Sunteți pe pagina 1din 2

ARTA FEUDALISMULUI TIMPURIU

Arta romanică
Arta romanică cuprinde toate tipurile de manifestări artistice- sculpură, arhitectuă, pictură- apărute în
centrul și vestul Europei între secolele XI-XIV. Cele mai reprezentative tipuri de manifestare artistică au
fost mănăstirile. Pictura și sculptura romanică, precum și artele decorative- vase, candelabre, relicvare-
au fost subordonate unei arhitecturi religioase.

PERIODIZARE SECOLELE X- XIII

Arta romanică s-a desfășurat în contextul trecerii la feudalismul dezvoltat. A avut loc o perioadă de criză
socială, morală și de regres economic. Această criză a fost determinată de cuceririle normande din
nordul Franței și de cele maghiare din Europa Centrală. Așadar, a fost necesară o reînnoire intelectuală.
Astfel, a luat naștere arta imperială, din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, și arta din
Occident. Acestea au constituit punctul de plecare al artei romanice.

Denumirea stilului a fost împrumutată de către istoricii de artă de la filologi. Arta romanică descrie un
stil medieval care precede goticul, amintește de formarea limbilor și literaturilor romane și păstrează
elemente ale arhitecturii romane. Nu este vorba de imitarea artei antice romane. Stilul romanic a fost
influențat de arta bizantină din Grecia și Turcia, de arta vikingilor din Scandinavia și Germania. De
asemenea, arta coptă din Egipt, cea sasanidă din Persia, respectiv arta insulară din Marea Britanie au
influențat stilul romanic.

O abordare a acestui curent artistic împarte arta romanică în două perioade: monastică și feudală. Cele
mai des întâlnite tipuri de construcții au fost bisericile, locuințele, clădirile și orașele fortificate. O altă
perspectivă împarte arta romanică în trei perioade. Prima este perioada romanică timpurie, numită și
preromanică. A doua este perioada romanică matură, urmată fiind de cea romanică târzie. Stilul romanic
a primit denumiri diferite, în funcție de dezvoltarea sa regională. Astfel, întâlnim stilul provensal,
normand, lombard și renan.

Stilul romanic este caracterizat de un program religios evidențiat prin creșterea impresionantă a
numărului de biserici, abații și catedrale în întreaga Europă. Predominantă inițial în sud-vest, tendința
acestui stil s-a răspândit atât în nordul, estul și centrul Europei, cât și în statele cruciate ale perioadei.
Ordinele călugărești s-au grupat în jurul unor mănăstiri care au devenit adevărate centre de cultură.
Acolo s-au învățat cele șapte arte liberale și s-au copiat cărți de către scribi. Cultul moaștelor a fost tot
mai exploatat, oamenii îndreptându-se spre locuri de pelerinaj precum Roma, Palestina, Cluny, Tours,
Toulouse.
Arta gotică
Arta gotică a surprins în evoluția sa transformările prin care trecea societatea feudală europeană. Într-o
perioadă a invaziilor, arta gotică s-a remarcat prin construcția de lăcașuri religioase pentru refugiu, dar și
prin construcții civile. Goticul a introdus pentru prima dată în arte figura umană văzută din perspectivă
intelectuală.

PERIODIZARE ȘI CONTEXT

Tehnicile și tendințele asemănătoare care s-au dezvoltat în marile centre europene la sfârșitul secolului
al XIV-lea au dat naștere unui nou stil artistic, goticul. Stilul gotic a fost remarcat în secolul al XIX-lea de
profesorul Louis Courajod, de la Școala Muzeului Luvru din Paris. Pe plan internațional, dezvoltarea
goticului a avut loc într-o perioadă de criză în plan politic, social și cultural. Evoluția artei gotice s-a
produs, din punct de vedere teritorial, pe aceeași suprafață ocupată de stilul anterior, cel romanic.
Excepție a fost Italia. Stilul gotic internațional s-a dezvoltat între secolele al XII-lea și al XVI-lea.

Istoria artei gotice a început prin construcția abației de la Saint-Denis, în secolul al XII-lea. Abatele Suger
a dorit o clădire verticală impunătoare. Denumirea a fost dată de oamenii din secolul al XVII-lea, care
vedeau această artă „barbară”. Deși zonal se stabilesc diferite cronologii, o cronologie generală împarte
stilul gotic în trei perioade. Prima perioadă cuprinde anii 1140 - 1220 și reprezintă goticul timpuriu. Cea
de-a două etapă se întinde de la 1220 până la prima jumătate a secolul al XIV-lea și se numește goticul
matur. Ultima perioadă, numită goticul târziu, cuprinde intervalul dintre mijlocul secolului al XIV-lea și
secolul al XVI-lea.

Goticul timpuriu s-a dezvoltat într-o perioadă de frământări politice, care au dus la declinul Sfântului
Imperiu de Națiune Germană.

Cea de-a două etapă de dezvoltare a goticului a fost pusă sub semnul prăbușirii în anarhie a întregii
Germanii.