Sunteți pe pagina 1din 11

Unitatea de învăţare 11 .

Organizaţia Naţiunilor Unite –organizație cu vocație de


universalitate

Cuprins

11.1. Introducere............................................................................................................. 116


11.2. Competenţele unităţii de învăţare ........................................................................... 116
11.3. Societatea Naţiunilor .............................................................................................. 117
11.4. Constituirea ONU .................................................................................................. 119
11.5. Scopurile ONU ...................................................................................................... 120
11.6. Principiile ONU ..................................................................................................... 121
11.7. Dobândirea calităţii de membru ONU .................................................................... 121
11.8. Pierderea calităţii de membru ONU ........................................................................ 123
Rezumat .......................................................................................................................... 124
Test de evaluare.............................................................................................................. 124

11.1. Introducere

Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională cu


vocaţie de universalitate. A fost constituită în anul 1945 şi are ca scopuri
principale menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cooperarea dintre state și
respectarea drepturilor omului. Carta ONU cuprinde dispoziții privitoare la
scopurile și principiile organizației, precum și la dobândirea calității de membru –
condiție a participării la activitatea organizației.

Organizațiile internaționale interguvernamentale se clasifică în organizații


universale și organizații regionale. În literatura de specialitate s-a propus ca cele
universale să fie numite organizații cu vocație de universalitate.
A se vedea Unitatea de învățare 4 (Cursul 4 – cu explicații/observații)
11.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învățare își propune ca obiectiv principal să prezinte Societatea


Națiunilor, precursoarea ONU, constituirea ONU, să explice scopurile și
principiile ONU, modurile de dobândire și pierdere a calității de membru ONU.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 explice importanţa Societăţii Naţiunilor,
 rezume contextul istoric al constituirii ONU,
 definească scopurile şi principiile ONU,
 precizeze modurile de dobândire şi pierdere a calităţii de membru ONU,

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

11.3. Societatea Naţiunilor

Societatea Naţiunilor (în limba franceză) sau Liga Naţiunilor (în limba engleză) a
fost creată la initiativa preşedintelui american Woodrow Wilson care a propus constituirea
unei organizaţii având ca obiect furnizarea de garanţii reciproce de independenţă politică şi
teritorială atât statelor mari, cât şi celor mici 1. Deşi, preşedintele Wilson a iniţiat constituirea
organizaţiei, initiativă pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1919, SUA nu a
făcut parte din organizaţie, ca urmare a rezistenţei pe care a întâmpinat-o proiectul în Senatul
American . Această decizie a făcut ca prima organizaţie cu vocaţie de universalitate să rămână
o organizaţie predominant europeană şi cu arie de acţiune limitată.
Pactul Societăţii Naţiunilor, tratatul său constitutiv2, a fost adoptat în cadrul
Conferinţei de Pace de la Paris (1919), făcând parte integrantă din Tratatul de Pace de la
Versailles, data oficială a constituirii fiind 10 ianuarie 1920. Scopul principal al organizaţiei a
fost promovarea păcii şi prevenirea războiului. Sistemul de securitate colectivă prevăzut în
Pact se baza pe obligaţiile de dezarmare asumate de statele membre prin art.8, pe rezolvarea
pe cale paşnică a diferendelor şi prin reglementarea recurgerii la război prevăzute în art.11 şi

1
A se vedea și Dumitru Mazilu, Drept internațional public.Volumul II. Ediția a II-a, op.cit., pg.503 și urm.
2
Membrii fondatori ai Societății Națiunilor au fost 32 de state, printre care și România. Țara noastră a avut un
rol activ în promovarea obiectivelor organizației, diplomația românească fiind reprezentată cu strălucire de
Nicolae Titulescu, care a deținut de două ori Președinția Adunării Societății Națiunilor (septembrie1930-
septembrie 1931 și septembrie 1931- septembrie1932).
15 din Pact, precum şi pe garanţiile colective de independenţă ale fiecărui membru prevăzute
de art.10 din Pact întărite de sancţiunile prevăzute la art.16 şi 17 din Pact. Pentru rezolvarea
pe cale paşnică a diferendelor care puteau duce la o încălcare a păcii, Pactul prevedea
obligativitatea pentru părţile diferendului de a recurge la soluţionarea lui prin arbitraj sau
ancheta Consiliului Societăţii Naţiunilor.
Articolul 10 din Pact conţine o restricţie largă a utilizării forţei astfel:,, membrii
Societăţii Naţiunilor îşi asumă obligaţia să respecte şi să menţină integritatea teritorială şi
independenţa politică existentă a tuturor statelor membre ale Societăţii împotriva oricărei
agresiuni externe. În cazul în care o asemenea agresiune sau ameninţare cu agresiunea va
avea loc, Consiliul Societăţii Naţiunilor va stabili mijloacele prin care o asemenea obligaţie
va fi îndeplinită.” Aceste dispoziţii consacră pentru prima oară într-o formă instituţionalizată
politica păcii, precum şi stabilirea unui sistem de securitate colectivă, introducând proceduri
şi structuri care să asigure respectarea păcii. Statele se obligau să recunoască organul executiv
al organizaţiei, Consiliul Societăţii Naţiunilor, ca ultimul arbitru al oricărei probleme care
privea pacea şi securitatea internaţională.

Valorificarea principiului securității colective o reîntâlnim la NATO.

Structura Societăţii Naţiunilor, pe care o vom regăsi la majoritatea organizaţiilor


international posbelice, a constat în trei organe principale: Adunarea Generală, Consiliul şi
Secretariatul.
Adunarea Generală era organul plenar al organizaţiei. Se întrunea anual şi în
competenţa sa intra orice problemă care afecta pacea lumii. Adunarea a funcţionat ca organ
deliberativ, având puterea de adopta rezoluţii şi recomandări care nu obligau statele membre.
Deciziile erau luate în Adunare, cu unanimitate, după regula „un stat un vot”. Diplomatul
român Nicolae Titulescu a deţinut pentru doi ani consecutiv, preşedinţia Adunării Generale.
Consiliul, organul executiv al organizaţiei, era format din membrii permanenţi şi
nepermanenţi şi se întrunea de cinci ori pe an, putând fi convocat şi în situaţii urgente.
Deciziile erau luate cu unanimitatea celor prezenţi.
Secretariatul era compus din funcţionari internaţionali şi avea menirea de a pregăti
agenda Adunării şi Consiliului şi de a publica rapoartele întâlnirilor, funcţionând ca serviciu
administrativ pentru organizaţie.
În temeiul art.14 din Pact, a fost creată Curtea Permanentă de Justiţie considerată
precursoarea Curţii Internaţionale de Justiţie care funcţionează în prezent ca organ principal
ONU.
Societatea Naţiunilor a reuşit să soluţioneze şi să aplaneze un număr mare de conflicte
(cca. 30), însă aceste succese s-au referit la state mici şi mijlocii.

Exemple

În anul 1925 guvernul bulgar a înştiinţat Consiliul Societăţii Naţiunilor că trupele


greceşti au invadat Bulgaria. Preşedintele Consiliului a cerut Greciei încetarea
focului și retragerea trupelor, a trimis observatori militari pe teren pentru
evaluarea situaţiei şi a numit o comisie de anchetă pentru a recomanda modalităţi
de soluţionare a conflictului. Conflictul a fost stins şi s-a restabilit pacea.

Activitatea organizaţiei s-a dovedit însă ineficientă în raport cu marile puteri, a căror
expansiune nu a reuşit să o stăvilească. Excepţie fac doar sancţiunile economice aplicate
Italiei în anul 1935 pentru o perioadă de timp limitată şi surprinzătoarea excludere a URSS
din anul 1939 ca urmare a invadării Finlandei. În anii ’30 puterile Axei au promovat o politică
expansionistă şi s-au retras voluntar din organizaţie.

Exemple

Italia a ocupat Abisinia (Etiopia), Germania a ocupat Cehoslovacia şi Austria, iar


Japonia a invadat Manciuria (teritoriu aparţinând Chinei). Consiliul Societăţii
Naţiunilor a numit un grup de experţi pe care i-a trimis la faţa locului, a
condamnat agresiunile, dar nu a luat măsuri faţă de guvernele acestor state pentru
a se conforma recomandărilor organizaţiei.

Succesul relativ obţinut de Societatea Naţiunilor în domeniul economic, financiar,


sănătate, transport şi telecomunicaţii, probleme sociale şi de muncă a fost umbrit de eşecul
organizaţiei în privinţa menţinerii păcii şi prevenirii războiului.
În data de 18 aprilie 1946, Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor a decis
dizolvarea organizaţiei printr-o simplă rezoluţie. Multe dintre funcţiile sale au fost preluate de
ONU sau instituţiile sale specializate, dar aceasta din urmă este considerată succesoarea
Societăţii Naţiunilor numai în sens politic. Tot în acest sens se vorbeşte despre Societatea
Naţiunilor că este precursoarea ONU. În ciuda eşecului, Societatea Naţiunilor a oferit o largă
experienţă, folosită de organizaţia care i-a urmat – ONU.
Înfiinţarea Ligii a reprezentat cea mai importantă contribuţie la progresul
organizaţiilor internaţionale pe care a avut-o o organizaţie în istorie. S-a conturat clar
conceptul de organizaţie internaţională cu vocaţie universală, cu o structură bine definită,
cuprinzând organe cu competenţe şi proceduri clar definite 3.

Personalitatea marcantă a lui Nicolae Titulescu am evocat-o la curs, înainte de suspendarea


cursurilor față în față, cu ajutorul unui grup de studenți (Drept zi) care au pregătit și prezentat
un material despre activitatea de jurist, profesor, om politic, diplomat a celui care a fost numit
,,Ministrul Europei,,

11.4. Constituirea ONU

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui american Franklin Roosevelt şi a


fost folosită pentru prima dată în Declaraţia Naţiunilor Unite prin care reprezentanţii a 26 de
state se angajau să continue lupta împotriva Puterilor Axei 4. Declaraţia a fost semnată la
Washington, la data de 1 ianuarie 1942. La această declaraţie au aderat ulterior alte 22 de
state.
Ideea constituirii ONU a fost exprimată oficial în anul 1943 prin declaraţia semnată la
Moscova de reprezentanţii SUA, URSS, Marii Britanii şi Chinei. Doi ani mai târziu, la 25
aprilie 1945, începeau lucrările Conferinţei de la San Francisco pentru constituirea ONU,
lucrări care au durat două luni şi s-au finalizat cu adoptarea Cartei ONU. Textul Cartei
cuprinde 19 capitole şi 111 articole, a fost aprobat în unanimitate în sesiunea plenară la 25
iunie 1945 şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945 când membrii permanenţi ai Consiliului
de Securitate şi majoritatea celorlalte state semnatare au depus instrumentele de ratificare.

11.5. Scopurile ONU

Scopurile pentru care a fost creată ONU sunt înscrise în art. 1 al Cartei şi anume:
3
A se vedea și Beatrice Onica-Jarka, op.cit., pg.12-16.
4
Raluca Miga Beșteliu, Organizații internaționale interguvernamentale op.cit., pg.152
1) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale - constituie scopul principal al
organizaţiei, rolul preponderent în realizarea lui revenindu-i Consiliului de Securitate.

Exemple

În realizarea acestui scop, O.N.U. va lua măsuri colective eficace pentru


prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea
oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii şi va înfăptui, prin mijloace
paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional,
aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care
ar putea duce la o violare a păcii.

2) realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social, principalul organ


desemnat de Cartă pentru înfăptuirea lui fiind Consiliul Economic şi Social
(ECOSOC).

Exemple

ONU îşi propune să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe


respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a
dispune de ele însele. Cooperarea internaţională vizează soluţionarea problemelor
internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi umanitar.

3) cooperarea internaţională pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor


omului şi libertăţilor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie,
principala responsabilitate în acest sens purtând-o Adunarea Generală şi ECOSOC.

ONU se doreşte a fi un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către


atingerea acestor scopuri comune5.

Sunt scopuri largi, generoase care permit includerea pe ordinea de zi a organizației a


temelor/problemelor noi cu care se confruntă statele membre, ferind organizația de căderea în
desuetudine.

5
A se vedea și Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse, op.cit., pg.341-342.
11.6. Principiile ONU

Articolul 2 din Carta ONU stabileşte principiile pe baza cărora organizaţia şi statele
membre vor acţiona pentru înfăptuirea scopurilor consacrate la art. 1 şi anume:
1) nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa,
2) soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale,
3) neamestecul în treburile interne ale statelor,
4) îndatorirea statelor de a coopera între ele,
5) dreptul popoarelor la autodeterminare,
6) egalitatea suverană a statelor,
7) îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).
Pace, securitate, cooperare, justiţie, drept internaţional, relaţii paşnice între toate
naţiunile, egalitate în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărî soarta, respectul
demnităţii omului sunt valori comune ale tuturor naţiunilor pe care O.N.U., centrul
coordonator al acţiunilor internaţionale, este chemată să le promoveze. În realizarea scopurilor
organizaţiei este nevoie să fie respectate principiile cuprinse în articolul 2 al Cartei, mijlocul
cel mai sigur pentru atingerea unor obiective majore urmărite de omenire de-a lungul
secolelor.
Identificăm astfel un număr de concepte care, de la adoptarea Cartei O.N.U, s-au
încorporat în filosofia umanistă a zilelor noastre. Este o filosofie întemeiată pe încrederea în
posibilitatea progresului omenirii, în posibilităţile ei de a clădi un viitor mai bun, pe virtuţile
raţiunii, echităţii şi înţelegerii între popoare, pe existenţa unor interese comune. Carta
reprezintă astfel un efort al raţiunii umane de a instaura o nouă ordine în relaţiile
internaţionale, în armonie cu aceste concepte fundamentale.
Principiile Cartei şi-au câştigat respectul în lumea de azi. Structura conceptuală a
scopurilor şi principiilor Cartei nu constituie o încercare de modelare arbitrară a realităţii, ci o
sinteza de tendinţe cu existenţă obiectivă în viaţa internaţională, indiferent de animozităţile şi
caracterul contradictoriu al evenimentelor în curs de desfăşurare. Necesităţile de ordin
economic şi politic, care determină înmulţirea şi diversificarea relaţiilor dintre state, reclamă
crearea şi respectarea în relaţiile internaţionale a unor reguli de conduită de maximă
generalitate şi obligativitate – principiile relaţiilor dintre state. Fără existenţa şi aplicarea
unor asemenea principii, relaţiile dintre state ar sta sub semnul arbitrarului, al domniei celui
mai tare şi a legilor junglei. Principiile după care statele trebuie să se călăuzeasca în relaţiile
dintre ele nu sunt numai precepte politice şi morale. Ele au, în acelaşi timp, forţa obligatorie a
normelor de drept, constituind principii fundamentale de drept internaţional care dețin locul
central şi predominant în sistemul normelor acestui drept.

Cele 7 principii sunt recunoscute ca principii fundamentale ale dreptului internațional public.

Exemple

Principiile fundamentale ale dreptului internațional public sunt consacrate, în


principal, în Carta ONU (art.2), Declarația Adunării Generale ONU din 1970
referitoare la ,,principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și
cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU”, Actul Final de la
Helsinki (1975)6.
Declarația din 1970 consacră cele șapte principii cuprinse în Carta ONU, iar
Actul Final mai adaugă trei (inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială,
respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale), astfel încât putem
vorbi despre decalogul principiilor fundamentale ale dreptului internațional
public.

11.7. Dobândirea calităţii de membru ONU

Calitatea de membru ONU se dobândeşte pe două căi:


- prin participarea la elaborarea actului constitutiv,
- prin aderare.
În consecinţă, s-a ajuns la existenţa a două categorii de membri: membrii originari sau
membrii fondatori şi membrii admişi ulterior. Membrii originari sunt toate cele 51 de state
care au participat la Conferinţa de la San Francisco, la redactarea Cartei ONU. Prin aderare
numărul membrilor ONU a sporit necontenit.

6
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op.cit., pg.62.
Exemple

Distincţia dintre membrii fondatori şi noi membrii nu are nici un fel de


repercusiuni asupra drepturilor şi obligatiilor, egale pentru toţi membrii, ci
marchează doar momentul constituirii organizaţiei.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Cartă pot deveni membre ONU ,,toate statele iubitoare de
pace care acceptă obligaţiile Cartei şi care, după aprecierea Organizaţiei, sunt capabile şi
dispuse să le îndeplinească”. Statul care doreşte să dobândească calitatea de membru
înaintează Consiliului de Securitate o cerere de aderare, însoţită de o declaraţie că acceptă
obligaţiile cuprinse în Cartă. Admiterea ca membru se face printr-o hotărâre a Adunării
Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate. Hotărârea se ia cu majoritate de 2/3 din
membrii prezenţi şi votanţi.

11.8. Pierderea calităţii de membru ONU

Pierderea calităţii de membru ONU are loc în următoarele situaţii:


- dizolvarea organizaţiei,
- dispariţia unui stat membru,
- retragerea voluntară,
- excluderea.
Întrucât aspectele referitoare la dizolvarea organizației și dispariția unui stat membru,
ca situații care determină pierderea calității de membru al unei organizații internaționale, au
fost analizate la Unitate de învățare 6: Participarea la activitățile organizației internaționale,
în cele ce urmează vom zăbovi asupra specificului celorlalte trei situații de pierdere. Facem
însă precizarea că actul constitutiv al ONU nu cuprinde dispoziții privitoare la dizolvare.
 Carta nu cuprinde dispoziţii privitoare la retragerea din organizaţie. S-a apreciat totuşi
că Naţiunile Unite nu urmăresc să oblige statele membre să coopereze în cadrul
organizaţiei, orice stat putându-se retrage dacă se simte constrâns, datorită unor
„împrejurări excepţionale”.

Daţi exemplu de stat care s-a retras din ONU.


 Un stat poate fi exclus din ONU dacă „încalcă în mod persistent principiile cuprinse în
Cartă” (spre exemplu, excluderea Africii de Sud în anul 1974). Decizia de excludere
va fi luată de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, cu
majoritate de 2/3 din numărul membrilor prezenţi şi votanţi. Statul exclus nu mai
poate face parte din instituţiile specializate ale ONU sau din organizaţiile
internaţionale care condiţionează calitatea de membru de cea de membru ONU.

Daţi exemplu de stat exclus din ONU.

O situație specială este cea a suspendării. Un membru ONU poate fi suspendat din
exerciţiul drepturilor decurgând din calitatea de membru în cazul în care Consiliul de
Securitate a întreprins împotriva acestuia o acţiune preventivă sau de constrângere. Decizia de
suspendare se ia de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, cu
majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi. Repunerea în drepturi a statului suspendat se
poate realiza de Consiliul de Securitate, fără intervenţia Adunării Generale.

Rezumat

 Societatea Naţiunilor este precursoarea ONU.


 ONU este cea mai importantă organizaţie internaţională cu vocaţie de
universalitate.
 Scopurile ONU sunt: menținerea păcii și securității internaționale, cooperarea
între state în domeniul economic și social și promovarea și respectarea
drepturilor omului (art.1 din Carta ONU).
 Articolul 2 din Carta ONU stabileşte principiile pe baza cărora organizaţia şi
statele membre vor acţiona pentru înfăptuirea scopurilor consacrate la art. 1.
 Calitatea de membru ONU se dobândeşte pe două căi: prin participarea la
elaborarea actului constitutiv și prin aderare.
 Pierderea calităţii de membru ONU are loc în următoarele situaţii: dizolvarea
organizaţiei, dispariţia unui stat membru, retragerea voluntară, excluderea.

Test de evaluare

1. Cum se numeşte diplomatul român prin care România a deţinut timp de doi ani
consecutivi preşedinţia Ligii Naţiunilor?
2. Există vreo deosebire de regim juridic între membrii originari și cei fondatori?
3. Descrieți procedura de aderare la ONU.