La moartea lui Caragiale

Articol de: Carmen Anghel

Publicat in: Special
Publicat la date de: 08 Iun 2012 - 21:00

Ion Luca Caragiale. A murit prea devreme. Avea multe proiecte. Mai avea foarte
multe caractere de observat, de analizat, de descris. Ii forfoteau in minte. Asa cum el
ne forfoteste noua astazi, nu ne lasa sa trecem cu vederea peste faptele Trahanachilor,
Catavencilor, Mitelor, Bibicilor, Miticilor, Mangafalelor, Mamitelor si asa mai
departe. Pentru ca, foarte des (daca nu chiar in fiecare zi, aproape banalizand)
spunem: ce actual e Caragiale! Avand in vedere ca a trecut un secol de la moartea sa!

Ne-am obisnuit sa vedem in Caragiale un individ care sta intr-un colt si pune lupa pe
lume. Ei bine, Caragiale era si el... om. Ii era teama de microbi, ii era teama de foc, ii
era teama de inaltimile muntilor. Mai avea grija copiilor, a banilor. Si, desi a ras
tinandu-se cu mana de burta de caracterele proaste din tara, de fapt, Caragiale era un
mare patriot. Spera, poate, ca sagetile lui sa mai invinga prostia si trufia. Era pasionat
de muzica clasica. Idolul sau era Beethoven.

A murit in noaptea de 8 spre 9 iunie (21/22 iunie) 1912, la Berlin, in “autoexil'.

Avea 60 de ani.

Prietenii si admiratorii sai au fost socati.

Octavian Goga a scris “A murit Caragiale', in Precursori: “Cand am citit ca s-a

prabusit de fulgerul unei clipe, am ramas uluit si nu-mi pot inchipui nicidecum
imaginea stranie a mortii lui Caragiale. Un nenea Iancu neputincios, cu grumazul
plecat de povara batranetii, sau un Caragiale cu mainile incrucisate pe piept, amutit
pentru totdeauna, niciodata nu mi-a trecut prin minte. Cum sa se inchida pe veci ochii
lui care patrundeau sufletul si straluceau de departe ca doua suliti de argint? Ce sa
faca pamantul cu ei?... Cum sa se impace cu repaosul de veci creierul lui pururi
framantat, acest complicat si sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de
odihna?... Ramai infrant, prostit, ti se moaie bratele... Te cuprinde in mreaja lui gandul
zadarniciei tuturor celor omenesti, te supune un dezgust de materia urata, de carnea
care ne tine in stapanirea ei... Iti vine parca sa-ti frangi in doua condeiul si sa-l arunci
ca pe-o unealta netrebnica... La ce e toata goana asta chinuitoare, cand ursita nu
acorda nici un privilegiu celor alesi, cand domnesc pe de-antregul aceleasi legi, cand
si Caragiale a putut sa moara. L-au ingropat si i se va topi tarana... vremea va trece...
vor veni oamnei invatati sa-i cantareasca scrisul, profesori cu ochelari sa-i descifreze
cartile, sa scrie studii cu adnotatii derspre Conul Leonida sau Catavencu... Au sa-l
claseze, sa-i deie locul cuvenit in istoria literaturii, sa-i fac un monument la Bellu...

Noi insa, care am avut norocul sa-l vedem si sa-l auzim, vom ramanea toata viata
stapaniti de senzatia ca prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prapastie, s-a facut un
gol in natura, ca de-o perturbatie cosmica. Cu cat va trece vremea, va creste tot mai
mult silueta lui si vom ramanea totdeauna vrajiti de farmecul celui mai luminat creier
romanesc. Ii vom spune povestile, ii vom repeta glumele. Se vor crea legende si
personalitatea lui va lua proportii mitice. Generatiile viitoare nici nu vor putea
intelege daca din stralucirea unei minti s-au intrupat veodata astfel de raze orbitoare...'

Tudor Arghezi surpinde intr-un articol al sau reactia bucurestenilor cand presa a
publicat disparitia dramaturgului. “Pentru Caragiale. Ma gaseam duminica, zi de 10
iunie, dimineata, intr-un democratic vagon de tramvai, incarcat cu lume bucuresteana.
Tramvaiul se opri in Piata Teatrului, si o hora sprintena de tigani marunti, cu ziare
subsuoara, se prinse in jurul nostru: «Moartea lui Caragiale! editie speciala!...» sau
«Moartea lui Caragea!» Numele autorului glumet al atator cuvinte stalcite si fraze
pompoase conrupte suferea soarta neologismelor rostite de cetatenii din Obor care
vorbeau pe la 1880 «pe ridicatele», sau cum se mai zicea in stil academic, tot pe
atuncea, «in mod radical». Intelesei numaidecat, cu mult tumult de voci sentimentale
in sufletul meu, ca Ion Caragiale murise. De balconul Teatrului zarii spanzurand, ca o
bucata de noapte, drapelul negru, care cu catva timp mai devreme se clatinase
deasupra sicriului lui Petre Liciu.

Ochii imi alunecara pe fata beatificata de brici si de pudra a conpasagerilor mei

duminicali, imbracati in cele mai proaspete straie: cateva evantalii sprijinite de umerii
cucoanelor asudate bateau ca niste aripi desfacute si taiate scurt, in aceasta primavara,
de pasari domestice, cu penele pestrite, rosii, verzi si albe. Domnii, raniti, ai fi crezut,
la cap, isi tamponau fruntea cu batista cocolosita-n palma sau si priveau cu multumire
forma ghetelor galbene, prin care totusi relieful de la degetul mare al piciorului,
comprimat de rigorile boxului calf, pana la lustru, le amintea de suferintele indurate la
incaltare. Erau in tramvai cu totii ca la vreo cincizeci de insi, cu doamne cu tot,
indeletnicindu-se in cate feluri toate, fiestecarele din ei. Vestea mortii lui Caragiale nu
pricinui nici o miscare, nu dete loc la nici un zvon de glasuri, vagonul se urni din
statie, si ziarele, racnite de vocile puilor de tigani, gasira un singur cumparator, in
persoana slugii dumneavoastra. Eu stiu, desigur, ca a murit intr-o buna zi si Goethe si
tot nu s-a clatit de pe fata luminii nici macar o frunza ca sa coboare de la sinesi pe
mormantul lui. Si nesimtirea lucrurilor a fost deopotriva de mare ori de cate ori s-a
povarnit in prapastia glorioasa a omenirii vreununul dintre curajiosii alpinisti ai
gandirii. (…) Ma asteptam insa la o treasarire generala a tovarasilor mei de tramvai;
voiam sa-i vad ca iau parte si dansii oarecum (...) la gandurile noastre, ale celor care,
exagerat de mult sau exagerat de putin punem pret pe viata stinsa a lui Caragiale. O
clipa, jignit, m-as fi sculat sa tin un discurs de invective. Caragiale nu exista pentru
niciunul din cei cincizeci, nici in cea mai pierduta din amintiri. El care s-a scoborat in
toti acestia; care i-a dumicat cu de-amanuntul; care si-a-nmuiat condeiul in gura si in
creierii lor; care i-a batjocorit cu atata iubire ca sa-i faca tot pe ei sa rada... (...) E
nevoie sa mai spunem cine a fost Caragiale? Sa taiem in scrisele lui luminisuri
ipotetice, cand tot ce-a scris el e atat de limnepde si de just luminat? (...) El vedea
stilul aproape material, cu scobituri, cu reliefuri, cu linii si arabescuri, si, cetind pe
Caragiale, stravezi conturul si graficul ideilor. Pe unele din paginile lui pare ca ti-ai
plimba pipaitul, ca sa descoperi sub fluiditatea degetelor, ca atunci cand inconjuri cu
mana o tiara veche de aur, pietrele scumpe prinse definitiv in metalul de pret...'.

In volumul “Amintiri despre Caragiale', aparuta in 1972 la editura Minerva, au fost

tiparite si aduceri aminte mai putin triste. Fiica dramaturgului, Ecaterina Logadi,
spune in “Din amintirile mele despre tata': “(...) In scrierile tatii regasesc multe din
obiceiurile si intamplarile din viata lui. Farfuriile cu «dunga conabie», din «Doua
loturi», au existat cu adevarat la noi in casa la Bucuresti. Mama era foarte gospodina
si-si imbogatea averea casnica prin schimburi in natura cu chivutele. Cand tata cauta
vreo haina veche, de care i se facuse dor, mama marturisea scuzandu-se: «Dar nu mai
era de purtat, n-o mai puteai pune si nu stii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat
pe ele». Daca tata era bine dispus – totul se sfarsea cu glume si rasete, dar daca tata
avea o zi rea, discutia se transforma in adevarata tragedie, exact ca in nuvela.'

La Sinaia, Caragiale mergea in fiecare an (se pare, pentru binele si sanatatea copiilor).
Iata ce isi aminteste fiica sa: “In curte, tata isi construise o cabana cu scanduri cu un
gemulet si o mica usa. Inauntru erau covoare de iuta cu miros acru, cateva fotografii
pe pereti, o masa de scris, o canapea si o lampa «sistem cu acetilena». Acolo isi facuse
el un refugiu unde se retragea sa lucreze. Dar cum incepea Dimitriu (un muzician
apreaciat de scriitor n.r.) sa cante, tata iesea in prag si dupa cateva ezitari mergea intr-
acolo, lasandu-si lucrul si cedand pasiunei lui pentru muzica. Venea sa-l asculte pe
«papa Haydn». Eu ma pitulam in dosul casei lui Dimitriu ca sa aud muzica si
comentariile entuziaste ale tatii. Se emotiona la fiecare bucata, glasul lui devenea cald
si vorba vibranta. Stiam atunci ca si in coltul ochilor ii stralucea o lumina neobisnuita.
(...)'

La Berlin a plecat cu orgoliul sangerand. Nu primise premiul Academiei. Dar a

continuat sa scrie cu si mai mult foc. Fiica sa ne introduce in intimitatea sa de creator.
“Aveam noua ani cand ne-am mutat la Berlin. (…) Imi amintesc odaia de lucru a tatii,
unde si-a petrecut ultimii ani. Era orientata spre nord, caci tata nu suporta mult soare.
In odaie era numai strictul necesar: un pat, un birou, cateva scaune, rafturi de carti la
care umbla mereu lasandu-le ravasite. Pe masa de scris o lampa verde ardea zi si
noapte, luminand teancuri de manuscrise. Cu slova lui frumoasa si ingrijita, multe din
ele pastrau semnele nepieritoare, mult altele erau sfasiate si aruncate la cos. Pe
peretele de care era lipit patul, mai totdeauna ramas nefacut, erau batute doua portrete
dupa fotografii, in marime naturala, care infatisau pe tatal si pe mama lui. Mai erau si
cateva scaune simple si inca o masuta la capataiul patului. Intre cele doua biblioteci,
pe o fasie de perete, atarna o rogojina fina chinezeasca, aceea in fata careia este el
fotografiat in costum oriental, cu pantaloni stramti si ciorapi albi de lana groasa.
Ferestrele erau mari si fara perdele. De acolo privea tata spre piata din fata, plina de
flori si impodobita in mijloc cu o fantana. Pe podea era o mica scoarta. Pe ea rasfoia
tata atlasurile, visand la departate calatorii, in care ne asocia uneori si pe noi: «Hai sa
ne plimbam putin». In odaia aceea nu avea voie sa intre nimeni in afara de mama.'

Un spatiu ca o scena din piesele sale. “Decorul, zicea el, in care evolueaza
personagiile, trebuie sa fie condensat, esential, ca pe el sa se profileze puternic eroul.
Cat despre personajele sale, iata secretul sau: «Nu incep niciodata sa scriu pana ce nu
aud si vad omul, cu toate amanuntele lui in fata mea. Intai ii zic pe nume, iar dupa
aceea incepe el sa ma conduca pe mine; caci eu doar numele i l-am gasit inainte sa-l fi
cunoscut».' Iata ce alte “trucuri' mai folosea Caragiale. Ele au fost dezvaluite de Horia
Petra-Petrescu, un tanar scriitor care si-a luat doctoratul la Leipzig, in 1911, cu
lucrarea “Ion Luca Caragiale – viata si opera'. Aflat in vizita la Caragiale, a aflat unele
dintre micile lui secrete de creatie. “Aici sunt notitele referitoare la comedie. O
multime de foite mici de hartie, pe cari se afla scrise fraze – observatii, bon-moturi,
calambururi. Intr-un alt caiet – mai mic e scheletul piesei, continutul fiecarei scene
redat in stil telegrafic. Pe o fisa vad intreg planul scenei in orizontal, desemnat cu
creionul: «Nu pot sa lucrez altfel. Trebuie sa vad persoanele aievea: cum se plimba de
la un loc la altul, cum vin, cum gesticuleaza, pe care use ies – caci altfel nu sunt
persoane vii». Pe alta fisa observ un desen fragmentar al mobilierului din comedie.
(...) Uite sa-ti arat si alte taine – ca sa vezi mai bune dupa culise. Imi deschide inainte
un catalog cu alfabetul de pe margini. Citesc numai nume: la fiecare litera zeci si zeci
de nume. «Vezi, de aici imi aleg si imi botez persoanele. Nu pot sa scriu nici un
randulet pana ce nu mi-am botezat pe Tache si pe Titirca si pe toti ceilalti.» (...)'

Cella Delavrancea, fiica bunului si iubitului sau prieten Barbu Delavrancea, a fost cea
de a doua fiinta care l-a vazut mort pe Caragiale in dimineata aceea urtata. “Intr-o
dimineata, caragiale n-a aparut in salon sa asculte o fuga de Bach. Am lucrat singura
(…) si am inceput sa studiez marea sonata de Schumann in fa diez minor. (...) Dintr-
odata, un tipat a sfasiat firul melodic. M-am ridicat cuprinsa de frica si m-am indreptat
spre odaia de culcare a lui Caragiale. Usa era deschisa. El, alunecat jos, langa pat, cu
mana stanga crispata pe cearsaf, capul dat pe spate, fata alba, ochii ficsi. Ingrozita,
sotia lui (Alexandrina Burelly n.r.) il privea. (…) Moartea il atinsese rapid, fara
sovaire, asa cum desigur si-o dorise, esenta in spatiu, verb fara adjectiv. De atunci,
nici n-am mai studiat sonata de Schumann, nici n-am mai suportat s-o aud.' (Din Cella
Delavrancea “Scrieri', editura Eminescu, 1982)

Se stinsese pentru totdeauna cel care, spune aceeasi Cella Delavrancea, cu “privirea
lui adanca cerceta cu solemnitate de bufnita cotloanele sufletesti, prindea pricinile
mecanismului psihologic, inregistra neiertatore toata gama vanitatii omenesti, samanta
cea mai de seama a inspiratiei sale'.