost suprimată condiţia întrebuinţării termenilor solemni; din acest moment,
părţile au putut utiliza orice cuvinte cu condiţia ca voinţa lor să fie clar exprimată. Prin această
nouă fizionomie, stipulaţiunea s-a apropiat astfel de natura actelor consensuale.
Ca şi mai înainte, se cerea ca întrebării să îi urmeze imediat un răspuns, ceea ce necesita
prezenţa părţilor. Menţinerea acestei condiţii era însă de natură a genera dificultăţi, în special
datorită relei credinţe a debitorului care, mai ales în cazul unei stipulaţiuni încheiate printr-o
scrisoare, putea dovedi că a lipsit din localitate la momentul în care a avut loc stipulaţiunea,
obţinînd indirect anularea acesteia. Întrucât condiţia prezenţei părţilor a condus la nenumărate
procese, Justinian a decis printr-o constituţiune din anul 531 că actul constatator al stipulaţiunii nu
putea fi atacat decât cu condiţia ca debitorul să dovedească că una dintre părţi a lipsit din localitate
întreaga zi. Această dovadă trebuia însă făcută cu dovezi scrise sau cu martori demni de crezare.
Astfel,condiţia prezenţei, deşi se menţinne, este mult atenuată, întrucât nu se cerea dovada
prezenţei părţilor la facerea actului şi nici măcar prezenţa în localitate în întreaga zi în care a avut
loc stipulaţiunea. Oricât de puţin ar fi stat la o parte în acea localitate, condiţia era socotită
îndeplinită.
Proba stipulaţiunii. Modalităţile de probă ale stipulaţiunii au urmat îndeaproape evoluţia
fizionomiei acesteia. Astfel, dacă la origine stipulaţiunea era probată cu martori, ulterior, odată cu
menţinerea sa în formă scrisă, dovada se făcea prin înscris. Dat fiind caracterul abstract al
stipulaţiunii, pentru a obţine condamnarea promitentului, stipulantului îi era suficient să probeze
cu martori sau înscrisuri că actul a avut loc, indiferent dacă în fapt promitentul a primit mai puţin
sau chiar nimic din cât a promis. În contextul amplificării îngrijorătoare a abuzurilor celor bogaţi,
pretorul s-a văzut nevoit să dea posibilitatea debitorului, atunci când era urmărit pentru plata unei
sume de bani rezultată dintr-o stipulaţiune, să se apere prin excepţia de dol şi să dovedească că în
realitate a primit mai puţin. În acest scop, părţile încheiau o convenţie specială încorporată
stipulaţiunii (clausula doli) prin care se angajau să nu comită vreun dol, în temeiulcăreia
judecătorul putea sancţiona săvârşirea dolului: "Promiţi că dolul rău este şi va lipsi din această
afacere şi înţelegere?”. De asemenea, în cazul în care debitorul a recunoscut printr-un înscris
împrumutul unei sume de bani, deşi în realitate primise mai puţin, i s-a acordat posibilitatea de a
lua iniţiativa procesului şi de a cere restituirea înscrisului constatator al împrumutului.
Reforma pretorului a ameliorat însă numai aparent situaţia debitorului, deoarece potrivit
regulilor generale în materie de probaţiune, el era cel care trebuia să facă dovada celor afirmate pe
cale de acţiune sau de excepţiune (se știe că în excepţie pârâtul devine reclamant). Debitorul trebuia
deci să dovedească faptul că nu a primit în realitate suma de bani pe care s-a obligat să o plătească.
Această probă negativă era aproape imposibil de făcut (probatio diabolica), de vreme ce ea trebuia
să se refere la toate momentele care au precedat încheierea stipulaţiunii, momente în care debitorul
ar fi putut primi suma de bani. Drept urmare, creditorii au abuzat în continuare de debitorii lor;
marii proprietari (potentiores), prin constrîngere, obţineau de la cei săraci (humiliores) înscrisuri
prin care aceştia se recunoşteau obligaţi la plata unor sume de bani pe care în realitate nu le
primiseră.
Pentru a pune capăt acestei stări de fapt, în anul 215 împăratul Caracalla a dat o
constituţiune prin care a răsturnat sarcina probei, care, din acest moment, a fost deplasată asupra
creditorului. Era suficient ca debitorul să afirme, pe cale de acţiune sau de excepţiune, că nu a
primit suma pe care a promis-o, pentru ca proba plăţii efective să revină creditoruui. Acţiunea pusă
în acest scop la îndemâna debitorului se numea querela non numeratae pecuniae, iar excepţia –
exceptio non numeratae pecunia (excepţia sumei de bani nepredate). Deşi reprezintă, în mod
evident, o gravă încălcare a principiilor ce operează în materia probelor, reforma lui Caracalla se
justifică atât prin considerente de echitate cât şi prin faptul că, spre deosebire de proba pe care
debitorul trebuia să o facă potrivit sistemului pretorului, în noul sistem creditorul avea de făcut
dovada unui fapt pozitiv (plata efectivă a sumei de bani).
Sancţiunea stipulaţiunii. În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei asumate prin
stipulaţiune, creditorul avea la îndemână mai multe mijloace juridice, în funcţie de obiectul actului.
La origine, potrivit Legii celor XII Table, obligaţia debitorului era sancţionată prin iudicis
postulatio, probabil numai în materie bănească. Mai târziu, în temeiul legilor Sillia şi Calpurnia,
dacă debitorul se obliga la plata unei sume de bani (certa pecunia) putea fi urmărit, în caz de
neexecutare, prin condictio certae pecuniae) iar dacă promitea un lucru determinat (alia certa res),
prin condictio certae rei sau condictio triticaria (de la triticum, care însemna „grâu”); dacă
promitea un fapt oarecare, creditorul avea împotriva lui o actio ex stipulatu.

c. Dotis dictio (constituirea de dotă). Contractul verbal era utilizat şi pentru constituirea
dotei viitoarei soţii. În acest scop, romanii au cunoscut o formă specială de contract verbal – dotis
dictio – ce consta într-o declaraţie unilaterală de dotă făcută în termeni solemni de viitoarea soţie,
de debitorul ei la ordinul acesteia sau de către ascendenţii săi pe linie paternă. Funcţia lui dotis
dictio era deci aceea de a crea obligaţia remiterii anumitor bunuri de către viitorul soţ. Spre
deosebire de stipulaţiunea obişnuită, în acest caz vorbeşte numai constituantul dotei, declaraţia sa
nefiind precedată de o întrebare şi nici urmată de acceptarea orală a viitorului soţ, care juca un rol
mut.
În epoca post clasică, după crearea pactului de dotă, realizat prin simpla convenţie a
părţilor, dotis dictio a căzut în desuetitudine.

CONTRACTE SOLEMNE ÎN FORMĂ AUTENTICĂ

Nexum. Contract solemn în formă autentică, nexum reprezintă, datorită informaţiilor


fragmentare ce ne-au parvenit, una dintre cele mai controversate instituţii ale dreptului roman în
ceea ce priveşte forma şi funcţiile sale. Apreciem totuşi că trebuie admisă teoria potrivit căreia
nexum este o convenţie de aservire, încheiată în faţa magistratului, în forma unei declaraţii prin
care creditorul afirmă că munca debitorului îi este aservită pentru un număr de zile, declaraţie
ratificată de magistrat. Atunci când debitorul nu-şi putea plăti o datorie născută din stipulaţiune,
părţile, în baza unei înţelegeri prealabile, se prezentau în faza magistratului unde vorbea numai
creditorul, care pronunţa următoarea formulă: "Afirm că serviciile acestui om îmi sunt aservite
pentru suma de... până la calendele lui aprilie". Faţă de tăcerea debitorului, magistratul ratifica
declaraţia creditorului prin pronunţarea cuvântului addico. Se poate deci constata că nexum apare
ca fiind o aplicaţie a lui in iure cessio deoarece, pentru realizarea sa, părţile decurg la un simulacru
de proces. Datorită funcţiei sale, nexum constituia o alternativă pentru debitorul insolvabil, în
sensul că în acest fel el putea evita consecinţele executării sale silite prin manus iniectio, procedeu
care purta asupra persoanei şi ducea, în epoca veche, în ultimă instanţă la vinderea debitorului
trans Tiberim. Pe de altă parte, nexum îi oferea creditorului posibilitatea de a-şi procura pe această
cale forţa de muncă de care avea nevoie.
Nexum a apărut încă din epoca foarte veche a dreptului roman, ca un instrument de aservire
a plebei faţă de patricieni. La începuturile statului roman, în primele secole ale republicii, Roma
dobândise o poziţie dominantă în rândul cetăţenilor din Latium, dar se afla încă departe de apogeul
dezvoltării sale când, în calitate de stăpână a lumii, a putut înrobi alte popoare pentru a-şi acoperi
necesarul de forţă de muncă. Patricienii aveau nevoie să-şi procure mâna de lucru şi au recurs, într-
o primă etapă, la exploatarea clienţilor lor; numărul acestora era însă insuficient, motiv pentru care
au creat nexum ca o modalitate de a-i servi în fapt pe cetăţenii săraci, deşi formal juridic aceştia
continuau să rămână oameni liberi. Găsirea acestei soluţii se impunea cu atât mai mult cu cât
executarea silită a debitorilor insolvabili nu rezolva criza forţei de muncă, întrucât ca urmare a
acesteia, debitorul (plebeul) urma a fi vândut ca sclav, dar numai în străinătate, în virtutea
principiului care cerea ca cetăţeanul roman să nu poată fi făcut sclav la Roma. La rândul său,
debitorul insolvabil prefera să se oblige prin nexum, decât să fie vândut ca sclav trans Tiberim.

Condiţia juridică a lui nexus. După cum am arătat şi la materia persoanelor, nexus face
parte dintr-o categorie de oameni cu o condiţie juridică specială (addicti), în sensul că era
considerat om liber, deşi în fapt era tratat ca sclav. În cadrul acestei categorii trebuie făcută
distincţia dintre addictus nexus şi addictus iudicatus; pe când addictus nexus munceşte în baza
unei înţelegerii cu creditorul său, addictus iudicatus este condamnat pentru neplata datoriei şi ţinut
60 de zile în închisoarea personală a creditorului său (carcer privatus), după care, dacă totuşi nu
plăteşte, urmează a fi vândut ca sclav dincolo de Tibru.
Numeroase date referitoare atât la amploarea luată de această formă de aservire a plebeilor
cât şi la tratamentul la care erau supuşi nexii ne-au fost transmise prin textele lui Titus Livius. În
acest sens, el ne arată că tratamentul barbar aplicat nexilor, faptul că cei săraci erau aproape în
continuu copleşiţi de datorii precum şi războaiele numeroase şi costisitoare duse de romani au
exasperat în aşa măsură plebea încât au împins-o la adevărate răscoale, generate în principal de
severitatea cu care se aplica nexum. Acelaşi autor ne relatează că tribunul a fost impus de plebe tot
ca urmare a unei revolte a nexilor. Gravitatea acestui conflict este sugestiv ilustrată de refuzul
exprimat, la un moment dat, de plebei de a mai lupta împotriva duşmanului extern, sub motiv că
preferă să fie sclavi faţă de străini decât să devină sclavi în propria cetate.

Legea Poetelia Papiria. În condiţiile în care datoriile ajunseseră la Roma o adevărată


calamitate iar fenomenul exploatării plebeilor în transformarea lor în debitori nexaţi se afla pe
punctul de a compromite unele principii fundamentale a regimului juridic al persoanelor, în anul
326 î.e.n. a fost dată legea Poetelia Papiria. Cu privire la obiectul legii, Titus Livius, arată că
aceasta a desfiinţat pe viitor nexum, punând astfel capăt abuzurilor cămătarilor, urmând ca în
lanţuri să nu mai fie ţinuţi decât delicvenţii, până la plata datoriei ce reprezenta echivalentul
dreptului de răzbunare al victimei.
Deşi considerată un succes repurtat de plebei în lupta lor împotriva patricienilor, edictarea
legii Poetelia Papiria se sprijină şi pe raţiuni de ordin economic. Astfel, către sfârşitul secolului al
IV-lea î.e.n., în urma războaielor victorioase purtate cu etruscii şi latinii, romanu au inaugurat
epoca războaielor de expansiune, mai întâi în Italia şi apoi în întreaga Mediterană. În consecinţă,
numărul sclavilor, proveniţi din prizonierii de război, a cunoscut o creştere considerabilă, astfel
încât nu a mai fost necesară aservirea plebei din punct de vedere economic cu atât mai mult cu cât
puterea politică a acesteia sporise. La toate acestea venea să se adauge interesul cetăţii de a avea
sprijinul plebeilor în vederea susţinerii marilor confruntări militare care o aşteptau.
CONTRACTE SOLEMNE ÎN FORMĂ SCRISĂ

Contractul litteris. Dezvoltarea economică fără precedent a Romei de la sfârşitul


republicii, avântul luat de comerţ şi de operaţiunile bancare au făcut ca romanii să resimtă din ce
în ce mai mult nevoia unui climat de securitate în ce priveşte dovada actelor juridice pe care le
încheiau. În acest sens, un mare inconvenient al contractelor verbale era acela că proba lor se făcea
cu martori, ceea ce atrăgea după sine numeroase dificultăţi. Martorii puteau să refuze mărturia, să
fie de rea credinţă sau să fi murit. Toate aceste inconveniente au condus la utilizarea tot mai
frecventă, în viaţa comercială, a formei scrise, a cărei principală calitate era aceea de a fi uşor de
probat.
În acest sens, contractul litteris a apărut în legătură cu obiceiul cetăţenilor romani mai avuţi
de a ţine un registru în care erau transcrise lunar operaţiunile de încasări şi plăţi, registru care
datorită dublului caracter al operaţiunilor consemnate era numit codex accepti et expensi (registru
al sumelor primite şi al sumelor plătite). În consecinţă, registrul avea două coloane: într-o coloană
se treceau sumele primite (accepta) iar într-alta sumele plătite (expensa).
Gaius ne relatează că înregistrările (numite nomina) cuprinse în codex erau de două feluri:
nomina transcripticia, prin care se crea o obligaţie, şi nomina arcaria (de la arca, care însemna
„casă de bani”), prin care se menţionau datorii existente. Însemnările din ultima categorie nu
dădeau deci naştere unor obligaţii, ci doar consemnau existenţa lor. În cazul unui împrumut, de
exemplu, menţiunea din registrul bancherului servea numai ca mijloc de probă; era vorba deci de
o simplă înregistrare de casă, de unde şi denumirea acesteia.

Funcţiile contractului litteris. Aplicaţiunea contractului litteris era restrânsă. În acest


sens, Gaius arată că nomina transcripticia avea două funcţii: funcția de înlocuire a unui debitor
prin altul – transcriptio a persona in personam – şi funcția de schimbare a temeiului juridic al unei
obligaţii – transcriptio a re in personam.
i. Transcriptio a persona in personam. Schimbarea debitorului se făcea prin înscrierea a
două menţiuni în registrul de plăţi şi încasări. De exemplu, Primus îi datorează o sumă de bani lui
Secundus, creditorul său. Primus are însă, la rândul său, un debitor în persoana lui Tertius; pentru
a se face numai o singură plată, în loc de două, Primus convine cu creditorul Secundus ca Tertius
să plătească în locul său. În acest scop Secundus menţionează la coloana plăţilor că i-a dat lui
Tertius o sumă de bani – menţiune pe care acesta o confirmă la aceeași coloană, deși în realitate el
nu primise vreo sumă de la Secundus . Totodată, Secundus stinge obligaţia lui Primus, trecând la
coloana încasărilor că a primit de la Primus aceeaşi sumă, deşi în realitate nu primise nimic de la
acesta. În acest mod, obligaţia lui Primus se stinge în mod fictiv şi se naşte o nouă obligaţie în
sarcina lui Tertius, realizându-se astfel o novaţiune prin schimbare de debitor.
ii. Transcriptio a re in personam. Această funcţie a contractului litteris presupune că
debitorul era dator creditorului în baza unui contract oarecare, de pildă o vânzare, iar părţile voiau
ca această datorie să devină litteris. Schimbarea cauzei obligaţiei avea în vedere interesele
creditorului, căci vânzarea era un contract de bună-credinţă, pe când contractul litteris era un
contract de drept strict; drept urmare, situaţia debitorului se înrăutăţea. În acest scop, creditorul
trecea la coloana încasărilor că datoria izvorâtă din vânzare s-a primit, deşi nu primise nimic; în
acelaşi timp, la coloana plăţilor el menţiona că a dat debitorului său aceeaşi sumă, deşi în realitate
nu-i dăduse nimic. Pe această cale se ajungea la schimbarea cauzei obligaţiei, căci debitorul nu
mai datora în baza contractului de vânzare, ci a contractului litteris.
Obligaţia litteris în epoca lui Justinian. În epoca postclasică, în contextul decăderii
formalismului în materia actelor juridice, încetează practica ţinerii registrelor de plăţi şi încasări
şi, odată cu aceasta, dispare şi contractul litteris. Totuşi, în Institutele lui Justinian se face încă
vorbire despre obligaţia litteris.
Obligaţia literală din epoca lui Justinian nu se confundă însă cu cea născută din contractul
litteris, întrucât se caracterizează printr-o fizionomie distinctă, un mod propriu de formare şi o
funcţie proprie.
În dreptul postclasic are loc o tendinţă de generalizare a formei scrise, dat fiind interesul
creditorilor de a-şi construi mijloacele de probă cât mai sigure când încheiau o operaţiune juridică
(stipulaţiune sau mutuum), părţile obişnuiau să redacteze înscrisuri în care se menţiona că aceasta
a avut loc. Aceste înscrisuri constatatoare ale operaţiunii juridice încheiate nu se confundă însă cu
contractul litteris, deoarece nu aveau o funcţie creatoare, ci doar una probatorie, ele fiind încheiate
cu scopul de a proba existenţa unor obligaţii. Asemenea acte scrise puteau fi atacate prin querela
non numeratae pecuniae. Querela putea fi intentată într-un termen de doi ani. Dacă în acest
interval de timp debitorul nu intenta querela non numeratae pecuniae împotriva actului ce
menţiona existenţa obligaţiei sale, actul devenea inatacabil. Obligaţia izvorâtă din actul inatacabil
poartă în vremea lui Justinian numele de obligaţie litteris (literală).
În noua sa accepţiune deci, obligaţia nu este propriu-zis efectul unui act, căci obligaţia se
născuse din operaţiunea juridică care avusese loc (stipulaţiune sau împrumut de consumaţiune),
consemnată în actul scris, dar devine literală numai dacă debitorul nu atacă înscrisul în termen de
doi ani. Obligaţia literală îşi capătă deci identitate proprie numai după trecerea a doi ani, timp după
care debitorul nu mai are posibilitatea de a ataca actul în care este menţionată datoria sa.