Sunteți pe pagina 1din 2

ISTORIA ARTELOR PLASTICE IN SECOLELE XVII, XVIII SI XIX

 Arta în Europa (sec. XIV – XVIII, Manierismul, barocul şi clasicismul, iconografia, stilurile rococo


şi academismul)
Barocul apare în Italia de unde s-a răspândit în restul Europei, adaptându-se gustului public,
particularităţilor locale şi temperamentului artiştilor. Denumirea stilului artistic, baroc, provine dintr-un
termen de origine iberică, care desemna perlele asimetrice. Termenul a fost mai întâi folosit pentru a
desemna construcţiile arhitectonice caracterizate prin linii lipsite de simetrie, de echilibru, extinzându-se
ulterior asupra Arta europeană – de la Renaştere la Impresionism

Trăsăturile fundamentale ale barocului

Denumirea, utilizată în sens peiorativ, apare în secolul al XVIII-lea, într-o vreme în care simpatiile
esteticienilor erau îndreptate spre stilul clasic şi servea pentru a evidenţia dispreţul faţă de operele
veacului al XVII-lea. Apariţia unui stil aflat în contradicţie cu cel renascentist nu trebuie să mire,
deoarece s-a observat că atunci când stilurile încep să intre într-o etapă de declin, ele sunt dominate
prin lipsă de măsură şi de armonie. Originea stilului se află în Renaştere, din arta de la finele secolului al
XVI-lea provenind aspecte care au fost puse în acord cu preferinţele trăitorilor veacului al XVII-lea, dar
ceea ce s-a preluat a suportat atâtea transformări încât, în momentul în care barocul ajunge la deplina
lui expresie, formele pe care le îmbracă vor fi nu doar deosebite, ci în opoziţie cu cele ale Renaşterii.

Clasicismul în estetică a reprezentat tendinţa de simplitate, claritate, logică şi echilibru, în care orice om,
de oriunde ar fi, să se poată recunoaşte. Într-o operă clasică sunt evitate complicaţiile inutile,
contrastele puternice, excesele, detaliile multiple, care ar fi putut să îngreuneze receptarea mesajului
artistic. Clasicismul îşi fixează sursele de inspiraţie în antichitate, concepţia clasică, care pretindea că
este expresia studiului întregii omeniri, răspunzând dorinţei de universalitate a trăitorilor celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XVIII-lea.

Operele de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui al XVII-lea, perioadă în care se manifestă
stilul baroc, sunt rezultatul îmbinării eclectismului (contopirea calităţilor, uneori contrarii, luate din
creaţiile predecesorilor) cu manierismul (exagerarea până la absurd a unei trăsături, în proporţiile figurii
umane, în atitudini, în prezentarea unui subiect, în sentimentul care inspira opera sau în procedeele de
execuţie).

Religia joacă un rol fundamental, dar nu exclusiv, în arta epocii. Alături de aceasta, reprezentările aulice
domină inventarul iconografic al epocii. Cu toate acestea, există suficient situaţii în care lumea cotidiană
se insinuează în motivistica epocii şi oferă teme, subiecte şi inspiraţie pentru artist. Dovada cea mai bună
o constituie catedralele, pe şantierele cărora majoritatea lucrătorilor aveau o origine modestă. Adesea,
aceste detalii se constituie într-o naraţiune care combină poveţele biblice cu exemple din viaţa cotidiană
care întruchipează aceste pilde
Stilul rococo sau rocaille apare în prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Franţa ca răspuns la stilul din
vremea lui Ludovic al XIV-lea, dominat de rigoare şi o anume rigiditate pompoasă. Denumirea stilului
apare în secolul al XIX-lea şi este utilizată în sens peiorativ pentru a marca lipsa de consideraţie faţă de
creaţiile din veacul anterior care contraveneau principiilor artei clasice. Acest stil a afectat mai puţin
arhitectura, fidelă gustului clasic, şi mai mult decoraţia ale cărei linii întortocheate aminteau de cochiliile
scoicilor. Picturile de pe lambriurile din saloane abundă de arabescuri, ghirlande sau peisaje exotice, iar
mobilele apar curbate şi sculpturile capătă un aspect teatral. Perioada în care se manifestă a fost
considerată una de tranziţie, anumite caractere ale epocilor anterioare păstrându-se, dar începând să fie
experimentate şi idei noi care vor ajunge la maturitate în perioada următoare. Rococo-ul francez În
Franţa, arta se menţine în serviciul regalităţii, contribuind la glorificarea faptelor de arme, la
evidenţierea meritelor, reale sau imaginare, ale regelui şi familiei lui, dar arta secolului al XVIII-lea
încetează a mai avea un caracter oficial şi devine o artă personală. Compoziţiile cu teme din cărţile sfinte
ori au un ton monden, de salon, ori sunt adevărate exerciţii de şcoală, în care, cu aplicaţie, dar fără cea
mai mică convingere, pictorul face dovada priceperii sale. Nu dispar pânzele de mari dimensiuni, dar ele
sunt întâlnite, mai mult decât în biserici, printre modelele folosite de manufacturile de tapiserii de la
Gobelins şi Beauvais, solicitate de nobili şi familiile regale din Europa. Deoarece pictura istorică se
reduce la câteva lucrări religioase şi la cartoanele pentru tapiserii, se afirmă genurile calificate până
atunci ca secundare, precum portretul, pictura cu subiecte din popor, pictura galantă. Unii artişti
practică portretul mitologic, concesie făcută genului istoric, unde nu este redată imaginea fidelă a
modelului, pictorul impunând un costum şi adăugându-i atribute care îl metamorfozează într-o
divinitate; nu mai sunt imortalizaţi oameni obişnuiţi, ci zei şi zeiţe: Apollo, Marte, Ceres, Diana, Venus.

Operele realizate ca urmare a cererii instituţiilor publice poartă amprenta ,,academismului”. Inovatorii
aveau de înfruntat refuzul de a-şi expune lucrările în Saloanele oficiale, explicaţia fiind aceea că operele
lor erau considerate lipsite de bun gust şi ,,imorale” prin subiectele abordate. Prezentarea obiectivă a
oamenilor era considerată de membrii Acedemiei o atitudine provocatoare, ireverenţioasă în faţa ,,artei
eterne”, clasice.