Asistenţa socială a persoanelor

cu dizabilităţi

Integrarea sociala a persoanelor cu

dizabilitati

Pop Paulina Georgiana

Asistenta sociala-anul II
 Integrarea sociala a persoanelor cu dizabilitati

Dizabilitatea apare ca o problemă de drepturi umane. Implică lupta pentru alegere,

justiţie socială şi participare

Am optat pentru abordarea unei paralele intre cultura populatiei majoritare si cultura
persoanelor cu dizabilitati. Schimbarile profunde ce au avut loc in domeniul social dupa
1989 au influentat in mod considerabil si sistemul de protectie speciala a persoanelor cu
dizabilitati.
Pana in anul 1989 majoritatea persoanelor cu nevoi speciale erau cunoscute doar de
familiile lor si atat.
Conform literaturii de specialitate de cele mai multe ori persoanele cu nevoi speciale erau
,,ascunse’’ de ochii lumii prin institutii si nimeni nu stia ce se intampla acolo sau erau
tinute in umbra in cadrul propiei familii.Acesti indivizi nu aveau drepturi ,nu aveau
obligatii ,nu aveau facilitati si astfel le erau incalcate drepturile esentiale dintre cele
prevazute in Constitutie.
Dupa perioada comunista lucrurile au luat cu totul o alta intorsatura in toate domeniile,
implicit in domeniul social inclusiv pentru aceasta categorie de persoane.
Astfel.actualmente intalnim in Romania un sistem dezvolatat de asistenta sociala ,mai
bine pus la punct decat in perioada anterioara ,atat pentru persoanele cu nevoi speciale
,cat si pentru celelalte categorii defaforizate sau aflate in situatii de risc .
Grupurile de specialisti europeni au monitorizat problemele si statisticile referitoare la
integrarea persoanelor cu dizabilitati ,precum si atitudinea fata de acestea in diferite arii
europene. Toate aceste rezultate stau la baza crearii unei strategii a Comisiei Europene in
vederea constituirii politicilor sociale in domeniu.
Integrarea și incluziunea persoanelor cu dizabilități sunt condiții ale respectării
drepturilor fiecărui cetățean. Principiile fundamentale, care au schimbat realitățile din
domeniul calității vieții, educației și integrării persoanelor cu dizabilități în viața socială
au ca fundament drepturile omului. Respectarea drepturilor și a demnității persoanelor cu
dizabilități, în baza Declarației Universale a Drepturilor Omului, care proclamă că toate
ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi, că sunt înzestrate cu
rațiune și constiintă și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternități
DEFINIRE TERMENI CHEIE
Potrivit Organizatiei Internationale a Persoanelor cu Dizabilitati (DPI), dizabilitatea este
definita ca fiind “rezultatul interactiunii dintre o persoana care are o infirmitate si
barierele ce tin de mediul social si atitudinal de care ea se poate lovi”.
Incluziune socială se referă la schimbarea atitudinilor şi practicilor din partea indivizilor,
instituţiilor şi organizaţiilor, astfel încât toate persoanele, inclusiv cei percepuţi ca fiind
„diferiţi” datorită unor deficienţe, apartenenţei etnice, condiţiilor socio economice de
viaţă etc. să poată contribui şi participa în mod egal la viaţa şi cultura comunităţii din
care fac parte.
Şanse egale pentru persoanele cu deficienţe, reprezintă rezultatul prin care diferite
sisteme ale societăţii şi mediului, precum serviciile, activităţile, informarea şi
documentarea, sunt puse la dispoziţia tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilităţi.
Servicii de sprijin se referă la acele servicii care asigură atât independenţă în viaţa de zi
cu zi a persoanei cu dizabilităţi cât şi exercitarea drepturilor ei (dispozitive de asistare,
servicii de interpretare,asistent personal, servicii de îngrijire comunitară.
În acord cu noile măsuri instituite pe plan mondial privind protecţia şi educaţia
persoanelor cu dizabilităţi şi în conformitate cu prevederile Constituţiei şi a Legii
învăţământului, ţara noastră a intrat într –o etapă de transformări radicale a sistemului de
educaţie, în spiritul egalizării şanselor, pentru copiii, tinerii şi adulţii cu deficienţe sau
incapacităţi.
Dizabilitatea este unul dintre mijloacele semnificative de diferenţiere socială în societăţile
moderne, marcat substanţial de influenţa unor ideologii. Modul în care o societate
exclude anumite grupuri sau indivizi implică procese de încadrare în categorii, punându-
se accentul pe apariţia şi identificarea unor incapacităţi, pe aspectele inferioare şi
inacceptabile ale unei persoane. Aşa cum a demonstrat Wolfensberger (1972),
managementul uman este, în bună măsură, determinat de ceea ce el numeşte „ideologii”,
adică de combinaţii ale credinţelor, atitudinilor, interpretărilor realităţii derivate din
experienţă, cu gradul de cunoaştere şi, în special, cu valorile
În toate ţările se afirmă necesitatea integrării şi se explică ritmul lent al progresului din
cauza barierelor arhitecturale, financiare, tehnice, psihologice, sociale. Caracterul pozitiv
al integrării rezidă în evitarea condiţiilor de apariţie a eşecului şcolar.
In Romania de azi, tara membra UE si NATO de ceva timp deja, exista inca probleme
reale in ceea ce priveste integrarea tinerilor cu handicap in invatamantul universitar.
Conform unui studiu realizat recent, in Romania exista un procentaj de 7-10 % de
persoane cu handicap, iar din pacate procentajul acelora care au sansa de a face un liceu
sau o facultate este mult mai redus! Acesta se rezuma numai la 3% din totalul persoanelor
cu dizabilitati, astfel ca 90 % din acesti tineri sunt absolut dependenti de serviciile sociale
acordate de stat.
Din pacate acest procentaj este cu adevarat alarmant, pentru ca dependenta fata de
sistemul de asistenta sociala indica faptul ca tinerii cu diverse handicapuri nu sunt
integrati nici macar pe piata muncii! Logic vorbind exista o legatura stransa intre educatie
si cultura si gasirea unui loc de munca, asa ca ce sansa sa aiba tinerii cu dizabilitati la o
viata plina de realizari, daca ei nu au acces la educatie? Facand o comparatie cu
sistemele din alte tari, din Marea Britanie de exemplu, situatia din Romania este mai mult
decat critica! In Regatul Unit exista chiar burse pentru tinerii cu dizabilitati, grupate pe
mai multe categorii precum: burse pentru cei care sufera de autism, burse pentru cei
imobilizati in scaune cu rotile, pentru cei cu dizabilitati de invatare, burse pentru
persoanele oarbe, surde etc.
Spre deosebire de Anglia, la noi in tara nu se ofera conditii bune pentru cei cu dizabilitati
nici macar in ceea ce priveste mijloacele de transport in comun! Probabil ati observat si
voi ca in Bucuresti cel putin sunt foarte putine statii de metrou special amenajate pentru
cei cu dizabilitati, asa ca ce se mai poate spune de intrarile in facultati sau licee?
Platformele speciale pentru tinerii cu handicap sunt un fenomen in Romania, iar daca o
anumita institutie nu ofera posibilitatea de a invata la distanta, atunci ce e de facut?
In concluzie, in momentul de fata, lucrurile nu sunt tocmai roz pentru tinerii cu
dizabilitati care vor sa beneficieze de o educatie de calitate! Sa speram totusi ca in timp
se vor organiza mai multe campanii sociale si ca astfel va creste putin cate putin si
procentajul celor care au acces la educatie
Compararea între ţări a cifrelor referitoare la repartizarea copiilor cu handicap în instituţii
specializate, unităţi sau clase speciale, integrare individuală în clase obişnuite nu poate fi
făcută decât cu prudenţă Educaţia integrată presupune necesitatea mai multor
„ingrediente”: – integrarea nu are sens decât dacă se aduce un suport adecvat, o susţinere,
copilului integrat. Există o mare varietate a accepţiunilor termenului de susţinere. În mod
frecvent, ajutoarele para-medicale (ortofonie, psihoterapie) pe care trebuie să le asigure
autorităţile din domeniul educaţiei.
Suportul este necesar atât în timpul orelor de clasă, cât şi în afara acestora. În unele ţări
(cum ar fi Marea Britanie) există câte un coordonator al educaţiei speciale în fiecare
şcoală din învăţământul primar şi secundar, care colaborează strâns cu autorităţile din
domeniul educaţiei, cu părinţii elevilor, cu specialiştii din centrele de resurse. Astfel, se
asigură depistarea nevoilor educative speciale, instituirea unor măsuri adecvate,
realizarea, monitorizarea şi evaluarea acestora; – asistenţii, profesorii de sprijin. În
numeroase ţări, copiii integraţi beneficiază de asistenţi care îi însoţesc şi îi ajută în timpul
activităţilor de învăţământ. Rolurile şi sarcinile acestor asistenţi vizează: hrănirea şi
îngrijirea (hrănirea, îmbrăcarea şi toaleta copiilor), rolul educaţional menit să elibereze
profesorul de anumite sarcini solicitante, rolul para-profesional centrat pe realizarea unor
programe de reabilitare – recuperare; – cadrele didactice itinerante, care îşi desfăşoară
activitatea în mai multe şcoli dintr-o zonă geografică delimitată, urmărind identificarea
timpurie a copiilor cu cerinţe educative speciale şi a şcolilor în care ar putea fi integraţi.
Vizitarea şi cunoaşterea şcolilor asigură sensibilizarea conducerilor şi a cadrelor didactice
cu privire la aspectele educaţiei acestei categorii de copii, sprijinul direct acordat elevilor
integraţi şi profesorilor, stabilirea de relaţii între familiile acestor copii şi autorităţile
locale, alte familii, precum şi cu diferite servicii medicale sau sociale.
Integrarea şi incluziunea pot prezenta riscul de a deveni scopuri în sine, atunci când nu
sunt create condiţiile pentru asigurarea reală de egalitate a şanselor pentru copiii cu
diferite categorii de dificultăţi. În astfel de situaţii, procesul de „integrare” nu poate
depăşi conotaţiile fizice ale termenului: spre exemplu, elevii unor şcoli speciale au fost
încolonaţi şi duşi în clase separate ale unor şcoli de masă, însoţiţi şi supravegheaţi de
cadrele didactice ale şcolii speciale, fără a putea interacţiona cu copiii fără deficienţelor.
Este necesară o implicare tot mai susţinută a comunităţilor, atât în depistarea
dizabilităţilor, cât şi în procesul de reabilitare, unde trebuie să se regăsească măsuri
complexe, coerente, printre care şi cele referitoare la educaţie.
Educaţia integrată presupune mai multe premise: egalitatea şanselor educaţionale,
caracterul democratic, deschis al sistemelor şcolare, pedagogia suportivă şi discriminarea
pozitivă.
Problematica dizabilităţii, a handicapului a fost şi este abordată, în principal, din
perspectiva a două modele: cel individual, de inspiraţie medicală şi modelul social, care
pune accentul pe mediul social neadaptat, considerat generator al dificultăţilor
persoanelor cu deficienţe
Modelul dominant a fost cel individual, care accentuează asupra pierderilor sau
incapacităţilor individuale, considerate generatoare de dependenţă. În corelaţie directă cu
acest model, intervenţiile nu pot avea alt obiectiv decât adaptarea, ajustarea persoanei cu
deficienţă, aducerea acesteia cât mai aproape de ceea ce se consideră a fi „normal”. Din
perspectiva modelului medical, oamenii au handicap ca urmare a deficienţelor lor
individuale, fiziologice sau cognitive.
Integrarea sociala presupune educatia persoanelor cu handicap care s-a realizat dupa o
perioada lunga de timp cu precădere, în forme segregate, ca educaţie specială, separată de
cea obişnuită..
Integrarea semnifică faptul că relaţiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaştere a
integrităţii lor, a valorilor şi drepturilor comune pe care le posedă. Când lipseşte
recunoaşterea acestor valori, se instaurează alienarea şi segregarea între grupurile
sociale. B. Nirje afirmă că “integrarea înseamnă să ţi se permită să fi capabil să fi tu
însuţi printre ceilalţi” (Albu, A., Albu, C., 2000). Altfel spus, integrarea se referă la
relaţia stabilităîntre individ şi societate şi se poate analiza având în vedere mai multe
niveluri, de la simplu la complex. Astfel, putem vorbi de:
▪ integrarea fizică permite persoanelor cu cerinţe speciale satisfacerea nevoilor de bază
ale existenţei lor, adică asigurarea unui spaţiu de locuit în zone rezidenţiale, organizarea
claselor şi grupelor în şcoli obişnuite, profesionalizarea în domenii diverse, locuri de
muncă (în sistem protejat)
▪integrarea funcţională are în vedere posibilitatea accesului persoanelor cu cerinţe
speciale la utilizarea tuturor facilităţilor şi serviciilor oferite de mediul social/comunitate
pentru asigurarea unui minim de confort (de exemplu: folosirea mijloacelor de transport
în comun, facilităţi privind accesul stradal sau în diferite instituţii publice.
▪integrarea socială -se referă la ansamblul relaţiilor sociale stabilite între persoanele cu
cerinţe speciale şi ceilalţi membrii ai comunităţii (vecini, colegi de serviciu, oameni de pe
stradă, funcţionari publici .
▪ integrarea personală -este legată de dezvoltarea relaţiilor de interacţiune cu persoane
semnificative în diverse perioade ale vieţii. Aici sunt incluse diverse categorii de relaţii,
în funcţie de vârsta subiectului – pentru un copil relaţiile cu părinţii, rude, prieteni;
pentru un adult relaţiile cu soţul/soţia, prieteni, copii, rude etc. Altfel spus, integrarea
eficientă impune anumite condiţii si anume, pentru un copil existenţa unor relaţii cât mai
apropiate cu familia, iar pentru un adult, asigurarea unei existenţe demne, cu relaţii
diverse în cadrul grupurilor sociale din comunitate;
▪ integrarea în societate – se referă la asigurarea de drepturi egale şi respectarea
autodeterminării persoanei cu cerinţe speciale;
integrarea organizaţională -se referă la structurile organizaţionale care sprijină integrarea.
Conform principiilor promovate în materie de educaţie de către organismele
internaţionale, precum şi a prevederilor incluse în Declaraţia drepturilor persoanelor cu
dizabilităţi, se menţionează că persoanele/elevii cu diferite tipuri de deficienţe au aceleaşi
drepturi fundamentale ca şi ceilalţi cetăţeni de aceeaşi vârstă, fără discriminare pe motive
de sex,limbă vorbită, religie, opinii politice, origine naţională sau socială, stare financiară
sau orice altă caracteristică a persoanei în cauză sau a familiei sale. De asemenea aceste
persoane au dreptul la tratament medical, psihologic şi funcţional, la recuperare medicală
şi socială, la şcolarizare, pregătire şi educare/reeducare profesională, la servicii de
consiliere, la asistenţă pentru încadrare în muncă precum şi la alte servicii care să le
permită dezvoltarea şi manifestarea aptitudinilor şi capacităţilor de care aceştia dispun şi
să le faciliteze procesul de integrare/reintegrare socială.
Bibliografie
1. Albu, A., Albu, C., 2000, Asistenta psihopedagogică şi medicală a copilului deficient
fizic ,Editura Polirom, Iaşi.
2. Ponea Simona 2009, O lume diferita ,o lume la fel ,Integrarea sociala a persoanelor cu
dizabilitati locomotori , Editura Lumen
3. Gherguţ, A., 2006, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii
diferenţiate şi incluzive în educaţie , Editura Polirom, Iaşi.
4. Declaratia ONU asupra persoanelor cu handicap 1975
5. Wolfensberger, W., The Principle of Normalisation in Human Services, National
Institute of Mintal Retardation, Toronto, 1972.
6.Rusu, Constantin – coordonator, (1997) Deficienţă. Incapacitate. Handicap., Editura
Pro Humanitate, Bucureşti