Sunteți pe pagina 1din 2

Wittgenstein, unul dintre fondatorii filosofiei limbajului, propune o nouă perspectivă în

abordarea semnificaţiei, şi teoriile contestate în Cercetări filosofice sunt cele pe care le revendică


teoriile referenţiale, cu viziunile diferite asupra limbajului: esenţialistă, idealistă, logicistă,
formalistă. Statutul semnificaţiei la Wittgenstein depăşeşte dimensiunea lingvistică şi logicistă
prin aceea că este interpretată în afara sistemului închis de semne şi unitatea „formei logice”, el
nu face o analiză a semnificaţiei ci o interpretare a ei ca instrument în valorizarea limbajului.
Viziunea pe care Wittgenstein o imprimă teoriei sale asupra limbajului este pragmatică şi cel mai
la îndemână argument este acela că limbajul este considerat complet atunci când realizează o
activitate determinată, când s-a realizat scopul unei situaţii de comunicare. Nu mai avem ca
destinaţie principală a limbajului semnificarea în sens clasic, ci realizarea unei activităţi umane.
Prin limbaj ne este accesibilă lumea nu numai ca reprezentare ci mai ales ca participare: a ne
reprezenta un limbaj înseamnă a ne reprezenta forme de viaţă.
În Cercetări filosofice Wittgenstein începe prin a critica teoriile curente asupra semnificaţiei
limbajului şi problema pe care o pune în discuţie este care sunt condiţiile pentru care se poate
vorbi de semnificaţie. El pleacă de la  teoria Sf. Augustin,  potrivit căreia fiecare nume are un
înţeles în sistemul închis de semne din care face parte. Esenţa limbajului omenesc ar consta aici
într-o tranzitivitate între cuvânt şi obiect, propoziţiile constau în corelaţia care se face între aceste
nume. Acest exemplu trimite la teoriile referenţial semantice, pentru care destinaţia limbajului
este aceea de a semnifica în interiorul unui sistem de comunicare pe care Wittgenstein îl găseşte
limitat, şi prima critică pe care o aduce este aceea că nu acoperă întregul sistem al limbajului. A
doua obiecţie ar fi că tranzitivitatea dintre cuvânt şi obiect nu este suficientă pentru a ajunge la
semnificaţie. Care sunt deci condiţiile pentru care se poate vorbi de semnificaţie?
Pentru a le repera, sunt descrise mai întâi noţiunile de nume, numire şi joc de limbaj.  Numim
„nume”, spune Wittgenstein, lucruri diferite; cuvântul „nume” caracterizează multe moduri
diferite, inrudite unele cu altele în multe feluri diferite, de folosire a unui cuvânt . Lucruri
diferite trimite la un nivel ontologic, modurile diferite la un nivel semiotic, însă relevarea acestor
moduri în folosire trimite la un nivel pragmatic de înţelegere a unui nume în dependenţa lui faţă
de situaţia în care este folosit. Se creează o primă relaţie care ne pune în faţă o perspectivă
schimbată, aceea dintre nume şi folosire.
Numirea este ceva asemănător cu a ataşa o etichetă, este o pregătire pentru folosirea unui cuvânt.
Ea este un proces ocult   în sensul că numirea presupune mai multe etape, de aşezare în nume a
obiectului şi invers, prin raportare însă la o împrejurare. Înseamnă deci mai mult decât asociere,
înţelegere, nu este o simplă conexiune a unui cuvânt cu un obiect ci o conexiune ciudată,  spune
Wittgenstein. Între cuvânt şi obiect, nu există o relaţie de semnificare, ca la Sf. Augustin,  relaţia
în care acestea se află poate creea doar cadrul pentru semnificare. Prin simpla conexiune se
rămâne la stadiul abstract de nume. Care ar fi deci, relaţia dintre nume şi obiect?
Diferenţa dintre numire şi definire la Wittgenstein şi rolul pe care  „acesta”  îl are în definiţia
ostensivă sunt puncte relevante în aflarea acestei relaţii. Pentru aceasta, Wittgenstein aduce în
discuţie câteva exemple prin care nu se doreşte de fapt delimitarea, ci doar se contestă relaţia de
semnificare între nume şi obiect.
Numirea nu se realizează prin definiţie ostensivă. „Acesta” ori înlocuieşte obiectul, nu îl
numeşte, pentru că fără a fi însoţit de gest nu are nici un sens , ori arată asocierea dintre cuvânt şi
obiect a unui nume. «Acesta» nu numeşte un nume şi a fost numit nume propriu-zis tocmai
pentru că poate, la început, acest cuvânt a denumit un lucru fără a fi implicat numele obiectului,
un fel de nume originar. Această concepţie, spune Wittgenstein, provine dintr-o tendinţă de a
sublima logica limbajului nostru , de a folosi adică numele,  independent de realitatea din care ar
face parte la un moment dat. Numirea însă, trebuie să stabilească o relaţie între limbaj şi
realitate. O altă situaţie adusă în discuţie este aceea a semnificaţiei unui nume  independentă de
existenţa purtătorului numelui. Un nume, pentru a avea o semnificaţie, nu trebuie să îi
corespundă ceva, pentru că aceasta ar însemna a confunda semnificaţia unui nume cu purtătorul
numelui . Numele trece aici la un mod diferit de folosire, nu de semnificare.
Semnificaţia unui nume este determinată de acţiuni, de jocul de limbaj care nu poate fi redus la
un punct fix, stabil de plecare din perspectiva relaţiei cuvânt-obiect. A repera, potrivit lui
Wittgenstein, semnificaţia unui cuvânt,  înseamnă a stăpâni jocul de limbaj care îl defineşte.
Semnificaţia «necorespunzând » obiectului, corespunde unui fapt de viaţă prin jocul de limbaj
care dă sens cadrului nume-obiect.
Ceea ce este clar în orice caz, este că relaţia nume-obiect, limbaj-lume are în Cercetări un
tratament pragmatic: nu există semnificaţie a unui cuvânt decât în folosire, nu definim cuvintele
referindu-ne la lucruri ci la maniera în care acestea sunt folosite, folosirea este aici criteriu al
semnificaţiei şi are la bază deci o activitate interumană.