Mihai Eminescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigation Jump to search

Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale

Nume la naștere Mihail Eminovici

15 ianuarie 1850[2][3][4][5][6][7][8]
Născut
Botoșani, Moldova

15 iunie 1889 (39 de ani)[2]

Decedat
București, Regatul României

Înmormântat Cimitirul Bellu

Naționalitate român

Moldova
Cetățenie Principatele Unite
Regatul României

Ocupație poet, jurnalist

Limbi limba română[1] 

 Studii Universitatea din Viena 

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1866–1888

Mișcare/curent literar Romantism

Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea

Specie literară poezie, nuvelă

Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”

Opere semnificative Luceafărul 

Influențe[ascunde]

Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel,
Schiller, Lenau, Novalis, Goethe, Vede, Budism[necesită  citare], Creștinism ortodox

A influențat pe[ascunde]

Toată literatura română care i-a urmat (de la tradiționaliști, la marii scriitori încadrați modernismului
românesc, ca și la cei neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)

Membru post-mortem al
Academiei Române

Semnătură

Modifică date / text 

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[2][3][4][5][6][7][8] Botoșani,

Moldova – d. 15 iunie 1889,[2] București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist
român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce
poetică din literatura română.[9] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a
asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ
întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului
european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i
construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma
modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună
educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale,
de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de
teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la
traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi
ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la
urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe
câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai
opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții
politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și
cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică
importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul,

ziarul oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani (De-aș
avea), iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de
volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în
ședința din 25 ianuarie 1902.[11] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța
din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei
4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost
înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28
octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Cuprins
 1 Biografie
o 1.1 Familia
o 1.2 Data și locul nașterii
o 1.3 Copilăria
o 1.4 Debutul în literatură
o 1.5 Sufleor și copist
o 1.6 Student la Viena și Berlin
o 1.7 Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
o 1.8 Moartea
 1.8.1 Internarea
 1.8.2 Serviciul funerar
 2 Ipoteza asasinării
 3 Personalitate
 4 Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
 5 Activitatea literară
 6 Activitatea de jurnalist politic
 7 Receptarea operei eminesciene
o 7.1 Traduceri
 8 Mihai Eminescu în conștiința publică
o 8.1 În muzică
o 8.2 Teatru și film
o 8.3 Filatelie
o 8.4 Notafilie
o 8.5 Numismatică
o 8.6 Clădiri
 9 Portrete
 10 Sculpturi ale poetului
  11 Fragmente audio
 12 Note
 13 Opere complete
 14 Biografii
 15 Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947
 16 Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective
 17 Bibliografie
 18 Legături externe

Biografie
Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii
Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul
ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[12], fiul lui
Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat
de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la
Carloviț.[13][14]

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni,
abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului
episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul
Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești,
lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind
însă de a se mărturisi unit.[14]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și
Petrea Iminovici.[14]

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din căsătoria acestuia
cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind
doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut
școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se
despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și
stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[14]

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul
Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în
1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru
fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl
lui Mihai Eminescu.[14][15] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[15]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[16][17], a fost în
slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din
Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul
acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de
sulger.[18]

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu
din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe
malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion
Brehuescu, Catrina.[19] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei
Jurașcu.[20]

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre
substanțială[21][22], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.
[23]

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al
Ralucăi.[24][25]

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de
tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26]. Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipotești[26], în 1884. Iorgu (n. 1844)[27] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o
carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845[27], dar moare în copilărie[24]. Ilie (n. 1846)[27] a fost tovarășul de joacă
al lui Mihai, descris în mai multe poeme[28]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria
(n. 1848[27] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită
de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el
s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după
instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[26] Matei (n. 1856)[27] este singurul care a lăsat
urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata
română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume.
Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.