Mecanisme naturale de epurare în soluri

Epurarea este definită ca fiind acţiunea de îndepărtare, anihilare

şi/sau neutralizare a substanţelor , elementelor, produselor, microbilor şi
bacteriilor dintr-un mediu (apă, aer, sol). De obicei epurarea poate fi
realizată prin: procese fizice, chimice şi/sau biologice luate separat sau
aplicate cumulat.
Prin structura caracteristicilor sale fizice , chimice şi biologice solul
constituie un mediu epurator deosebit de eficient. În soluri sunt prezente
toate mecanismele (procesele) de epurare: mecanică(fizică), chimică şi
biologică. Aceste mecanisme de epurare nu acţionează într-ostructură
secvenţială bine stabilită aşa cum se întâmplă în staţiile de epurare ci se
intrepătrund exercitându-şi de multe ori acţiunea simultan, sporind în acest
fel efectul şi reducând durata procesului de epurare.
Principalele procese care declanşează şi întreţin acţiunea naturală de
epurare a solurilor sunt următoarele: filtararea, reţinerea şi transferul apei,
aerarea, schimbul de ioni şi adsorbţia, acţiunea microfaunei, acţiunea
plantelor.

1. Filtrarea

În literatura de specialitate prin filtrare se înţelege „procesul de

separare dintr-un fluid a particulelor solide (de natură minerală şi/sau
organică) aflate în suspensie în masa lui”.
Acţiunea de filtrare exercitată de soluri constituie un proces mecanic
datorat proprietăţilor texturale ale solului. Mărimea, forma şi numărul porilor,
sunt în acest sens principalii factori de care depinde capacitatea de filtrare a
unui sol. În acest context este clar că, un sol cu textură nisipoasă va permite
o trecere uşoară a particulelor fine (datorită prezenţei unei macroporozităţi)
în timp ce solurile cu textură lutoasă şi argiloasă vor reţine o mare parte, sau
în totalitate, aceste particule.
Capacitatea de filtrare a unui sol poate fi dedusă prin analiza
permeabilităţii acelui sol. În acest sens se poate aprecia că, un sol cu o
conductivitate hidraulică cuprinsă între 0,6 şi 1,0 m/zi este un sol cu
capacitate bună de filtrare.
În procesul de filtrare particulele grosiere aduse de un efluent (de
exemplu apă reziduală menajeră) sunt reţinute în primii centimetrii de sol. La
fel se întâmplă cu materia organică în suspensie şi organismele cu cili
(nematodele). Particulele foarte fine din contră vor pătrunde, odată cu apa,
adânc în soluri.
Bacteriile şi alte microorganisme din efluenţi vor fi reţinute uşor în
soluri. S-a observat că, acolo unde solul are nealterate proprietăţile sale, pe
o adâncime cuprinsă între 0,9 şi 1,2 m sunt reţinute toate microorganismele
cu dimensiuni mai mare. Cel mai mare număr de microorganisme sunt
reţinute în primul milimetru de sol (între 62 şi 64%). Iar în primul centimetru
sunt reţinute 90% din total.
Există însă şi multe microorganisme care, datorită dimensiunilor
microscopice scapă procesul de filtrare. Astfel, numărul total de
microorganisme care traversează solul depinde de:
- dimensiunile microorganismelor şi durata lor de viaţă;
- viteza de infiltraţie a efluentului;
- cantitatea de efluent.
Bacteriile de origine fecală, de exemplu, pot ajunge până la maxim
 Tehnologii de depoluare a solurilor
2-3 m adâncime. Viruşii, datorită dimensiunilor lor microscopice inferioare
multor bacterii, pot atinge, în masivul de infiltraţie, adâncimi mai mari.
Cercetările efectuate în lume au arătat că, în zonele saturate ale
solurilor(terenurilor) bacteriile şi viruşii prezenţi în efluenţi se pot deplasa pe
distanţe mult mai mari decât în zonele nesaturate.(datorită porozităţii mai
mari din acvifer).
În concluzie, proprietatea de filtrare a solurilor limitează, pe de o
parte, cantitatea de particule solide care pot percola solul cu apa de
infiltraţie şi pe de altă parte reduce în mod drastic numărul de
microorganisme care ar putea ajunge, în apele subterane, împreună cu
efluenţii lichizi descărcaţi pe soluri. În acest fel filtrarea limitează mult riscul
de contaminare al apelor subterane.
Totuşi trebuie să precizeze faptul că, unele microorganisme (cele cu
dimensiuni foarte mici) pot scăpa procesului de filtrare şi de asemenea faptul
că, utilizarea excesivă a mecanismelor de epurare prin filtrare în porii solului
poate determina apariţia unui proces de colmatare care să anuleze parţial
sau total proprietatea de filtrare. În cazul colmatării se produce acumularea
materiilor solide la suprafaţa solului sau în pori, fapt care va determina
apariţia a o serie de procese negative, ca de exemplu: declanşarea
procesului de fermentaţie, proliferarea microbiană, impermeabilizarea solului
pentru apă şi aer, dominarea proceselor anaerobe în detrimentrul celor
aerobe, etc..

2. Reţinerea şi transferul apei

Solul se comportă ca un rezervor de apă. Se umple sub efectul

precipitaţiilor sau a efluenţilor lichizi care se infiltrează şi se goleşte sub
efectul drenajului natural sau artificial. Drenajul reprezintă procesul prin care
se produce evacuarea apei de la suprafaţa solului (drenaj extern) sau din
subsol (drenaj intern). Atunci când caracteristicile geomorfologice (de relief)
favorizează circulaţia gravitaţională a apei la suprafaţa solului spunem că
avem de-a face cu un drenaj natural extrem de bun. Dacă caracteristicile
solului (terenului) favorizează circulaţia apei subterane spunem că avem de-
a face cu un drenaj natural interm bun. În alte situaţii drenajul natural intern
sau extern poate fi satisfăcător, slab sau inexistent.
Umplerea solului cu apă se face în mod secvenţial: mai întâi
particulele solide adsorb moleculele de apă şi formează apa peliculară, apoi
este reţinută apa capilară de contact şi în final apa liberă gravitaţională. Apa
gravitaţională se acumulează în pori de jos în sus începând de la nivelul
suprafeţei libere a apei subterane.
Apa liberă gravitaţională, pote fi supusă unui proces de transfer
prin:
- drenaj natural – evacuare într-un emisar natural saude suprafaţă;
- drenaj artificial – creat şi dirijat de om în scopul evacuării apei;
- trecere în apă capilară şi peliculară;
- evaporaţie.
Apa peliculară şi capilară suferă procese de transfer prin:
- difuzie;
- evaporaţie;
- consumul productiv al plantelor (transpiraţie).
De-a lungul unui an, în funcţie de mărimea şi durata manifestării
precipitaţiilor, pe de o parte şi valoarea transpiraţiei pe de alta, timpul de
contact între efluent şi sol poate fi suficient de lung pentru a se putea
petrece o serie de procese de epurare. De exemplu, în timpul iernii procesul
de evaporaţie este la un nivel scăzut, iar cel de transpiraţie inexistent. În
consecinţă, apa reziduală sau uzată este reţinută în sol o perioadă relativ
îndelungată fapt care face ca, microorganismele din sol să aibă timp suficient
pentru degradarea materiei organice, a substanţelor dizolvate şi coloidale pe
care le-ar conţine această apă. Majoritatea elementelor astfel create sunt
puternic reţinute în complexul adsorbtiv al solului şi mai târziu, consumate
de plante prin procese de absorbţie rădăcinară.

3. Aerarea

În soluri aerul ocupă partea din pori care nu conţine apă. Această
parte formează aşa numita „ atmosferă a solului”. Compoziţia atmosferei
solului diferă faţă de cea terestră, atât în ceea ce priveşte conţinutul în
vapori de apă cât şi în ceea ce priveşte conţinutul în oxigen şi de dioxid de
carrbon. În mod natural cantitatea de vapori de apă şi de CO2 este mai mare
decât în atmosfera terestră.
Prezenţa aerului în porii solului este indispensabilă pentru
menţinerea activităţii biologice a microorganismelor aerobe, pentru respiraţie
radiculară a speciilor vegetale şi pentru menţinerea capacităţii de
autoepurare a solului. Aerarea condiţionează evoluţia materiilor fermentabile
ajunse pe diverse căi în soluri. În cazul în care aerarea solului devine
insuficientă, datorită colmatării porilor sau degradării structurii, fermentarea
anaerobă ia locul fermentării aerobe.
Cantitatea de aer conţinută de un sol nu este deloc neglijabilă. De
exemplu pentru un sol cu o porozitate medie de 50%, o densitate aparentă
de 1,3 g/cm şi o umiditate la nivelul capacităţii pentru apă în cânp de 25%,
cantitatea de oxigen aflată în primii 30 cm de sol este de 450kg/ha atunci
când umuditatea este la CH, 304 kg/ha, n=50%, ρa=1,3 g/cm3, CC=25%

Umiditatea CH ½ CC CC
Cantitatea de
450 300 150
aer (kg/ha)

atunci când umiditatea este la 50% din CC şi 158 kg/ha când umiditatea este
la nivelul CC.
Reânoirea oxigenului din soluri se face, în special, prin procese de
difuzie şi depinde, aşa după cum s-a arătat, de umuditatea solului.
În concluzie, deoarece în procesele de epurare prin fermentare
bacteriană rolul esenţial îl joacă cantitatea de oxigen din sol, iar cantitatea
de oxigen depinde de umiditate, se poate afirma că, aceşti doi factori –
aerarea şi umuditatea – condiţionează capacitatea de epurare exercitată de
microflora şi microfauna solului.

4. Reţinerea ionilor prin adsorbţie şi precipitarea

Aşa după cum s-a văzut din capitolele anterioare, în sol apa
peliculară din jurul particulelor solide pot adsorbi ioni, formând, în acest fel,
aşa numitul „ complex de adsorbţie a solului”.
Datorită constituţiei sale complexe, proprietăţi de adsorbţie mai au:
- mineralele amorfe (aluminosilicaţii, geluri);
- mineralele de acoperire (oxizi şi hidroxizi asociaţi particulelor
solide);
- constituienţi ai materiei organice (acizi humuci, materie organică
liberă).
 Tehnologii de depoluare a solurilor
În aceste condiţii, pe lângă complexul coloidal de adsorbţie
electronegativ (specific particulelor solide ce alcătuiesc scheletul mineral), în
soluri poate apare şi un complex de adsorbţie electropozitiv.
Pentru complexul electronegativ de adsorbţie, puterea de adsorbţie
se măsoară prin, „ capacitatea de schimb cationic” care se exprimă în
miliechivalenţi la 100 g sol şi are valori între:
- 5 meq/100 g pentru soluri nisipoase puţin umede;
- 35 meq/100g pentru soluri argiloase umede.
Principalii cationi fixaţi în complexul adsorbtiv sunt: H+, Ca2+, Mg2+,
K+, Na+, dar şi cationii de NH+, Mn2+, Cu2+, Zn2+, Al3+, etc.
Aşa după cum se observă metalele grele sunt bine reţinute în soluri.
Cea mai bună reţinere a metalelor grele o au solurile bogate în himus şi în
argilă. Adsorbţia metalelor grele vatiază în funcţie şi de valoarea pH-ului care
în acest fel se înscrie ca unul din factorii care condiţionează intensitatea
procesului de epurare la nivelul solului.
Un alt fenomen care se poate înscrie în seria proceselor de epurare
ce se desfăşoară în soluri este şi precipitarea metalelor grele sub formă de
săruri, în anumite condiţii fizico- chimice. Precipitatul este apoi cu uşurinţă
reţinut în sol datorită filtrării pe care o exercită porii solului.

5. Acţiunea microfaunei solului

Aşa după cum s-a văzut, solul constituie un mediu bogat în

microorganisme(2,5 – 10 t/ha). Microorganismele joacă un rol esenţial în
ciclul biologic al solurilor atunci când găsesc condiţii fizico-chimice favorabile.
În acest sens se poate arăta că, microorganismele din soluri sunt active
pentru o gamă largă de valori ale: pH-ului, aerării, temperaturii (0-100ºc) şi
umudităţii. Cele mai favorabile condiţii se găsesc în orizontul superficial al
solurilor (primii 20-30 cm). Acest orizont este bogat în humus care constituie
o materie organică deosebit de utilă în înmulţirea şi dezvoltarea
microorganismelor.
În soluri mocroorganismele desfăşoară o intensă activitate
biochimică. Majoritatea microorganismelor, cu excepţia celor parazite,
folosesc ca sursă de hrană produşii de descompunere ai substanţelor
azotoase (proteine, aminoacizi, uree, acid uric, etc.) până la forma minerală
de amoniac. Ca sursă de carbon, majoritatea microorganismelor, cu excepţia
celor autotrofe, folosesc produşii de descompunere ai substanţelor
neazotoase (celuloză, pectină, acizi organici, amidon, glucoză, etc.).
Principalele acţiuni, cu caracter de epurare, ale microorganismelor
aflate în soluri sunt:
a) Transformarea substanţelor organice neazotoase cum sunt, de
exemplu glucidele, amidonul, celuloza, lipidele, cerurile şi răşinile. Aceşti
compuşi organici sunt mineralizaţi de anumiţi reprezentanţi ai
microorganismelor din sol în condiţii anaerobe, în condiţii aerobe, dioxid de
carbon şi apă.
Procesele de descompunere anaerobă, numite şi procese de
fermentaţie, au loc în straturile mai profunde ale solului, neaerate, sau în
cele având umuditatea la saturaţie.
Procesele de descompunere aerobă se desfăşoară în orizonturile
superficiale ale solului în prezenţa oxigenului.
b) Transformarea substanţelor organice cu azot. Procesul de
transformare a azotului organic în azot anorganic, eliberat sub formă de
amoniac, este cunoscut sub numele de amonificare. Amonificarea este
produsă de actinomicete, ciuperci, bacterii aerobe şi anaerobe.
 c) Nitrificarea. Este procesul de oxidare a amoniacului dim sol.
Ozidarea amoniacului până la nitriţi are loc în două faze: în prima este oxidat
până la acid azotos, iar în a doua fază acidul azotos este oxidat până la acid
azotic. Ambele faze se desfăşoară numai în prezenţa nitrobacteriilor. Acidul
azotic la rândul său este neutralizat şi formează săruri de amoniu, calciu,
potasiu, etc., ale acidului acidului azotic numiţi nitraţi, săruri care constituie
forma minerală a azotului cea mai uşor asimilabilă de către plante.
În acelaşi timp, formele intermediare de acid azotos şi azotic
acţionează asupra fosfaţilor greu din sol eliberând fosforul care, în stare
atomică, este uşor asimilabil de către plante.
d) Denitrificarea reprezintă procesul de reducere a nitraţilor în forme
mai simple de nitriţi, amoniac, aminoacizi până la ayot molecular.
Denitrificarea se produce sub acţiunea bacteriilor denitrificatoare care
utilizează oxigenul din nitraţi pentru respiraţie. Denitrificarea este un proces
dăunător datorită punerii azotului în forme neasimilabile pentru plante.
e) Transformarea hidrogenului sulfurat, care apare în procesele de
descompunere – fermentare a materiei organice, în acid sulfuric şi sulf
elementar. Această transformare o realizează sulfobacteriile. Acidul sulfuric
din sol dacă nu depăşeşte anumite valori este neutralizat de cationii din sol
formând sulfaţi, deosebit de utili în carectarea reacţiei solului, precum şi sulf,
necesar nutriţiei minerale a plantelor.
f) Transformarea compuşilor cu fosfor, din forme insolubile,
innaccesibile plantelor în forme acesibile. Bacteriile care realizeză acest
proces sunt numite fosfobacterii.

6. Acţiunea plantelor

În procesul de epurare exercitat de soluri, plantele contribuie prin

procesul absorbţie radiculară, cu extracţia din soluţia solului, a unui număr
foarte mare de elemente minerale:
- principale N, P, K;
- secundare Ca, Mg, S;
- oligoelemente Fe, Mn, Cu, Zn, Bo, F, Cl, Na, Si, Ni, Al, etc..
Aceste elemente în cantităţi bine definite constituie substratul
nutritiv al dezvoltării plantelor agricole. Valorile cantitative absobite diferă de
la plantă la plantă şi în general nu pot fi satisfăcătoare numai prin aporturi
de origine naturală. În tabelul nr. 4.1. se prezintă, pentru câteva specii de
plante, conţinutul în câteva elemente nutritive găsite în sămân.ă şi în paie.
Pe de altă parte, există în natură plante din flora spontană sau din
cea cultivată, care au capacitatea de a absorbi prferenţial unele substanţe
din sol. De exemplu, în flora spontană există o aşa numită „floră de alun”
care se dezvoltă bine pe solurile bogate în alumuniu; o „floră de serpentin”
care apare şi găseşte condiţii bune de vegetaţie pe solurile cu un conţinut
mai mare de 1-3% crom; o”floră de galiu” specifică solurilor ce conţin într-un
procent ridicat zinc; o” floră de sărături” care apare şi se dezvoltă bine pe
solurile ce conţin săruri solubile. Dintre plantele cultivate de om, se pot recita
rădăcinoasele (morcov, cartof, sf. Pt. zahăr).

Fitoremedierea
Fitoremedierea este o nouă şi atractivă tehnică care a apărut în
ultimii ani. Această tehnică oferă excelente perspective de dezvoltare a
plantelor cu potenţial de curăţare a solurilor poluate cu metale, cel puţin în
anumite condiţii favorabile şi prin utilizarea corespunzătoare a sistemelor de
management a culturii.
 Tehnologii de depoluare a solurilor
Astfel, fitoremedierea se referă la o diversitate de tehnologii bazate
pe folosirea plantelor naturale sau modificate genetic în procesul de
decontaminare a mediului poluat. În principiu, este vorba de a cultiva, pe
solul poluat, anumite plante care au capacitatea de a absorbi si acumula, în
corpul lor, aceste metale fără a fi afectate de toxicitatea lor.

Mecanisme de fitoremediere

Fitoremedierea se realizează prin următoarele metode:

rizodegradare, fitodegradare, fitoimobilizare, fitostabilizare, fitovolatilizare şi
fitoextractie.
În continuare se prezintă, pe scurt, câteva elemente descriptive ale
tehnologiilor de fitoremediere a solurilor poluate.

Rizodegradarea
Rizodegradarea, denumită şi fitostimulare sau biorizodegradare,
reprezintă mecanismul prin care planta transformă contaminanţii organici
existenţi în sol datorită bioactivităţii din rizosferă.
Această bioactivitate se desfăşoară datorită proteinelor şi enzimelor
care pot fi eliminate de rădăcini şi datorită organismelor din sol, cum ar fi
bacteriile, drojdiile şi ciupercile. Poluanţii organici, inclusiv cei deosebit de
periculoşi, cum sunt derivatele petroliere sau solvenţii cloruraţi, pot fi
metabolizaţi direct de către aceste proteine şi enzime, având ca rezultat
degradarea sau chiar mineralizarea poluanţilor. Mulţi poluanţi pot fi degradaţi
în produşi inofensivi sau pot fi transformaţi în surse de energie şi hrană
pentru plante sau organismele din sol.
Plantele măresc pH-ul solului şi pun la dispoziţie nutrienţii necesari
microorganismelor iar acestea contribuie la curăţarea solului, asigurând
astfel o rizosferă mai propice dezvoltării rădăcinilor. S-a constatat că
enzimele produse de plante şi exudate în sol sunt: dehalogenaza,
nitroreductaza, peroxidaza, lactaza (distruge nucleul aromatic) şi nitrilaza.
Aceste enzime sunt active în imediata apropiere a rădăcinilor (1mm), în
absenţa lor neavând loc transformarea poluanţilor organici.

Figura 1. Schematizarea acţiunilor ce compun rizodegradarea

 Rădăcinile plantelor constituie medii favorabile pentru creşterea
microorganismelor ale căror populaţii numeroase şi diferite se găsesc pe sit,
în jurul acestora. Interacţiunile dintre microorganismele din sol şi rădăcinile
plantei satisfac necesităţile nutritive importante atât pentru plantă cât şi
pentru microorganismele asociate. Aceasta se demonstrează prin numărul
mare de microorganisme găsite în rizoplan şi în rizosferă (Alcamo, 2003).
Disponibilitatea metalelor în sol în jurul rădăcinilor este puternic
afectată de exudările şi depunerile rădăcinii dar şi de activităţi microbiene
cum ar fi eliberări siderofore şi reacţii redox (Deiana şi colab., 2000; Kidd şi
colab., 2001).
Influenţa reciprocă a plantelor şi microorganismelor solului şi forţa
selectivă a concentraţiilor de metal din sol pe populaţiile de microbi, face
cercetarea pe acest subiect foarte dificilă. Având în vedere posibilele
probleme de mediu asociate cu mobilizarea metalului de către chelaţii
sintetici, sporirea disponibilităţii metalului în rizosferă de către
hiperacumulatori ar fi un mecanism util pentru îmbunătăţirea tehnologiilor de
fitoextracţie (Barona şi colab., 2001; Gupta şi colab., 2000).
În prezent, date privind rolul exudării de către rădăcină a
hiperacumulatorilor în mobilizarea metalului sunt contradictorii. În timp ce în
soluri acide sau calcaroase unii cercetători au descoperit că Thalpsi
caerulescens tinde să scadă pH-ul rizosferei (Hammer şi Keller, 2002), alţii
au observat o creştere (McGrath şi colab., 1997). Cu toate acestea,
modificarea pH – ului nu pare a fi un mecanism relevant în mobilizarea
metalului de către plantă. Eliberarea de histidină şi citrat în rizosferă poate
juca un rol crucial în reducerea asimilării şi toxicităţii Ni în Thlaspi arvense
(sensibil la Ni), în timp ce în hiperacumulatorul de Ni, Thlaspi goesingense
aceşti chelaţi nu au fost găsiţi eliberaţi în rizosferă (Salt şi colab., 2000).
Implicarea de bacterii în imobilizarea Zn în rizosfera plantei Thlaspi
caerulescens poate fi responsabilă de îmbunătăţirea biodisponibilităţii
(Lodewyckx şi colab., 2002).

Fitodegradarea
Fitodegradarea, cunoscută şi ca fitotransformarea este mecanismul
prin care planta absoarbe poluanţii organici din sol, sedimente şi apă şi îi
transformă în interiorul ei (fig. 2).
În funcţie de concentraţie şi compoziţie, precum şi de specia de
plantă şi condiţiile locale, un poluant organic poate fi capabil să treacă prin
bariera protectoare a rizosferei. În acest caz, el poate să sufere un proces de
transformare în interiorul plantei.
Mecanismele de transformare sunt foarte diverse, produşii rezultaţi
fiind depozitaţi în vacuole sau încorporaţi în ţesuturile plantelor.
Absorbţia directă a poluanţilor se întâlneşte în cazul substanţelor
organice cu coeficient de hidrofobie mare. Pe lângă acestea, alţi factori care
influenţează capacitatea de absorbţie sunt: polaritatea, proprietăţile
superficiale şi solubilitatea.
Pentru ca un poluant organic să fie absorbit de plantă, prin rădăcini,
el trebuie să fie solubil în soluţia solului. Substanţele hidrofobe nu sunt de
obicei suficient de solubile în apă sau sunt legate atât de puternic pe
suprafaţa rădăcinilor încât nu pot fi translocate uşor în plantă. Pe de altă
parte, compuşii foarte polari şi foarte solubili în apă nu sunt suficient
absorbiţi pe rădăcini şi nu pot fi transportaţi activ prin membrana celulelor
plantei. Solvenţii cloruraţi şi hidrocarburile alifatice scurte au un coeficient
mediu de hidrofobie, fiind astfel fitodegradaţi.
După ce poluantul a ajuns în plantă, aceasta poate să depoziteze în
 Tehnologii de depoluare a solurilor
biomasă contaminantul şi/sau produşii de biotransformare, prin lignificare
(legare a poluantului sau produşilor în interiorul ligninei din plante), sau
poate fi metabolizat în continuare, ajungându-se chiar până la dioxid de
carbon şi apă (mineralizare).

Figura 2. Schematizarea acţiunilor ce compun fitodegradarea

Enzimele produse de plantă sunt de acelaşi tip ca şi în cazul

rizodegradării. Plantele apte să provoace degradarea poluanţilor sunt arborii
freatofiţi (plop, salcie), cereale (secara, sorg), leguminoase (trifoi, lucernă,
măzăriche).

Fitoimobilizarea
Fitoimobilizarea este un mecanism prin care planta imobilizează
poluantul din sol împiedicând:
 creşterea cantităţii de apă ce percolează prin matricea solului şi ar
putea impurifică pânza de apă freatică;
 contactul direct al oamenilor sau animalelor cu solul poluat prin
crearea unei bariere vegetale;
 eroziunea solului şi distribuţia metalelor toxice spre alte zone ca
urmare a acţiunii vântului şi ploilor.
În urma aplicării acestui mecanism, prin folosirea de specii tolerante
faţă de poluantul ţintă, se formează un „covor vegetal” în primul rând în
locurile în care vegetaţia naturală este absentă datorită concentraţiei mari de
poluanţi. Această metodă este deja folosită cu succes în cazul haldelor de
steril provenit din industria minieră, obţinerea aluminei sau a metalelor
neferoase, fiind mult mai economică decât o cuvertură de etanşare clasică.
La ora actuală pentru etanşare se folosesc geomembrane din
materiale polimere. Cel mai des utilizat material este polietilena de înaltă
densitate, care este impermeabilă pentru apă şi solvenţii cloruraţi.,
prezentând şi o remarcabilă rezistenţă fizică în timp. Dintre dezavantaje, pe
lângă costul ridicat al materialului, mai trebuie menţionată sensibilitatea
geomembranelor la atacul chimic şi ultraviolete (fapt care impune acoperirea
lor imediat după aşezare), precum şi sudarea laborioasă. Un alt dezavantaj al
acestui tip de etanşare îl constituie posibilitatea ca argila folosită să se
aglomereze şi să crape, formând canale preferenţiale, permeabile.
 Pentru ca această metodă să fie aplicată pe o scara largă trebuie să
se folosească specii de plante rezistente specifice zonei (plop, trifoi), să se
realizeze amendarea haldelor inclusiv prin utilizarea tufişurilor vulcanice
zeolitice şi prin folosirea unor metode adecvate de cultivare (îngrăşăminte
organice şi naturale, irigarea etc.).

Fitostabilizarea
Fitostabilizarea cunoscută şi sub numele de fitorestaurare, este un
mecanism prin care planta stabilizează contaminanţii şi previne eroziunea
provocată de vânt sau apă. De asemenea, împiedică migrarea verticală a
contaminanţilor către apele subterane printr-un bun control hidraulic. Prin
fitostabilizare poluanţii sunt imobilizaţi pe cale fizică, prin absorbţia lor de
către rădăcinile plantelor şi, fixaţi pe cale chimică, cu ajutorul
amendamentelor aplicate solului (Salt şi colab., 1995; Flathman şi Lanza,
1998; Berti şi Cunningham, 2000; Schnoor, 2000). Această tehnologie
reprezintă o variantă a metodei convenţionale de imobilizare a metalelor în
sol cu ajutorul amendamentelor, plantele având un rol secundar faţă de
acestea. Spre deosebire de alte metode de fitoremediere, scopul
fitostabilizării nu este de a înlătura metalele din sit, ci din contră, de a le
stabiliza în sol şi de a reduce, în acest fel, riscul pe care îl au acestea pentru
sănătatea oamenilor şi pentru mediu prin pătrunderea lor de-a lungul
lanţurilor trofice.
Detaliile privind modul de aplicare al tehnologiei de fitostabilizare
sunt oferite de Berti şi Cunningham, (2000). Înainte de cultivarea plantelor
specifice, pe sol se realizează un pat de însămânţare în care se va îngloba
var stins, îngrăşăminte sau alte amendamente cu rolul de inactivare a
metalelor contaminante.
Amendamentele aplicate pe sol, vor fixa astfel rapid contaminanţii,
împiedicând alterarea chimică un timp îndelungat sau chiar permanent. Cele
mai eficiente amendamente sunt îngrăşămintele fosfatice, îngrăşămintele
organice sau substanţele biosolide, hidroxid de mangan sau de fier, minerale
argiloase naturale sau artificiale, sau un amestec din aceste amendamente.
Amendamentele aplicate pe sol, vor fixa astfel rapid contaminanţii,
împiedicând alterarea chimică un timp îndelungat sau chiar permanent. Cele
mai eficiente amendamente sunt îngrăşămintele fosfatice, îngrăşămintele
organice sau substanţele biosolide, hidroxid de mangan sau de fier, minerale
argiloase naturale sau artificiale, sau un amestec din aceste amendamente.
Primul contact între contaminantul din sol şi plantă îl constituie zona
rădăcinilor, aici având loc prima etapă a fitostabilizării. Mecanismul de
remediere constă în folosirea unor anumite specii de plante pentru a
imobiliza contaminanţii prin absorbţie şi acumulare în rădăcini, adsorbţia pe
rădăcini sau precipitarea/imobilizarea în zona rădăcinilor.
Din punct de vedere al zonei în care are loc fixarea, se disting:
 Fitostabilizarea în rizosferă: proteinele şi enzimele produse
de plantă pot fi exudate de către rădăcini. Aceşti produşi,
împreună cu CO2 eliminat de rădăcini, fac ca poluanţii să fie
imobilizaţi prin adsorbţie, precipitare sau complexare, în
zona rădăcinilor. Astfel, prin acest mecanism se reduce mult
cantitatea de poluant biodisponibil.
 Fitostabilizarea pe membranele rădăcinilor: proteinele şi
enzimele asociate direct cu pereţii celulelor rădăcinilor pot
lega şi stabiliza contaminanţii pe suprafaţa exterioară a
membranei rădăcinilor. Acest mecanism face ca poluantul să
nu mai pătrundă în plantă.
 Tehnologii de depoluare a solurilor

Reducerea Absorbţia
migrării în
poluantul rădăcină
ui prin
reducerea Absorbţia
eroziunii
pe
rădăcină
Micoriz
a
Exudaţi (enzime,
alcooli, fenoli,
carbohidraţi şi
Precipitarea
Corpul de sau
impregnare imobilizarea în

Figura 3. Schematizarea acţiunilor implicate în fitostabilizare

 Fitostabilizarea în celulele rădăcinilor: proteinele şi enzimele,

prezente la nivelul pereţilor celulari, pot facilita transportul
poluanţilor prin membranele rădăcinilor. După absorbţie,
aceşti poluanţi pot fi reţinuţi în vacuolele celulelor
rădăcinilor, astfel împiedicându-se accesul lor spre părţile
aeriene ale pantei.
Ideal este ca plantele utilizate în fitostabilizare să fixeze
contaminanţii cu preponderenţă în rădăcini, deoarece partea superioară,
respectiv tulpinile, sunt consumate de animale şi / sau de oameni. Conţinutul
foarte scăzut de metale din ţesuturile părţilor supraterane ale plantelor ar
elimina astfel necesitatea incinerării sau depozitării controlate a tulpinilor
recoltate după încheierea procesului de fitostabilizare. Plantele specifice
acestei tehnologii sunt uşor de ales: trebuie să aibă un sistem radicular
foarte bine dezvoltat, un ritm de creştere rapid, şi să tolereze bine toxicitatea
metalelor şi alte condiţii improprii dezvoltării lor. Cercetările în domeniu
(Smith şi Bradshaw, 1992) au scos în evidenţă urmatoarele specii de plante:
Agrostis tenuis (iarba câmpului), Festuca rubra (păiuşul roşu) şi Brassica
juncea, care stabilizează Pb din haldele de deseuri de mina şi plopii care
stabilizează Cd în solurile contaminate.
Fitostabilizarea este mai eficientă când se aplică pe solurile cu
textură fină şi cu conţinut ridicat în materie organică, capabile să ofere
condiţii bune de creştere a plantelor, însă se poate aplica cu succes şi pe alte
tipuri de soluri, cu excepţia solurilor foarte puternic poluate cu metale care
nu permit sub nici o formă creşterea şi dezvoltarea plantelor (Berti şi
Cunningham, 2000). Pe terenurile supuse procesului de fitostabilizare trebuie
avute în vedere migrarea în afara sitului a reziduurilor de plante care au fixat
metalele şi, de asemenea, bolile şi dăunătorii care ar putea avea un efect
negativ asupra creşterii şi dezvoltării acestora (Schnoor, 2000).
Avantajele fitostabilizării în detrimentul celorlalte tehnologii de
fitoremediere sunt: are costuri foarte mici, nu are impact asupra mediului,
este foarte uşor de aplicat, şi conferă zonei valoare estetică. Atunci când
strategiile de decontaminare sunt impracticabile datorită suprafeţelor
contaminate mari şi lipsei fondurilor, fitostabilizarea este cea mai
avantajoasă. De asemenea, poate fi folosită ca o metodă intermediară care
reduce riscurile de mediu până când se găseşte soluţia cea mai potrivită
pentru depoluare (Berti şi Cunningham, 2000).

Fitovolatilizarea
Fitovolatilizarea este un mecanism prin care planta preia
contaminanţii din sol, îi transformă în forme volatile şi îi elimină apoi prin
transpiraţie în atmosferă (fig. 4). Mercurul este primul metal contaminat pe
care a fost folosit acest proces.

Figura 4. Schematizarea acţiunilor ce compun fitovolatilizarea

Avantajul acestei metode este că ionii de mercur pot fi transformaţi
într-o substanţă mai puţin toxică. Dezavantajul este că acest mercur eliberat
în atmosferă va fi cel mai probabil « reciclat » de precipitaţii şi redepozitat în
lacuri şi oceane.
Plantele pot degrada de asemenea, poluanţi organici în celulele lor.
Într-adevăr, aceste plante nu se comportă ca plantele folosite la fitoextracţie
pentru că nu tolerează poluanţii organici, nici speciile hiperacumulatoare.
Însă, pot absorbi poluanţii, să îi degradeze şi să îi respingă în atmosferă.
Poluanţii şi mai ales azotul, seleniu sunt evaporaţi în atmosferă prin
frunze din plantă. Unul dintre cel mai cunoscut copac care are această
proprietate este plopul: permite o creştere rapidă, o capacitate de adaptare
la diverse climate şi permite eliminarea poluanţilor din sol.
Metoda se aplică exclusiv pentru remedierea solurilor cu As, Hg sau
Se, metale care pot exista şi în fază gazoasă, folosind plante capabile să
extragă aceste metale din sol şi să le volatilizeze în atmosferă. Ca urmare a
toxicităţii deosebite a acestor metale care, o dată eliberate nu mai pot fi
controlate, metoda este încă un subiect controversat.
Însă, în ciuda controverselor legate de fitovolatilizare, aceasta
rămâne cea mai eficientă metodă de depoluare a solurilor contaminate cu
mercur şi seleniu.

Fitoextracţia
Fitoextracţia (fig.5.) este cea mai recunoscută dintre toate
mecanismele de fitoremediere şi este metoda utilizată de obicei, pentru a
 Tehnologii de depoluare a solurilor
înlătura metalul din solurile contaminate. Este un mecanism prin care planta
absoarbe metalele grele din sol prin intermediul rădăcinilor şi apoi, le
translocă în părţile sale supraterane unde le acumulează (Robinson şi colab.,
2000).
Pentru ca această metodă să fie eficientă, plantele trebuie să
absoarbă în rădăcinile lor mari concentraţii de metale grele şi să producă o
cantitate mare de biomasă. În plus, plantele trebuie să dispună de
mecanisme pentru a tolera concentraţii ridicate de metale în corpul lor.
Aşadar, pentru ca fitoextracţia să fie viabilă agentul poluant trebuie
să fie translocat şi acumulat, în cantitate cât mai mare în părţile aeriene.
Acumularea se poate ridica de la un nivel mic la un grad înalt în care
acumulările constituite un procent semnificativ din materia plantei uscate.
Dacă metalele din sol nu se găsesc într-o formă accesibilă plantelor
şi în cantităţi suficiente pentru fixare, atunci se utilizează amendamentele
pentru eliberarea metalelor în soluţia solului (Huang şi Cunningham, 1996;
Huang şi colab., 1997; Lasat şi colab., 2000). Atunci când plantele au ajuns
la maturitate şi au acumulat o cantitate suficientă de metale, partea
supraterană a acestora este recoltată şi îndepărtată de pe sit (Kumar şi
colab., 1995).
Fitoextracţia este o metodă de remediere a solurilor poluate pe
termen lung deoarece sunt necesare mai multe cicluri de culturi pentru a
reduce conţinutul de metale din soluri la valori admisibile (Kumar şi colab.,
1995). Timpul necesar depoluării complete a solului depinde de gradul de
poluare, de tipul contaminanţilor, de durata perioadei de vegetaţie şi
eficienţa de absorbţie a plantelor folosite, acest timp fiind cuprins între 1 şi
20 de ani. Această tehnologie de depoluare este recomandată pentru
suprafeţe întinse de teren cu un grad mic sau mediu de poluare şi pe
adâncimi moderate (Kumar şi colab., 1995; Blaylock şi Huang, 2000).

Contaminantul
este extras
până la
nivelul
ţesuturilor

Transportul
poluantului
prin tulpina
plantei

Extracţia de
Sol Sol Contaminant către plantă
poluat remediat

Figura 5. Schematizarea acţiunilor ce compun fitoextracţia

Eficienţa procesului de fitoextracţie depinde de mulţi factori unul

dintre cei mai importanţi fiind proprietăţile terenului. Procesul de creştere şi
dezvoltare al plantelor nu poate avea loc pe terenuri foarte puternic poluate,
şi de aceea fitoextracţia este eficientă doar pentru solurile cu un grad
moderat de poluare. De asemenea, metalele din sol trebuie să se găsească
într-o formă accesibilă plantelor pentru a putea fi absorbite.
Biodisponibilitatea metalului din sol, scade în timpul fitoextracţiei (Hammer şi
Keller, 2002; Keller şi Hammer, 2004), ceea ce duce la o scădere a asimilării
metalului de către plante şi eliminarea în cantităţi tot mai mici. Prin urmare,
modelul de calcul bazat pe asimilarea constantă de metal nu este valabil
conducând la subestimarea duratei de fitoextracţie. Pentru a obţine o
estimare cât mai realistă a timpului necesar pentru a curăţa un anumit sol
contaminat, trebuie să fie determinat efectul speciilor de plante cu privire la
absorbţia metalului. Recent, o metodă experimentală simplă a fost
dezvoltată pentru a rezolva această cerinţă (Japenga şi colab., 2007;
Koopmans şi colab., 2007). Această metodă implică un vas de vegetaţie în
care un sol contaminat este amestecat şi echilibrat cu un sol necontaminat,
în care se cultivă o specie de plante în vederea studierii fitoextracţiei. După
un ciclu de cultivare a speciei de plante, pe baza regresiei bazată pe relaţiilor
log-log este obţinută descrierea transferului de metal între soluţia solului şi
tulpinile plantei. Coeficienţii acestor modele de regresie sunt extrem de
specifici ansamblului sol – plantă şi pot fi implementaţi într-un model de
echilibru dinamic al masei pentru a simula absorbţia metalului în timp şi
obţinând astfel, descrierea absorbţiei metalului în sol şi estimarea realistă a
duratei fitoextracţiei. Cu toate acestea, metoda experimentală a lui Japenga
şi colab. (2007) şi Koopmans şi colab. (2007) a fost testată numai pe un sol
fictiv creat prin adăugare de sol puternic contaminat într-un sol
necontaminat.
Fiind o tehnologie de depoluare bazată pe plante, eficienţa
fitoextracţiei depinde foarte mult şi de caracteristicile plantelor. Astfel, un alt
factor decisiv pentru obţinerea de rezultate bune în urma fitoextracţiei este
ritmul de creştere al plantelor, care trebuie să fie rapid; acestea trebuie să
dezvolte o cantitate mare de biomasă într-un timp foarte scurt şi, de
asemenea, să absoarbă şi să acumuleze în ţesuturile lor cantităţi suficiente
de metale din solul poluat (Kumar şi colab., 1995; Cunning şi Ow, 1996;
Blaylock şi colab., 1997; McGrath, 1998). Cu cât cantitatea de biomasă
acumulată pe durata perioadei de vegetaţie este mai mare, cu atât o
cantitate mai mare de metale vor fi acumulate în ţesutul plantei, şi astfel
concentraţia de metale din soluri va scădea foarte mult (Lasat, 2000).
Suprafaţa fotosintetică şi conţinutul de clorofilă din frunză sunt
factorii principali ce determină producţia de biomasă în plante. Carotenoidul,
un antioxidant nonenzimatic, joacă un rol important în protecţia plantelor, de
efectele negative ale diferitelor radiaţii nocive şi specii reactive de oxigen
(Singh si Sinha, 2005).
S-a semnalat faptul că, cadmiul în special, inhibă biosinteza clorofilei
şi scade conţinutul total de clorofilă şi raportul a/b al clorofilei. În afară de
asta, Zn şi Cd sunt cunoscute pentru inducerea peroxidării lipidelor şi
stimularea producerii de specii reactive la oxigen (Olmos si colab., 2003).
În ceea ce priveşte tipurile de plante folosite pentru fitoextracţie,
Brassica juncea, deşi are o concentraţie de zinc de o treime în ţesuturile ei
este mult mai eficientă în înlăturarea zincului din sol faţă de T. caerulescens,
care este cunoscută ca o hiperacumulatoare de zinc. Explicaţia rezultă din
faptul că B. juncea produce de zece ori mai multă biomasă faţă de T.
caerulescens (Ebbs şi colab., 1997).
Plantele utilizate pentru fitoextracţie trebuie să tolereze bine
toxicitatea metalelor şi să realizeze un bun transport al acestora din rădăcini
către părţile supraterane. Alte caracteristici pe care trebuie să le aibă
 Tehnologii de depoluare a solurilor
plantele utilizate pentru fitoextracţie:
 trebuie să fie rezistente la condiţiile nefavorabile din sol
(pH, salinitate, structură, conţinut de apă);
 să dezvolte un sistem radicular puternic şi bogat;
 să aibă viteza mare de absorbţie a metalelor grele;
 capacitate de a tolera nivele ridicate de metale grele în
rădăcini şi părţile aeriene (hipertoleranţă);
 viteza cât mai mare în translocarea metalelor grele din
rădăcini în părţile aeriene;
 să fie rezistente la boli şi dăunători.
În realitate nu există plante care să îndeplinească toate aceste
condiţii, însă se fac în continuare cercetări pentru descoperirea pe cale
genetică a plantei perfecte (Blaylock şi Huang, 2000).
În tabelul nr. 2 sunt prezentate câteva exemple de specii plante
producătoare de cantităţi ridicate de biomasă folosite în procesele de
fitoextracţie sau rizofiltrare.

Tabelul 2. Plante producătoare de cantităţi ridicate de biomasă

Specia Poluantul
extras / substratul
Salix (salcia) Metale grele / sol, apă

Populus (plop) Ni / sol, apă, apă

subterană
Brassica napus, B. Radionuclizi, metale
Juncea, B. Nigra (nap, grele, Se / sol
muştar galben, muştar
negru)
Cannabis sativa Radionuclizi, Cd / sol
(cânepa)
Helianthus (floarea Pb, Cd / sol
soarelui)
Typha sp. (papura) Mn, Cu, Se / ape uzate
mine
Brassica juncea Se / efluent drenat
(muştarul galben) ocna (salină)
Phragmites australis Metale grele / deşeuri
(trestie) umede provenite din
mine
Glyceria fluitans Metale grele / deşeuri
(mana de apă) umede provenite din
mine
Lemna minor (lintiţa) Metale grele / apă

Rezistenţa absorbţiei metalului în specii cu strategii de excludere

este bazată pe reducerea absorbţiei metalului în rădăcini, depozitarea
preferenţială a metalelor în vacuolele rădăcinii şi translocarea limitată în
tulpini. Hiperacumulatorii în schimb absorb mai multe metale, înmagazinează
într-o proporţie redusă din acestea în vacuolele rădăcinii şi exportă cantităţi
mari în tulpini (Barcelo şi Poschenrieder, 2003).
 Avantaje şi dezavantaje ale utilizării tehnicilor de fitoremediere

Metodele convenţionale folosite pentru depoluarea solului

contaminat cu metale grele sunt: vitrificarea în situ, incinerarea solului,
excavarea solului poluat şi înlocuirea lui cu sol nepoluat, spălarea solului.
Fiecare dintre aceste metode convenţionale de depoluare are beneficiile dar
şi limitările ei.
Cel mai frecvent, aceste tehnici inginereşti sunt scumpe, limitate
tehnologic la arii restrânse, supuse unor restricţii economice şi logistice şi
împiedică refacerea mediului (Illera şi colab., 2004).
Dificultatea aplicării tehnicilor arătate şi necesitatea îmbogăţirii
continue a metodelor de decontaminare, transportul, toleranţa a condus la
promovarea dezvoltării unei noi tehnologii, numită fitoremediere. Această
nouă tehnologie a plecat de la observaţia simplă că unele plante sunt
tolerante în condiţii de mediu contaminat cu metale grele.
Principalele avantaje ale utilizării tehnicii de fitoremediere constau
în:
 procedura se desfăşoară în situ şi este ieftină, comparativ
cu tehnologiile de remediere clasice;
 perturbarea minimă a mediului înconjurător;
 nu necesită instalaţii sofisticate sau forţă de muncă înalt
calificată;
 solurile îşi păstrează proprietăţile biologice şi structura fizică
după eliminarea metalului;
 posibilitatea tratării unor suprafeţe mari, terenurile putând fi
refolosite;
 posibilitatea folosirii plantelor drept combustibil sau în alte
scopuri;
 generarea de reziduuri bogate în metale grele, recuperabile;
 aplicabilitatea asupra multor poluanţi (organici, metale
toxice şi radioactive);
 are efecte pozitive conexe prin combaterea eroziunii solului.
Principalele dezavantaje ale utilizării tehnicii de fitoremediere
constau în:
 este un proces de lungă durată, poate dura câţiva ani sau
chiar mai mult, iar contaminarea este posibil să nu fie
complet rezolvată;
 specia de plantă corespunde numai pentru un anumit
poluant;
 creşterea înceată şi realizarea unei biomase reduse;
 dependenţa recoltei de factorii climatici sau de atacul
dăunătorilor;
 dificultatea de a aclimatiza şi cultiva plantele capabile să
servească scopurilor propuse (majoritatea plantelor citate în
literatură sunt plante inexistente în România);
 pericolul de afectare a biodiversităţii plantelor autohtone
prin cultivarea plantelor străine (exogene);
 posibilitatea ca produşii rezultaţi să fie toxici;
 dependenţa de adâncimea rădăcinilor plantelor care face
imposibilă extragerea poluanţilor aflaţi la adâncimi mari;
 pericolul ca plantele folosite să fie consumate de erbivore;
 necesitatea depozitării plantelor sau cenuşei rezultate;
 necesitatea monitorizării permanente a terenului remediat.
Ca pentru oricare altă metodă de remediere, trebuie luată în calcul
 Tehnologii de depoluare a solurilor
şi posibilitatea eşecului din cauza eventualităţii producerii unor evenimente
nedorite cum sunt: îngheţuri puternice, furtuni distructive, animale care să
consume plantaţia, atacuri de boli şi dăunători, precum şi al toxicităţii
latente. Există totuşi anumiţi factori cheie, care dacă sunt respectaţi,
succesul metodei de fitoremediere poate fi asigurat.
Din cauza complexităţii sistemului sol – poluant - plantă, de obicei
fitoremedierea este însoţită de măsuri de creştere a eficienţei şi / sau
combinaţii cu metodele clasice.
În concluzie, fitoremedierea este o tehnologie cu viitor în
decontaminarea siturilor poluate, atât datorită versalităţii sale, cât şi datorită
costului redus. Unele plante au dovedit o mare capacitate de a absorbi
cantităţi importante de poluanţi, de a-i converti biochimic în compuşi fără
toxicitate sau cu toxicitate redusă, şi nu în ultimul rând, de a stimula
degradarea contaminanţilor organici în rizosferă.