Sunteți pe pagina 1din 4

O reflecție teologică asupra predicării în bisericile baptiste

Predicarea Evangheliei nu este o simplă profesiune. Predicatorii sunt oameni care au o


chemare de la Dumnezeu pentru a înfăptui cea mai mare lucrare posibilă pe pământ. “Pavel,
rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui
Dumnezeu.” (Rom. 1:1)”1

După mântuire, în viaţa unui păstor, nici o altă hotărâre nu trebuie să fie mai clară şi
mai sigură decât aceea de a intra în lucrarea de păstorire şi de predicare a Evangheliei.
Înţelegem că lucrarea pastorală este una specială care cere o dedicare specială şi care nu
poate fi făcută fără siguranţa chemării din partea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, prin
această chemare specială la lucrarea pastorală şi implicit la lucrarea de predicare, celui
chemat i se încredinţează o mare responsabilitate, dar are parte şi de un privilegiu
extraordinar.

De aceea “chemarea este personală şi a fost considerată ca una dintre cele mai
binecuvântate mistere şi condiţii de reuşită în lucrarea de predicare.”2

Astăzi în mod normal, credinciosul nu este chemat în lucrarea de păstorire, printr-o


revelaţie spectaculoasă sau prin ceva miraculos, ci prin lucrarea tainică pe care o face Duhul
Sfânt în mintea şi inima celui care este gata să-L slujească pe Dumnezeu. Şi totuşi “chemarea
la slujirea Evangheliei trebuie să se evidenţieze atât pe plan individual – lăuntric, cât şi pe
plan exterior.”3

Cu alte cuvinte, cel chemat este conştient de chemarea lui, pentru că are o dorinţă
nemistuită de a proclama Cuvântul lui Dumnezeu, de a se dedica slujirii în mod total, de-a
intra în lucrarea lui Dumnezeu pentru slava lui Dumnezeu, şi de a avea pacea lăuntrică pe
care o dă Duhul Sfânt celor călăuziţi de El, dar şi cei de lângă slujitorul lui Dumnezeu,
trebuie să ştie că a fost chemat datorită capacităţii pe care o are de a vesti şi transmite
Evanghelia şi conduitei fără prihană, care o are şi care îl recomandă pentru această lucrare.

1
Vasile Talpoş, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, Editura Lumina Lumii, 1994, p.18
2
idem, p.18
3
idem, p.18
Biblia afirmă că numai cel curăţit mai întâi de Dumnezeu, vede nevoia curăţirii şi a
altora, nevoie care aprinde dorinţa de a duce Vestea Bună şi altora şi lucrul acesta îl face să
acţiuneze în sensul acesta.

Summerl Wemp spunea că „Predicarea și predarea Cuvântului lui Dumnezeu este o


parte vitală a lucrării. Să stai la amvon și sa predici prin puterea Duhului Sfânt și să vezi cum
Dumnezeu transformă viețile este aproape ca și cum ai gusta din bucuriile cerului.”
Predicatorul trebuie să aibă anumite fundamente teologice ale predicării. El trebuie să aibă o
convingere puternică despre Dumnezeu, Scriptură, Biserică și despre predicare. El nu poate
să proclame Adevarul lui Dumnezeu dacă nu este convins de lucrurile care țin de lucrarea lui.
Este foarte important ca un slujitor al lui Dumnezeu în această slujba a proclamării
Cuvantului lui Dumnezeu prin predicare să aibă o înțelegere cât se poate de clară a lucrării pe
care o face și să aibă chiar și convingeri teologice în ceea ce privește predicarea Cuvântului
lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să dau glas principiilor subliniate de John Piper o predică ar trebui să aibă
cel puțin trei calități: (1) să îl cinstească pe Dumnezeu-Tatăl; (2) să vorbească despre crucea
lui Cristos; (3) să fie transmis prin puterea Duhului Sfânt. În a doua jumătate a cărții sale,
Piper evaluează predicarea lui Jonathan Edwards și ne descoperă modurile prin care crede că
Edwards s-a achitat de această datorie a cinstirii lui Dumnezeu: trezește sentimente sfinte,
iluminează mintea, folosește din plin Scriptura, folosește analogii și imagini, folosește
avertismentul și amenințarea, solicită insistent un răspuns, cercetează lucrările inimii, predă-
te Duhului Sfânt în rugăciune, lasă-te zdrobit și fii cu inima blândă, fii plin de ardoare.

O predica folositoare pentru adunare și onoranta pentru Dumnezeu, va reflecta


urmatoarele calitati:

1. Să fie întemeiată pe un studiu exegetic serios. Lucrul aceste se vede cu ochiul liber.
Observațiile și învățătura sunt extrase din textul citit și pe baza unei atente prelucrări. Textul
nu este citit ca o scuză pentru o prezenta idei preconcepute și vorbitorul nu își pierde vremea
cu speculații și intuiții. Cuvântul lui Dumnezeu nu este o trambulină de pe care se lansează
predica, ci este temeiul, înțelepciunea și limitele acestuia. Pot face referiri extrabiblice care
iluminează anumite părți mai puțin clare, dar le precizez și mă grăbesc înapoi la Cuvânt.
2. Să fie cristocentrică, adică să Îl aibă pe Cristos în miezul ei. Uneori acest deziderat
nu este tocmai ușor de realizat din pricina textului din care se inspiră, dar învățătura
moralizatoare a mesajului trebuie să ne conducă la Cristos. Domnul Isus este exemplul
suprem și înțelepciunea supremă. Pot vorbi despre oameni deosebiți, dar mă grăbesc să mă
întorc la Cristos, singurul om desăvârșit.

3. Să aibă un argument coerent și un mesaj care poate fi sintetizat în cel mult o frază.
Punctele se subordonează unele altora sau se completează unele pe altele. Să fie construită cu
atenție pentru a permite publicului să urmărească discursul. Se pot folosi diverse artificii:
proiecție PowerPoint, artificii retorice cu caracter mnemotehnic, ilustrații reprezentative și
memorabile. Dacă nu am fi obișnuiți cu diverse artificii media, dacă atenția noastră nu ar fi
atât de repede distrasă, poate că am fi într-o situație mai bună.

Predicatorul scoțian James Stewart spunea că obiectivele oricărei predicări adevărate


sunt „trezirea conștiinței prin sfințenia lui Dumnezeu, hrănirea minții cu adevărul lui
Dumnezeu, purificarea imaginației prin frumusețea lui Dumnezeu, deschiderea inimii față de
dragostea lui Dumnezeu, dedicarea voinței față de voia lui Dumnezeu”.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu este scopul predicării, El este temeiul predicării – iar toate
mijloacele necesare între aceste două repere sunt date de Duhul lui Dumnezeu.

A ne adresa unei biserici fără ferma convingere că suntem purtătorii unui mesaj divin
ar constitui o culme a aroganței și a nebuniei. Doar atunci când suntem convinși că
Dumnezeu lucrează, că Dumnezeu a vorbit, trebuie să vorbim, căci nu vom putea tăcea.
Dumnezeu este Cel care vorbește, iar predicatorul are responsabilitatea să se adreseze
mulțimii de oameni cu mesajul pe care Dumnezeu i l-a dat.

Materialele de homiletică sunt pentru ei o listă bogată de opțiuni. Sunt predici


tematice și textuale. Unele predici au scop doctrinar, devoțional, etico-moral, evanghelistice
și așa mai departe.

În ceea ce privește pregătirea mesajului de către pastor, pe care i-l dă Dumnezeu, el


trebuie să se lase stăpânit de text, să lase textul să vorbească, sa lucreze la claritatea
mesajului, iar mai apoi să pregăteasca transmiterea mesajului și desigur, să nu uite să se
pregătească pe el însuși ca să transmită mesajul.
BIBLIOGRAFIE

1.Summer Wemp, Ghid de Păstorire Practică (Illinois: Societatea Misionară Română, 1985)
2.John Stott, Puterea predicării (Cluj Napoca: Edit. Logos, 2004)
3.John Stott, Portretul Predicatorului ( Cluj-Napoca: Edit. Logos, 2002)
4.Mihai Handaric, Curs de Predicare- Exegeza și Homiletica Textelor Biblice ( Arad: Edit.
Carmel Print, 2007)
5.Konrad Bussemer, Biserica Domnului Isus Hristos (București: Edit. Stephanus, 1996)
6.Vasile Talpoș, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu (Germania: Edit. Lumina Lumii,
1994)
7.Costel Ghioancă, Predicarea creștină în perioada postmodernă (Dej: Edit. Astra, 2007)
8.John Piper, Supremația lui Dumnezeu în Predicare (Oradea: Edit. Cartea Creștină, 1999)
9.Greg Scharf, Pregătiți pentru a predica (Oradea: Edit. Făclia, 2008)