Veşmântul - Zorica Laţcu

În drumul plin de sânge si noroi,

Ti-am auzit, Stapâne, pasii moi.

Ca raza coborâta din senin,

Pluteai usor, cu mladieri de crin.

În jurul Tau, multime de norod,

Te pângarea cu sânge si cu glod.

Si cum mergeam în urma Ta mereu,

Stropi si-asupra mea cu lutul greu.

Ci când norodul, Doamne, Te-a lasat,

Întreg vesmântul alb Ti-era patat.

As fi cazut cu sufletul învins,

Ci-n mila Ta o mâna mi-ai întins.

Genuni adânci, ca-n vis s-au luminat.

Atunci privii vesmântul întinat,

Ca-n inul alb vedeam cum înflorea

Din fiecare pata câte-o stea.