Sunteți pe pagina 1din 8

TEORIA OBLIGAȚIILOR ÎN DREPTUL ROMAN

CURSUL 11

CONTRACTELE REALE

Contractele reale au apărut la sfârşitul epocii vechi şi începutul epocii clasice, cu excepţia
gajului care a fost sancţionat abia în secolul al II-lea e.n.
Ele se formează printr-o convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului (re).
Apariţia contractelor reale trebuie pusă în legătură cu avântul pe care viaţa economică l-a
cunoscut spre sfârşitul republicii şi care nu mai putea suporta forma rigidă a contractelor solemne.
Ca o replică dată actelor solemne, contractele reale creează posibilitatea efectuării unor operaţiuni
economice din cele mai diverse, într-o formă simplă şi eficientă, cu efecte juridice bine precizate.
Contractele reale se formează re, ceea ce presupune că lucrul trebuie remis în momentul
încheierii convenţiei şi nu mai târziu, cum este cazul la unele contracte neformale. Precizăm însă
de pe acum că remiterea materială a lucrului nu se face cu acelaşi titlu la toate contractele reale.
La unele contracte este remis cu titlu de proprietate, iar la altele cu titlul de posesiune sau
detenţiune. Mai precizăm că patru din cele cinci contracte reale (fiducia, gajul, comodatul şi
depozitul) sunt contracte de bună credinţă, iar unul din ele (mutuum) este contract de drept strict.
În afară de mutuum, care este un contract unilateral, contractele reale sunt sinalagmatice
imperfecte. În planul efectelor pe carele declanşează contractele reale se situează la zona de
interferenţă dintre contractele formale (care sunt unilaterale) şi contractele consensuale care, cu o
singură excepţie, sunt bilaterale.

1. Mutuum

Contractul, prin intermediul căruia romanii realizau împrumutul de consumaţiune, este


desemnat în texte fie prin termenul de mutui datio (care este mai adecvat), fie prin cel de mutuum
(fără un sens originar precis) a fost pus în legătură cu expresia ex meo tuum fit (de la mine devine
al tău). Aceste cuvinte, sugerau faptul că încheierea contractului presupunea transmiterea unui
lucru de către creditor debitorului său.
Mutuum este contractul prin care debitorul se obligă să restituie creditorului său, lucruri
de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea
consumaţiunii.
Ca orice contract real, mutuum se formează prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea
materială a lucrului. Simpla convenţie nu prezintă vreo semnificaţie juridică în acest caz, ea avînd
regimul unui pact oarecare. Remiterea materială a lucrului care însoţeşte convenţia părţilor apare
aici ca o condiţie de formă (necesară pentru naşterea actului) şi nu ca un efect al contractului.
Întrucît lucrurile împrumutate erau destinate consumului, creditorul le transmitea debitorului cu
titlu de proprietate. Aşa cum se ştie, lucrurile ce se consumă prin întrebinţare sînt res nec mancipi,
iar proprietatea asupra lor se transmite prin intermediul tradiţiunii. Datorită acestui fapt, condiţia
remiterii materiale a lucrului a urmat evoluţia fizionomiei tradiţiunii.

1
Întrucât, în cazul lui mutuum, tradiţiunea era utilizată în scopul transmiterii proprietăţii,
creditorul trebuia să aibă calitatea de proprietar; simplul posesor sau detentor nu putea să transmită
lucruri în vederea consumaţiunii, căci nu avea dreptul de dispoziţie.

Caracterele lui mutuum. Mutuum este un contract real, întrucît, aşa cum spuneam, pentru
formarea sa este necesară transmiterea proprietăţii lucrului care face obiectul contractului.
Mutuum face parte din categoria contractelor nesolemne, dar ţine de o specie aparte a
acestor contracte, simpla convenţie nefiind suficientă, ea trebuind să fie însoţită de transmiterea
proprietăţii prin tradiţiune.
Este în acelaşi timp un contract unilateral. Transmiterea lucrului de către creditor nu se
face în vederea executării unei obligaţii, ci este o condiţie de formă necesară pentru naşterea
contractului. Numai retransmiterea proprietăţii de către debitor a unor lucruri de aceeaşi calitate şi
în aceeaşi cantitate cu cele primite constituie efectul unui contract, şi, ca atare, se face în executarea
unei obligaţii.
Mutuum face parte din categoria contractelor de drept strict, spre deosebire de celelalte
contracte reale, care se interpretează cu bună credinţă. În acest caracter al contractului trebuie să
vedem o reminiscenţă a fizionomiei contractelor solemne, care prin excelenţă erau interpretate
potrivit literei actului.
Fiind un act de drept al ginţilor, mutuum putea fi utilizat în raporturile dintre cetăţeni şi
peregrini.
Din punct de vedere tehnic, mutuum este o convenţie grefată pe tradiţiune, prin excelenţă
act de drept al ginţilor..
În fine, mutuum este un act destinat să dea haină juridică împrumutului gratuit. Întrucât
încă din cele mai vechi timpuri împrumutul cu dobîndă, realizat în special prin intermediul
stipulaţiunii (avem în vedere caracterul abstract al acestui act), devenise un adevărat flagel pentru
societatea romană, în mai multe rînduri s-au adoptat măsuri legislative destinate să combată
asemenea practici.

Efectele lui mutuum. Mutuum dă naştere unei obligaţii de drept strict şi unilaterale. În
virtutea acestei obligaţii, debitorul trebuie să restituie la scadenţă lucruri de aceeaşi calitate şi în
aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit (o sumă de bani sau alte lucruri ce se consumă prin
întrebuinţare).
În epoca veche, obligaţia debitorului a fost sancţionată prin legis actio per condictionem,
înlocuită spre sfîrşitul republicii prin actio certae creditae pecuniae, atunci când obiectul obligaţiei
era o sumă de bani, sau prin actio certae rei, atunci când debitorul trebuia să restituie alia certa
res.
Debitorul trebuia să restituie numai cât a împrumutat, căci aşa cum spuneam, mutuum era
un contract gratuit. Cu toate acestea, romanii au practicat împrumutul cu dobîndă şi după apariţia
lui mutuum.

Senatusconsultul macedonian. Capacitatea lui filius familiae de a se obliga prin mutuum


a fost restrânsă printr-un senatusconsult adoptat, se pare, în vremea lui Claudiu. Se ştie că la
începutul imperiului, fiul de familie putea să-şi asume anumite obligaţiuni, dar executarea acestora
putea da naştere unor complicaţii decurgând prin faptul că titularul patrimoniului era pater
familias, iar acesta nu putea fi urmărit decât dacă autorizase sau ratificase împrumutul. În ipoteza
în care fiul de familie se împrumuta fără autorizaţia lui pater familias, creditorul se vedea în

2
imposibilitatea de a-şi valorifica dreptul de creanţă, până la decesul şefului de familie, cînd filius
familiae devenea titular al patrimoniului şi putea să fie urmărit cu succes. Aceste împrejurări îl
puneau pe creditor într-o stare de nesiguranţă, căci fiul de familie putea muri înaintea lui pater
familias, după cum pater familias putea să-şi piardă averea, situaţie în care fiul nu moştenea nimic
şi executarea asupra bunurilor nu mai era posibilă.
Pentru a evita asemenea complicaţii, creditorii refuzau să acorde împrumuturi fiilor de
familie, îndeosebi acelora care erau împovăraţi de datorii. În aceste condiţii, un fiu de familie, pe
nume Macedo, căruia i se refuzau noi împrumuturi, cunoscute fiindu-i datoriile anterioare precum
şi tendinţa spre risipă, şi-a ucis tatăl, cu scopul de a intra în stăpânirea averii acestuia şi de a pune
capăt presiunilor exercitate de către creditori. Uciderea unui pater familias de către fiul său
înglodat în datorii, a produs o puternică impresie în cercurile superioare ale clasei dominante, cei
puternici simţindu-se ameninţaţi nu numai în cadrul structurii sociale de care ţineau, dar chiar şi
în sânul familiei lor. Ca răspuns la faptele ucigaşului, senatul a adoptat o hotărâre cunoscută sub
numele de senatusconsultul macedonian (de la numele asasinului), prin care se prevedea că fiul de
familie care nu poate fi urmărit în timpul vieţii lui pater familias, întrucât nu are bunuri, să nu
poată fi urmărit nici după moartea acestuia. Urmarea firească a fost că nimeni nu a mai acordat
împrumuturi fiilor de familie, întrucât aceştia nu puteau fi urmăriţi nici în timpul vieţii lui pater
familias pentru că nu aveau bunuri, nici după moartea acestuia, datorită prevederilor
senatusconsultului macedonian. Nemaiavând de la cine să contracteze datorii, implicit, fiii de
familie nu mai ajungeau să fie supuşi presiunilor umilitoare ale creditorilor şi nu mai aveau motive
să recurgă la uciderea părinţilor lor.
Putem lesne constata cum printr-o simplă dispoziţie romanii au reuşit să creeze un
mecanism juridic perfect, de natură să înlăture cauzele (desigur numai pe planul reglementării
juridice) care puteau genera fapte infracţionale de o gravitate deosebită. Este numai unul din
exemplele în care tehnica juridică îşi afirmă puterea de a imprima o anumită finalitate realităţilor
sociale.
Senatusconsultul macedonian nu se aplica în cazul fiului care avea un peculium castrense,
căci acesta avea cu ce să plătească datoria, în cazul fiului de familie care trece în ochii tuturor drept
pater familias, precum şi în cazul împrumutului autorizat sau ratificat de către pater familias.

2. Fiducia

Fiducia este contractul real care se naşte prin transmiterea lucrului în forma mancipaţiunii
sau a lui in iure cessio, însoţită de o convenţie prin care dobânditorul promite să retransmită
proprietatea asupra lucrului, celui de la care l-a primit. În alţi termeni, fiducia este o convenţie
grefată pe mancipaţiune sau pe in iure cessio.
Originea acestui contract trebuie căutată în practica acelor pacte fiduciare, care erau
alăturate mancipaţiunii, prin care părţile precizau în ce scop au recurs la mancipaţiune, ori de câte
ori acest act nu era utilizat în scopul realizării vânzării unui lucru. Ne amintim că mancipaţiunea
fiduciară urmărea stingerea altor scopuri decât vânzarea unui lucru; ea servea fie la realizarea
adopţiunii sau a emancipării, fie la formarea căsătoriei cu manus, fie la întocmirea unui testament.
La origine însă, aceste acte fiduciare nu era sancţionate, astfel încât respectarea lor depindea de
buna credinţă a părţilor, de unde şi termenul fidesfiducia prin care sunt desemnate. Nu este mai
puţin adevărat că în epoca veche actele se încheiau în faţa unor martori, aşa încât părţile nu riscau
să-şi calce cuvîntul dat, de teama consecinţelor ce le-ar fi avut de suportat, într-o societate închisă

3
în care actele se încheiau între cunoştinţe, iar tradiţia şi regulile morale se bucurau de o mare
autoritate.
Către sfârşitul republicii, odată cu schimbările intervenite în fizionomia societăţii romane,
s-a simţit nevoia unor sancţiuni mai sigure care să facă funcţionale acele convenţii şi în noile
împrejurări. Acestea sunt condiţiile în care pretorul a recunoscut o figură juridică distinctă în
transmiterea proprietăţii prin mancipaţiune sau in iure cessio, însoţită de o convenţie privind
retransmiterea proprietăţii asupra lucrului. Noua figură este chiar contractul real de fiducie.

La origine, contractul de fiducie a îndeplinit mai multe funcţii, care au fost preluate apoi
de către alte contracte reale, pe măsura apariţiei lor.
a. Mai întâi, fiducia putea fi utilizată în scopul constituirii unei garanţii reale, prin
transferarea proprietăţii unui lucru de către debitor creditorului său, în forma mancipaţiei sau a lui
in iure cessio, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să retransmită
debitorului proprietatea asupra lucrului, dacă acesta din urmă îşi va fi plătit datoria la scadenţă.
Mai târziu, această funcţie a fiduciei a fost preluată de gaj, în condiţii mai avantajoase pentru părţi.
Această primă aplicaţiune a contractului a fost numită de către Gaius fiducia cum creditore.
b. Apoi, fiducia era utilizată în vederea realizării împrumutului de folosinţă, prin
transmiterea unui lucru de către creditorul debitorului său, transmitere însoţită de o înţelegere prin
care debitorul promitea să restituie lucrul după ce îl va fi folosit până la un anumit termen.
Împrumutul de folosinţă a fost realizat apoi prin intermediul contractului de comodat.
c. Fiducia mai îndeplinea şi funcţia păstrării unui lucru de către debitor, care promitea să-l
retransmită creditorului, desigur tot prin mancipatio sau in iure cessio, la cererea acestuia din urmă.
Funcţia păstrării unui lucru a fost reluată de către contractul de depozit.
În textele lui Gaius, utilizarea contractului în scopul asigurării folosinţei sau păstrării unui
lucru este desemnată prin termenul de fiducia cum amico.
Este util să subliniem că în definiţia contractului de fiducie nu utilizăm termenii de creditor
şi debitor, şi nici n-am putea-o face, deoarece fiducia îndeplinea mai multe funcţii : Cel ce
transmite proprietatea asupra lucrului este fie debitor al unei sume de bani şi creditor condiţional
al lucrului (aşa este cazul la fiducia cum creditore), fie pur şi simplu creditor al lucrului transmis
(cazul fiduciei cum amico). Utilizarea noţiunilor de creditor şi debitor ar putea da naştere la
confuzii, aşa încât desemnăm părţile prin alţi termeni.

Deoarece fiducia este o convenţie grefată pe mancipatio sau in iure cessio, sancţionată
printr-o acţiune personală, în mod firesc, apar anumite inconveniente, în special pentru cel ce
transmitea proprietatea asupra lucrului.
La fiducia cum creditore, spre pildă, partea care a transmis proprietatea asupra lucrului în
scopul constituirii unei generaţii reale, se găseşte după plata în situaţia unui simplu creditor
chirografar. Tot aşa, în cazul fiduciei cum amico, cel ce transmite proprietatea asupra lucrului în
scopul folosinţei, se găseşte la scadenţă în situaţia unui simplu creditor, el nu se mai bucură de
dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire, întrucât, aşa cum spuneam, a înstrăinat proprietatea
prin mancipatio sau prin in iure cessio.
Datorită acestui fapt, cel ce transmite lucrul riscă să nu-l poată redobândi, după cum riscă
să nu recupereze nici măcar contravaloarea lui. Aşa de exemplu, dacă accipiens înstrăinează lucrul,
alienatorul nu-l poate urmări căci nu are dreptul de urmărire, trebuind să se mulţumească cu o
sumă de bani ce reprezintă valoarea lucrului. Se poate întâmpla însă ca accipiens să fie insolvabil,
şi în această situaţie, neavând drept de preferinţă, în calitate de creditor chirografar, alienatorul va

4
intra în concurs cu creditorii lui accipiens și trebui să se mulţumească cu o cotă parte din valoarea
lucrului transmis.
Fiducia mai prezintă şi inconvenientul că presupune utilizarea unor acte solemne ca
mancipatio şi in iure cessio, într-o epocă în care ritmul afacerilor era în continuă creştere, iar părţile
erau interesate să recurgă la acte libere de forme. Pe de altă parte, întrucât reclamă acte de drept
civil, fiducia nu era accesibilă peregrinilor, cu care romanii întreţineau la începutul imperiului
intense relaţii comerciale. Aşa se explică faptul că rând pe rând, funcţiile fiduciei au fost preluate
de către gaj, comodat şi depozit, acte grefate pe tradiţiune, simple şi eficiente, mult mai bine
adaptate scopurilor urmărite de către părţi.

Gajul

Gajul se formează prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului său,
în forma tradiţiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să retransmită
posesiunea lucrului, după ce debitorul îşi va fi plătit datoria.
În texte, gajul este desemnat prin termenul de pignus care, în sens general, se aplică şi la
ipotecă. Începând din secolul al II-lea e.n., însă, acest termen capătă un sens mai restrâns,
desemnând în mod obişnuit gajul, pe când ipoteca începe să fie denumită printr-un cuvânt de
origine greacă (ipotiki), cuvânt care devine tot mai frecvent la începutul sec. III e.n..

Contractul de gaj a fost sancţionat abia în sec. al II-lea e.n., după comodat şi depozit, dar
preferăm să-i fixăm locul în expunerea materiei imediat după fiducia, întrucât i-a preluat principala
funcţiune – aceea de a crea o garanţie reală.
Faţă de fiducia, gajul prezintă o serie de avantaje.
Mai întâi, gajul este o convenţie grefată pe tradiţiune, act deosebit de suplu, la îndemâna
atât a cetăţenilor cât şi a peregrinilor. Pe de altă parte, în cazul gajului, tradiţiunea este utilizată în
scopul transmiterii posesiunii şi nu a proprietăţii. Consecinţa este că debitorul rămâne proprietar
al lucrului transmis cu titlul de garanţie, bucurându-se atât de dreptul de urmărire cât şi de dreptul
de preferinţă. Aşadar, debitorul, după plata datoriei, în calitate de proprietar, se poate îndrepta
împotriva terţilor deţinători, după cum în cazul unui concurs cu alţi creditori ai creditorului său, îşi
poate exercita dreptul de preferinţă.
Apoi, situaţia creditorului este perfect asigurată atât în raporturile cu debitorul cât şi în cele
cu terţii. Astfel, debitorul nu poate intra în stăpânirea lucrului dat în gaj înainte de a-şi plăti datoria,
căci ar comite un furtun possessionis. Nici terţii nu au vreo posibilitate de a-l împiedica să exercite
stăpânirea asupra lucrului, întrucât se bucură de interdictele posesorii, în calitate de posesor ad
interdicta.
Un alt avantaj al gajului constă în aceea că părţile pot încheia o convenţie, pe baza căreia
fructele produse de lucrul transmis cu titlu de garanţie pot fi păstrate de către creditor în contul
dobânzilor. Această convenţie, numită anticreză, simplifică raporturile dintre părţi în legătură cu
regimul fructelor, ca şi în legătură cu plăţile ce urmează a fi făcute.

Deşi garanţia reală de gaj este efectul contractului de gaj, cele două figuri juridice nu
trebuie confundate, ele având fizionomii distincte. Aşa se face că uneori contractul de gaj poate
exista independent de garanţia reală cu acelaşi nume.
Presupunând că debitorul transmite un lucru ce nu-i aparţine, contractul de gaj este valabil,
căci modul său de formare nu presupune transmiterea proprietăţii, ci numai a posesiunii, totuşi

5
garanţia reală de gaj nu ia naştere. În baza contractului de gaj, creditorul va putea obţine
despăgubiri.
De asemenea, dacă o persoană transmite posesiunea unui lucru în scopul garantării unei
datorii inexistente, garanţia nu va lua naştere din lipsă de obiect, dar contractul de gaj va fi valabil
şi, în baza lui, tradens va putea pretinde restituirea lucrului.

În dreptul postclasic, debitorul avea actio pigneraticia directa prin care putea să ceară,
numai după efectuarea plăţii, restituirea lucrului sau plata unor despăgubiri, dacă lucrul pierea din
vina creditorului. Creditorul răspundea pentru culpa levis in abstracto.
La rândul său, creditorul dispunea de actio pigneraticia contraria, prin care cerea
despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu păstrarea lucrului.
În raporturile cu terţii, situaţia creditorului gajist a fost pe deplin asigurată abia în epoca lui
Justinian. În epoca clasică, creditorul apărea ca un simplu titlular de drept personal, aşa încât nu
avea nici o putere împotriva terţilor (avem în vedere ipoteza în care creditorul pierdea posesiunea
lucrului). În vremea lui Justinian însă, prin unificarea ipotecii cu gajul, creditorul devine un
veritabil titular de drept real şi poate urmări lucrul în mâinile oricui.
Fizionomia pe care garanţia reală de gaj a dobândit-o în epoca lui Justinian (unificarea ei
cu ipoteca) aruncă o şi mai puternică lumină asupra distincţiei pe care o facem între contractul de
gaj, care generează drepturi personale, sancţionate prin acţiuni corespunzătoare şi garanţia reală
de gaj, care a sfârşit prin a se contopi cu ipoteca. Precizăm că unificarea s-a realizat numai în
privinţa efectelor, căci modul de formare al gajului a rămas acelaşi.

Comodatul

Contractul de comodat se formează prin transmiterea detenţiunii unui lucru în forma


tradiţiunii de către o parte, numită comodant, celeilalte părți, numită comodatar, în vederea
folosinţei, transmitere însoţită de o convenţie prin care comodatarul promite să restituie lucrul la
termen.
Ca şi în cazul gajului, convenţia părţilor este grefată de tradiţiune, numai că de data aceasta
tradiţiunea este utilizată în scopul transmiterii, detenţiunii şi nu a posesiunii. Exercitând o simplă
detenţiune, dobânditorul lucrului nu dispune de mijloace juridice proprii prin care să se apere
împotriva eventualelor pretenţii ale terţilor. Drept urmare, în cazul unui conflict cu terţe persoane,
comodatarul trebuie să se adreseze comodantului pentru ca acesta să-i asigure protecţia juridică.
Fiind destinat realizării împrumutului de folosinţă, comodatul are ca obiect lucruri ce nu se
consumă prin întrebuinţare. Cu toate acestea, în mod excepţional, s-a admis că lucrurile
consumabile (res quae primo usu consumuntur) pot fi împrumutate în scopul folosinţei.Este cazul
monedelor rare, împrumutate de către bancherii care fac schimb de monezi pentru a le expune
vederii publice (ad pompam et ostentatione).
De regulă, lucrurile împrumutate în scopul folosinţei sînt mobile, dar comodatul se aplică
deopotrivă şi lucrurilor imobile.
Ca şi mutuum, comodatul este un contract gratuit, aşa încât comodatarul nu trebuie să facă
vreo plată pentru folosinţa lucrului. Comodatarul trebuie să folosească lucrul conform înţelegerii
avute cu comodantul.

6
Comodatul este un contract de bună credinţă, ce a fost sancţionat încă în epoca împăratului
August. În principiu, el dă naştere numai obligaţiei de restituire de către comodatar, dar uneori
creează obligaţii şi în sarcina comodantului şi este prin urmare un contract sinalagmatic imperfect.
În calitatea sa de detentor, comodatarul nu stăpâneşte lucrul pentru comodant, aşa încât la
termenul fixat trebuie să-l restituie. În cazul dispariţiei lucrului, avem în vedere că este vorba de
un lucru individual determinat, comodatarul răspunde atât pentru dol cât şi pentru culpă. Ca atare,
debitorul va răspunde nu numai pentru acţiunile sale dolozive, ci şi pentru abstenţiunile sale
vinovate. Vinovăţia debitorului se apreciază prin compararea conduitei pe care el a avut-o faţă de
bunul datorat, cu conduita pe care trebuie să o aibă un bun şef de familie faţă de bunurile sale
(culpa levis in abstracto).
Gaius ne arată că debitorul răspunde pentru ambele împrejurări care sunt cuprinse în sfera
cazului fortuit. Aceasta înseamnă că debitorul răspunde nu numai pentru culpă şi dol, ci şi pentru
custodia.
Obligaţiunile comodatarului sunt sancţionate prin actio comodati directa.
La rândul său, comodantul poate fi ţinut să execute anumite obligaţiuni, sancţionate prin
actio comodati contraria. În orice caz, comodantul este obligat să-l despăgubească pe comodatar
pentru cheltuielile făcute în scopul conservării lucrului.

Depozitul

Formarea contractului de depozit presupune transmiterea detenţiunii unui lucru prin


tradiţiune, de către o persoană numită deponent altei persoane numită depozitar, transmitere
însoţită de o convenţie prin care depozitarul promite să păstreze lucrul şi să-l restituie la cererea
deponentului.
Ca şi comodatarul, depozitarul este un simplu detentor şi nu dispune de mijloace juridice
proprii de apărare faţă de terţi. Spre deosebire de comodatar însă, care este obligat să restituie
lucrul la termenul fixat, depozitarul trebuie să-l restituie la cererea deponentului.
Obiectul contractului de depozit este un lucru individual determinat, ca şi la comodat, dar
pe când comodatul poate avea de obiect şi lucruri mobile, depozitul nu se aplică decât lucrurilor
mobile.
Depozitarul nu poate folosi lucrul primit în păstrare, căci folosirea lucrului altuia fără drept
este calificată în epoca principatului ca faptă delictuală (furtum usus).
Depozitul este un contract gratuit, aşa încât deponentul nu are obligaţia de a plăti ceva
depozitarului pentru păstrarea lucrului.

Depozitarul este obligat să restituie lucrul la cerere. Obligaţia sa este sancţionată prin actio
depositi directa, acţiune civilă şi de bună credinţă. Actio depositi directa este în acelaşi timp o
acţiune infamantă.
Depozitarul răspunde pentru dolul său, dar nu răspunde şi pentru culpă, întrucât nu profită
cu nimic de pe urma contractului. Şi în cazul depozitului, ca şi în cazul celorlalte contracte reale,
cu excepţia lui mutuum, riscurile sînt ale lui tradens. (Nu trebuie să uităm totuşi că la comodat
debitorul răspunde în numite cazuri şi pentru custodia.)
Operaţiunea juridică a păstrării lucrului altuia s-a realizat încă înaintea apariţiei
contractelor reale. Încă din epoca Legilor celor XII Table, romanii obişnuiau să încheie convenţii
de depozit, cu toate că ele nu erau sancţionate pe tărâm contractual. Cu toate acestea, convenţia de

7
depozit dădea naştere unor consecinţe juridice, în sensul că cel ce refuza să restituie lucrul primit
în păstrare era considerat delicvent şi trebuia să plătească dublul valorii lucrului.
Mai târziu, operaţiunea juridică a depozitului s-a realizat prin intermediul contractului de
fiducie, iar începând din epoca lui August chiar prin contractul de depozit.
Ca şi comodatul, contractul de depozit este un contract sinalagmatic imperfect. Deponentul
are la îndemână o actio depositi directa împotriva depozitarului.
Eventualele obligaţii ale deponentului sunt sancționate prin actio depositi contraria. În
dreptul clasic aceste obligaţii par a fi fost sancţionate printr-o acţiune in factum contraria sau chiar
prin dreptul depozitarului de a reţine lucrul. Prin intermediul acestor mijloace juridice, depozitarul
îl poate constrânge pe deponent să-l despăgubească pentru cheltuielile făcute în scopul conservării
lucrului, precum şi pentru prejudiciul cauzat de acel lucru.

Pe lângă depozitul obişnuit, descris mai sus, romanii au cunoscut şi trei forme excepţionale
de depozit: depozitul necesar, depozitul sechestru şi depozitul neregulat.